256324 cazuri COVID-19 în Moldova
834 – cazuri active
249312 – cazuri vindecate
6178 – cazuri fatale
Actualizarea datelor: 24 iunie 2021 ora 01:22


 Călătorind prin carti

 Călătorind prin carti Călătorind prin carti


Un blog despre cărţile citite de mine. Un blog în care îmi voi reflecta gândurile vizavi de o carte citită, simţită şi trăită. Aici nu veţi găsi comentarii literare clişate ci doar opinii sincere. Voi încerca să interpretez o anumită carte în corespondenţă cu contextul modernităţii. Călătorie plăcută!
RSS posts

Arta si Cultura


Comenteaza





Tunelul de Ernesto Sabato
...În orice caz, exista un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinerețea, întreaga viață.

Să încep cu faptul că inițial am fost atrasă de titlul cărții, pe scriitor nu-l cunoșteam. După, am aflat că acest roman publicat în 1948 l-a făcut faimos pe Ernesto Sabato, calificat drept ultimul clasic argintinian al secolului XX. O proză de conștiință distructivă, scriitura ne prezintă un destin care își asumă o crimă. Sub insemnul  culpabilității și al singurătății dezolante, personajul narator Juan Pablo Castel ni se confesează. Fragmentar, discursul acestui (anti)erou trasează câteva momente cruciale. Intâlnirea cu Maria constituie o revelație pentru un pictor lăudat de critici, dar neînțeles. În timpul unei expoziții de pictură, Castel este atras de privirea misterioasă a Mariei. Femeia își fixase privirea asupra unei ferestre  pictate simbolic, element al evadării din singurătate. Din acest moment, personajul narator are certitudinea că Maria l-a înțeles. Dintr-o martoră a creației, Maria se transformă într-o obsesie. Enigmatică, situată în realitatea introspecției eului narant, femeia de fapt nu mai există. Ea aparține trecutului. Pe parcursul lecturii, sesizăm emotivitatea încordată a narațiunii, dar și efectul unui procedeu specific romanului modern. Fluxul constiinței devine sesizabil din tendința relatării alerte, convulsive. Toată acțiunea romanului se petrece în interiorul personajului, iar cadrul exterior aproape că este neglijat. Gelozia, dragostea artificială, vanitatea, orgoliul, îngâmfarea ar putea fi cuvintele cheie ale acestui roman. Maria și cei care o înconjoară constituie de fapt o încercare a artistului de a deveni comun. Odată ce actul total de iubire eșuează, Castel se întreabă, ...poate că eram eu monstrul ridicol? Și nu râdeau, oare, de mine? Nu eram, oare, eu imbecilul, omul caraghios al tunelelor și mesajelor secrete? În acest moment de zbucium spiritual atenția lui Castel se axează asupra autoanalizei faptelor care l-au condus spre crimă. Firul narațiunii se identifică cu confidența dureroasă, de o autencticitate pe alocuri artificială. Castel nu trezește simpatie, nu inspiră milă, el rămâne ancorat în credința sa oarbă că știe  tot. Concluzia finală a cărții rămâne a fi mesajul unui artist însingurat: parcă trăiserăm pe două coridoare alăturate sau pe două tunele paralele, fără să știm că mergem unul lângă altul, două suflete asemănătoare în situații asemănătoare, întâlnindu-ne la sfârșit în fața unei scene pictate de mine, o scenă destinată numai ei, ca un anunț secret al prezenței mele, al faptului că cele două coridoare se împreunaseră... Câtă iluzie! Această lectură deși nu a fost voluminoasă m-a obosit, am avut impresia că naratorulși-a dirijat toată suferința într-un cascadă, vărsând singurătate printre rânduri. Acum mă întreb dacă am avut parte de acel efect cathartic pe care în mod ideal îl definește plăcerea textului. Probabil, da.
SĂ NU NE UITĂM LA CEAS DE RODICA OJOG-BRAŞOVEANU


Să nu ne uităm la ceas este un roman de spionaj în deplinul sens al acestui cuvânt. Scris cu măestria practicată în timp, cartea ne confundă într-o atmosferă picantă cu doamne elegante şi spioni de cinema. Acţiunea densă are loc în perioada tulbure a anului 1943, într-o Românie idializată intenţionat şi prin asta fermecătoare. ROB a fost o amatoare de călătorii şi o bună cunoscătoare a obiceiurilor turistice a unui om avut. Probabil datorita unor experienţe personale autoarea foloseşte ca spaţiu pentru crimă un hotel de pe litoralul românesc. Detaliile sunt cu adevărat atractive, creionând un spaţiu care captivează, stârneşte curiozitate şi-i trezeşte cititorului o plăcută senzaţie de coparticipare, transformându-l dintr-un spectator de după perdea în unul care e chiar în cameră. Descrierea camerilor de hotel, a barurilor şi cârciumilor ne schiţează o paletă colorată a unui mediu prielnic pentru acţiune. Aici se întâlnesc destine unice, figuri delicate, eleganţe sobre, dar şi oameni negri, slabi cu gesturi onctuoase, lipsiţi de vlagă. Personajul femin clasic, Elvira Manu îmbină toate atuurile descendentelor Evei. Enigmatică, elegantă, cultă, Elvira Manu poate deveni un model al feminităţii romantice. Opusul ei este baronul Kurt, un bărbat de influenţă în al treilea reich, un om trist şi obosit de viaţă. Din moment ce aceştia doi se întâlnesc, acţiunea se precipită, iar interesele politice ale ţărilor implicate în război se transformă în impedimentele unei mari iubiri. Mie îmi place felul în care scriitoarea a combinat tipologii de personaje, împletind poante şi intrigi demne de un roman de spionaj. Citeam undeva că această carte e prea artificială, neverosimilă şi chiar plicitisitoare. Eu nu cred aşa. O carte de Rodica Ojog-Braşoveanu nu poate fi plictisitoare. Dacă nu te cucereşte acţiunea, atunci limbajul operei nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Expresiv, colorat cu observaţii fine, îmbinând extreme sociale şi observaţii fine. Limbajul şi intriga intensă conferă acestei cărţi autenticitate. Un exemplu ar fi următoarea observaţie a unui personaj din carte: Uite, domnule, de ce nu cred în Dumnezeu! Vâri totul la unul în desagă, de nu mai încape, trebuie s-o îndeşi cu genunchii, şi altuia nu-i dai decât junghi, chelie şi ploşniţe! E inechitabil!Pare-mi-se în cartea De veghe în lanul de secară, Holden a emis o observaţie fină în legătură cu cărţile bune, spunând că după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon de câte ori ai chef. Scriitoarea ROB este pentru mine un astfel de autor. 
AUTOBIOGRAFIE de AGATHA CHRISTIE, un imn adus fericirii de a trăi


Acum, ca niciodată m-am îndrăgostit de Agatha Christie. Datorită faptului că i-am citit autobiografia, am redescoperit o femeie întru totul deosebită. Marea majoritate o cunosc doar drept autoare de romane poliţiste, o veritabilă regină a intrigilor cu iz criminal. Eu mă aflu în tabăra celor care îi adoră detectivele, îi admiră operele dramatice, iar mai presus de toate îi apreciază puterea neobişnuită de care a dat dovadă pe tot parcursul vieţii. Cred că de aici a pornit dorinţa să cunosc cât mai mult despre modesta scriitoare engleză. Autobiografia începută în oraşul Nimrud (Irak) 1950, este mai degrabă o călătorie în timp, decât o clasificare cronologică a evenimentelor marcante din viaţa Agathei.

