Vlad Turcanu

Paul Kuczynski  Noroc moldovenii mei prieteni din viitorul îndepărtat, vă scriu această scrisoare ca să vă explic cum merge treaba înainte de alegerile parlamentare pe meleagurile voastre la începutul secolului XXI.

În anul 2014, alegerile sunt stabilite la început de iarnă. Odată cu campania electorală sa dat start și sărbătorilor, ziua vinului, hramul orașului și ziua alegerilor se sărbătoresc fără decalaj de timp între ele, din sărbătoare-n sărbătoare. Unora le pare bine de motiv permanent de a chili vârtos, cunosc așa oameni, eu însă nu văd bucurie în starea de alcoolism hronic în care sa ajuns la noi. Dacă unii încă nu au înțeles ceea ce am vrut să spun, zic mai simplu: și-au băut mințile moldovenii noștri, taman înainte de alegeri.

    Presă și lumea de pe internet trâmbiţează că trebuie să mergem - trebuie să votăm, datoria noastră civică, trebuie, trebuie, tra-la-la... Cu cât ne apropiem de ziua XXX cu atât haita de hiene din cursa electorală se grupează mai intensiv pentru a câștiga dreptul de a-și vârî botul în treuca cu bunătăți. După cum se observă din aerele pre-electorale, botul îl vor vârî mai mulți odată, și după o foame în campania electorală și stres, vor mânca multișor așa că nouă puțin probabil ne va rămâne ceva.

Pro-europenii folosesc conflictul din Ucraina ca sperietoare pentru electorat împotriva socialiștilor, cei din urmă fac același lucru cu propriul electorat, fiecare își educă oile după cum îl duce capul. Pe unii îi cumpără cu orez și cartofi, alții pe degeaba se vând, cei care au funcții mai grase se vând pentru ceva mai gras.

    Aceasta este Moldova înainte de alegeri, arată ca un simpozion de oieri, unde sau adunat cei mai isteți și vestiți dintre toți ciobanii ca să demonstreze abilitățile lor în fața oilor și după ce fiecare ară arată ce poate, oile aleg independent, anonim și într-un cuvânt democratic la care stână să meargă ca să fie mulse încă patru ani.

Din trecut, cu solidaritate!

Salutări din Dombas )       Pe la vre-o două dimineața Gicu mă trezește, suntem la vamă, în stânga după geam un lanț de vreo 400 de metri de camioane așteaptă la punctul de control, șoferii fumează relaxați. Ne trezim, scoatem pașapoartele din buzunare, le deschidem la pagină cu fotografie,  trecem prima vamă... Pentru ca vacanța cu adevărat să fie reușită facem o vizită și pe la Duty Free, ce tur turistic fără nimic ce arde în sânge, cum spunea Gicu, odihna e odihnă.

      Granița cu Ucraina am trecuto la fel de ușor ca și pe a noastră și chiar dacă tot internetul vuiește despre tulburările din Ucraina aici totul era liniștit și nimeni nu umbla cu kalașnicovu să ne caute ce  fel de chiloți avem prin bagaje.

Încă câteva ore pe drumuri de calitatea  traseului Florești - Gura Camencii și aproape de patru dimineața am ajuns în centrul orașului  Cetatea Albă.       Șoferul autobusului Chișinău-Odessa ne lăsat aproape de centru lângă o biserică, până la cetate aveam de mers câțiva kilometri. În prezent denumirea oficială a acestui oraș este Білгород-Дністровський însă pentru noi la fel ca și pentru cei care își respectă identitatea va rămâne mereu Cetatea Albă. Până la răsăritul soarelui ghidul nostru prin oraș ca și pe întreg traseu a fost Adrian, el din timp a stabilit pe unde trebuie să mergem și ce trebuie să vedem. Spiritul fostului oraș românesc se simțea nu numai în imaginile clădirilor construite în perioada interbelică în stilul neo-românesc dar și în drumurile pavate care reflectau lumina felinarelor creând impresia Brașovului de seară.       Tot în centru pe la vreo cinci am dat ochii cu un grup de locali care vindeau legume și fructe, erau încălziți dea binelea și ne-au ros la urechi până nu am cumpărat de la ei doi zămoși, am dat 6 hrivne, undeva vre-o 7 lei de-a noștri și un zămos Victor, Adrian și Gicu l-au zdrobit în drum spre cetate.

    Odată cu răsăritul soarelui am dat și de un monument al ostașilor sovietici, nu am ezitat să facem o fotografie cu blindatul, ce vacanță în Ucraina fără o fotografie pe BTR.     La șase și cincisprezece minute a răsărit soarele, lumina de la finalul străzii pavate contura bine cetatea care apăra extremitățile sud-estice a pământurilor românești de odinioară.          Chiar dacă biletele pentru intrare trebuiau procurate la casă care se deschidea la opt noi ne-am înțeles cu paznicul și cu câte zece hrivne de căciulă am trecut de zidurile exterioare a cetății și am intrat în interior. Obosiți de câteva ore de umblătură prin oraș am făcut un popas la mesele de pe teritoriu, la vreo sută de metri de noi multe corturi și saci de dormit în care se ascundeau somnoroși turiștii de primele raze de soare. Am  făcut un popas am mâncat ultimele provizii, am zdrobit vre-o jumate de sticlă de Jagermeister și am continuat traseul după cum a stabilit Adrian.

    Cetatea avea mai multe fortificații, turnurii, și tuneluri avariate, de mult aici nu sa făcut lucrări de reconstrucție în schimb foarte des concerte și fel de fel de manifestații legate de campaniile electorale.

Vis a vi de Biserica Armenească Cetatea Albă, vedere din oraș ne apropiem de prima noastră destinație turistică Răsăritul soarelui la Cetatea Albă Zidurile exterioare

      După câteva ore umblate pe zidurile cetății am decis să ne coborâm spre Liman , acolo se deschide cea mai cunoscută imagine a cetății, drept că și cea mai frumoasă. Mai apoi încă o jumătate de oră în drum spre gară, piața prin care am trecut dimineață la 5 nu mai era liniștită și frumoasă, sute de fețe obosite și babe care alergau în panică de dimineață după legume și fructe, la fel ca la piața centrală în zilele de sărbători. Am trecut printr-un părculeț drăguț, unde ici colo vedeai câte o băbuță care încerca să vândă niște boarfe și tot felul de mărunțișuri care la nimeni nici degeaba nu trebuiesc, nu departe de parc se afla gara.       După ce Adrian a cumpărat la toți bilete, mai rămâneau vreo cincisprezece minute până când trenul trebuia să sosească, atunci am intrat într-o cafenea din preajma gării, chiar dacă îi spuneau ”zabigalovcă” acolo foarte bine preparau cartofii pireu și bătutele din pui.

Primul popas Ce am pregătit de acasă Periculos Faptă nu Vorbă здоровеньки булы хлопцы În partea stângă sus, cineva a agâțat un tricolor Sărim gardul ) Imaginea cea mai cunoscută a cetații, vederea dinspre Limanul Nistrului Cartofi piure și bătute de pui, mâncăm într-o ”zabigalovcă” de lângă gara de tren din Cetatea Albă       Din Cetatea Albă până în Bugaz am mers 20 de minute cu trenul, la intrare în oraș o blindată și câțiva soldați cu armă în spate. Odată ce am ajuns la gara din Bugaz sau cum se mai spune, la Zatoca, am încercat să găsim chirie, Victor și Gicu au rămas cu bagajele în gară iar eu cu Adrian ne-am dus să-l căutăm pe Anatol un tip care dădea cândva camere în chirie. Anatol sa dovedita a fi fraier, gândea că ne poate păcăli și scoate la 450 de hrivne pe zi, însă după vre-o zece minute de căutări cu Adrian prin  oraș am găsit o mansardă la al 6 etaj cu patru paturi, televizor, frigider, duș și Wi-Fi și la doar 250 de hrivne pe zi. În drum spre Bugaz, foarte des apărea  cineva care să ne ridice dispoziția Am ajuns în gara de la Bugaz, eu relaxat beau bere, Adrian fuge cu ochii, ne odihnesc Măsuța din fața hotelului unde ne-am cazat       După ce am lăsat bagajele ne-am pornit spre mare, era la vreo șapte minute de noi, acolo eu m-am stins și după vreo două ore dormite pe plajă înapoi în număr și încă vre-o două ore de somn după mai bine de 30 de ore nedormite.

