Călătorind prin carti

...În orice caz, exista un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinerețea, întreaga viață.

Să încep cu faptul că inițial am fost atrasă de titlul cărții, pe scriitor nu-l cunoșteam. După, am aflat că acest roman publicat în 1948 l-a făcut faimos pe Ernesto Sabato, calificat drept ultimul clasic argintinian al secolului XX. O proză de conștiință distructivă, scriitura ne prezintă un destin care își asumă o crimă. Sub insemnul  culpabilității și al singurătății dezolante, personajul narator Juan Pablo Castel ni se confesează. Fragmentar, discursul acestui (anti)erou trasează câteva momente cruciale. Intâlnirea cu Maria constituie o revelație pentru un pictor lăudat de critici, dar neînțeles. În timpul unei expoziții de pictură, Castel este atras de privirea misterioasă a Mariei. Femeia își fixase privirea asupra unei ferestre  pictate simbolic, element al evadării din singurătate. Din acest moment, personajul narator are certitudinea că Maria l-a înțeles. Dintr-o martoră a creației, Maria se transformă într-o obsesie. Enigmatică, situată în realitatea introspecției eului narant, femeia de fapt nu mai există. Ea aparține trecutului.  Pe parcursul lecturii, sesizăm emotivitatea încordată a narațiunii, dar și efectul unui procedeu specific romanului modern. Fluxul constiinței devine sesizabil din tendința relatării alerte, convulsive. Toată acțiunea romanului se petrece în interiorul personajului, iar cadrul exterior aproape că este neglijat. Gelozia, dragostea artificială, vanitatea, orgoliul, îngâmfarea ar putea fi cuvintele cheie ale acestui roman. Maria și cei care o înconjoară constituie de fapt o încercare a artistului de a deveni comun. Odată ce actul total de iubire eșuează, Castel se întreabă, ...poate că eram eu monstrul ridicol? Și nu râdeau, oare, de mine? Nu eram, oare, eu imbecilul, omul caraghios al tunelelor și mesajelor secrete? În acest moment de zbucium spiritual atenția lui Castel se axează asupra autoanalizei faptelor care l-au condus spre crimă. Firul narațiunii se identifică cu confidența dureroasă, de o autencticitate pe alocuri artificială. Castel nu trezește simpatie, nu inspiră milă, el rămâne ancorat în credința sa oarbă că știe  tot. Concluzia finală a cărții rămâne a fi mesajul unui artist însingurat: parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să știm că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situații asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârșit în fața unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunț secret al prezenței mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră... Câtă iluzie!  Această lectură deși nu a fost voluminoasă m-a obosit, am avut impresia că naratorulși-a dirijat toată suferința într-un cascadă, vărsând singurătate printre rânduri. Acum mă întreb dacă am avut parte de acel efect cathartic pe care în mod ideal îl definește plăcerea textului. Probabil, da.

Acum, ca niciodată m-am îndrăgostit de Agatha Christie. Datorită faptului că i-am citit autobiografia, am redescoperit o femeie întru totul deosebită. Marea majoritate o cunosc doar drept autoare de romane poliţiste, o veritabilă regină a intrigilor cu iz criminal. Eu mă aflu în tabăra celor care îi adoră detectivele, îi admiră operele dramatice, iar mai presus de toate îi apreciază puterea neobişnuită de care a dat dovadă pe tot parcursul vieţii. Cred că de aici a pornit dorinţa să cunosc cât mai mult despre modesta scriitoare engleză. Autobiografia începută în oraşul Nimrud (Irak) 1950, este mai degrabă o călătorie în timp, decât o clasificare cronologică a evenimentelor marcante din viaţa Agathei.