 Autoarea recunoaşte că cuvântul autobiografie îi parea prea pompos, presupunând un studiu integru al vieţii cuiva. Pentru Agatha, viaţa e alcătuită din trei părţi: prezentul absorbant şi de obicei agreabil, care aleargă mai departe, clipă de clipă, cu o viteză fatală; viitorul înceţoşat şi nesigur pentru care cineva poate face un număr indefinit de planuri interesante, care cu cît sunt mai nerezonabile şi mai improbabile, cu atât mai bine, căci deoarece nimic nu va fi cum vrei tu să fie, poţi cel puţin să-ţi oferi plăcerea de a făuri planuri; şi în al treilea rând trecutul, amintirile şi realităţile, care constituie temelia solidă a vieţii prezente readuse în faţa ochilor pe neaşteptate de un miros, de forma unui deal, de un vechi cântec, cine ştie de ce fleac de mică importanţă, făcându-te brusc să spui: Îmi amintesc... Necesitatea vitală a fiecărui om este probabil de a re-trăi încă o dată acele senzaţii plăcute fără de care ar fi mult mai trist, aici pe pământ. Scriitoarea începe prin a ne evoca amintiri din copilărie. O copilărie fericită. Cel mai mare noroc de care te poţi bucura în viaţă, este cred să ai o copilărie fericită. În această primă parte a cărţii întâlnim oameni şi locuri, evenimente şi date importante pentru cea care ţinea pana amintirilor. Ashfieldul, casa părintească a fost pentru Agatha Christie un tărâm magic al primelor speranţe şi visuri. Acolo a crescut un copil creativ şi enigmatic, care avea să devină mai târziu scriitoarea celebră de astăzi. Stilul uşor lizibil al cărţii, naturaleţea celor povestite, ne oferă o privelişte de ansamblu asupra frumoasei perioade de timp în care a trăit Christie. Epoca victoriană cu apucăturile ei ciudate, cele două războaie mondiale, care au schimbat întru totul cursul lucrurilor, dar mai ales oamenii, şi-a lăsat amprenta în carte. Dincolo de factorii exteriori, Autobiografia ne oferă un preţios portret al scriitoarei. Marea revelaţie a fost pentru mine cea de a o cunoaşte pe Agatha Christie modestă, cuminte, destul de inteligentă pentru a-şi distruge mitul personalităţii. În carte, mai întâi de toate facem cunoştinţă cu omenia şi simplitatea, dominante ale personalităţii scriitoarei. Iar, Agatha Christie a avut parte de o viaţă plină şi complexă. Asistăm la o metamorfoză umană prin desăvârşire, dintr-un copil sfios şi visător spre o domnişoară elegantă şi muzicală, dintr-o tânără femeie ambiţioasă Agatha devine mamă iubitoare, dintr-o femeie iubită şi aparent fericită ajunge a fi singură şi înşelată, ca mai apoi să se regăsească plenar datorită călătoriilor, scrisului şi luminii pe care i-a adus-o cunoştinţa cu arheologul Max Mallowan. După căsnicia cu Max, viaţa ia o altă turnură. Pacea se instaurează în ţară, iar dorinţa Agathei de a scrie se transformă într-o necesitate vitală. La această etapă de creaţie ia naşetere Mary Westtmacot, un alter ego al scriitoarei. Sub acest pseodonim sunt scrise câteva nuvele şi romane psihologice (Absent in the spring, The rose and the zew tree), în care descoperim o altă latură literară marca Agatha Christie. Autoarea mărturiseşte că de fapt, acestea sunt  unele din preferatele ei scrieri, pe langă cele câteva romane poliţiste care spune ea, o satisfac literar (The crooked house, Ordeal by innocence, The moving finger). Opera integră a scriitoarei este rodul unei munci colosale scrise şi rescrise în caietele de lucru, pe margini de hârtie, or înregistrate la dictafon. În spatele acestor cărţi devorate de cititori sunt ascunse numeroase lecturi, ani de muncă în farmacie şi spitale, călătorii şi expediţii arheologice, dar mai ales o minte lucidă şi dibace. Probabil acesta este secretul actulităţii detectivelor retipărite şi regizate, vorbelor care au devenit între timp celebre. Agatha Christie este un model de femeie, o aventurieră care a ştiut să iubescă viaţa, să preţuiască anii, dar îndeosebi să facă haz din necaz. Autobiografia ca şi în cazul multor scriitori a avut menirea să prindă din gaura veşniciei timpul pierdut. M-a emoţionat până la lacrimi ultima parte a cărţii, intitulată simbolic, Toamna. La apusul vieţii, peste douăzeci de ani, Agatha îşi înseamnă cele din urmă reflecţii. I-am admirat întotdeauna pe eschimoşi. Într-o zi frumoasă se pregăteşte o masă delicioasă pentru bătrâna mamă şi apoi ea porneşte pe gheaţă şi nu se mai întoarce... Ca mai apoi să scrie atât de sincer şi copleşitor: Ce pot spune eu la 75 de ani? Muţumesc Ţie, Doamne, pentru viaţa mea bună şi pentru toată dragostea care mi-a fost dăruită.P.S. Atunci când citim ni se reliefează un anumit chip, pentru mine aşa a fost veritabila Agatha Christie, o rebelă între valuri neascultătoare şi un zâmbet ştrengăresc pe buze.

Ce bucurie ca sunt!


25 de ani! De 25 de ani ma trezesc in fiecare dimineata. De un sfert de secol(!!!) pasesc pe pamant, sunt o parte dintr-o familie, deja am familia mea. De exact 25 de ani, respir. Imi repet aceasta cifra pentru a constientiza daca se poate spune astfel, dimensiunea temporala prin care eu ca fiinta, exist. Imi imaginez o traista magica in care sunt depozitate faptele mele, clipele, gandurile. Ce as scoate eu mai intai din ea? Cred ca prima mea  amintire. Epoca de aur, frumosul anotimp al copilariei. Ma vad alergand prin ograda, intr-o fericire febrila se contopesc emotii de copil, libertati in tot ce faceam si vroiam. Atunci ca si acum imi placea sa alerg cand afara batea vantul, cu parul despletit si neascultator, creadeam ca lumea e a mea. Cata beatitudine, Doamne! Ciudat cum o amintire poate trezi sentimente atat de calde si de intime. Sa ma intorc la realitate. Cum au trecut acesti ani? Cate primaveri verzi am imblanzit, cate orizonturi mi-au pictat ochii, cata lacrimi mi-au alinat sufletul... E o minune viata asta! E o mare, ilizibila carte pentru unii sau o  dulce leganare pentru altii. As putea sa fac un bilant, o lista a unor invataminte pe care le-am depozitat cu anii, desi inca nu am ajuns eu la varsta solomonica de a-mi profeta viata. Or, sa scriu despre oameni si locuri care m-au marcat. Dar, atat prima, cat si a doua perspectiva, la moment imi pare ridicola. Varsta mi-o dicteaza sentimentul de plenitudine, dorinta de a schimba ceva, de a vedea locuri/lucruri noi, de a ma cunoaste mai bine. 25 e doar o cifra, importanta mai degraba pentru factorii externi decat pentru lumea mea interioara. Eu ascund in mine un copil sfios, zburdalnic, gata sa fie pus pe sotii. Il mai ascund eu dupa usa, ii mai spus sa fie cuminte dar rareori imi reuseste. Adevarul e ca asa sunt eu. Imi  amintesc acum o poezie de Lucian Blaga, versuri care imi cuprind gandurile si simtamintele, se numeste Vreau sa joc! Cred ca la aceasta varsta tanara si fierbinte, urmatoarele randuri blagiene ma caracterizeaza: O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat!Să nu se simtă Dumnezeuîn mineun rob în temniţă - încătuşat.Pământule, dă-mi aripi:săgeată vreau să fiu, să spintecnemărginirea,să nu mai văd în preajmă decât cer,deasupra cer,şi cer sub mine -şi-aprins în valuri de luminăsă jocstrăfulgerat de-avânturi nemaipomeniteca să răsufle liber Dumnezeu în mine,să nu cârtească:"Sunt rob în temniţă!"
La mulți ani mie!


A trecut încă un an. Încerc cumva să-mi amintesc prin ce s-a evidențiat, prin ce m-a marcat, dar nu pot. Prea repede a fugit. Am impresia ca s-a furișat fără ca eu să-l pot cumva opri. Eu niciodată nu am avut prețioasa trăsătură de caracter de a fi precisă, punctuală cu mine însumi. Nu mi-am cronometrat niciodată clipele fericite și nefericite, momentele plăcute și mai puțin. În acest an, mai mult ca oricând am fost ușoară, leneșă și sinceră. Mai ales sinceră. Așadar dacă e să rezum acest an prin câteva cuvinte cheie, acestea ar fi: copil, înghețată. noapte, ceai (mult ceai), dor, Stănescu, întuneric, piele și joc. Interesant cum ar descifra Freud aceste cuvinte. Anul care a trecut ca și ceilați sunt ai mei, îi las pentru mine, nu-i dezbrac, nu încerc să le adaug sau să le știrbesc din plinul pe care mi l-au adus. Eu sunt o ființă fericită. Eu iubesc viața cu tot ce este ea. Eu, Dorina,îmi doresc în 2015 -  curaj.
De profundis