 Spre seară am ieșit în oraș și ne-am îndreptat spre podul care unește stațiunea Bugaz și Karolino-Bugaz, pe o parte și alta a podului erau posturi a câte doi militari cu arme și veste anti glonț, apărau unicul punct de comunicare rutieră și feroviară care face legătură dintre raioanele din sudul Basarabiei  și cele din restul Ucrainei. La intrare pe pod era afișat că fotografiatul este interzis așa cu nu am făcut nici un cadru acolo. Eu nu mai pot  

Frigiderul din cameră prima seara baieții se scaldă, eu mâine După discotecă        Dimineața ne-am trezit opt, am mâncat la cantina din hotelul unde eram cazați și ne-am pornit spre Odessa, în timp de vre-o două ore am ajuns. Imediat ce am ieșit din gară sa lăsat observată cultura și tradiția acelui oraș, era cald și bine, Adrian ne ducea de la o atracție turistică la alta, clădirile din a doua jumătate a secolului XIX-lea care practic puteau fi întâlnite la fiecare pas în centrul cultural-istoric completau galeriile și magazinașele de anticvariat  și coniacuri de acolo, totul vorbea despre cât de interesantă este istoria acestor oameni și locuri.

În așteptarea trenului Marea, vedere din tren, în drum spre Odessa Marea, vedere din tren, în drum spre Odessa Podul ”soacrei” Pentru a evita încărcarea podului ”soacrei” cu tot felul de lacăte care pun în pericol monumentul istoric datorită surplusului de greutate, autoritățile din oraș au construit un asemenea loc unde îndragostiții își pot agăța un simbol al iubirii lor. La monumentul Portocalei care a salvat Odessa datorită transportarii portocalelor din portul Odessa către Petersburg 

Un lucru care trebuie de sesizat despre Odessa este că dacă vrei să cumperi patru prăjituri sau ”cebureci”  câte două diferite ca exemplu cu carne și cartofi, vânzătoarea mereu îți va pune câte trei în loc de câte două de parcă nu ar fi auzit ce i-ai spus, asta înseamnă maniera odesită de a fi.  Ziua caldă și senină a fost tulburată de nori gri, ploaie și vânt dar acest fleac nu ne-a încurcat să mergem mai departe pe traseul stabilit unde mai aveam mult de văzut.

Fereastră de la clădirea filarmonicii din centrul Odesei, arhitect Alexandru Bernardazzii День Незалежності Mesaj către colegi Intrare într-o ogradă de pe strada ”Derebasovskaya” Asistând la moartea tragică a preotului troian Laocoon și a fiilor săi Vă rog două cu cartofi și două cu varza... - ei lasă că o sa mâncăm câte trei. La târgul din centrul Portul Odessa Leii Clădire nouă      Odată ce am făcut un cerc mare prin centru vechi al orașului ne-am întors spre Teatrul de Operă, după ce am ajuns acolo sa terminat și ploaia atunci am venit cu inițiativă să mergem la Gambrinus unul dintre cele mai vechi pub-uri din lume, fondat în 1883 într-un beci de pe strada ”Deribasovskaya”. Îmi place foarte mult să revin în asemenea locuri, unde liniștit cântă muzica și fiecare colțișor de perete este îmbibat cu spiritul orașului și istoria mai multor generații. Cândva aici veneau să bea bere contrabandiștii care se opreau în portul din Odessa, acuma noi suntem cei care am intrat să închinăm o bericică două pe butoiașele de stejar ce înlocuiesc mesele așa cum a și fost atunci când de abia apăruse acest colțișor de istorie în Odessa.

Băieții au propus să mergem la piața ”Privoz”, de acolo am cumpărat pește  uscat , bere vie și creveți, ce mai trebuie când ești la mare? Spre seară ne-am pornit înapoi...

La Gambrinus, Deribasovskaya 31, recomandăm... Cu Leonid Utyosov Teatrul de Operă Moschee în centru Odesei Conductoarea trenului   În tren ma-am ales și cu un cadou, o băbuță mi-a băgat un motănaș micuț, la-m luat numai ca să mă uit la el, dar când m-am întors nu mai era băbuța, principalul că înainte de a șterge putina a strigat către noi ” не обижайте его” ( nu-l obijduiți).

La Bugaz am ajuns în cinci și iarăși a început să plouă așa că pe Odessa (i-am dat nume motănașului) am băgat-o în rucsac îndată ce trebuia să ne coborâm, iar ea la rândul ei foarte bine sa acomodat acolo. 

Odessa Geamul de la mansardă care era situat deasupra patului lui Adrian și Victor l-am uitat deschis așa ca întreaga cameră, dar mai ales cele două paturi erau ude complet așa că am fost nevoiți să înșirăm toate lucrurile prin cameră ca până dimineață când urma să dăm chiria în primire, totul să fie uscat și curat. Afară totul vuia, noaptea a făcut ca vântul, frigul și ploaia să pară și mai aspră așa că pentru noi asta era cea mai bună vreme pentru a ne scălda și ultima zi de călătorie înainte de a ne întoarce acasă, marea a fost numai a noastră ... ador marea...   

În zilele lipsite de soare când vântul mătură toate amintirile și ploaia spală toată durerea sufletului te poți simți liber și singur, independent de orice virtute și morală, timpul asemenea unui crematoriu arde amintirile și lasă în urmă doar fumul cenușiu - niște imagini schilodite de creier.  Sunt iarăși acasă rezemat de aceiași spetează de lemn, cu o cafea ce stă nederanjată pe masă de mai bine de o oră, singur și nicidecum nu singuratic, liniștit dau cele cuvenite lumii sarcastice care ne înconjoară.

Iarăși nopți petrecute la țară, când printre plasa de la fereastră fereastră seara mereu se aude o lume întreagă pe care niciodată nu am văzut-o dar care trăiește în preajmă și dă de știre imediat după ce soarele asemenea unui clepsidre își scurge lacrimile de foc peste dealurile acoperite cu aur ce-l joacă vântul în zori ... nici nu mai țin minte de când nimic nou, parcă totul ar fi dintr-o altă lume mult mai monotonă și mai sumbră dar clipirea ochilor mă trezește și spune: trăiești. Și după, vine acel gât de aer care atât de mult trebuia - momentul în care înțeleg că tot ce trăiesc în jur sunt doar momente, sunt plăcute sau nu totuna vor trece principalul este să rămână în urma lor ceva ce ne face mai oameni.

liniștit aici...

Mii scârbă să văd în ce se transformă această țară, a fost și ea cândva o gură de rai - ce păcat că sa pierdut...

    Astăzi ea este rezultatul indeciderei multor oamenii care de fapt iau dorit un alt viitor, dar au stat prea mult cu mâinile în jos în așteptarea cuiva care va aprinde lumina într-o cameră încuiată din interior. Văd  doar umbra generației 90, cei care primii sau ridicat ca brazii astăzi sau îndoiat, puțini au rămas dintre cei cu conștiința curată.  Singuri ne-am lipsit de posibilitatea de a evada din lumea pe care am construito incorect. Realitatea este crudă atunci când vezi atât de mulți oameni luminați duși pe eșafod, legați la mâini de o masă de carne și oase fără pic de cenușiu deasupra umerilor care aplaudă și rag cerând sânge.  Este atât de trist când ești atât de aproape cu sufletul de o țară dar în același timp așa de departe de oamenii care o reprezintă.  Văd tone de idei, gânduri și ambiții care în fiecare zi părăsesc ,fără de a arunca o privire înapoi, această țară, atât de mult iubită... Prieteni verișori și frați pleacă de aici în fiecare orp, pleacă nu din cauza antipatiei față de locurile unde au crescut ci din cauza amalgamului de proști care am umplut toate domeniile care formează imaginea acestui stat în prezent. Cum poate avea cineva respect față de noi, dacă noi înșiși nu ne respectăm și acceptăm un comportament mizerabil al tuturor față de noi și de cultura noastră.

Oare cât timp va trăi această țară mută, surdă și chioară? Istoria mereu oferă hudițe care duc de pe un drum pe altul. Noi neam lipsit de posibilitatea de a avea un mănunchi puternic de oamenii a căror decizii ne-ar favoriza așa că hudițele pe cale ni le întinde soarta nu le observăm și de fiecare dată mergem ca oile pe același traseu ce duce necondiționat spre stână . Aici nu vorbesc numai despre clasa politică pe care niciodată nu am avut-o, dar de întreaga noastră societate lipsită de coloană vertebrală în care fiecare organ lucrează așa cum îl taie capul fără a aveau un simț și o atitudine comună.  Țara se formează în jurul unor scopuri care devin comune pentru majoritatea populației, aceste scopuri trebuie să fie înrădăcinate în conștiința fiecărui om care simte că e parte a acestui neam, iar noi cei care suntem prezenți ar trebui să creăm numai condițiile de îndeplinire a acestora. Pe lângă viața care o ducem, anturajul nostru de oameni și atitudinea noastră față de ceea ce se întâmplă împrejur mai trebuie să căpătăm ceea ce nu am avut niciodată, simțul de asociere cu neamul nostru așa cum îl au rușii, germanii englezii și toți care vor să se impună. Ați impune cultura la tine acasă este o datorie lăsată din neam în neam care se tinde secole, cine vom fi noi dacă vom neglija și asta?