 Autoarea recunoaşte că cuvântul autobiografie îi parea prea pompos, presupunând un studiu integru al vieţii cuiva. Pentru Agatha, viaţa e alcătuită din trei părţi: prezentul absorbant şi de obicei agreabil, care aleargă mai departe, clipă de clipă, cu o viteză fatală; viitorul înceţoşat şi nesigur pentru care cineva poate face un număr indefinit de planuri interesante, care cu cît sunt mai nerezonabile şi mai improbabile, cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi cum vrei tu să fie, poţi cel puţin să-ţi oferi plăcerea de a făuri planuri; şi în al treilea rând trecutul, amintirile şi realităţile, care constituie temelia solidă a vieţii prezente readuse în faţa ochilor pe neaşteptate de un miros, de forma unui deal, de un vechi cântec, cine ştie de ce fleac de mică importanţă, făcându-te brusc să spui: Îmi amintesc... Necesitatea vitală a fiecărui om este probabil de a re-trăi încă o dată acele senzaţii plăcute fără de care ar fi mult mai trist, aici pe pământ. Scriitoarea începe prin a ne evoca amintiri din copilărie. O copilărie fericită. Cel mai mare noroc de care te poţi bucura în viaţă, este cred să ai o copilărie fericită. În această primă parte a cărţii întâlnim oameni şi locuri, evenimente şi date importante pentru cea care ţinea pana amintirilor. Ashfieldul, casa părintească a fost pentru Agatha Christie un tărâm magic al primelor speranţe şi visuri. Acolo a crescut un copil creativ şi enigmatic, care avea să devină mai târziu scriitoarea celebră de astăzi. Stilul uşor lizibil al cărţii, naturaleţea celor povestite, ne oferă o privelişte de ansamblu asupra frumoasei perioade de timp în care a trăit Christie. Epoca victoriană cu apucăturile ei ciudate, cele două războaie mondiale, care au schimbat întru totul cursul lucrurilor, dar mai ales oamenii, şi-a lăsat amprenta în carte. Dincolo de factorii exteriori, Autobiografia ne oferă un preţios portret al scriitoarei. Marea revelaţie a fost pentru mine cea de a o cunoaşte pe Agatha Christie modestă, cuminte, destul de inteligentă pentru a-şi distruge mitul personalităţii. În carte, mai întâi de toate facem cunoştinţă cu omenia şi simplitatea, dominante ale personalităţii scriitoarei. Iar, Agatha Christie a avut parte de o viaţă plină şi complexă. Asistăm la o metamorfoză umană prin desăvârşire, dintr-un copil sfios şi visător spre o domnişoară elegantă şi muzicală, dintr-o tânără femeie ambiţioasă Agatha devine mamă iubitoare, dintr-o femeie iubită şi aparent fericită ajunge a fi singură şi înşelată, ca mai apoi să se regăsească plenar datorită călătoriilor, scrisului şi luminii pe care i-a adus-o cunoştinţa cu arheologul Max Mallowan. După căsnicia cu Max, viaţa ia o altă turnură. Pacea se instaurează în ţară, iar dorinţa Agathei de a scrie se transformă într-o necesitate vitală. La această etapă de creaţie ia naşetere Mary Westtmacot, un alter ego al scriitoarei. Sub acest pseodonim sunt scrise câteva nuvele şi romane psihologice (Absent in the spring, The rose and the zew tree), în care descoperim o altă latură literară marca Agatha Christie. Autoarea mărturiseşte că de fapt, acestea sunt  unele din preferatele ei scrieri, pe langă cele câteva romane poliţiste care spune ea, o satisfac literar (The crooked house, Ordeal by innocence, The moving finger). Opera integră a scriitoarei este rodul unei munci colosale scrise şi rescrise în caietele de lucru, pe margini de hârtie, or înregistrate la dictafon. În spatele acestor cărţi devorate de cititori sunt ascunse numeroase lecturi, ani de muncă în farmacie şi spitale, călătorii şi expediţii arheologice, dar mai ales o minte lucidă şi dibace. Probabil acesta este secretul actulităţii detectivelor retipărite şi regizate, vorbelor care au devenit între timp celebre. Agatha Christie este un model de femeie, o aventurieră care a ştiut să iubescă viaţa, să preţuiască anii, dar îndeosebi să facă haz din necaz. Autobiografia ca şi în cazul multor scriitori a avut menirea să prindă din gaura veşniciei timpul pierdut. M-a emoţionat până la lacrimi ultima parte a cărţii, intitulată simbolic, Toamna. La apusul vieţii, peste douăzeci de ani, Agatha îşi înseamnă cele din urmă reflecţii. I-am admirat întotdeauna pe eschimoşi. Într-o zi frumoasă se pregăteşte o masă delicioasă pentru bătrâna mamă şi apoi ea porneşte pe gheaţă şi nu se mai întoarce... Ca mai apoi să scrie atât de sincer şi copleşitor: Ce pot spune eu la 75 de ani? Muţumesc Ţie, Doamne, pentru viaţa mea bună şi pentru toată dragostea care mi-a fost dăruită. P.S. Atunci când citim ni se reliefează un anumit chip, pentru mine aşa a fost veritabila Agatha Christie, o rebelă între valuri neascultătoare şi un zâmbet ştrengăresc pe buze.

A trecut încă un an. Încerc cumva să-mi amintesc prin ce s-a evidențiat, prin ce m-a marcat, dar nu pot. Prea repede a fugit. Am impresia ca s-a furișat fără ca eu să-l pot cumva opri. Eu niciodată nu am avut prețioasa trăsătură de caracter de a fi precisă, punctuală cu mine însumi. Nu mi-am cronometrat niciodată clipele fericite și nefericite, momentele plăcute și mai puțin. În acest an, mai mult ca oricând am fost ușoară, leneșă și sinceră. Mai ales sinceră.  Așadar dacă e să rezum acest an prin câteva cuvinte cheie, acestea ar fi: copil, înghețată. noapte, ceai (mult ceai), dor, Stănescu, întuneric, piele și joc. Interesant cum ar descifra Freud aceste cuvinte.  Anul care a trecut ca și ceilați sunt ai mei, îi las pentru mine, nu-i dezbrac, nu încerc să le adaug sau să le știrbesc din plinul pe care mi l-au adus. Eu sunt o ființă fericită. Eu iubesc viața cu tot ce este ea. Eu, Dorina,îmi doresc în 2015 -  curaj.

