Către cine ne aude,
“În ţară, două soriuri de boieri
Împart puterea între ele,
Boieri de-o zi şi boieri de ieri,
Stăpînitorii vieţii mele.”
( „Boierii”, de Tudor Arghezi )
Am ajuns să urmărim paradoxala, aproape biblica oglindire a cuvîntului în timp: Arghezi e valabil nu numi pentru ziua de ieri, ci şi pentru azi; să ştiţi că secolele se schimbă, dar omului nostru nu i-a adăugat în conştiinţa zăvorîtă din 1940 şi pînă acum nimeni libertate, doar numere milioanice în rapoartele electorale.
Un lanţ pămîntean al viciilor: pion pe cîmp de aiureală, românule, ai ajuns, şi speri la viitor, la o ţară fără sărăcie, la progres, bunăstare şi respect, victorie, o imediată înmormîntare a corupţiei li un vot care încă mai contează…
Contează numărul. Eşti un „+1” la un început de infinit, dar vedea-te-vor corbii ce încă mai sug din tinereţe? Şi, apoi, despre tinereţe: ce-ai învăţat tu din ea, dacă nu poţi decît să uiţi de tine însuţi? Ce te va încălzi din ea dacă din 7 aprilie, toate memoriile tale au fost încuiate în penitenciar sau violate de spirite muribunde în uniforma dreptăţii? Cum vei reveni la a fi copil, dacă nu ai ajuns a fi liber?
Cum vei crede în cineva sau ceva dacă vezi doar cum renasc strigoii, ai căror vise de ieri zac îngropate în lumea de azi, ca să danseze pe mormîntul celor adormiţi şi să tragă, hipnotic, spre o credinţă oarbă în soarele lor? Să ştii că strigoii ard la soare, dar nu ţi-o spun. Nu-ţi va fi spus nimic, pentru că tu trebuie să mergi mai departe, tăcînd şi crezînd, după ei, tînărule, căci eşti o forţă inedită şi te pot stăpîni doar dacă încetezi a mai cuvînta ceea ce simţi, pentru că ei nu simt deloc degerarea bătrînilor de lîngă vatrele stinse şi oasele care tremură ai celor care au ridicat acoperişuri pentru alţii; ultima privire spre lumină a celui răsturnat, şoapta copilului solitar la colţ de stradă…
„Cînd crede împlinit sorocul,
Suflerul face semn să vie
Alţi măscărici să ţie locul
Şi ţara luată cu chirie
Şi unii vin, şi alţii pleacă,
Lăsînd-o-n jale mai săracă.”
( „Boierii”, de Tudor Arghezi )
Devii ochii lor în lume, iar sufletul tău e focul prin care se sfărîmă între ei, zîmbind în biserici pentru că „Domnul” le-a încredinţat să te îndrume, căci oiţele se pierd fără de păstor.
„Şi se prefac, ca-n panoramă, Că se înfruntă şi se bat, Dar ca şi corbii, pe un leş, Sunt întru totul înteleşi.”
( „Boierii”, de Tudor Arghezi )
Dar eşti tu, oare, doar o mioară, atunci cînd votul tău contează? Crede-mă, nu vreau să-ţi răpesc timpul, dar dacă crezi în destin, soartă sau poziţie stelară, atunci ştii că totul va curge de la sine. Timp, sînge, bani… Totul e viaţă, iar ei joacă viaţa pe degete. De ce i-ai lăsa să soarbă din tine, atunci cînd eşti încă viu, vezi şi poţi striga.
Te rog, deşteaptă-te.
Ascultă-te pe T I N E.
Eşti propriul tău stăpîn, AZI mai MULT decît înainte.
___________________________________________
“În ţară, două soriuri de boieri Împart puterea între ele, Boieri de-o zi şi boieri de ieri, Stăpînitorii vieţii mele.” ( „Boierii”, de Tudor Arghezi ) Aceste versuri, relevate cu cel puţin jumătate de secol în urmă de maestrul Tudor Arghezi, reflectă o actualitate veşnică, caracteristică neamului din care facem parte. O spunem noi, cei care la 7 aprilie ne-am lăsat călăuziţi de anumite valori, crezîndu-ne aflaţi sub aripa unor oameni care ne erau avocaţi. Am fost fericiţi cînd credeam, cu cea mai mare sinceritate, că am ieşit învingători.Ulterior, am avut vagi halucinaţii că suntem abandonaţi…
Paradoxal, în aceste momente, aflîndu-ne în mijlocul acestei presupuse lupte electorale , simţim un sentiment netrăit niciodată pînă în prezent, care nu poate fi numită doar o senzaţie de abandonare, dar care cu siguranţă e resimţirea trădării şi a umilinţei.
Atunci când nu mai avem posibilitatea de a lupta pentru anumite valori, ni se ia o parte din suflet. Acelaşi lucru îl simţim şi acum, cînd într-un mod inexplicabil suntem subiectul ironiei presupuşilor actori politici. În momente în care Credinţa oamenilor în Biserică a ajuns să die vîndută şi implicată în afaceri murdare, momente în care oameni a căror valoare individulă este incompatibilă cu funncţiile la care aspiră, pentru care politica este doar o altă modalitate de a-şi satisface setea de bani şi putere; în momente în care politicineii, în deplină disperare recurg la lucruri inumane şi mîrşave, încercînd să ne implanteze în conştiinţă idei absurde, crezînu-ne drept un popor prost.
În aceste momente, este mai mult decît evident faptul că anumiţi actori politici ar trebui să-şi pună sub semnul întrebării propria valoare intelectuală, precum şi a propriei demnităţi umane.
„Sunt întăriţi cu acelaşi har,
Să sugă ţara şi săracii
Şi toţi de-o teapă şi de-un soi,
Şi unii, şi alţii sînt ciocoi.”
Promiţînd bunăstare, dreptate şi libertate, ademenindu-ne cu seminţe care, în situţia poporului nostru au ajuns a fi luate drept daruri, ei ştiu că acese valori nu persistă nici măcar în propria lor conştiinţă, jucîndu-se cu destinul ţării în baza unor interese meschine, de moment.
La cumpăna acestei lupte petru putere, noi, fiind doar nişte tineri, cuvîntul cărora este prea stringent pentru a fi auziţi de cei care ne hotărăsc destinul, cît şi pentru cei care pretind la a ne fi următorii la a face acest lucru, nu ne rămîne decît să-l cităm pe un mare maestru, sperînd la o subtilă înviorare a conştiinţei neamului nostru, cît şi la o puternică reînviere a conştiinţei clasei poltice din ţara care a fost mereu umilită pe parcursul istoriei, şi care merită o şansă acum, cînd suntem plasaţi în unul din momente hotrărîtoare ale destinului nostru:
„Şi-n beciul tău zidit îngheaţă
Neprihănita oamenilor viaţă,
Avîntul, bucuria, puse bine
De stîrvul tău, păstrate pentru tine.
Îmi e ruşine, omule, îmi e ruşine.”
( „Omule”, de Tudor Arghezi )