   Păcat că am ajuns să avem o țară mizerabilă, nu-i greu să recunoști asta, îi mai greu să capeți respectul cuiva față de ea.  Avem o cultură unică un neam ce se întinde pe mai bine de 300 000 de km2, o istorie de luat exemplu dar stăm singuri pe vârf de deal asemenea păstorului lui Druță, așteptăm cu nepăsare și ciudată smerenie ziua în care cineva ne va pocni cu toporul în moalele capului. Realitatea noastră pe cât e de mizerabilă tot pe-atât e și de tristă, mă tem că va veni momentul când toți va trebui să recunoaștem că de fapt nu suntem noi stăpâni pe acest pământ dulce și bogat unde de-a lungul veacurilor au fost înmormântați străbunii noștri. Sunt prea romantic când vorbesc de Țară, prefer să plutesc prin nori creați de amintiri decât să mă izbesc de peretele construit de-a lungul orizontului de contemporanii noștri.    

Am impresia că mă aflu într-un abator unde fiecare cumpără organele acestei țări după buzunar, cine are mai mult ia inima și plămânii, alții iau capul, iar nouă ne rămân doar copitele.

    Tinerețea este vârsta pe care dacă ași asocia-o cu ceva, cred că cel mai bine sar potrivi cu perioada  de înflorire a plantelor, la fel de frumoasă și atrăgătoare, trebuie doar să fim atenți să nu rupem florile înainte de timp că de altfel nu mai mâncăm noi fructe. Mai mult sau mai puțin este vârsta în care se fac cele mai multe realizări și cu siguranță anume în această perioadă se clădește bază de cunoștințe cu care tânărul trece la maturitate. Suma cunoștințelor din fiecare perioadă a vieții ne transformă din copii în maturi și schimbă roată vieții așa încât noi devenim acele persoane care să dăm sfaturi și îndrumări generațiilor care vin din urma noastră.

    Școala încearcă să ne educe, și ne alimentează pe toți cu aceeași informație, ne trebuie ea sau nu rămâne să decidă doar conștiința noastră, care odată formată de sine stătător selectează ceea de ce are nevoie. De fapt școala este ca mersul la pescuit, chiar dacă te duci des nu-i garantat că vei prinde ceva. Mult mai important este să asimilezi informația și să ți-o adaptezi cerințelor pe care le impui tu și nicicum nu alt cineva.  

    Nu demult a început BAC-ul, multă zarvă, politică și scârbă sa făcut pe marginea acestuia ca până într-un final să reiasă că părțile beligerante sunt mai proaste una ca cealaltă. Dintr-o parte avem Ministerul Educației și „singurul” ei reprezentant Maia Sandu pe care dacă ași fi avut posibilitate ași vârî-o la Inspectoratul Național de Patrulare,( acuma la ei sunt probleme cu camerele de pe câteva intersecții din capitală)  că doar și acesta are o legătură scrisă sau nescrisă cu educarea societății, nu? Pe cealaltă parte a baricadei se află copii care ca și oricare om crescut în Moldova au sperat la condiții de desfășurare a examenului așa ”ca-nainte” ca de exemplu ca și la generația mea, care a copiat de-i fâlfâiau sandalele. Acuma esența: Există o diferență între ceea ce era atunci și ceea ce este acuma, condițiile în care se desfășurau examenele atunci erau foarte bune pentru a copia în stânga și dreapta însă acuma acestea nu mai sunt, deoarece măsura de a copia a trecut peste bariera normalului și sau transformat în bazar. Nu, nu ... Doamne ferește, copii nu au nici o vină, deoarece nu ei sunt cei care trebuiau să aibă bariera bunului simț la copiat ci cel care stă în auditoriu și coordonează mersul BAC-ului, el este acea persoană care trebuie să dea peste cap când cineva trece limita, nu copilul.  Oficial niciodată nu sa permis copiatul și mai ales la BAC, de ce se copia atunci?!

Pe coordonatorii de la BAC niciodată nu ia-și vrea în poliția de frontieră!(ni-or vinde țara)    Tineri, nu voi sunteți cei vinovați de situația din țară, sunteți doar niște victime a unui sistem incomplet care încearcă sa se perfecționeze dar nicidecum nu poate. Pe spatele vostru, sau poate al nostru, ne va rămâne o țară vai și amar de capul ei, dar care este a noastră și cum am spus eu nu demult, noi vom fi cei care vom da sfaturi generațiilor care vin. Ah cât de mult aș vrea ca aceste sfaturi să fie cu adevărat fructuoase...

   Mii scârbă să văd în ce sa transformat țara în care m-am născut , într-o societate prea invidioasă și prea spurcată pentru a te mândri cu ascendența din aceasta.

Nu există stare mai scârboasă și mai umilă decât teama, cred că sub influența acesteia noi am ajuns să fim așa încât și nouă să ne fie greață de noi. Istoria a fost prea aspră cu bunei noștri, păcat,  ei pe pielea lor au suportat greutatea mașinăriei propagandistice a URSS ,anume de atunci a pornit acel măcel de creier care ne-a transformat în neoameni. Din momentul în care URSS-ul nu mai există sunt mai bine de două decenii însă noi tot am rămas conduși de aceleași convingerile cu care au fost domesticiți buneii noștri. Este o tâmpenie să fii condus de idealurile altui stat, mai ales a unui care nu mai există.

   Mii greață să văd mincinoși și târfe pe la televizor furând voturile de la țărani în schimbul unor iluzii despre un viitor ”ca înainte”. Nu miar fi atât de greață dacă în vorbele acestor târfe politice al Filat, Lupu, Dodon, Voronin, și restul ar fi măcar un pic de realitate.  Avem un neam foarte prost, ar fi bine măcar să recunoaștem asta, fără școli, fără universități, fără teatre, fără nimic ce ar menține sau din potrivă ar dezvolta nivelul nostru de cultură. Realitatea din Moldova este una foarte simplă, copiii se educă pe odnoklassiki, maturii sunt la Moscova, iar restul sunt în același ocol cu politicienii noștri corupți, aceștia caută cum să rupă și ei o bucată din tort lingând cururile celor pe care îi cred mai deștepți ca dânșii(anume majoritatea dintre aceștia sunt cei cărora le trebuia nu demult legea ceea cu mașinile de lux, dacă mai ține cineva minte).

Neam deprins prea mult să ne lăudăm și să ne atribuim merite străine, să ne considerăm mai deștepți ca alții și să fim invidioși pe cei care obțin prin muncă ceea ce noi vrem să obținem prin furat.  Pe lângă vorbele dulci pe care le spunem despre tară și oamenii noștri trebuie să recunoaștem că avem o populație putredă de lăcomie și zgârcenie o societate care numără bani din buzunar străin și nimic nu face pentru că cineva să o respecte. Vorba ceea că moldoveanul e muncitor, primitor și harnic o știm cu toții, aceasta vorbă nu sa dovedit a fi adevărată, e timpul să recunoaștem asta. Îi acuzam pe toți de problemele noastre, pe ruși pe ucraineni pe găgăuzi pe bulgari sau pe țigani însă noi singuri am transformat țară într-un bazar și regulile după care trăim tot sunt niște reguli de bazar... păcat

      Azi noaptea are o liniște pe care nu am mai auzito de tare mult timp, un tip de liniște care se face simțită până și în încheietura oaselor, dintre stratul gros de nori undeva departe se strecură câte un fulger, e mult prea mare distanța dintre mine și el ca să aud și tunetul pe care îl provoacă.     Păcat că nu se vede nici o stea, iubesc nopțile în care bolta cerului e limpede și uitându-te în sus vezi o lume întreagă în palmele tale.    Chiar dacă întunericul este așa de des încât nici o stea nu se vede de după cortina pe care o aruncă el peste cer, totuși numi pare deloc monotonă această noapte… îmi creează impresia unei derulări rapide a vieții mele din ultimii ani ca de pe o peliculă de film proiectată pe cer, totul pare atât de limpede și liniștit dar tot odată haotic și tulbur.