            Mâinile oamenilor sunt cele mai vorbitoare părți ale corpului. Ele poartă în palme nu doar greutăți știute, ci și poveri despre care se tace. Uneori în amalgamul de fețe și umbre încerc să mă detașez, să-mi redirecționez privirea, atunci privesc mâinile. Mi se întâmplă cel mai des în transportul public. Locul unde ești apropiat pentru o perioadă incertă de timp, respiri același aer, cu oameni pe care nu-i vei mai vedea niciodată. Așa e firesc să fie. Sunt atât de diverse. Mâini obosite, nervoase, nerăbdătoare. Mâini puternice, îngrijite, echilibrate. Mâini leneșe, moi, liniștite. Mîini trudite, vinete, luate drept unealte de neschimbat pentru toată viața. Mâini tinere, fragede și chiar cumva poetice. Iar pentru ca buchetul membrelor superioare să nu fie atât de romanțios și trubadurist aș aminti aici de o specie aparte de  mâini. Murdare. Pătate. Slinoase. O singură privire la aceste podoabe omenești îți pot povesti epopeea celui care le poartă. Nu ai nevoie decât de  un pic de imaginație.             Rar mi se întâmplă să întâlnesc mâinile pe care cel mai tare le admir și de la care nu-mi pot lua privirea. Ele sunt tandre. Aceste mâini îmi amintesc de pâinea caldă scoasă dintr-un cuptor strămoșesc. Mâini de mamă, sau de tată.  Iubitoare și luminoase ca razele soarelui.   În eterna stare de a fi om, doar ele și numai ele, mâinile, ne sunt de ajutor. Ne îmbracă, ne hrănesc, ne șterg lacrimi. Uneori în momentele grele ne ajută să ne ridicăm. Să sărim. Ne ajută dacă ne găsim perechea portivită. Asta nu se compară cu alegerea unei perechi de mănuși. Mănușile pot fi schimbate. 

Cine are ochi  - vede, cine are urechi - aude, cine are inimă - simte. O axiomă cunoscută de umanitatea tânără, de omul modern care-și trăiește irefugiabilul. Un hommo sapiens contemporan s-a dezvățat să citească semnele, s-a eliberat de matricea originară a naturii. Individul de azi își folosește ființa materială drept punte spre exterior. Ochii deși ne sunt deschiși, dorm. Cel de-al treilea ochi a devenit un mit.   În Eseu despre orbire, Jose Saramago ne relevă conturul unei lumi detașate de normalitate. Descoperim o narațiune densă, cu evidente tangențe scenaristice, concentrându-ne atenția asupra fenomenului orbirii și urmărilor teribiliste ale acestuia. Pana tăioasă a scriitorului ne dezvăluie chiar din primele pagini, imagini șocante, dure, lipsite de menajamente. Asistăm la un crescendo narativ prin excelență, acolo unde imaginația nu mai are limite. Narațiunea -  ghem care se țese pe sine, un ghem al orbirii, semnifică noaptea interioară a umanității.  Lipsa de identitate a personajelor, absența totală a onomasticii ne duc la ideea de comun, ne apropie cumva foarte subtil de realiatea omului simplu. De un șofer, de un hoț de mașini, de o fată cu ochelari negri, de un copil, de un bătrân, de un oftolmolog, de o femeie soție. Toți ei sunt uniți din cauza orbirii, apărute din senin asupra țării. La o analiză mai succintă, observă, că orbirea se transformă din stare în personaj, perceptibil în cele mai dense momente. Atunci când orbește o țară, întreaga piramidă de valori se năruie, omul își pierde masca.  Eseu despre orbire ne scufundă într-o societate dezechilibrată de haos, de violențe, umilințe și josnicii. Alegoric până la măduva cuvintelor, scriitorul construiește o lume hibrid, o lume cu spitale de nebuni, lupte pentru supravețuire și mizerii. În ce se poate transforma un om căruia i se ia vederea? Iar, odata cu această stare îi sunt orbite cele mai umane sentimente și emoții. Omul devine brută.  Citind textul, am sesizat vagi inspirații dantești. Or, scriitorul ne clădește o altă perspectivă asupra esenței noastre. Probabil am dat peste cea dintâi carte care m-a copleșit datorita credinței în puterea femeiei, în curajul și autojertfirea de care dă dovadă o Evă a zilelor noastre. Pe de altă parte, pot afirma cu voce tare că stilul viguros, frazele lungi, delirante, imaginile vizuale, dar mai ales olfactive, m-au teleportat completamente în lumea orbilor. Un cititor sensibil la imagini puternice de horror, ar abandona probabil cartea, în schimb celor dornici de o lectură expresiviă, le-ar dezvălui noi experiențe.