Întâlnirea mea cu moartea a avut loc în copilărie, undeva la aproape patru ani. Eram un copil nespus de curios, mă furișam peste tot, printre femei care spălau castroane, bătrânele care agățau bomboane și covrigi pe pomuri și vorbeau tare, alertat. Îmi amintesc ca prin ceață câteva chipuri ocupate sau cel puțin cu pretenția de a fi ocupate. Îmi amintesc costumul verde care statea jos, odihnindu-se, indiferent la tot ce se petrece în jur. Atunci, în naivitatea și inocența mea de copil nu înțelegeam de ce ceilalți sunt atât de grăbiți. De ce?Au trecut anii. Am trecut eu prin ei. M-am întâlnit cu moartea acum. Am văzut-o altfel. Lipsită de orice farmec, nemiloasă și hapsână. Statornică. Când spun că m-am întâlnit cu ea, de fapt mint. M-am întâlnit cu golul care l-a lăsat în urmă. Noi toți avem morții noștri. Bunici pe care nu i-am văzut dar despre care cunoaștem din cele povestite, din fotografii galbene de timp, oameni apropiați sau îndepărtați care cumva au tras o culoare prin viața noastră și au dispărut. Eu asta cumva până mai ieri, digeram și luam drept datum, așa a fost. Iar faptul că nu am fost contemporană cu marea evadare, a diminuat durerea, lăsând doar un gust amar și o tristețe cuminte. Pe când ceea ce am trăit acum îmi stă piatră grea și apăsătoare pe inimă sau ce-o mai fi ea. Mi-e imposibil să trec prin mine faptul că asta e sfârșitul unui om. Mi-e greu fiindcă nu mă pot ascunde după tot felul de șiretlicuri religioase, adoptate de oameni pentru a avea un scut magic asupra inevitabilului. Nu mă pot acomoda cu ideea prelungirii de dincolo. Nu pot. De aici mi se trage suferința. Suntem mici și ușor de manipulat, spice arse de foc. Ne mascăm frica după tot soiul de ocupații, le oferim importanță și mergem mai departe. Fiindcă așa trebuie și fiindcă așa e omenește. În tot noianul asta, acele ceasornicului se îndreaptă spre ultima zi. Ea sta ironică și cu degetele-i lungi alege firele din care ne va coase eternitatea. Suntem atât de singuri.
Mâinile noastre cele de toate zilele


            Mâinile oamenilor sunt cele mai vorbitoare părți ale corpului. Ele poartă în palme nu doar greutăți știute, ci și poveri despre care se tace. Uneori în amalgamul de fețe și umbre încerc să mă detașez, să-mi redirecționez privirea, atunci privesc mâinile. Mi se întâmplă cel mai des în transportul public. Locul unde ești apropiat pentru o perioadă incertă de timp, respiri același aer, cu oameni pe care nu-i vei mai vedea niciodată. Așa e firesc să fie. Sunt atât de diverse. Mâini obosite, nervoase, nerăbdătoare. Mâini puternice, îngrijite, echilibrate. Mâini leneșe, moi, liniștite. Mîini trudite, vinete, luate drept unealte de neschimbat pentru toată viața. Mâini tinere, fragede și chiar cumva poetice. Iar pentru ca buchetul membrelor superioare să nu fie atât de romanțios și trubadurist aș aminti aici de o specie aparte de  mâini. Murdare. Pătate. Slinoase. O singură privire la aceste podoabe omenești îți pot povesti epopeea celui care le poartă. Nu ai nevoie decât de  un pic de imaginație.             Rar mi se întâmplă să întâlnesc mâinile pe care cel mai tare le admir și de la care nu-mi pot lua privirea. Ele sunt tandre. Aceste mâini îmi amintesc de pâinea caldă scoasă dintr-un cuptor strămoșesc. Mâini de mamă, sau de tată.  Iubitoare și luminoase ca razele soarelui.  În eterna stare de a fi om, doar ele și numai ele, mâinile, ne sunt de ajutor. Ne îmbracă, ne hrănesc, ne șterg lacrimi. Uneori în momentele grele ne ajută să ne ridicăm. Să sărim. Ne ajută dacă ne găsim perechea portivită. Asta nu se compară cu alegerea unei perechi de mănuși. Mănușile pot fi schimbate. 
Un secret de femeie


S-a trezit dimineața cu gândul că vrea să-și cumpere jambiere. Și-a făcut ceaiul de mentă, a vărsat din neatenție zahărul pe masă și a început să caute un răspuns. De unde această dorință bizară de a avea niște jambiere... Le  vazuse la o adolescentă cu parul roșu, le văzuse la vitrina unui magazin, le văzuse într-un film de modă veche. Le admira felul în care acopereau piciorul de femeie. Mai ales picioarele frumoase, zvelte, săltărețe și cumva sigure pe fiecare pas. Da! De asta avea nevoie. În adâncul unor frustrări și regrete, își dorea siguranță și căldură. Ar fi perfect să fie de lână. Să poată ascunde atât cât este necesar pentru a părea elegant și nu alt cumva. Dar, acest veșnic dar... Nu le va putea îmbrăca niciodată. E o altă imagine de femeie pe care o vede purtând aceste simboluri ale eternului de zeiță. O altă Evă își va alinta picioarele, cu gesturi  leneșe și naturale, cu firescul care ei îi lipsea. O alta își va pune o fustă neagră, o umbră de parfum și va ieși din casă lăsând în urmă valul unei vechi promisiuni. Iar atunci când va merge plutind pe stradă va zâmbi. Așa cu numai Ea știe și poate. Fermecător. Cu un colț de gură.  Va zâmbi și pentru că e fericită, și pentru faptul că e altfel, și  pentru că poartă pe ea un secret. Un prilej de a fi unică, o posibilitate de a fi grațioasă și armonioasă cu ea înșăși. Tentant.  Zahărul de pe masă se făcu lipicios. 
Eseu despre orbire


Cine are ochi  - vede, cine are urechi - aude, cine are inimă - simte. O axiomă cunoscută de umanitatea tânără, de omul modern care-și trăiește irefugiabilul. Un hommo sapiens contemporan s-a dezvățat să citească semnele, s-a eliberat de matricea originară a naturii. Individul de azi își folosește ființa materială drept punte spre exterior. Ochii deși ne sunt deschiși, dorm. Cel de-al treilea ochi a devenit un mit.  În Eseu despre orbire, Jose Saramago ne relevă conturul unei lumi detașate de normalitate. Descoperim o narațiune densă, cu evidente tangențe scenaristice, concentrându-ne atenția asupra fenomenului orbirii și urmărilor teribiliste ale acestuia. Pana tăioasă a scriitorului ne dezvăluie chiar din primele pagini, imagini șocante, dure, lipsite de menajamente. Asistăm la un crescendo narativ prin excelență, acolo unde imaginația nu mai are limite. Narațiunea -  ghem care se țese pe sine, un ghem al orbirii, semnifică noaptea interioară a umanității. Lipsa de identitate a personajelor, absența totală a onomasticii ne duc la ideea de comun, ne apropie cumva foarte subtil de realiatea omului simplu. De un șofer, de un hoț de mașini, de o fată cu ochelari negri, de un copil, de un bătrân, de un oftolmolog, de o femeie soție. Toți ei sunt uniți din cauza orbirii, apărute din senin asupra țării. La o analiză mai succintă, observă, că orbirea se transformă din stare în personaj, perceptibil în cele mai dense momente. Atunci când orbește o țară, întreaga piramidă de valori se năruie, omul își pierde masca. Eseu despre orbire ne scufundă într-o societate dezechilibrată de haos, de violențe, umilințe și josnicii. Alegoric până la măduva cuvintelor, scriitorul construiește o lume hibrid, o lume cu spitale de nebuni, lupte pentru supravețuire și mizerii. În ce se poate transforma un om căruia i se ia vederea? Iar, odata cu această stare îi sunt orbite cele mai umane sentimente și emoții. Omul devine brută. Citind textul, am sesizat vagi inspirații dantești. Or, scriitorul ne clădește o altă perspectivă asupra esenței noastre. Probabil am dat peste cea dintâi carte care m-a copleșit datorita credinței în puterea femeiei, în curajul și autojertfirea de care dă dovadă o Evă a zilelor noastre. Pe de altă parte, pot afirma cu voce tare că stilul viguros, frazele lungi, delirante, imaginile vizuale, dar mai ales olfactive, m-au teleportat completamente în lumea orbilor. Un cititor sensibil la imagini puternice de horror, ar abandona probabil cartea, în schimb celor dornici de o lectură expresiviă, le-ar dezvălui noi experiențe.
Din umbră