Fața nerasă și obosită de așteptare în cap multe gânduri ce mistuie sufletul și scurg ultimele sentimente care au mai rămas în acesta. Multe ape au trecut și în urma lor a rămas nămolul care se usucă și se crapă la soare. Nămol nu este altceva decât amintirile incerte petrecute lângă ele, amintiri care nu mistuie și nu creează nici un fel de sentiment…  acele relații care nu lasă nimic în urma lor, nici ură, nici durere și nici greutatea despărțirii, aceste relații le suportăm la fel de ușor cum suportăm faptul că ziua se schimbă cu noaptea. Probabil unicul sentiment sincer pe care l-am fi putut simți după o asemenea relație ar fi scârba și dezamăgirea într-un ambalaj frumos dar gol înăuntru. Amintiri goale dar pline de sinceritate, amintiri la care revenim doar pentru a revedea timpul de atunci și nu trăirile noastre interioare.     Dar printre nămolul care ocupă cea mai mare parte a amintirilor noastre se mai zăresc și pietre, ele stau neclintite și nu se schimbă nici de la soare și nici de la vânt, acestea sunt amintirile care au lăsat ceva în urmă lor și care au avut la bază acel grăunte de dragoste ce mai apoi a dat rădăcini. Nu cred că poți fi bărbat dacă nu ai avut măcar odată acest sentiment care îți impune schimbarea de caracter într-un așa fel încât să o simți numai tu și fata de lângă tine. Am putea să numim acest sentiment dragoste…? Cred că da, nimeni nu a spus că dragostea nu poate muri la o anumită perioadă, invers anume acest fapt o face atât de dorită și de scumpă, faptul că ea este vie și odată se va sfârși. Ea poate lăsa în urma sa nu doar durere și tragism cum neam deprins noi să gândim dar și respect, stimă și apreciere față de o persoană cu care te-ai simțit foarte bine și poate încă și te mai simți. Trebuie să știm cum să trăim clipele din viața noastră când acest sentiment este viu și creează dorința de a muta munții de dragul ei… spun asta retoric, cred că ai înțeles firul gândurilor mele. Fiecare persoană ale calități unice pentru care lumea ce o înconjoară o apreciază, la fel e și cu dragostea, noi iubim fetele datorită trăsăturilor unice pe care le au și ținând cont de asta și relația de dragoste pe care o construim cu ele este unică în felul său. Niciodată nu iubim la fel, poate fi numai la fel de frumos însă nu la fel, pentru că sentimentul se construiește pe ceea ce ne atrage în ea, iar asta la fiecare e diferit. De fiecare dată ne atrag  alte aspecte a personalității ei, unele pe care până acum nu le-am văzut la nimeni și de fiecare dată ce iubim ne aprofundăm tot mai mult în cunoașterea ființei dragi inimii noastre… cu cât mai mult iubim cu atât mai bine cunoaștem dragostea noastră.

Fetele, ele sunt de multe tipuri,  bărbații și-o aleg pe ce-a mai dragă dintre toate nu ținând cont de un prototip existent ci datorită tuturor caracteristicilor unice pe care le are una singură.  Frumusețea se obține prin stăruință și muncă, ea nu ține numai de înfățișare sau numai de lumea interioară ea este un complex de trăsături și dintr-o parte și din alta. Bărbații vor să trăiască alături de o enigmă pe care să o descopere pe zi ce trece într-o lunga căsnicie cu ea.     Într-un vas frumos dar gol florile se țin vii foarte puțin timp toți aleg mai bine un vas cu apă. Dacă ați descusut ce spun, fetelor – să te naști frumoasă este numai jumătate de drum spre o viață fericită, mai este nevoie să umpli vasul frumos care ești cu ceva. Cunoștințele, trăsăturile de caracter, gusturile și fiecare detaliu unic caracteristic unei singure fete formează acea aromă dulce ce naște sentimentul pasiunii și a atracției față de ea.     Pe lângă sex, noi mai și iubim frumos și să nu credeți că sa schimbat esența sentimentelor pe care le aveau oamenii în trecut și pe care o au acum, gândesc că dragostea nu a avut schimbări niciodată chiar dacă sinceritatea față de acest sentiment sa schimbat cu mult.  Nu vorbesc despre relație și familie ci despre ceea ce naște sentimentul care asemenea unui drog te înduplecă iar și iar să revii la ea.    Bărbații nu aleg când să se îndrăgostească, nici cel puțin în cine este o alegere pe care o face inconștientul nostru, faptul că o catalogăm pe o fată mai bună decât celelalte se datorează lumii noastre interioare datorită acestui fapt în cele mai dese cazuri perechile par potrivite, și nu vă supărați pe cei care nu vă iubesc, nu e alegerea lor.    Mulți gândesc că dragostea aparte datorită tangențelor de caracter dintre o fată și un băiat, niciodată nu a fost așa … oamenii iubesc datorită caracteristicilor de caracter ce le suplimentează pe ale lor. Iubesc pe cele care au ce nu am eu – ar fi răspunsul inconștientului bărbătesc. Fata care mereu ține interesul viu față de ea va fi iubită,  nu vă mirați când cineva nu vă mai iubește, cel mai probabil va lăsat că și-a pierdut interesul față de voi. Cum ați vrut? Dragostea nu este simplă, e un întreg proces de perfectare a personalității, bărbații vor să iubească în fiecare zi o nouă fată dar care este ascunsă sub același înveliș. Poate noi nu simțim cum lumea ne schimbă însă acest proces există, de noi depinde doar în care direcție să o luăm, cred că o viață fericită nu poate fi în singurătate chiar dacă uneori ne simțim cel mai bine în brațele ei, așa că dacă vă-ți ales o persoană cu care vreți să împărțiți o bună parte din viața voastră faceți un pas și în direcția ei.   Post-scriptum: Miroase aerul de afară în el este aroma ei, cândva o vei întâlni și vei crede că o cunoști de undeva de fapt va fi amintirea acelui miros, unica aromă care nu se uită niciodată, a ei…

       Prin fereastra puțin deschisă se strecoară o melodie provocată de ciripitul vrăbiilor, un cântec minunat ce îmi aduce aminte de „Să nu ucizi o pasăre cântătoare”, una dintre cărțile care mi-au lăsat o amprentă mai puternică decât altele, stau întins în camera mea mă ascund de arzătoarea căldură de afară ce anunță încă odată că vara de abia începe.        Ca de obicei am făcut o pauză pentru a-mi prepara cafeaua, o procedură zilnică dar la fel de plăcuta de fiecare dată și las să sune o melodie frumoasă din niște vremuri trecute pentru a mă simți măcar cât de puțin parte a acelor timpuri extraordinare ce îmi sunt aproape de suflet.  Iubesc să caut amintiri a vremurilor uitate să le analizez și să merg mai departe cu o parte dintre ele adoptată la normele mele de pricepere a culturii.        Pentru mine cultura nu are termen de valabilitate, ceea ce a fost bun ieri nu poate fi mai puțin bun azi – ceea ce este bun rămâne bun atâta timp cât mai este în viață măcar un singur om care pricepe esența lucrului dat.  Cuiva îi place rap-ul anilor 90, altcuiva îi place jazz-ul, cineva apreciază muzica clasică - fiecare vede în ceea ce consumă o frumusețe aparte, ceva unic, ceva ce duce în sine mai mult decât pur și simplu cultură, acest ceva este istoria, amintirile vremurilor uitate cristalizate în ceea ce ascultau, priveau, beau și fumau oamenii în acele vremuri. Îmi place să trăiesc și în acea perioadă, pentru mine mașina timpului există ea se găsește în tot ce se atribuie la alte timpuri. Mult prea tare m-am adâncit în esența gustului meu, cred că fiecare om care citește aceste rânduri își are propriile preferințe pe cale și le alimentează după bunul plac numai cu lucruri ce cu adevărat merită, lucruri care vor rămâne în istorie ca amintire a unor vremuri.