Avea cel mai blajin chip pe care copilul din mine și-l amintește. Mărunțică, dibace ca o furnicuță, calmă și dornică de oameni, baba Sonea (așa îi spuneam, din simplu motiv că nu mi-o aminteam altfel) întrunchipează pentru mine copilăria. Fragenda copilărie. Eram un copil zburdalnic, care la doar cinci ani cutreiera toată mahalaua, toate hudițele și sigur că, aveam preferințe. Îmi era inima cât o gutuie când știam că mă duc oaspete mic la ea. Deshideam poarta de lemn vechi, fără s-o mai închid, alergam pe cărarea de flori spre mica căsuță a bătrânei. Avea două cămeruțe, mici. Tavanele joase, pereții dați sârguincios cu var, și mai avea ceva, într-un colț de cameră. Un cuptor. Datorita covoarelor tradiționale, cu mulți trandafiri roșii, arbori, romburi și alte motive specifice, mă credeam șeic arab. Pe el mă cățăram, nerăbdătoare să-i povestesc perepețiile mele, să-i arăt păpușa cea nouă și să-i promit că-i voi face cunoștință cu noul meu prieten, cățelul lui moș Luca. Îngăduitoare mă asculta, mă servea cu plăcintă cu măr, iar din gentuța unde își ținea pensia și tot ce avea ea mai de preț, îmi dădea o bomboană. Așa gentuță are și bunica mea. Fiecare bătrânică o are. Eu îî ziceam gentuța fermecată. Acolo, sac fără fund, bomboanele apărea cumva mistic. Și erau cele mai bune.  Nici nu știu care e mecanismul după care funcționează creierul nostru, cum își fac loc amintiri demult arhivate undeva la subsol, cert este că ele undeva ne condiționează. Eu de mulți ani nu m-am gândit la bătrânica singuratică din mahala. Ceva astăzi m-a făcut să mi-o întorc. Poate pentru că atunci, între pereții înguști cu ferestre liliputane, am fost pur și simplu fericită. Așa cum doar un copil poate fi. Poate pentru că acea femeie trecută prin foamete, văduvită, cu o singură fiică dispărută de ani, mă asculta ca și cum aș fi fost un om mare. Îmi arăta fotografii gălbejite de tot ce se numește timp și tristețe, îmi dădea broaboada să i-o pun păpușii. Îmi dădea flori... După ce a plecat la cei drepți, casa i-a fost dărâmată. Puținele lucruri aruncate. N-am mai rămas nimic. În afară de umbra de amintire, diafană și  zglobie, pe care o port cu mine. 

A fi om. A fiinta. A fi scriitor. A scrie. A fi viu. A fi mort. A decide când, cum și unde.  Un lanț invizibil ne sugrumă existența. Aparent liberi, îl purtăm ca și cum ne-ar fi una cu inima. Iar inima, ea rabdă tot. Tot. Acum când ora nocturnă îmi crispează nervii, sub impresia cărții de lângă mine, eu încerc să mă detașez de imaginea lanțului pus la gât. Imaginea jalnică a câtorva sute  de scriitori care și-au curmat viața. De fapt, acest preambul delirant poate duce în eroare cititorul meu. Eu am avut plăcerea (dacă se poate spune astfel, având ca reper tematica cărții) să citesc un deosebit de  interesant și amplu eseu studiu lucrat de celebrul scriitor Grigori Skartishvili, cunoscut de fapt cu pseodonimul literar de Boris Akunin. Abordând tema suicidului, eruditul scriitor încearcă să-și explice fenomenul morții dorite, boala multor genii care și-au scurtat benevol zilele, sărăcindu-ne pe noi, urmașii, de cine știe câte opere. Cartea ne deschide într-o lumină nouă geneza actului suicidal.