Cea mai frumoasa poveste este cea care nu are o continuare.  Odata întâmplată, trăită, ea rămâne cu noi, în cel mai ascuns strat al țesutului emotiv. Rămâne o unduire lentă de reîntoarcere, undeva într-un  trecut ireal de îndepărtat.  Atunci, în cea mai incertă noapte, rămasă în ceața zilelor suflate, asemenea unui puf de păpădie,  în bătaia vântului de seara, buzele tremurau cuvinte nedeslușite, iar propria umbra părea mai mult decât o proiecție, ea părea a fi tu. O parte care te îndemna să înregistrezi cu toată fința ta nestatornică acest moment unic de împlinire. Neasemuit cu nimic din ce-ai  trăit până atunci. Extazul, tandrețea și moleșeala mi-au împăienjenit gândurile. M-am oprit să te contemplu pentru că știam că e pentru ultima dată când te văd. Obiectivul meu lăuntric a imortalizat o parte din tine. Iar conștiința mea a înrămat momentul. Moment pe care peste ani îl vei căuta, îl vei retrăi și-l vei elogia ca fiind un carpe diem pe care l-ai meritat. L-ai vrut a fi intangibil și l-ai ocrotit. Fiecare om are astfel de clipe, trăite la intensitate maximă. Trăite fără a fi exteriorozate, ci mai degrabă îmbalsamate pentru propria veșnicie. Cadru e diferit, precum și percepția umană. Diferă și alegerea pe care o facem. Așa cum toți suntem într-un singur exemplar. Inimitabil. Ceea ce ne unește este cuvântul nerostit, lumina de sub gene, colțul unui zâmbet pe care alții nu-l vor observa. Și statornicia. Fiindca ai avut sălbatica libertate de spirit, să o recunoști pe ea - clipa cu care măsori eternitatea. 
Postare cu dedicatie


Avea cel mai blajin chip pe care copilul din mine și-l amintește. Mărunțică, dibace ca o furnicuță, calmă și dornică de oameni, baba Sonea (așa îi spuneam, din simplu motiv că nu mi-o aminteam altfel) întrunchipează pentru mine copilăria. Fragenda copilărie. Eram un copil zburdalnic, care la doar cinci ani cutreiera toată mahalaua, toate hudițele și sigur că, aveam preferințe. Îmi era inima cât o gutuie când știam că mă duc oaspete mic la ea. Deshideam poarta de lemn vechi, fără s-o mai închid, alergam pe cărarea de flori spre mica căsuță a bătrânei. Avea două cămeruțe, mici. Tavanele joase, pereții dați sârguincios cu var, și mai avea ceva, într-un colț de cameră. Un cuptor. Datorita covoarelor tradiționale, cu mulți trandafiri roșii, arbori, romburi și alte motive specifice, mă credeam șeic arab. Pe el mă cățăram, nerăbdătoare să-i povestesc perepețiile mele, să-i arăt păpușa cea nouă și să-i promit că-i voi face cunoștință cu noul meu prieten, cățelul lui moș Luca. Îngăduitoare mă asculta, mă servea cu plăcintă cu măr, iar din gentuța unde își ținea pensia și tot ce avea ea mai de preț, îmi dădea o bomboană. Așa gentuță are și bunica mea. Fiecare bătrânică o are. Eu îî ziceam gentuța fermecată. Acolo, sac fără fund, bomboanele apărea cumva mistic. Și erau cele mai bune. Nici nu știu care e mecanismul după care funcționează creierul nostru, cum își fac loc amintiri demult arhivate undeva la subsol, cert este că ele undeva ne condiționează. Eu de mulți ani nu m-am gândit la bătrânica singuratică din mahala. Ceva astăzi m-a făcut să mi-o întorc. Poate pentru că atunci, între pereții înguști cu ferestre liliputane, am fost pur și simplu fericită. Așa cum doar un copil poate fi. Poate pentru că acea femeie trecută prin foamete, văduvită, cu o singură fiică dispărută de ani, mă asculta ca și cum aș fi fost un om mare. Îmi arăta fotografii gălbejite de tot ce se numește timp și tristețe, îmi dădea broaboada să i-o pun păpușii. Îmi dădea flori...După ce a plecat la cei drepți, casa i-a fost dărâmată. Puținele lucruri aruncate. N-am mai rămas nimic. În afară de umbra de amintire, diafană și  zglobie, pe care o port cu mine. 
,,Coșmar'' de Rodica Ojog-Brașoveanu


            Eu niciodată nu mi-am dorit atât de puternic să aflu cât mai mult desre un scriitor. Să-i citesc toate cărțile, să-i văd toate imaginile rămase și voalate de vreme, să-i aud vocea, mai pe scurt acel tot bolnavicios de fanatic al unui cititor fidel. Chiar dacă mă repet, ca o băbuță rămasă cu trei dinți, țin să mai dedic câteva rânduri scriitoarei mele de inimă, Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Această femeie a cărui destin este unul ieșit din tiparele femeiei obișnuite, m-a cucerit. Nu încetez să-i descoper scrierile mustoase, vii, parfumate de un temperament stelar. Cartea citită recent și pe care am sorbit-o cu nesaț, deoarece am sesizat că autoarea ne oferă pagini unice de autobiografie, poartă titlul expresiv de Coșmar. Scris la persoana întâi, textul evocă câteva istorii cu tentă misterioasă, dispariții incerte, relații complicate și căutari ale sinelui. Toate acestea se rotesc haotic in viața Laurei, o alter ego a scriitoarei. Amatoare de anticariate, Laura descoperă o fotografie geamănă care-i marchează radical existența. De aici începe jocul. Lupte interioare, monologuri zbuciumate, hotărâri îndrăznețe. Romanul deși are caracteristica unui detectiv, mai cuprinde valoroase confidențe și amintiri. Intuiesc că sunt chiar ale scriitoarei.             Găsim aici amprenta unui București interbelic, cu străzile sale cândva roite de jobenuri, cu oamenii săi îmbătați de eleganță și cele câteva case, pereții cărora au rămas singurele mărturii ale trecutului. Unicitatea stilului doamnei Ojog-Brașoveanu se manifestă printr-o arhitectură literară de calitate. Această scriitoare e un fenomen și datorita faptului că posedă acea inteligență artistică care dibuiește unde să intervină cu o ideea filozofică, și unde să scoată din debara un personaj mai pestriț cu o replică comună, o discuție la telefon spre exemplu (— Mi-a zis Preda — genul care-i spune soţului, în apel direct sauvorbind despre, pe numele de familie — că m-ai căutat. Mi s-au tăiatpicioarele, tu! E extraordinar! Câţi ani sunt de când nu ne-am văzut...? Fan-tas-tic! ! ! Ai citit anunţul... Mi-am închipuit.. Dănuţ e boss mare la el,acolo, în California... O caută pe Delia... Nu se uită la bani... Tu mai ştii ceva?). Orgoliul meu de lector mofturos a fost pe deplin satisfăcut, caci cum n-ar fi, dar relatarea la persoana I, are prețioasa capacitate de a facilita înțelegerea oscilărilor lăuntrice. Într-o emisiune veche la TVR, scriitoarea mărturisea că își ia personajele din viața de zi cu zi, unii din prietenii ei chiar s-ar fi recunoscut. După care relațiile s-au răcit. Toți vor să fie buni și generoși, pe când... Chiar nici autoarea nu se fardează în elogii și dulcegării, ci ni se prezintă firească, naturală și cumva comună.  Îndeosebi m-a fascinat în Coșmar, personajul misterios al Deliei, prietena de copilărie a Laurei. Trăsăturile și temperamentul diferit al acestor femei ar putea servi cu ușurință drept studiu al eternului feminin. Eu sunt sigură că voi reciti această carte, voi parcurge cu cea mai sinceră plăcere traseul intrigă- deznodământ, voi savura continuu expresiile zemoase din registrul scriitoarei de calibru, care nu încetează să mă obsedeze, paradoxal de plăcut. 
,,Scriitorul și sinuciderea’’ de Grigori Skartishvili


A fi om. A fiinta. A fi scriitor. A scrie. A fi viu. A fi mort. A decide când, cum și unde.  Un lanț invizibil ne sugrumă existența. Aparent liberi, îl purtăm ca și cum ne-ar fi una cu inima. Iar inima, ea rabdă tot. Tot. Acum când ora nocturnă îmi crispează nervii, sub impresia cărții de lângă mine, eu încerc să mă detașez de imaginea lanțului pus la gât. Imaginea jalnică a câtorva sute  de scriitori care și-au curmat viața. De fapt, acest preambul delirant poate duce în eroare cititorul meu. Eu am avut plăcerea (dacă se poate spune astfel, având ca reper tematica cărții) să citesc un deosebit de  interesant și amplu eseu studiu lucrat de celebrul scriitor Grigori Skartishvili, cunoscut de fapt cu pseodonimul literar de Boris Akunin. Abordând tema suicidului, eruditul scriitor încearcă să-și explice fenomenul morții dorite, boala multor genii care și-au scurtat benevol zilele, sărăcindu-ne pe noi, urmașii, de cine știe câte opere. Cartea ne deschide într-o lumină nouă geneza actului suicidal.