      Dimineața pentru mine mereu a fost și este ce-a mai productivă parte a zile, capul este limpede și treaz, toate gândurile sunt mototolite într-un ghem de idei și este de-o plăcere să revii la ele odată ce transmit pozitivitatea splendidă a dimineții.  Îmi place să scriu, mai ales dimineața și mai ales la țară unde lumina încă nu a fost cumpătată de tot necazul și urâțenia acestei lumi, lentitudinea proceselor de aici îmi permit să rețin foarte multe detalii, iar pentru mine detaliile sunt cu adevărat un sens ascuns al vieții, o enigmă pe care încerc să o descos de fiecare dată când revenim la ea.       Fiecare își găsește frumusețea în ceva anume, unii într-un obiect alții într-o persoană, pe a mea am găsit-o în detalii. Anume detaliile ne transformă din oameni în personalități, ele ne injectează acea doză de originalitate care face să fim în ochii lumii unici în felul nostru. Iubesc în oameni sinceritatea sentimentelor și a detaliilor ce îi reprezintă, am avut șansa să cunosc în viața mea o sumedenie de oamenii, care mai deștepți care mai proști, care mai buni care mai răi, însă dintre toate calitățile pe care le-am întâlnit la om falsitatea am urât-o cel mai mult de când mă țin minte. Cred că nu poate fi nimic mai scârbos decât sentimentele false cu care cineva vrea să te hrănească. Falsitatea sentimentelor se naște din dorința celui care le exprimă de a vă îndupleca spre o stimă mai mare față de el, o stimă nemeritată pe care vrea să o fure prin cuvinte care nu conțin mai mult adevăr decât campania electorală a politicienilor noștri. Cuvântul este arma pe care omul o mânuiește cel mai bine este mult prea naiv să te leși prada acesteia atunci când crezi că ești vânător.     Două linguri de cafea, una jumate de zahăr o melodie fără o importanță majoră a genului, principalul e că tonalitatea acesteia să coincidă cu vremea de afară și sentimentalismul meu interior - și multe multe detalii. Aceasta este un stil de viață, un stil pe care în apreciez și mi-l atribui. Iubesc să fiu naiv doar cu lumea mea interioară o lume în care detaliile cântăresc mai mult decât scopul care niciodată nu este primordial, nu vreau să-mi blochez accesul pe alte drumuri ale vieții , cine știe poate cândva voi vrea să pășesc și pe ele.

          În cele mai dese cazuri scriu din două motive, am o idee sau vre-un gând cu care vreau să mă împart sau care cel puțin vreau să-l las ca o amintire tipărită despre felul cum gândeam eu într-o anumită perioadă a vieții mele, al doilea motiv care îmi permite ușor să spun ceea ce îmi frământă sufletul este anturajul, locul unde mă aflu, timpul de afară și oricare alt fenomen care într-un fel sau altul acționează asupra mea.        Sunt un om care are o legătură foarte strânsă cu lucrurile personale, pentru mine ceea ce este al meu este și o parte din mine cu care îmi este foarte greu să mă despart. Și de fiecare dată când cineva pretinde la ceea ce este al meu nu văd asta altfel decât o tentativă de a rupe o parte din ceea ce sunt. Probabil felul în care am fost crescut și locul unde am făcut primii pași a înrădăcinat acest fel de a fi undeva în adâncul conștientului meu și datorită undei asemenea rânduiri a sorții sunt așa cum mi-ași fi dorit să fiu. Pe alocuri am și părți mai întunecate a o omului pe care îl reprezint dar nici acestea nu îmi încurcă să-mi construiesc mai departe drumul în viață așa cum văd eu că este corect.          Fiecare obiect poate deveni viu odată ce în el trăiește o amintire, chiar dacă uneori nu ne dăm seama de un asemenea lucru noi suntem cei care dăm viață obiectelor ce ne înconjoară, noi le oferim valoare și sens de fiecare dată când asociem o parte din viața noastră cu un obiect căruia îi oferim o nouă valoare. Datorită acestui fapt există și muzeele unde vedem lucrurile personale a oamenilor mari, puteam analiza viața lor prin obiectele la care țineau.          Nu vorbesc despre materialism ca de un factor prim prin care trebuie să punem accent doar pe lucrurile care ne înconjoară și să lăsăm ceea ce mocnește în inimă deoparte, nu… vorbesc despre faptul cât de frumos și plăcut este când lucrurile care te înconjoară pe lângă frumusețea lor exterioară au și una interioară cea a amintirilor. Cât de mult nu am dori să conteze doar ceea ce este în suflet nu va fi așa, fiecare om are rădăcini, la cineva acestea sunt mai lungi la alt cineva mai scurte însă toate fac legătura dinte om și locul unde sa născut, casa unde când era mic se ascundea de ploaie, prima bicicletă, colecția de dinozauri un ceas vechi de pe perete, un portret care de când te ții minte stă agățat în antreu și multe altele… pentru fiecare om aceste pot fi diferite însă sunt sigur că fiecare le are și ține la ele.          Niciodată nu arunca ceea ce are legătură cu amintirile frumoase și mai ales cu oamenii dragi, fiți siguri o parte din momentele frumoase de atunci încă trăiește și anume în lucrurile pe care fiecare și le sortează după bunul plac pe parcursul vieții. 

   Noi suntem ceea ce vede în noi lumea ce ne înconjoară, însă tot noi suntem cei care creăm imaginea acesteea faţă de noi. Nu demult am rămas în stradă fără a avea cheile de la gazda unde stau, fără de a avea telefonul cu mine și fără nici un leu în buzunar, era trecut de miezul nopții și anume în acel moment am simțit că atitudinea lumii care ne înconjoară nu costă nimic atunci când ești lipsit de ceea cu ce-i poți răsplăti. Cine oare suntem noi dacă nu am avea ceea ce ne favorizează viață, oare cunoscuții ar avea aceeași atitudine față de noi dacă mâne vom rămâne în pielea goală în stradă? Nimeni nu este asigurat, mai ales în țara în care trăim noi, unde legea este a banilor pe care îi au doar cinci oameni din o sută. Mâine poimâine nu știm unde ne va arunca soarta și credeți-mă dacă ajungeți în stradă șansele de a vă întoarce la viața pe care ați avuto vor fi mizerabile deoarece când ești jos simți cel mai bine cum apasă ciubota murară a societății pe grumaz astfel încât nici privirea către soare no poți îndrepta.

 În acel moment de singurătate am înțeles cât de nesemnificativă este viață oricărui dintre noi în ochii lumii când ajunge să nu mai aibă în spate nimic din ceea ce în permitea să trăiască în favoruri până nu demult. Nu trebuie să fim atât de naivi gândindu-ne că problemele noastre contează pentru cineva mai mut decât pentru noi, nimeni niciodată nu ne va da cu un pai mai mult dacă nu va avea de câștigat din asta sau dacă cu adevărat noi nu am meritat acel pai. Lumea este gată să te sfâșie în bucăți când simte că le ei bucată ce le aparține, apropiați-vă noaptea de vri-un taximetrist să va arunce până acasă fără bani că ați rămas în stradă și veți vedea cât de dulce este lumea când e vorba de ce este a lor.  Omenia nu se cântărește în bani, și de asta în fiecare zi pe lângă faptul că vreau să fac bani mai mulți ca și oricine în lumea aceasta încerc să-mi selectez acea bază de oameni care mă înconjoară după un simplu principiu, să fie într-adevăr oameni. În această viață putem pierde totul, însă mintea și relațiile pe care le construim cu lumea din jurul nostru nu le poate lua nimeni deoarece acestea sunt singurele lucruri care depind în totalitate numai de noi. Viața este ca un vânt care poate izbucni în orice moment și cine știe unde ne va arunca acesta. Gândește-te ce vei face atunci când acest vânt te va arunca departe de lumea ta, după care te ascunzi de fiecare dată când te confrunți cu probleme din care singur nu poți ieși.

Lumea este rea sau noi suntem cei care neam deprins să o vedem în așa? – nu cunosc, însă cred că fiecare își este eroul principal în propria sa piesă de viață, o vede el ca o comedie sau tragedie contează doar de el și de faptul cum își joacă rolul, restul suntem spectatori deoarece în teatrul vieții există doar câte un singur actor la fiecare piesă …  