Când a fost rostită, or, gândită, veșnica întrebare a fi, sau a nu fi? Când omul a conștientizat că-și poate amăgi destinul, sau viceversa, a se amăgi pe sine. Pentru a răspunde la aceste dileme, scriitorul face o incursiune în istorie, religie, geografie, filozofie și psihologie. În carte se resimte o muncă acerbă, începând cu studii profunde de biografii ale  celor mai deosebiți și enigmatici dinter scriitori și terminând cu ipoteze partiiculare ale scriitorului. Paralel cu subiectul controversat, regăsim aici opinii și însemnări despre sinucidere ale multor minți luminate, dintre care atrag atenția Flavius, Berdiaev, Dostoievki, Cesare Pavese. Structurat în două părți, Omul și suicidul/ Scriitorul și suicidul, eseul oferă prilej spre meditație.  Iar, pentru ca eseul să fie cât mai veridic,  Boris Akunin incorporeaza așa-zise studii de caz, istorii reale din viața scriitorilor. Minuțiozitatea ceretării este ușor sesizată datorită legăturii directe cu textul. În opera aproape fiecărui scriitor respectat se regăsesc rânduri dureroase, rânduri care macină aceleași probleme existențiale. Marina Țvetaeva, Robert Muller,  Sylvia Plath, Hart Crane sunt doar câțiva din cei care și-au prevăzut literar moartea benevolă. Căutând cumva să îndreptățească sinuciderea omului care scrie, Boris Akunin înlătură fir cu fir  cauzele ce ar putea servi ca pretext: dragostea împlinită sau nu, boala incurabilă, cauza politică, viciul,  nebunia din cauza pierderii sau stranietatea temperamentală. Citind acest studiu complex mi-am întărit a mia oară ideea că scriitorii sunt cei mai fragili oameni, dezgolindu-și sufletul, creând lumi parele, oare nu-și pierd ei ceva indispensabil din propria esență?!  Oare nu se cred ei niște zei?!  O meserie periculoasă e scriitura. Ea merge luată de mână cu eliberatoarea moarte. Eu nu condamn și nici nu susțin acest act de rămas bun. Iar drept încheiere îmi saltă acum în minte versuurile înțeleptului Coșbuc:  O fi viața chin răbdat/ Dar, una știu: ea ni s-a dat,/ Ca s-o trăim!

Iubirile adevărate sunt accidentale. Imprevizibile. Apar în acele mai neașteptate momente din viața noastră, apar pentru a ne schimba. Atunci când ni se întâmplă, noi suntem rigizi, impenetrabili, dar totuși cedăm. Cedăm fiindcă toți vrem să fim iubiți. Fațetele dragostei sunt diverse, la fel cum și oamenii se deosebesc, ceea ce este comun tuturor este dorința. Eterna dorința de regăsire a celuilalt. Despre accidente și iubiri accidentale este romanul cu același nume, scris de misteriosul romancier și dramaturg român, Mihail Sebastian ( născut Iosif Hechter). Un roman trăirist, Accidentul cuprinde îm cele aproape trei sute de pagini, zguduirile psihologice a două personaje. Bărbatul și femeia. Nora și Paul. Scriitorul ne introduce cu dibăcie în atmosfera Bucureștilui iernatic. Ne atrage într-un timp înghețat, ca mai apoi, pe măsură ce derulează acțiunea să ne cucerească definitiv. Linia subiectului se subțiază atunci când între cei doi străini, uniți printr-un absurd accident, scânteiază o iubire. Paul, prototipul  bărbatului ce  suferă pe urma unei iubiri neâmplinite, Nora o ipostază a femeiei ce trăiește în așteptarea a ceva inexplicabil. Odată intâlniți, între ei se leagă ceva misterios. Ceva ce le va schimba viața.  Acest roman poate fi citit oricând, fiindcă pana lui Mihail Sebastian este ușoară, știe să hipnotizeze cititorul și să-l încerce. Este o scriitură confesivă, o relatare a posibilităților de regăsire  și vindecare a celor ce au nevoie de iubire. Cuvântul cheie, ar fi acesta vindecare - a bolilor sufletești, a rumegușului lăuntric, ce frământă omul de toate vârtele.  O posibilitate în acest sens este escapada la munte pe care cei doi o simt drept o chemare. Ajunși la Predeal, Paul și Nora lasă în urmă toate durerile și neîmplinirile. Munții tămăduiesc rănile. Munții și schiurile. Viteza, oboseala plăcută și căldura focului din cămin. Ce mai trebuie omului pentru a se simți bine?  Lecția pe care am însușit-o eu din această carte este că noi suntem cei care ne clădim iluzii, ne baricadăm în ele ca-ntr-o cetate. Ne speriem de schimbări, ne încrustăm în propria găoace. Dar, se întâmplă uneori ca cetatea să fie asaltată și noi eliberați. Se intâmplă uneori accidente.