Când a fost rostită, or, gândită, veșnica întrebare a fi, sau a nu fi? Când omul a conștientizat că-și poate amăgi destinul, sau viceversa, a se amăgi pe sine. Pentru a răspunde la aceste dileme, scriitorul face o incursiune în istorie, religie, geografie, filozofie și psihologie. În carte se resimte o muncă acerbă, începând cu studii profunde de biografii ale  celor mai deosebiți și enigmatici dinter scriitori și terminând cu ipoteze partiiculare ale scriitorului. Paralel cu subiectul controversat, regăsim aici opinii și însemnări despre sinucidere ale multor minți luminate, dintre care atrag atenția Flavius, Berdiaev, Dostoievki, Cesare Pavese. Structurat în două părți, Omul și suicidul/ Scriitorul și suicidul, eseul oferă prilej spre meditație.  Iar, pentru ca eseul să fie cât mai veridic,  Boris Akunin incorporeaza așa-zise studii de caz, istorii reale din viața scriitorilor. Minuțiozitatea ceretării este ușor sesizată datorită legăturii directe cu textul. În opera aproape fiecărui scriitor respectat se regăsesc rânduri dureroase, rânduri care macină aceleași probleme existențiale. Marina Țvetaeva, Robert Muller,  Sylvia Plath, Hart Crane sunt doar câțiva din cei care și-au prevăzut literar moartea benevolă. Căutând cumva să îndreptățească sinuciderea omului care scrie, Boris Akunin înlătură fir cu fir  cauzele ce ar putea servi ca pretext: dragostea împlinită sau nu, boala incurabilă, cauza politică, viciul,  nebunia din cauza pierderii sau stranietatea temperamentală. Citind acest studiu complex mi-am întărit a mia oară ideea că scriitorii sunt cei mai fragili oameni, dezgolindu-și sufletul, creând lumi parele, oare nu-și pierd ei ceva indispensabil din propria esență?!  Oare nu se cred ei niște zei?! O meserie periculoasă e scriitura. Ea merge luată de mână cu eliberatoarea moarte. Eu nu condamn și nici nu susțin acest act de rămas bun. Iar drept încheiere îmi saltă acum în minte versuurile înțeleptului Coșbuc:  O fi viața chin răbdat/ Dar, una știu: ea ni s-a dat,/ Ca s-o trăim!
,,Bestia umană'' de Émile Zola


Și atunci, Jacques, cu picioarele slăbite, căzu pe marginea șinei și izbucni în hohote convulsive, tăvălit pe burtă, cu fața cufundată în iarbă. Dumnezeule, îl apucase din nou boala aceea îngrozitoare pe care o crezuse vindecată? Cât pe ce să o omoare pe fata aceea! Să omoare o femeie, să omoare o femeie! 

 Acest fragment pare a fi rupt dintr- un scenariu de thriller, pe când este doar un ciob din opera romanicerului naturalist Émile Zola. Publicat în 1890, romanul ne oferă acces la lumea decadentă, cinică și criminală din catifelata societate franceză. Construit conform unor principii bine ordonate, subiectul cărții se derulează nespus de imprevizibil pentru cititor. Inițial ni se prezintă o familie, o relație aflată pe muchie de cuțit dintre șeful-adjunct al gării feroviare Rombaud și soția sa, Severine. De aici cortina se deschide și apare una câte una, bestia. Latura cea mai întunecată a omenescului este prinsă în vizor de scriitorul francez, care dăruiește fiecărui personaj un germene al viciului. Gelos, sau mai degrabă orbit de ură, Rombaud, cel care întrunchipa disciplina și seriozitatea, ajunge să comită o crimă. O crimă premeditată. Drama omorului se transformă într-un complex. Iar, complex psihologic stârnește bestia. Severine se transfigurează, dintr-o casnică onorabilă se trasformă într-o femeie fatală. O femeie care atrage brute. Ea îl prinde în plasele ei pe tânărul Jaques Lantier. Jacques care poate fi considerat exemplarul perfect al bestialității. Cel care își recunoaște boala, se luptă cu ea. Totuși, privite în ansamblu, toate personajele acestui roman social pot fi numite bestii. Bătrânul desfrânat Grandomarin, mătușa Phasie obsedată de bani, Misard, soțul acesteea, Flore cea îndrăgostită nebunește, Denizet cel orgolios, toți acești oameni sunt contrastul bunătății și sentimentelor nobile. Unica, și cea mai lipsită de orice viciu este Lisone, locomotiva, căreia scriitorul îi oferă viață. Pagini frumoase sunt dedicate descrierii personajului mașină. Comparată cu o femeie devotată, Lisone, se situiază pe cealaltă parte a baricadei. Prin noutatea sa psihologică, investigația criminală, dar și diagnoza iubirii pasionale, acest roman menține în tensiune cititorul. La fel de complexă este și tematica operei, drama alcoolismului, boala ereditară, justiția cangrenată, omorul și suicidul, dragostea pasională. Atmosfera cețoasă a gării feroviare, fumul locomotivelor ce circulă pe linia Paris-Saint-Lazare și Havre, forfota indiferentă a călătorilor grăbiți, completează  aerul sumbru al romanului. După lecturile mele anterioare, această carte a fost asemenea unui duș rece. 
,,Accidentul'' de Mihail Sebastian


Iubirile adevărate sunt accidentale. Imprevizibile. Apar în acele mai neașteptate momente din viața noastră, apar pentru a ne schimba. Atunci când ni se întâmplă, noi suntem rigizi, impenetrabili, dar totuși cedăm. Cedăm fiindcă toți vrem să fim iubiți. Fațetele dragostei sunt diverse, la fel cum și oamenii se deosebesc, ceea ce este comun tuturor este dorința. Eterna dorința de regăsire a celuilalt. Despre accidente și iubiri accidentale este romanul cu același nume, scris de misteriosul romancier și dramaturg român, Mihail Sebastian ( născut Iosif Hechter).Un roman trăirist, Accidentul cuprinde îm cele aproape trei sute de pagini, zguduirile psihologice a două personaje. Bărbatul și femeia. Nora și Paul. Scriitorul ne introduce cu dibăcie în atmosfera Bucureștilui iernatic. Ne atrage într-un timp înghețat, ca mai apoi, pe măsură ce derulează acțiunea să ne cucerească definitiv. Linia subiectului se subțiază atunci când între cei doi străini, uniți printr-un absurd accident, scânteiază o iubire. Paul, prototipul  bărbatului ce  suferă pe urma unei iubiri neâmplinite, Nora o ipostază a femeiei ce trăiește în așteptarea a ceva inexplicabil. Odată intâlniți, între ei se leagă ceva misterios. Ceva ce le va schimba viața. Acest roman poate fi citit oricând, fiindcă pana lui Mihail Sebastian este ușoară, știe să hipnotizeze cititorul și să-l încerce. Este o scriitură confesivă, o relatare a posibilităților de regăsire  și vindecare a celor ce au nevoie de iubire. Cuvântul cheie, ar fi acesta vindecare - a bolilor sufletești, a rumegușului lăuntric, ce frământă omul de toate vârtele. O posibilitate în acest sens este escapada la munte pe care cei doi o simt drept o chemare. Ajunși la Predeal, Paul și Nora lasă în urmă toate durerile și neîmplinirile. Munții tămăduiesc rănile. Munții și schiurile. Viteza, oboseala plăcută și căldura focului din cămin. Ce mai trebuie omului pentru a se simți bine? Lecția pe care am însușit-o eu din această carte este că noi suntem cei care ne clădim iluzii, ne baricadăm în ele ca-ntr-o cetate. Ne speriem de schimbări, ne încrustăm în propria găoace. Dar, se întâmplă uneori ca cetatea să fie asaltată și noi eliberați. Se intâmplă uneori accidente.



Grasă și proastă


Eu sunt pe aceeași undă cu scrierile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. M-au prins cărțile ei cu toate paginile (dacă ar fi mîini n-ar face-o la fel de bine). Acum devorez cărțulia a cărui titlu m-a lăsat consternată. Cum adică Grasă și proastă?! E prea de tot! Or, una fără alta e inadmisibil, o ironie lipsită de umor. Iar mie îmi plac istorioarele cu haz, descrise dezlânat, cu stil și experiență. Citind primele titluri, Un om simplu, Să-ți fie drag cu cine înserezi, Discul, am avut un moment de retrospecție. Ceva m-a dus cu gândul la nuvelele lui Maupassant. La crâmpeile din viața unor oameni diferiți, obișnuiți, dar nici într-un caz mediocri. Sunt pe aceste pagini istorii palpitante, sunt încercări, sunt iubiri, sunt avariții și sunt regrete. Eu încă mai am vreo câteva de citit. Din cauza că uneori sunt prea hrăpăreață la ale cititului, nici nu simt cum ajung la ultimul cuvânt. După care mi se face trist. Doar cei care citesc cu pasiune o carte o vor intelege. Iată de ce, încerc  să gust din podoabele scriitoricești ale Rodicăi Ojog-Brașoveanu cu mult temperament. Mă simt ca un copil care are doar o pereche de pantofi frumoși și îi încalță cu mândrie la evenimete speciale. Nu știu cât de bine mi-a ieșit comparația, dar una e cert, Grasă și proastă e o bagatelă peste care am dat la țanc. E o carte ce poate deveni sinonim cu primăvara, cu dorința de prospețime și revigorare. E delicioasă datorita ingredienteleor cu care a fost pregătită. Subiecte din viață, cupluri fidele și infidele, părinți supra grijulii, tineri în floarea sexualității și bătrâni senili. Iată doar o minusculă părticică din cartea mea. Primăvară, bine ai venit!
În căutarea personajului ideal