Trăim noi într-o vreme mult mai dură decât credeam eu odinioară, ceea ce până nu demult vedeam ca pe o comedie în lumina reflectoarelor din zi în zi se transformă într-o adevărată cupă de amar pe care o să trebuiască să bem și noi la rândul cuvenit. Nu fiți atât de naivi gândindu-vă că expansiunea rusească se va termina cu Crimeea, în contextul istoric în care ne aflăm astăzi nu mai putem vorbi de coincidențe, tot ce se întâmplă este aceeași politică de expansiune pe care au avut-o elita politică rusă încă din timpul lui Petru I. Pentru ași reveni după Primul Război Mondial, omenirii ia fost de ajuns 21 de ani, după al Doilea de cât timp este necesar…?    Regret faptul că am moștenit o țară incapabilă măcar să vorbească singură pentru sine și vinovat de asta se fac nu rușii nu ucrainenii nu americanii și nu românii, singuri am creat situația în care ne aflăm, un stat la coada vacii a cărui statalitate a fost pusă de romantici care mai apoi au pierdut puterea in favoarea la niște draci fără cultură, fără un pic de compătimire și adiacență la acest popor. Într-un final situația în care ne aflăm astăzi a fost generată de oamenii care au stat în toate structurile superioare de conducere a acestui stat, care au acaparat puterea neavând habar de cultură  și nici nu mai vorbesc despre simțul aristocratic de dragoste față de acest neam. Moldova politică nu a avut niciodată, faptul că noi votăm nu este alt ceva decât o mică formalitate care oferă undă liberă în rezolvarea unor probleme economice a oamenilor care și-au căpătat imperii financiare în momentele cele mai grele pentru întreaga țară, paradoxal dar cert. Toți știu ce a fost în anii 90`, și ce dacă?   Problemele și conflictele sociale sunt permanente și deloc stabile pe când gândirea și viziunea noastră de viitor trebuie neapărat să-i cuprindă și pe cei care vin după noi dar și cei care trăim astăzi în această țară trebuie să vrem mai mult decât o bucată de pâine cu salam. Nu sunt eu acela care fac parte din tagma socială de vârf a acestui stat, nu mă plimb prin oraș în mașini luxoase și nu sigur nu fac parte din arena politico-economică unde se rezolvă soarta și viitorul multor oameni pe care ii cunosc dar poate și a mea în mare parte și nu înțeleg doar un singur lucru cum putem noi fi atât de indiferenți față de viitorul nostru și stăm cu mâinile în jos atunci când cineva ne scuipă`n față. De fapt indignare nu trebuie să-mi apară deloc deoarece când omului i se lipește stomacul de spinare gândurile senine despre viitor sunt tulburate dea binele de dorința de a mânca ceva. Avem o țară în care două cinci procente din populație își petrec weekendul în munți sau la mare pe când restul 95 moare de foame. Că politica noastră este seacă și lipsită de oarecare logică și vector de viitor știu toți, mai bine decât noi o știu chiar și cei de la guvernare, sovieticii au distrus ceea ce au construit românii,  agrarienii la rândul său au distrus ceea ce sa construit sovieticii, comuniștii nu au mai avut ce distruge și au furat ceea ce a mai rămas pe când dracii actuali au distrus ceea ce am reușit să păstrăm mai multe decenii, spiritul și dorința de libertate, asta este politica noastră, nu alta. Întorcându-mi privirea în trecut mă simt mândru de faptele strămoșilor mei dar când o întorc la prezent văd doar umbra vremurilor în care ardea focul în inimile oamenilor când toți puteau să trăiască și să se bucure de viață la ei pe pământ. Când copii erau sigur că părinții îi vor crește și mereu le vor fi alături, când nu era nevoie să se despartă frați, prieteni, copii, mamele și tații pentru ași asigura familia lucrând la străini între străini. Orice foc pentru a arde are nevoie de vreascuri, vreascurile noastre ar trebuie să fie grădinițele, școlile, universitățile, teatrele și bibliotecile însă ele demult au mucezit și sunt foarte umede și putrede pentru a reaprinde focul dintr-un jăratic care abia mocnește. Schimbarea niciodată nu va fi, cel puțin noi nici nu o vom simți-o pentru că schimbarea este însușii identitatea noastră, la fel cum nu simțim că creștem ci doar constatăm acest fapt la fel este și cu schimbare pe care ne-o dorim atât de mult, în momentul în care gândirea noastră va căpăta un vector, în momentul în care societatea noastră va avea măcar embrionul unei culturi sociale și politice atunci va veni momentul să constatăm că ceva sa schimbat. Până atunci avem încă mult de învățat pentru a vedea lumea altfel, sau vom fi nevoiți să mergem doar cu capul în jos și indignându-ne de fericirea unor lași indignați doar să rămânem.

De la bucătărie se aude cum șuieră ceainicului și tot odată acest sunet se contrapune cu o frumoasă din  melodie din secolul trecut care îmbibă fiecare colț al apartamentului cu un o motivație extraordinară. Două lingurițe de cafea și una de zahăr este rețeta dimineții  perfecte dacă știi cum să îmbini plăcutul cu frumosul și mai ales dacă într-un colț ai casei ai un aparat vechi de ascultat vinil...

Stau aruncat la poalele unui munte sculptat din oasele giganților care au trăit până la mine pe acest pământ, stau și plâng căci nu mă pot mișca, sunt un gunoi adus de apele mării și aștept să vină iarăși fluxul, să mă ducă acolo unde nu am mai fost. De după munte aud un țipăt răgușit care mă alungă, este strigătului sufletului meu care nu mă vrea. Nu țin minte cum am ajuns în acest loc unde totul e străin și lipsit de viață însă știu… sunt convins că am săvârșit ceva groaznic de am ajuns în anume aici unde până și aerul are un alt gust de parcă ar fi conținut și elemente chimice de care nu am mai văzut niciodată. Mă simt atât de străin aici, unde parcă totul îmi este aproape dar în același timp atât de departe, simt cum mi se duce pământul de sub picioare și totul ce am construit cândva se ruinează. Memoriile adunate preț de câteva decenii se pierd în negreața ochilor și simt cum încet cu încet veșnicia ce mă înconjoară mă absoarbe. Ochii mi se lipesc și aud cum îmi chiorăie mațele, îmi concentrez toată puterea pentru a arunca o privirea în jos și îmi văd burta spintecată…nu mă mai gândesc la nimic și din ce în ce tot mai încet respir,…respir……….,respir……………………

 Caut idealul vieții în tot ce m-am apucat să fac și mereu pentru a-mi atinge scopul îmi transform o parte din suflet într-o plată necompensabilă pentru ceea ce vreau eu să devin. Bogăția este doar o iluzie, pentru tot ce avem la rândul său am plătit fie cu timp, sănătate, familie, dragoste sau orice alt ceva. Echivalență între ceea ce dăm și ceea ce obținem mereu va exista, omul schimbă ceea ce crede că are în surplus cu ceea ce crede că nu are îndeajuns, aritmetica vieții.

Felul în care irosim mult prea prețiosul timp, dat nouă de la Dumnezeu, este și felul în care noi ne impunem în lumea din care facem parte.

Când eram mic am ales cel mai aproape de inima mea dintre toate obiectele pe care le învățam la școală să fie istoria, o învățam pas cu pas și doar nu demult am înțeles că acea alegere făcută de mine prin clasa  patra a fost lucrul care mi-a determinat viitorul într-un fel sau altul. Istoria a devenit un punct de sprijin a personalității mele, si mă simt foarte bine atunci când văd mai mult decât alții anume din faptul că am știut la timp să deschid ușa care trebuia. În 2008-2009 am început să-mi înăspresc atitudinea față de rânduirea din țară, a fost încă o ușă pe care am deschis-o și pe care mereu o voi lasă deschisă deoarece odată ce am ales un drum și un adevăr cale de întoarcere nu mai este. Adevărul este cauza pentru care omenia se luptă de mii de ani, a avea adevărul și al ascunde este cea mai mare crimă împotriva umanității.

Fără adevăr viitorul este incert și lumea oarbă.

Cu mai bine de un an în urmă am început să mă afirm ca luptător și acest lucru mi-a ajutat încă și mai mult să simt că eu într-adevăr trăiesc chiar dacă încă nu am ajuns acolo unde vreau să mă ducă drumul pe care l-am ales. Oare viață trebuie savurată din plin doar atunci când ai ajuns la apogeul idealului ales ca prototip, sau fiecare răsuflare și zi trăită trebuie să ne bucure la fel ca și viitorul pe care îl așteptăm? Omului îi este dat mereu să caute mai mult decât are și adesea acest instinct trage linia dintre cei care trăiesc și cei care viețuiesc. Viața este o strictă delimitare între viziunea noastră de bine și viziunea de bine a alt cuiva, dreptate are cel a cărui afirmație că binele său e mai bun este mai credibilă, o scurtă matematică a existenței umane.

Primiți plăcere de la viață, de la fiecare sărut de la fiecare clipă care mâine va fi amintire. Azi încercați să vă scrieți soarta așa cum credeți și nu așa cum vă dictează timpul…

-  De ce mereu de impotența noastră economică și politică este vinovat cineva? Comuniștii dau vina pe serviciile de la București restul pe serviciile de la Moscova dar nici unii nici alții nu-și asumă nici o responsabilitate de faptul că nu au făcut nimic din ceea ce au promis oamenilor. Ba mai mult, ne-au transformat în oi și ne-au muls de când ne ținem minte…

Cum se numesc cei care nu se țin de cuvânt știm noi bine, și-i numim pe la spate însă mai important este să acționăm cumva pentru ai pedepsi pentru asta, pentru ai trage la răspundere pe toți cei care au vorbit poporului una și au făcut alta.