Am revenit. După o absență frumușică. S-ar părea că nici nu sunt atât de fidelă, pe cât aș vrea să par. În fine, așa e. Nu sunt fidelă scrisului, la acest capitol mai am de exersat. În schimb, mă pot lăuda copilărește că am avut o perioadă fertilă, dedicată lecturii. Am devorat ca o obsedată cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Acum, s-o iau de la început. Sunt o persoană  greu de impresionat. De unde, mi-a aparut necesitatea cronică de a căuta cărți de specialitate. Așa numesc eu romanele polițiste. Fără a face o incursiune în pelerinajul meu literar legat de acest gen de literatură, aș vrea să fac o confesiune. Poate nu atât pentru cei care poposesc pe aici, cât pentru mine însumi. Rodica Ojog-Brașoveanu e o scriitoare fe-no-me-na-lă! Așa e, din simplu motiv că a creat unul din cele mai fistichii personaje din literatura română. Pe Melania Lupu! Am trăit momente atât de dulci, de intime, de parcă aș fi stat la gura sobei, ascultând pătărăniile unei băbuțe deocheate. Această senzație m-a urmărit în timpul lecturii cărtilor din ciclul Melania Lupu: Cianură pentru un surâs; Bună seara, Melania!;  320 de pisici negre; Anonima de miercuri;  Dispariția statuii din parc;  O toaletă a la Liz Taylor; Melania și misterul din parc;  Acum, dacă ar fi să numesc cel mai fermecător personaj din seria detective (evident, după grila mea de apreciere), cu siguranță aceasta ar fi bătrânica inteligentă, lucidă și spirituală, Melania Lupu. Având o minte de gangster și un zâmbet de heruvim, Melania surprinde în orice ipostază. Politicoasă până la ridicol, însoțită de faimosul Mirciulică, Melania poate deruta și duce în eroare, chiar și cea mai ascuțită minte, cu cea mai mare cantitate de substanță cenușie. Astfel, pe scenă, rușinos dar sigur de sine, scriitoarea ni-l plasează pe cel care voit va condimenta existența bătrânicăi noastre, pe maiorul Cristescu. Un duet excepțional pentru descoperirea crimelor, escrocheriilor și faptelor cu iz de dosar penal. Eu nu intenționez să vă narez istoriile ce ascund aceste cărți, din simplu orgoliu de cititor. Paradoxal, ar fi să narez romane polițiste care în sine sunt o momeală pentru ochii celor însetați de intrigă. Eu am stat ca pe strune, am urmărit cu zgârcenie fiecare rand din aceste cărți. Cărți de o atmosferă copleșitoare. Ironicul situațiilor se înrudește de minune cu dramaticul, carnavalescul se îmbină cu firescul, iar toate luate împreună constituie o mare surpriză. Până și limbajul corespunde cerințelor. Rodica Ojog-Brașoveanu mânuiește artistic diverse stiluri, condimentează apariția unor personaje la prima vedere secundare, cu tot soiul de argouri și jargoane. Pe măsura operei sunt și personajele, niște specimene de album. Femei fatale, joisse-uri ratați, bătrâni ranchiunoși, tineri naivi, sunt doar câțiva din participanții la acțiunea derutantă a fiecărui roman luat în parte. În fine, constat că nu m-am plictisit defel, citind aceste mostre, ba din contra m-am amuzat copios.   ,,Nu credeți că viața e frumoasă, domnule maior? Am constat-o în ziua în care am primit prima păpușă." Fraza, în stilul inegalabilei, Melania Lupu.  Vă doresc, călătorie plăcută, în fascinanta lume a detectivului românesc. 

Lista mea de scriitori preferati s-a imbogatit considerabil, l-am asezat acolo mai ca in capatul mesei pe Vladimir Nabokov. Cred ca o merita cu prisosinta. Romanul controversat Lolita mi se asociaza cu intoarcerea pielii pe dos aplicata asupra unui om inconstient. Iata ce grozavii imi trec prin cap in urma lecturarii acestuia. Gumbert, personajul narator, cel care isi varsa perversitatea bolnavicioasa intr-un stil impecabil este purtatorul desfriului nimfetesc. Intemnitat, Gumbert se depaseste pe sine in incercarea de a intrece memoria, de a-si aminti fiecare amanunt din viata petrecuta cu Lolita. Fiu al unui proprietar de hotel, crescut fara mama, bolnavicios launtric si narcisist, posedand o viziune poetica asupra lumii inconjuratoare, Gumbert ramane a fi tipul pedofilului din literatura universala.  Naratiunea se deplaseaza pe strunele memoriei unui barbat care nu a crescut. Da, Gumbert a ramas acolo, in firava adolescenta ascuns in gradina cu Anabella. Iubita cea dintai si cea moarta adolescenta. Din acest moment  ii devine acuta dorinta de a se cupla cu nimfete. Notiune care desemneaza varsta de la 9 pana la 13 ani, varsta cand o fetita pare a fi trecuta de copilarie dar neajunsa in adolescenta. Nabokov realizeaza o intreaga teorie despre nimfete, varste, crize ale adolescentei, rabufniri hormonale. Relatiile barbat / femeiei  matura, barbat / fetita, tata si fiica, mama si fiica sunt  ca niciodata accentuate in culori strigatoare.  Atmosfera Americii trecuta de doua razboaie, desfranarea, lipsa valorilor, superficialitatea invatamantului, preferintele generatiei tinere, totate acestea sunt prinse cu ochi homeric de un scriitor rus. Jocurile memoriei, introspectia, cautarea sinelui, recunoasterea propriilor josnicii devin la un moment dat nu doar ipostazele personajului ci si ale cititorului. M-am implicat fara sa vreau in lupta dualitatii. Mi-a fost mila de naiva Lolita, am compatimit-o pe Charlota si l-am urat cu inversunare pe Gumbert. L-am urat ca mai apoi sa-l iubesc. Exista in acest suflet josnic o sensibilitate magulitoare. Atat timp ma mai tine prins acest roman, ma intreb, oare la ce varsta e recomandabil sa fie citit?