Am revenit. După o absență frumușică. S-ar părea că nici nu sunt atât de fidelă, pe cât aș vrea să par. În fine, așa e. Nu sunt fidelă scrisului, la acest capitol mai am de exersat. În schimb, mă pot lăuda copilărește că am avut o perioadă fertilă, dedicată lecturii. Am devorat ca o obsedată cărțile Rodicăi Ojog-Brașoveanu. Acum, s-o iau de la început. Sunt o persoană  greu de impresionat. De unde, mi-a aparut necesitatea cronică de a căuta cărți de specialitate. Așa numesc eu romanele polițiste. Fără a face o incursiune în pelerinajul meu literar legat de acest gen de literatură, aș vrea să fac o confesiune. Poate nu atât pentru cei care poposesc pe aici, cât pentru mine însumi. Rodica Ojog-Brașoveanu e o scriitoare fe-no-me-na-lă! Așa e, din simplu motiv că a creat unul din cele mai fistichii personaje din literatura română. Pe Melania Lupu! Am trăit momente atât de dulci, de intime, de parcă aș fi stat la gura sobei, ascultând pătărăniile unei băbuțe deocheate. Această senzație m-a urmărit în timpul lecturii cărtilor din ciclul Melania Lupu:Cianură pentru un surâs;Bună seara, Melania!; 320 de pisici negre;Anonima de miercuri; Dispariția statuii din parc; O toaletă a la Liz Taylor;Melania și misterul din parc; Acum, dacă ar fi să numesc cel mai fermecător personaj din seria detective (evident, după grila mea de apreciere), cu siguranță aceasta ar fi bătrânica inteligentă, lucidă și spirituală, Melania Lupu. Având o minte de gangster și un zâmbet de heruvim, Melania surprinde în orice ipostază. Politicoasă până la ridicol, însoțită de faimosul Mirciulică, Melania poate deruta și duce în eroare, chiar și cea mai ascuțită minte, cu cea mai mare cantitate de substanță cenușie. Astfel, pe scenă, rușinos dar sigur de sine, scriitoarea ni-l plasează pe cel care voit va condimenta existența bătrânicăi noastre, pe maiorul Cristescu. Un duet excepțional pentru descoperirea crimelor, escrocheriilor și faptelor cu iz de dosar penal. Eu nu intenționez să vă narez istoriile ce ascund aceste cărți, din simplu orgoliu de cititor. Paradoxal, ar fi să narez romane polițiste care în sine sunt o momeală pentru ochii celor însetați de intrigă. Eu am stat ca pe strune, am urmărit cu zgârcenie fiecare rand din aceste cărți. Cărți de o atmosferă copleșitoare. Ironicul situațiilor se înrudește de minune cu dramaticul, carnavalescul se îmbină cu firescul, iar toate luate împreună constituie o mare surpriză. Până și limbajul corespunde cerințelor. Rodica Ojog-Brașoveanu mânuiește artistic diverse stiluri, condimentează apariția unor personaje la prima vedere secundare, cu tot soiul de argouri și jargoane. Pe măsura operei sunt și personajele, niște specimene de album. Femei fatale, joisse-uri ratați, bătrâni ranchiunoși, tineri naivi, sunt doar câțiva din participanții la acțiunea derutantă a fiecărui roman luat în parte. În fine, constat că nu m-am plictisit defel, citind aceste mostre, ba din contra m-am amuzat copios.  ,,Nu credeți că viața e frumoasă, domnule maior? Am constat-o în ziua în care am primit prima păpușă." Fraza, în stilul inegalabilei, Melania Lupu.  Vă doresc, călătorie plăcută, în fascinanta lume a detectivului românesc. 
,,Soarele răsare" sau ,,Fiesta"de Ernest Hemingway


Mult timp am ignorat literatura scrisă de prozatorul cu pană de jurnalist, Ernest Hemingway. Știam că este reprezentantul de coroană a generației pierdute de după război, știam că a fost un bărbat adevărat, vânător nu doar de condei ci și animale, în cel mai direct sens. Însă ceea ce toată făptura mea știa, si, nu vroia nici într-un caz să spulbere, era faptul că el a scris cea mai mișcătoare istorie despre om și lupta acestuia cu infinitul, Bătrânul și marea. Aceasta istorioară cu început de roman mi-a marcat în fragedă adolescență concepția asupra unor lucruri esențiale. De acolo, cred, simțeam că nu vreau să mă dezamăgesc cumva. Hemingway era marea. Acum când am citit romanul de debut, Fiesta, m-am convins că omul scriitor, Hemingway a aparținut altei epoci, că a trăit altfel, că din acest punct a avut menirea să scrie o literatură veridică, puternic impregnată cu iz de bărbat și tot ce înțeleg eu prin acest cuvânt. Atmosfera romanului pur și simplu m-a furat. Am fost teleportată în Parisul de după război, în cafenele boeme cum ar fi Napolitain, oameni cu spirit de aventură, petrecăreți, dornici să uite războiul. Personajul narator, Jake relatează viața prietenilor săi, descrie comportamentul acestora, este ironic și totodată nespus de sincer. Prin intermediul lui Jake, un alter ego al scriitorului, devenim părtași la felul în care se leagă o relație amoroasă, cum se flirtează, cum se stinge o aventură, cum se traiește o viață care încearcă cumva să ascundă cicatricea războiului.Fiesta este sărbătoarea celor care s-au vrut liberi. Sărbătoarea celor care au schimbat cursul istoriei, celor care dincolo de durerea pierderii au știut să meargă în continuare. Laconic, pe alocuri chiar zgârcit, stilul lui Hemingway m-a atras. Simplitatea frazei este împlinită de dialogurile fără ocolișuri, devenite spectaculoase și vii. M-au amuzat unele observații savuros de masculine, replicile haioase și tonul aluziv. În rest, cartea se vrea citită, în liniște cu o cafea, așa cum am facut-o eu... Nu de alta, dar prea răsucesc eu ițele, iar asta nu se potrivește cu Hemingway. Lectură frumoasă!

Lolita de Vladimir Nabokov


Lista mea de scriitori preferati s-a imbogatit considerabil, l-am asezat acolo mai ca in capatul mesei pe Vladimir Nabokov. Cred ca o merita cu prisosinta. Romanul controversat Lolita mi se asociaza cu intoarcerea pielii pe dos aplicata asupra unui om inconstient. Iata ce grozavii imi trec prin cap in urma lecturarii acestuia. Gumbert, personajul narator, cel care isi varsa perversitatea bolnavicioasa intr-un stil impecabil este purtatorul desfriului nimfetesc. Intemnitat, Gumbert se depaseste pe sine in incercarea de a intrece memoria, de a-si aminti fiecare amanunt din viata petrecuta cu Lolita. Fiu al unui proprietar de hotel, crescut fara mama, bolnavicios launtric si narcisist, posedand o viziune poetica asupra lumii inconjuratoare, Gumbert ramane a fi tipul pedofilului din literatura universala. Naratiunea se deplaseaza pe strunele memoriei unui barbat care nu a crescut. Da, Gumbert a ramas acolo, in firava adolescenta ascuns in gradina cu Anabella. Iubita cea dintai si cea moarta adolescenta. Din acest moment  ii devine acuta dorinta de a se cupla cu nimfete. Notiune care desemneaza varsta de la 9 pana la 13 ani, varsta cand o fetita pare a fi trecuta de copilarie dar neajunsa in adolescenta. Nabokov realizeaza o intreaga teorie despre nimfete, varste, crize ale adolescentei, rabufniri hormonale. Relatiile barbat / femeiei  matura, barbat / fetita, tata si fiica, mama si fiica sunt  ca niciodata accentuate in culori strigatoare. Atmosfera Americii trecuta de doua razboaie, desfranarea, lipsa valorilor, superficialitatea invatamantului, preferintele generatiei tinere, totate acestea sunt prinse cu ochi homeric de un scriitor rus. Jocurile memoriei, introspectia, cautarea sinelui, recunoasterea propriilor josnicii devin la un moment dat nu doar ipostazele personajului ci si ale cititorului. M-am implicat fara sa vreau in lupta dualitatii. Mi-a fost mila de naiva Lolita, am compatimit-o pe Charlota si l-am urat cu inversunare pe Gumbert. L-am urat ca mai apoi sa-l iubesc. Exista in acest suflet josnic o sensibilitate magulitoare. Atat timp ma mai tine prins acest roman, ma intreb, oare la ce varsta e recomandabil sa fie citit?
Doamna Dalloway sunt eu!


