Educaţie Liberalizatoare în Moldova (ELeMe)

În R.M. este încă greu să începi o discuţie pe o temă delicată. Dificultatea nu constă, poate, atât de mult în alte riscuri mai grave, decât în riscul de a „nimeri în gura lumii”. Desigur se aud tot mai multe voci că nu mai contează ce crede lumea despre una sau alta, oricum, teama încă persistă mult asupra raţionalizării şi/sau raţionamentelor din gândirea socială şi, voi încerca să argumentez de ce cred aşa.

Nu o singură dată în R.M. am auzit pretinsa „zicală” – „Practica bate gramatica”. Deseori o auzim chiar în discuţiile cu persoane ce se consideră „de pondere” în clasa intelectualităţii din R.M. La prima vedere sună… filozofic, dar dacă încercăm să dăm o interpretare a acestei „zicale”, cel mai concludent poate fi că, prin această zicală, se are în vedere că practica este mai importantă decât teoria. Auzim din gura unor părinţi intervievaţi pe la televizor că ei vor ca copiii lor la şcoală să înveţe mai multă… practică. Un altcineva, cu epoleţi de rang foarte înalt în poliţie, într-o discuţie într-un cerc restrâns, se exprimă în prezenţa sub-semnatului că noi în R.M.: „nu avem nevoie de educaţie, avem nevoie de bani…”, parcă vrând să ia în râs ideea că pentru a face bani, la nivel societal, este nevoie mai întâi de educaţie. Un judecător într-o şedinţă de judecată se exprimă: „Da, există legea, dar mai există deja o practică…”, fără a pătrunde în esenţă de ce practica ar fi putea fi diferită de „buchia legii”. Pe faţada unei şcoli vedem o „lozincă”: „Învăţătura are rădăcini amare dar fructe dulci”, provocând interes – de unde atâta „imaginaţie”, şi în ce circumstanţe cineva o fi văzut „rădăcini amare” în învăţătură? Este oare atât de greu de înţeles cât de lipsite de sens sunt toate acestea?

Din pretinsa noastră „zicală”, cvasi-stereotipizată, în conştiinţa socială se creează impresia că, datorită acestor „killeri” ai raţionalizării: (i) ce marginalizează importanţa educaţiei teoretice în cultura educaţională a populaţiei R.M., (ii) se admite o atitudine tolerantă faţă de sub-dezvoltarea gândirii abstracte, care necesită timp, (iii) că populaţia poate realiza un trai bun şi din ceea ce însuşeşte prin anumite practici, fără nevoie de bază teoretică, şi eventual că (iv) între relevanţa educaţiei şi probabilitatea atingerii unui trai demn de satisfacţie morală şi economică, nu prea este legătură atât de mare… şi, un fel de „habarnamism” faţă de importanţa studierii teoriilor în educaţie. Cred că este o greşeală gravă pentru noi.

Anume datorită unor astfel de zicale „celebre” răspândite şi cultivate de-a lungul anilor, desconsiderăm un adevăr de importanţă esenţială – că fără teorii bune nu este posibil de dezvoltat bune practici.

Cunoaştem cu toţii şi zicala: „A şti înseamnă a putea”, „Знать значит уметь”, „Knowing means being able”. După ce am întâlnit această zicală am încercat să găsesc cel puţin ceva echivalent al „faimoasei zicală” de la noi (Practica bate gramatica) în alte limbi, şi nu am găsit. Dacă cineva va găsi ceva echivalent şi-mi va spune voi rămâne foarte recunoscător, dar… probabilitatea de a găsi este foarte mică.

Nu cred că am putea pune la îndoială că orice poate fi sesizat, văzut, atins, practicat şi sunt rezultat al creaţiei omeneşti – sunt nişte finalităţi ale unor teorii inovate, discutate şi/sau dezbătute pe undeva şi de cineva, în diverse părţi ale lumii, de care acum, fiind materializate, se trag foloase. Dar viaţa şi evoluţia nu se opreşte. Lumea modernă este în proces dinamic continuu şi, prin urmare, nu trebuie să excludem că pentru a ne dezvolta mai amplu şi mai armonios, întru o eventuală ajungere din urmă şi ţinerea pasului cu civilizaţiile avansate, este nevoie ca şi noi să producem mai multe inovaţii. Va fi oare aceasta posibil, în educaţia şi cultura noastră, în care există această tendinţă a marginalizării materiilor teoretice în educaţie? Foarte puţin probabil.