Pentru mine vara este anotimpul lecturilor. Vara eu citesc cel mai mult, îmi selectez cu dibăcie cărțile care mă vor izola de soarele dogoritor și-mi vor fi niște prieteni de vacanță. Este o deprindere din copilărie, când fugeam la biblioteca din sat și strigam emoționată la poarta doamnei bibliotecare. Femeie de la țară, aceasta avea gospodărie, iar biblioteca era deschisă atunci când ea se simțea mai odihnită. Atunci flămândă de cărți, luam mai mult decât puteam duce până acasa. Eram fericită. În zilele cu soare, vara, când sunt la țară, acasă, repet inconștient același ritual. Doar că nu mai merg la biblioteca din sat. 

Am citit zilele astea cu cea mai mare plăcere două scrieri de Francois Mauriac. Primul roman citit de mine, Cuibul de vipere, m-a remarcat profund. Este aici confesiunea unui bătrân bogat care în pragul morții își deschide sufletul în fața unei familii ambițioase și ipocrite. Bătrânețea, apropierea sfârșitului, dar și frica de a nu fi singur îi shimbă viziunea personajului nostru despre viața până la boala și după. Adresat soției care nu reușește să-l citească, acest jurnal intim ajunge în mâna copiilor săi. Drama continuă. Drama de a nu fi iubit, de a nu fi înțeles. Descoperirea trădării, amintirile care îi devorează puținele zile rămase, îl conduc pe acest bărbat, fiu de țăran să ...renască. Da! Această carte inspiră că niciodată nu este târziu. Avem timp să ne cunoaștem chiar și atunci când credem că e de prisos. Viperele din inimă, cele din familie nu erau decât proiecția propriilor păreri și deprinderi. Priviți prin prisma trăsăturilor nagative, oamenii sunt deposedați de adevărata lor esență. Nostalgic, dramatic, acest jurnal mi-a trezit milă, m-a înduioșat. Revin aici la ideea că scriitorii francezi posedă un stil impecabil, ușor și elegant. Sigur că nu generalizez, dar Mauriac chiar îmi place.  O altă scriere care mi-a trezit mai mult repulsie decât alte sentimente duioase a fost Genitrix. O nuvelă cu început de roman, opera istorisește viața unei familii. O mamă orbită de dragostea maladivă pentru singurul fiu îl menajează într-atât încât acesta ajunge de a nu mai fi bărbat. Face o căsătorie grăbită, își neglijează brutal soția, o lasă să moară singură. Am asistat la o dramă covârșitoare. Foarte psihologic, scriitorul ne prezintă oamenii așa cum sunt, mici, posedați de dorințe. Umiliți. Viața capătă un alt făgaș, se schimbă atunci când ne înțelegem adevăratele dorințe. Eu am citit aceste scrieri cu multă inimă. m-am integrat unor situații limită, m-am făcut una cu cei din lumea lui Mauriac. Tot ce vă doresc este să citiți cât mai mult și cât mai des!

De când mă știu aveam o dorință. Puternică. Arzătoare. Îmi doream să scriu ceva important. Să scriu așa cum simt, să refac în cuvinte realitatea pe care o trăiesc. Din conștiința acestei aspirații, am citit și citesc cărți. În unele regăsesc gânduri pe care le-am tocit deseori, în altele surprind idei ce nici nu mi-au trecut prin cap. Într-o nuvela de Maupassant pot avea revelații uimitoare. Din câte am citit până acum, m-am descoperit mai mult,decât dacă aș fi stat în fața oglinzii ore în șir. Totuși, micile mele descoperiri obținute pe calea lecturii nu se compară cu senzația ce mi-o oferă foaia albă. Ca o invitație la dans, un dans al cuvintelor, foaia albă mă tentează. Redeschid uneori acea foaie și lipsită de curaj o privesc cu rușine. Cum să te îmbrac drăguțo? În ce straie să-ți conturez puritatea? Cred că îmi lipsește forța pe care au avut-o cei care au scris ceva valoros. Îmi lipsește nu pentru că n-aș avea subiecte interesante, nu pentru că nu aș putea combina metafore săltărețe, ci pentru că nu a venit timpul. Deocamdată, îmi rămân fidelă lecturii. Aceasta eliberează.