Dece să dăm vina pe politicieni când noi singuri suntem idioți care am fost duși de nas de la începutul formării țării noastre ca stat independent, oare numai ei sunt de vină?  După părerea mea încă foarte multă vreme, sigur dacă no să fugiți de aici la fel cum au făcut-o mulți alții, vom fi duși de nas ,natura noastră seculară este ca să fim duși de nas, pentru că de la început ne-a fost inhibată capacitate de autoconducere. În 89, am cerut Limba Română, am primit o limbă moldovenească care până nu demult era folosită ca avanpost pentru structurile vecinului nostru imperialist, adesea din cauza acestui subiect oamenii noștri de cultură au fost și legați la mâini pentru a arăta adevărul. Ce este legea supremă a unui stat atunci când conține fraude antinaționale?

Am cerut să scoatem partidul comunist în afara legii, însă peste câțiva ani îl vedem reorganizat în campania electorală din 2001  unde și câștigă, mai mult acest partid nu mai este și niciodată nu a fost urmașul Partidului Comunist ci doar o minciună înghițită de poporul nostru nostalgic pentru vremurile trecute. Oamenii noștri au proprietatea de a călca de două, trei și chiar patru ori pe aceiași greblă deoarece sunt sclerotici, uită și e păcat, chiar e păcat…

În 2003  eram cu Roșca care striga că este român, aprindea flacăra națională în inimile miilor de moldoveni care credeau în ideal, și aici am fost mințiți și ca în totdeauna am tăcut și am așteptat ce vor face alții, ei la rândul lor așteptau ce vom face noi.

În 2009 a fost apogeul prostiei noastre, pe lângă ideea de libertate și adevăr pentru care sa luptat am văzut și adevărata față a poporului nostru. Mai țineți minte turmele de moldoveni cu televizoare, monitoare, covoare, scaune și fel de fel de lucruri din locul cel mai sfânt al unei țări, locul unde se decide soarta poporului. 

Apropo, cum se numesc oamenii care se cacă acolo unde dorm?

Evenimentul neplăcut de la Pădurea Domnească din iarna 2012 a fost cireașa din vârful tortului de căcat pe care am înghițito la timpul cuvenit . Sa mai dat vreo rânduială în fața poporului de ceea ce sa întâmplat acolo? Nu, și dacă așteptați noi detalii, ele vor mai fi la fel de spălăcite ca și cele despre 7 aprilie.

Acum avem problema referendumului din Găgăuzia, și este clar că găgăuzii nu doresc să fie conduși de idioții care ne conduc pe noi. Despre acest referendum se vorbește mult, politicienii aruncă în gol replici fierbinți și moldovenii noștri de după ecranele televizoarelor le iau drept acțiuni reale și așteaptă ca totul să se rezolve de la sine. Sunt prea proști pentru a înțelege că nici o rezolvare a cestei probleme nu va fi, pentru că actuala noastră clasă politică sunt doar pioni, salariații unui sistem sigur de colectare și spălare a banilor fără a fi trași la răspundere vreodată.  Ce fel de prim ministru avem noi dacă el nu-și poate controla membrii guvernului pe care îl conduce? Formuzal cazul referendumului din Găgăuzia nu poartă nici o vină, el lucrează pentru interesele sale și a minorităților în fruntea cărora stă, politicienii noștri îl pot doar invidia pentru faptul că cei care l-au ales nu sau dezamăgit în dânsul și îi susțin cuvântul.

Noi nu avem politicieni arestați, de fapt noi în genere nu avem politicieni, ai noștri sunt doar agenți economici care sub acoperirea politicii vin să-și asambleze și dezvolte business-ul aici, unde încă aluatul este moale și bun pentru a fi frământat și în cazul țărișoarei noastre din păcate aluatul suntem noi, oamenii. Noi trebuie să ne învățăm să cerem rânduiala de la cei care trebuie să ne-o dea și nu invers. 

 Să ne plângem pe soartă este banal, mai ales în situația în care ne plângem pe lucruri și fapte care puteau fi evitate dacă holbam ochii la timp. Prea mult pierdem în goana după valori care de fapt nu există și sunt niște granițe mentale care ne țin mai bine sub control decât orice jandarm.    De ce ne plângem pe politician că fură, dacă înainte de alegeri știam că este om care are năravul de a pune mâna pe lucru străin?

De ce ne plângem pe judecător că este corupt dacă noi singur mai ieri alergam la el cu curcanul când cumătru a fost prins că fura de la fermă?

De ce ne plângem pe jurnalist că e vândut politic dacă singur când a venit timpul să zici adevărul te-ai dat cu curul la gard?

De ce te plângi pe șofer atunci când ești pieton și te plângi pe pieton atunci când ești șofer?

De ce te plângi pe medic că este incompetent și nu respectă jurământul lui Hippocrate când singur l-ai băgat pe fiul tău cu mită la medicină pentru că avei blat acolo?

De ce te plângi pe polițist că e dobitoc pe când singur cu o săptămâna în urmă te plimbai beat și drogat cu prietenul tău care este polițist de sector?

Omul nostru vrea că lumea în jur să se schimbe spre bine pe când el să rămână tot așa, mai bine zis să-și poată continua activitatea tot atât de productiv ca și în trecut dar dacă va fi cazul și mai bine.  

Ne plângem pe lucrurile care depind de noi și prin aceasta arătăm cât de proști și naivi suntem.  Mereu căutăm modelul societății în care vrem să trăim undeva departe, unii îl caută în Occident alții la Moscova însă nici unii nici alții nu înțelegem că de fapt noi ar fi trebuit să fim cei a cărui model ar demn de urmat. Pilda pe care ar trebui să o învățăm noi este foarte simplă ”trăiește ca om și vei trăi ca om!”.

 Străzi luminate prost și glod, oamenii cu ochii bulbucați cărora le este foarte rău, pe ici acolo vezi pe cineva care zace jos în vomă și încearcă din ultimele puteri să se ridice, dar în zadar.  E sărbătoare mare, e anul nou, bun venit 2014.

De dimineață troleuri și rutiere cu geamurile asudate și babe care aleargă cu pungi multicolore dintr-un capăt de stradă până în altul încercând să intre în esența urbanisticului sat Chișinău. Cineva doarme în glod iar cineva doarme acasă, diferența dintre aceștia se limitează mai mult la noroc decât la starea socială, unul a avut norocul să-l ajungă alcoolul la cap, acasă, iar al doilea a avut nenorocul să-l ajungă alcoolul la cap, în stradă.  Toți sunt după sărbătoare, anul nou e ca o zi de naștere pe care o sărbătoresc toți concomitent, mai pe scurt un fel de fenomen social care te predispune la beție și distrugere totală a organismului fără a te gândi la ziua de mâne. Zorile lui 2014, de fapt ca și zorile anilor precedenți mirosea a mahmureală, toată planeta e după beție și la toții le este rău.

Și cineva din cei 7 miliarde de oamenii sa trezit din agonie și a spus: ”Am chilit cum scrie cartea deci am făcut tot ce a trebuit pentru a te întimpina 2014, aștept să vad ce ai să faci tu pentru mine”

Morala: toți beau pentru că mâne să fie mai bine decât ieri, dar ieri tot au băut. 

Sunt acasă, la mine în sat, acolo unde e frig și ninge mai des decât în alte regiuni din țara noastră, mă odihnesc mai altfel decât o fac la Chișinău și în această zi lipsită de dispoziție pentru plimbare am decis să mai și scriu despre cărțile pe care le citesc. Vreau să mă împart cu ceea ce a rămas în cap, cred că dacă această informație m-a influențat pe mine poate vă va influența și pe voi.  Cărțile ne fac să gândim mai panoramic și sunt importante. Am găsit o frază extraordinară ce confirmă cele spuse de mine anterior, în cartea ”despre Omul Frumos”  de Dan Puric. El spune „ La ce bun poetul pe vreme de secetă? ... Ca să aducă aminte că există ploaie.” Pe Dan Puric îi respect mult și datorită celorlalte aspecte ale personalității lui și acest fapt pe lingă valoarea lui literară mă face să-l apreciez foarte mult ca și om. Nu voi face o analiză aprofundată a acestei cărți pentru că nu are rost, fără a lectura o operă literară e cam greu să intri în sensul acestea. Cartea acesta este o analiză amplă a propriei vieți, cu descrierea faptelor care l-au determinat să fie ceea ce este, o carte bună.

O să fac o selecție de fraze care mai mult decât celelalte mau făcut să mă opresc,  să le recitesc și încă foarte mult timp să mă gândesc la sensul lor:

„Cât de stupidă este ordinea făcută de om și cât de frumoasă este viața făcută de Dumnezeu!” – Amintiri de neșters

„Frumusețea inocenței”

„Diferența dintre ied și grădiniță era diferența între libertatea fundamentală și cazarma copilăriei”

„Pentru mine mai tare decât adevărul este credința”

„Simplitatea este un privilegiu”

„Nu ne concentrăm pe cei care demolează, ci ne concentrăm pe cei care construiesc” „Nu noi am ales să fim așa, ci am fost ales, ca să devenim acest sinistru hibrid. Mutanții unui laborator criminal, am ajuns… târându-ne în orașele cenușii, construite de noi. În marșuri patriotice ne-am clădit singuri locuințele-pușcării în care trăim.”