Cartea închisă a Virginiei Woolf e mai vie acum după ce am citit-o. Personajele se primblă prin mintea mea, sporăvăiesc, își pun întrebări, sunt aici. Peter scoate briceagul iritat și confuz, Clarissa zâmbește ironic, iar Rezia face pălării. Comună dar totodată stranie, această istorie de o zi, căci întreaga scriere cuprinde o singură zi de vară, reprezintă viața în miniatură. În febra pregătirii pentru petrecerea ce urma să o dea seara, femeia totală, Clarrisa Dalloway trăiește revelația iubirii pierdute. Amabilă în exces, numită nu o singură dată snoabă, ea, Clarissa este simbolul femeii exemplare din societatea engleză de după război. Poetic, rafinat, înțepător, stiul Virginiei Woolf rămâne a fi irepetabil. M-a captivat îndeosebi capacitatea sciitoarei de a relata gândurile personajelor viu, intens și sincer. Fiecare personaj devine puntea de dincolo, dintre lumea ficțiunii spre viața de aici. Chiar dacă eu sunt adepta cărților de acțiune, cărților colorate cu trăiri intense, această verigă de gânduri m-a cucerit. Altfel nici nu putea fi proiectată o epocă trecută prin calvarul războiului. Omul a trecut prin schimbări greu de perceput, felul său de a fi devine altul, dezechilibrul psihologic devine motiv de meditație. Fugitivul, monotonul, comunul sunt motivele dominante descrise cu subtilitate în roman. Femeia  (Clarissa) și bărbatul (Peter) trecuți de prima tinerețe, așezați pe de o parte de un viitor incert sunt prizonierii propriilor emoții. Cultivată în spiritul vremii, autocentrată și psihologizantă, această istorie de o zi ar putea fi catalogată drept o coordonată a gândirii feminine. Dincolo de absența unei povestiri bine conturate, narațiunea ne oferă prilej de meditație. Mi s-a asociat acest roman cu o oglindă spartă în care își privesc chipul oamenii goliți de timp. Urmează să lecturez Camera lui Jacob, mă aștept la ceva deosebit, deși citisem undeva că e un roman experimental. Până una alta, eu mă delectez cu Florile răului. O poezie în afara timpului și percepției.
Pentru vară și nu chiar...
Pentru mine vara este anotimpul lecturilor. Vara eu citesc cel mai mult, îmi selectez cu dibăcie cărțile care mă vor izola de soarele dogoritor și-mi vor fi niște prieteni de vacanță. Este o deprindere din copilărie, când fugeam la biblioteca din sat și strigam emoționată la poarta doamnei bibliotecare. Femeie de la țară, aceasta avea gospodărie, iar biblioteca era deschisă atunci când ea se simțea mai odihnită. Atunci flămândă de cărți, luam mai mult decât puteam duce până acasa. Eram fericită. În zilele cu soare, vara, când sunt la țară, acasă, repet inconștient același ritual. Doar că nu mai merg la biblioteca din sat. 

Am citit zilele astea cu cea mai mare plăcere două scrieri de Francois Mauriac. Primul roman citit de mine, Cuibul de vipere, m-a remarcat profund. Este aici confesiunea unui bătrân bogat care în pragul morții își deschide sufletul în fața unei familii ambițioase și ipocrite. Bătrânețea, apropierea sfârșitului, dar și frica de a nu fi singur îi shimbă viziunea personajului nostru despre viața până la boala și după. Adresat soției care nu reușește să-l citească, acest jurnal intim ajunge în mâna copiilor săi. Drama continuă. Drama de a nu fi iubit, de a nu fi înțeles. Descoperirea trădării, amintirile care îi devorează puținele zile rămase, îl conduc pe acest bărbat, fiu de țăran să ...renască. Da! Această carte inspiră că niciodată nu este târziu. Avem timp să ne cunoaștem chiar și atunci când credem că e de prisos. Viperele din inimă, cele din familie nu erau decât proiecția propriilor păreri și deprinderi. Priviți prin prisma trăsăturilor nagative, oamenii sunt deposedați de adevărata lor esență. Nostalgic, dramatic, acest jurnal mi-a trezit milă, m-a înduioșat. Revin aici la ideea că scriitorii francezi posedă un stil impecabil, ușor și elegant. Sigur că nu generalizez, dar Mauriac chiar îmi place. O altă scriere care mi-a trezit mai mult repulsie decât alte sentimente duioase a fost Genitrix. O nuvelă cu început de roman, opera istorisește viața unei familii. O mamă orbită de dragostea maladivă pentru singurul fiu îl menajează într-atât încât acesta ajunge de a nu mai fi bărbat. Face o căsătorie grăbită, își neglijează brutal soția, o lasă să moară singură. Am asistat la o dramă covârșitoare. Foarte psihologic, scriitorul ne prezintă oamenii așa cum sunt, mici, posedați de dorințe. Umiliți. Viața capătă un alt făgaș, se schimbă atunci când ne înțelegem adevăratele dorințe. Eu am citit aceste scrieri cu multă inimă. m-am integrat unor situații limită, m-am făcut una cu cei din lumea lui Mauriac. Tot ce vă doresc este să citiți cât mai mult și cât mai des!
Un roman de Petru Dumitriu ,,Cronică de familie''


Am aflat de scriitorul Petru Dumitriu întâmplător, vizionând o emisiune ce-mi place, București strict secret cu Stelian Tănase. În această emisiune era prezentat destinul tulburător al unui scriitor aparent politizat și dedicat într-o oarecare măsură realismului socialist. Am devenit curioasă să-i citesc opera, să cunosc o privire din interior asupra alegerii de a servi partidul. Este știut faptul că Petru Dumitriu s-a refugiat în Franța, de  fapt a fugit. A fugit de cei pe care-i servea. Și-a lăsat copilul în România. Mulți ani a încercat să-l elibereze dintr-o țară care a hotărât astfel să i se răzbune pentru trădare. Romanul major, Cronică de familie a fost pentru mine o invitație în acest sens. Voluminos, constituit din trei părți, romanul cuprinde viața unei generații de boieri ,,ciocoi'', ascensiunea, viața de familie, intrigile acestora, dar și lipsa de omenesc, ura, lașitatea. Familia Cozienilor, a unor oameni viermuiți, a dat naștere unei generații bolnave, fără de noroc. Începând cu  destinul Davidei, fiica mai mică a boierului, educată ca o lady deschide cercul vicios. Îndrăgostită de amantul mamei sale, Davida i se răzbună acestuia omorândul indirect, prin intermediul profesorului de matematică. Este un început în stilul tragediilor grecești. Crima îi este fatală. Davida se căsătorește fiind constrânsă de un om mic și mișel. Copii ei trăiesc aceiași viață incoloră și mercantilă. Linia de subiect trece ușor de la Davida la frații ei, Eustațiu și Bonifaciu.Sentimentele mărețe le sunt necunoscute, dandysmul este atitudinea ce se impune în felul de a fi a acestora. Am remarcat în cartea lui Petre Dumitriu o viziune negativă asupra omului, văzut doar din unghiul unei porniri pătimașe. Mi-am amintit aici de Răscoala lui Rebreanu, de discuțiile politizate ale boierilor speriați că vor pierde moșii. Nobilimea în degradare este subiectul cărții. Asistăm la formări de caractere, tentative de răzbunare și orgolii ruinate. Evident scriitorul posedă măestria scrisului imagistic, ne prezintă vizual și analitic fiecare personaj, se joaca cu limbajul, satirizează pe alocuri. Lectura acestei opere vaste m-a luat val vârtej, am fost în mijlocul unor evenimete, am trăit răscoale și scene amoroase, am asistat la intrigi și răsturnări de situații. Eu zic că romanul de familie pînă la urmă vine să educe în noi competența de a fi corecți atât cu cei apropiați cât și cu cei străini. Deci, vă doresc lectură frumoasă!
Chemarea scrisului


De când mă știu aveam o dorință. Puternică. Arzătoare. Îmi doream să scriu ceva important. Să scriu așa cum simt, să refac în cuvinte realitatea pe care o trăiesc. Din conștiința acestei aspirații, am citit și citesc cărți. În unele regăsesc gânduri pe care le-am tocit deseori, în altele surprind idei ce nici nu mi-au trecut prin cap. Într-o nuvela de Maupassant pot avea revelații uimitoare. Din câte am citit până acum, m-am descoperit mai mult,decât dacă aș fi stat în fața oglinzii ore în șir. Totuși, micile mele descoperiri obținute pe calea lecturii nu se compară cu senzația ce mi-o oferă foaia albă. Ca o invitație la dans, un dans al cuvintelor, foaia albă mă tentează. Redeschid uneori acea foaie și lipsită de curaj o privesc cu rușine. Cum să te îmbrac drăguțo? În ce straie să-ți conturez puritatea? Cred că îmi lipsește forța pe care au avut-o cei care au scris ceva valoros. Îmi lipsește nu pentru că n-aș avea subiecte interesante, nu pentru că nu aș putea combina metafore săltărețe, ci pentru că nu a venit timpul. Deocamdată, îmi rămân fidelă lecturii. Aceasta eliberează.
Luminați de-un mac