Astăzi nu voi vorbi despre cărţi, ci despre două fotografii vechi, rămase de la un străbunel ca amintire a tinereţei zbuciumate, pierdute pentru totdeauna. Aceste fotografii le-am citit minuţios, le-am întors pe toate părţile, am încercat sa surprind prin intermediul expresiei anumite sentimente şi trăiri. De fapt ce ar vedea un om la prima apropiere de aceste fotografii? Un bărbat tânăr, surprins într-o perioadă a vieţii cu o femeie, şi mai apoi cu o alta. Totuşi există aici un mister care cugetul meu a încercat să-l dezvăluie. Străbunelul Trifan, a fost căsătorit cu femeia din prima fotografie. Este o fotografie care-i prezintă ca miri. E făcută cu respectarea tururor regulilor fotografice ale acelor timpuri. Mirele cu floare în piept, sacou îngrijit şi ciubote lustruite. Mireasa împopoţonată cu mărgele, voal, rochie florată şi sandale speciale (se vede că erau ţinute anume pentru această ocazie). Între ei un buchet de flori gingaş şi fermecător. Cea de-a doua fotografie ni-l prezintă pe Trifan cu o altă femeie. Aici apare o femeie plină de sine, cu figura de gospodină (îndeosebi şorţul ,"pestelca o trădează"). Simplă şi totodată profundă aceasta îi ţine mîina pe umăr, într-un fel cu totul special. Cămaşa ei strânsă sub piept, mărgelele înnodate ştrengăreşte, papuceii eleganţi îi accentuează firea emancipată. Astea sunt doar nişte schiţe primare pe care ochiul meu curios le-a observat. Ceea ce îmi pare mai important este ascuns în privirile lor nostalgice, în umbra zîmbetului enigmatic. A fost la mijloc o mare iubire? Sau doar o aventură de tinerețe? O prietenie? Or, poate o iniţiere? Astea ar fi nişte idei. Totuşi realitatea a fost mai cuminte. Străbunelul meu, plecat în lumea celor drepţi,  a curtat în frumoasa-i juneţe o femeiei mai mare ca ani decât el (pe  atunci aşa relaţii nu se prea tolerau, nu erau privite cu ochi buni). Blonda cu zâmbetul care-mi aminteşte de Gioconda lui DaVinci, i-a fost marea iubire din tinereţe, atunci când era verde şi iubea cu pasiune. Atunci când sufletul căuta lumină, împlinire, foc şi era numai curaj. Atunci când glasul inimii era mai munte decât toţi munţii. Dar cum iubirile din tinereţe (sau primele iubiri), nu sunt şi cele din bătrâneţe, ceva din relaţia cu femeia misterioasă s-a rupt. Continuarea este una limpezită. Dintr-un tânăr visător, acesta devine un bărbat în forţă, muncitor – mîinile o spun, pregătit de a ridica o casă, a creşte în ea copii. Cu soţia, străbunelul Trifan a trăit toată viaţa, au avut patru copii, au înălţat o casă. Mă rog, aşa ca toţi oamenii. Ar părea ca nu a trăit în zadar. Pe de o parte comună nouă tuturor aşa şi a fost. Pe de alta nu. O spun chiar fotografiile. Dacă cea în care e mire a fost ţinută în album, pusă pe perete în trei clame, atunci cea de-a doua a fost pe perete mult mai mult timp, ţintuită în şase clame. Posibil privită cu multe păreri de rău, doruri înecate în amintiri dulci. Şi de ce nu ar fi aşa, dacă la o privire mai atentă, în fotografia mirilor, faţa miresei este roasă cu îndârjire şi ciudă. Roasă aşa cum şi-a ros viaţa, să nu se prea observe, dar să fie, să se răzbune cât de infantil pe chipul liniştit al celei cu voal. Uitându-mă pe aceste pânze ale timpului eu simt remuşcarea, vântul trecerii care şi-a greşit destinul. Cândva au fost tineri, au fost visători, au gustat din graalul vieţii, rămânând doar cerul ca mărturie. De ce am ales să citesc aceste fotografii? Din curiozitate, din dorinţa de a prinde o lecţie de viaţă, de a alege corect sufletul pereche. Chiar dacă chipiul de pe cap i-a rămas acelaşi, privirea lui Trifan s-a schimbat. Iar dacă ochii sunt oglinda inimii, atunci această inimă nu mai e tânără. De ce mi-am propus să citesc aceste fotografii? Cred că din dorinţa de a le oferi o nouă viaţa, o micro existenţă trecută prin  mintea mea, simţită de spiritul meu sensibil. Mă gândesc că odată cu trecerea timpului, vom deveni şi noi nişte chipuri şterse de patină, nişte păpuşi vii pe hârtie. Nişte umbre! Ar fi o şansă pentru noi să fim citiţi cât de puţin, să reînviem pentru nişte clipe în ochii vreo unui stră stră nepot curios.