Chiar dacă încă nu a nins și no să mai vedem noi  vre-un gram de omăt în anul acesta, nimic nu mă poate stopa să felicit pe toți cei care din când în când mai răsfoiesc blogul meu.  Vreau să vă mulțumesc pentru apreciere dar și pentru critică ,fără aceasta îi greu să vezi cât valorează ceea ce faci, scriu pentru voi și mă bucur că cuiva îi pasă de ceea ce fac, mersi.

Am să mă abțin de la discursuri patologice de tipul celor pe care le vedeți la televizor și mi-ași dori că măcar o mică parte din ce vă urez să se realizeze cu succes. În anul care vine vreau să înțelegeți mai mult, să vi se deschidă orizonturi noi și să aveți motivație pentru a cuceriți Everesturi în tot ceea ce faceți. În 2014 găsiți-vă persoana iubită și construiți-vă relația nouă pe adevăr, încredere și dragoste, sigur dacă sunteți gata pentru acest lucru, dacă nu, găsiți-vă o persoană lângă care pur și simplu vă simte-ți bine și sigur.  Vă doresc  un an nou plin de artă și cultură, vizitați muzee, teatre, concerte, restaurante, biblioteci ... colorați-vă vița, încercați să hașurați toate tabele pe care le-ați lăsat goale anul acesta.  Și cel mai important să aveți o imaterialitate curată și motrice, să aveți imbold spre realizare și niciodată să nu fiți indiferenți față de viitorul vostru, iubiți-vă frumos și acordați o importanță mai mare lucrurilor spirituale decât celor materiale și totul va fi cu mult mai bine ... 

Orașul distruge autenticul din noi, rămânem goi de valori pentru că le înlocuim cu adevăruri false ce ascund fața noastră după o mască ce se numește conformism.   Analizând imaginea satelor și a orașelor din mica noastră țărișoară, ajung doar la o singură concluzie că om în noi a rămas cel mai puțin, am fost domesticiți și unicul lucru pe care îl primim de la „stăpâni” este o bucată de pâine uscată odată la trei zile. De mic iarna mereu se asocia cu sărbătoare, mult omăt, căldura familiei și a prietenilor. În sat când mă uit dintr-un capăt a mahalalei până la celălalt simt tristețe și dor față de vremurile în care chiar dacă nu aveam gaz și apă la robinet era bine, eram copii și nu știam că viitorul ne așteaptă cu ușile larg închise. De fapt personalitatea fiecăruia dintre noi este un produs al amintirilor care ne înduplecă să facem sau nu un ceva. Dacă am început să scriu despre amintiri și iarnă nu pot să nu vorbesc despre iernile copilăriei mele care cu mult se deosebesc de ceea ce este acum peste geam. Eram o întreagă turmă de copii, care încotoșmănați care cu mucii înghețați sub nas, care într-o scurtă ușurică și vânăt de frig(sa pornit până în beci după cartofi dar a ajuns cu noi), eram copii și eram o mahala de haiducei care erau feriți. Ceea ce unii numesc săniuș la noi era bătălie cu tancurile, pentru noi era mai interesant să ne tamponăm unul în altul. Îmi aduc aminte de momentele în care am construit o adevărată cetate din zăpadă și aruncam cu bulgări unul în altul, până la urmă am stricat și cetatea și tot chiar dacă neam chinuit vre-o 2 zile, sunt momente călduroase dintr-o iarnă friguroasă.  Amintiri care provoacă dezamăgire fată de ceea ce se petrece în mica noastră țărișoară. Bine e când suntem fericiți, bine e atunci când suntem împreună cu cei apropiați.

  Stau aruncat la poalele unui munte sculptat din oasele giganților care au trăit aici până la mine, stau și plâng căci nu mă pot mișca, sunt un gunoi adus de apele mării și aștept să vină iarăși fluxul, să mă ducă acolo unde nu am mai fost.    Sfârșitul este identic la toți însă traseul vieții este diferit și acest fapt creează diferența dintre noi. Stau adesea și mă gândesc la cât de fericit trăiesc eu nefericirea uneori și acest lucru mă stimulează să progresez mai departe pentru că vreau să simt viața din fiecare centimetru al drumului parcurs prin aceasta. Natura umană tinde spre perfecțiune, fiecare din noi vrea să strălucească în fața celorlalți și îi convine faptul când cineva rămâne umbrit, noi nu ne temem de ceea ce-i sumbru ci de ceea ce-i sclipitor. Îmi place foarte mult singurătatea dar niciodată nu vreau să fiu singuratic deoarece este o povară mult prea grea care absoarbe puterile mai mult decât orice. Sincer să fiu consider că omului ia revenit viață pentru a găzdui pe cineva în ea. Scopul nostru definitoriu este să căutăm acea persoană căruia săi oferim proprietatea noastră sufletească spre administrare însă fără să uităm că noi suntem stăpânii acestei proprietăți. Dragostea adesea ne impune limite și nu este reciprocă fapt pentru care nu avem de învinuit pe nimeni deoarece nu este dator nimeni să te iubească la fel ca și tu. Ne-am născut în secolul în care sentimentul definitoriu naturii umane a ajuns să fie ultra-violat de către toți cui nu-i este lene, prin asta sa creat actualitatea pe care o avem și din păcate pe care o acceptăm fără a vrea să schimbăm ceva.    Îmi place să vorbesc despre relația ce leagă un bărbat de o femeie deoarece îmi viziunea mea nimic mai frumos pe acest pământ într-adevăr nu poate exista. Vreau ca cuvintele mele să genereze măcar o mică schimbare în imaginea pe care o aveți despre lume și natura noastră umană, nu sunt eu cel mai bun om și nu am iubit eu cel mai mult însă simt că adâncul inimii mele îmi dictează să spun aceste cuvinte, care cu desăvârșire vor fi interpretate diferit de toți care vor da cu ochii peste ele.    Într-un final vreau să zic: Bărbatul este o sabie în timp ce femeia este o teaca pentru aceasta, unul fără altul pot exista însă natura lor dictează necesitatea de a fi mereu împreună, pentru că în parte nu au acea valoare pe care ar trebui să o aibă.

  Este foarte greu să găsești cea mai potrivită combinație de valori și fapte pentru a combina societatea cea mai ipocrită care ar putea exista vreodată. De fapt ea undeva poate există însă noi nu o vedem, sau nici nu vrem să o vedem. Sa ne suflecam mânecile, tovarăși! Cum la prepararea unui pui mai întâi de toate îl prindem și-l decapităm, fix așa procedăm în cazul preparării unei  societăți. Luăm materia brută – omul, îi decapităm valorile general umane și mai apoi îi smulgem tradiția, cultura și istoria, ca și cum am peni o găină.  După ce am căpătat ingredientul principal al unei societăți ipocrite găsim și ingredientele secundare însă nu mai puțin importante pentru un rezultat cât mai pofticios  -  pământul,  politica și economia.  Ne apucăm de gătit… Luăm omul îl punem într-o căldare cu zoaie în care cu acuratețe adăugăm puțină credință, mai multă lene și încă și mai multă speranță, lăsăm omul să zace acolo în jur de un secol din când în când amestecând conținutul căldării pentru a nu permite apariția mucegaiului, căci noi nu pregătim cașcaval ci o societate…

Pentru a savura această mâncare numită societate ipocrită avem nevoie și de un sos picant, pe acesta îl gătim din mocirla cu care am murat omul mai bine de un secol. Trebuie să fim foarte atenți în ceea ce ține de ingredientele aleatorii ca nu cumva să putem ceva ce poate strica toată mâncarea. Să nu fim indiferenți și cu acuratețe să băgăm în felul nostru de mâncare și cât mai multă invidie pentru ai da un gust definitoriu arealului nostru.

După ce omul sa murat în zoaie la olaltă cu credință, lene și speranță îl scoatem și îl presurăm cu democrație, mai apoi îl aruncăm pe un grătar de la firma „Economie”  unde cu ajutorul cuțitului de la firma ”Politică„ atent feliem omul în așa fel ca nu cumva să obținem două felii identice. Ne străduim să feliem cât mai inegal omul pentru a obține anume ceea ce dorim. După ce scoatem masă de oameni inegali de la grătar îi punem pe o farfurie de la firma „Pământ” și turăm sosul din mocirlă deasupra. Poftă bună!