Astăzi am avut o întâlnire de suflet, o întâlnire cu poezia adevărată. Astăzi l-am cunoscut pe poetul cu aripi de poezie, cel care este numai modestie și simplitate, Vasile Romanciuc. Privind în nervurile anilor, îmi dau seama cât de mult înseamnă pentru om să-și încarce din când în când bateria sufletului, să-și alimenteze inima cu versuri spirituale. Participând la conferința dedicată creației poetului, am constatat că necâtând la vitregiile sociale și personale ale omului contemporan, se mai citește poezie. Se pare că ar fi o cadență în vremurile demult trecute ale romantismului german, dorința de a recita poezie, de a o simți, și chiar a se identifica în aceasta. Or, creația poetului Vasile Romanciuc este o oglindă a timpului parcurs, o totalitate de semne și chei. Este o poezie care te ajută să-ți regăsești sinele, să te cunoști fără a îmbrăca masca socialului devorator. Despre ce spune poezia lui Vasile Romanciuc? Înainte de toate este o galerie de sentimente, regăsim în versurile ei, viața,  dragostea, timpul, pacea, munca, idealul. Este o lirică pe cât de simplă, pe atât de profund copleșitoare. Fiecare om s-ar regăsi pe sine în albia ideatică a acestei poezii. De când am cunoscut creația poetului, Vasile Romanciuc, fredonez zi de zi, versuri dintre cele care mi s-au apropiat de suflet. În clipa de tristețe și de singurătate/ Și piatra de pe suflet mi-ajunge de-o cetate...Sau, Aceasta, aceasta cred că este dragostea:/ Întâlnirea cu mine însumi/ În inima ta. Îmi este dragă poezia lui Vasile Romaniuc, îmi inspiră încredere în frumos și adevărat. Îmi statornicește credința în propriile forțe morale, mă ajută să pot spune oricând: Sunt o lumânare cu flacăra înlăuntru. După ce l-am cunsocut și pe poet, sunt sigură că aceste versuri, în care se cântă viața cu toate miresmele ei, îmi va fi un îndrumar de suflet. Pentru puținii care-mi citesc mâzgâlelile, v-aș îndemna să vă faceți o pauză lirică în compania poeziei lui Vasile Romaniuc. Deși, poezia  este ceva din sfera imaterială, nu vă asigură un stomac greu, sau un look perfect, eu tare mi-aș dori ca și aceasta să fie trendy (cum spun dependenții de țolișoare). Ne-am născut numai poezie, cât de straniu n-ar fi, până la urmă tot poezie rămânem, indiferent dacă cineva trăiește în elegie, sau în sonet. Iar acum să vorbească poezia, uneori aceasta își este suficientă sieși: Arta compătimiriiDacă nu mai pot de mâini, de picioaresunt compătimit,sunt tratat cu doctorii alese.Dacă mă vindec şi zburd ca un mânz,sunt tratat cu indiferenţă.Dacă am cancer,sunt ţinut pe palmă.Dacă n-am cancer,sunt pălmuit.Dacă mor, mă îneacă în lacrimi.Dacă nu mor,mă îneacă în lac.M-au înnebunit de-a bineleacompătimitorii...Pentru orice eventualitate,fereşte-mă, Doamne,de cei care se oferăsă mă jelească:mi-e teamă că,nedorind să-i dezamăgesc,aş putea muri din politeţe.Aş putea muridin politeţe...
Citind fotografii






Astăzi nu voi vorbi despre cărţi, ci despre două fotografii vechi, rămase de la un străbunel ca amintire a tinereţei zbuciumate, pierdute pentru totdeauna. Aceste fotografii le-am citit minuţios, le-am întors pe toate părţile, am încercat sa surprind prin intermediul expresiei anumite sentimente şi trăiri. De fapt ce ar vedea un om la prima apropiere de aceste fotografii? Un bărbat tânăr, surprins într-o perioadă a vieţii cu o femeie, şi mai apoi cu o alta. Totuşi există aici un mister care cugetul meu a încercat să-l dezvăluie. Străbunelul Trifan, a fost căsătorit cu femeia din prima fotografie. Este o fotografie care-i prezintă ca miri. E făcută cu respectarea tururor regulilor fotografice ale acelor timpuri. Mirele cu floare în piept, sacou îngrijit şi ciubote lustruite. Mireasa împopoţonată cu mărgele, voal, rochie florată şi sandale speciale (se vede că erau ţinute anume pentru această ocazie). Între ei un buchet de flori gingaş şi fermecător. Cea de-a doua fotografie ni-l prezintă pe Trifan cu o altă femeie. Aici apare o femeie plină de sine, cu figura de gospodină (îndeosebi şorţul ,"pestelca o trădează"). Simplă şi totodată profundă aceasta îi ţine mîina pe umăr, într-un fel cu totul special. Cămaşa ei strânsă sub piept, mărgelele înnodate ştrengăreşte, papuceii eleganţi îi accentuează firea emancipată. Astea sunt doar nişte schiţe primare pe care ochiul meu curios le-a observat. Ceea ce îmi pare mai important este ascuns în privirile lor nostalgice, în umbra zîmbetului enigmatic. A fost la mijloc o mare iubire? Sau doar o aventură de tinerețe? O prietenie? Or, poate o iniţiere? Astea ar fi nişte idei. Totuşi realitatea a fost mai cuminte. Străbunelul meu, plecat în lumea celor drepţi,  a curtat în frumoasa-i juneţe o femeiei mai mare ca ani decât el (pe  atunci aşa relaţii nu se prea tolerau, nu erau privite cu ochi buni). Blonda cu zâmbetul care-mi aminteşte de Gioconda lui DaVinci, i-a fost marea iubire din tinereţe, atunci când era verde şi iubea cu pasiune. Atunci când sufletul căuta lumină, împlinire, foc şi era numai curaj. Atunci când glasul inimii era mai munte decât toţi munţii. Dar cum iubirile din tinereţe (sau primele iubiri), nu sunt şi cele din bătrâneţe, ceva din relaţia cu femeia misterioasă s-a rupt. Continuarea este una limpezită. Dintr-un tânăr visător, acesta devine un bărbat în forţă, muncitor – mîinile o spun, pregătit de a ridica o casă, a creşte în ea copii. Cu soţia, străbunelul Trifan a trăit toată viaţa, au avut patru copii, au înălţat o casă. Mă rog, aşa ca toţi oamenii. Ar părea ca nu a trăit în zadar. Pe de o parte comună nouă tuturor aşa şi a fost. Pe de alta nu. O spun chiar fotografiile. Dacă cea în care e mire a fost ţinută în album, pusă pe perete în trei clame, atunci cea de-a doua a fost pe perete mult mai mult timp, ţintuită în şase clame. Posibil privită cu multe păreri de rău, doruri înecate în amintiri dulci. Şi de ce nu ar fi aşa, dacă la o privire mai atentă, în fotografia mirilor, faţa miresei este roasă cu îndârjire şi ciudă. Roasă aşa cum şi-a ros viaţa, să nu se prea observe, dar să fie, să se răzbune cât de infantil pe chipul liniştit al celei cu voal. Uitându-mă pe aceste pânze ale timpului eu simt remuşcarea, vântul trecerii care şi-a greşit destinul. Cândva au fost tineri, au fost visători, au gustat din graalul vieţii, rămânând doar cerul ca mărturie. De ce am ales să citesc aceste fotografii? Din curiozitate, din dorinţa de a prinde o lecţie de viaţă, de a alege corect sufletul pereche. Chiar dacă chipiul de pe cap i-a rămas acelaşi, privirea lui Trifan s-a schimbat. Iar dacă ochii sunt oglinda inimii, atunci această inimă nu mai e tânără. De ce mi-am propus să citesc aceste fotografii? Cred că din dorinţa de a le oferi o nouă viaţa, o micro existenţă trecută prin  mintea mea, simţită de spiritul meu sensibil. Mă gândesc că odată cu trecerea timpului, vom deveni şi noi nişte chipuri şterse de patină, nişte păpuşi vii pe hârtie. Nişte umbre! Ar fi o şansă pentru noi să fim citiţi cât de puţin, să reînviem pentru nişte clipe în ochii vreo unui stră stră nepot curios.

Generat în 0.173 secunde.