Problema importanţei studierii teoriilor în sistemul nostru educaţional a apărut nu „din senin”. Cineva cândva a avut interesul, şi pe semne mai are, de a edifica o cultură educaţională şi respectiv socială, prin care să cultivăm „lauda hărniciei” poporului moldovenesc (desigur cu precădere a hărniciei în munca fizică), încă de când se cânta cu voci zgomotoase pe scenele manifestărilor propagandistice: “Мое гордое имя – рабочий” / (Sunt mândru că sunt muncitor) (!?), iar pe de altă parte ni se transmiteau, şi ni se mai transmit, un fel de „mesaje subliminale” că Dmitrie Cantemir o fi zis despre moldoveni că nu se trag la carte… Mai apoi a apărut, în esenţă, acelaşi mesaj de subminare a deschiderii spre o educaţie de valoare, inclusiv prin „zicala”-subiect al discuţiei noastre, nu în ultimul rând, cu scopul de a nu acorda atenţie binemeritată materiilor teoretice în educaţia din R.M.

Prin faptul că atenţia faţă de materiile teoretice se marginalizează în educaţie la fel nu este întâmplător – (i) educaţia devine mult mai costisitoare, deoarece atunci când se încearcă a implementa o practică nereuşită, este deja după ce s-au făcut cheltuieli mult mai mari, ca în cazul în care ar fi fost anticipată de dezbateri teoretice suficiente, şi nu în ultimul rând – (ii) pentru a descuraja confruntarea teoretică şi/sau intelectuală a populaţiei asupra unor: procedee, reguli, norme, regulamente, legi, care se intenţionează a fi aplicate în practică. Cu alte cuvinte, din cauza desconsiderării dimensiunii şi/sau componentei dezbaterilor teoretice în faza incipientă a unei intenţii, ne costă mult mai mult, şi, eventual, de regulă se fac apărute voci care ar „sugera” că, de fapt, educaţia este exagerat de costisitoare şi că în educaţie nu se merită de investit, deoarece… „nu avem de unde”. Dar şi mai şi că, conform vorbelor „ilustre” ale lui V. Voronin – „…în R.M. nu există bază socială pentru liberalism”.

A ştirbi din importanţa materiilor teoretice în educaţie înseamnă a îngusta baza cognitivă pentru luarea deciziilor, iar a lua decizii în bază cognitivă mai îngustă înseamnă a creşte probabilitatea erorilor în aplicarea unor practici în viaţă; nu în ultimul rând înseamnă creşterea riscului de a lua decizii greşite în multe din ceea ce facem – la nivel individual, comunitar, raional, regional, naţional şi eventual în planul politicilor externe, prin faptul că, eventual, la posturi de luare a acestor decizii – ajung persoane care nu merită.

O altă „perlă” din seria acestor stereotipuri este, din păcate, şi subiectul „depolitizării educaţiei”, abordat foarte recent chiar şi în mas-media de către d-l Ministru al Educaţiei al R.M., actual. În acest sens ar fi binevenit să pornim de la premisa că, atunci cînd V.I. Lenin a lansat lozinca: „A învăţa, a învăţa, a învăţa”, dânsul a continuat cu cuvintele – „a învăţa comunismul…”. Astăzi, nimeni nu mai pune la îndoială faptul că educaţia în perioada sovietică a fost extrem de politizată şi ideologizată. Acuma, ajungând la o fază cînd conştientizăm că prin ideologia şi politica epocii comuniste am ajuns în starea în care suntem, ca ţară, de ce ne-am teme să recunoaştem că un sistem educaţional înafara politicului şi ideologiei este de fapt, steril, „ne-călit” într-un mediu firesc al luptei dintre contrarii, cu potenţiale implicaţii nefaste asupra conştiinţei sociale pe termen lung. De ce? Pentru că se încearcă a scoate din curicule o ideologie compromisă, fără a o substitui cu materii esenţiale creşterii şi dezvoltării – adică ideologia liberalismului şi/sau democraţiei. Chiar dacă cineva va încerca să argumenteze că nu asta se are în vedere prin „depolitizare”, etc., cu siguranţă în cercurile academice şi/sau profesorale ale R.M. se va găsi cineva care eventual premeditat, „va înţelege” anume acest sens.

Or, a demonta o ideologie dintr-un sistem educaţional fără a-l substitui cu alte materii riscăm să creăm un „vacuum”, care cel puţin poate avea câteva implicaţii: (i) se va îngusta baza cognitivă pentru comparaţii în diverse studii de caz, în procesul educaţional, (ii) se va reduce baza cognitivă pentru dezvoltarea abilităţilor de dezvoltare firească a unei culturi a discursului politic pentru diferite categorii sociale, de pe băncile şcolii/universităţii şi/sau, (iii) se va menţine o atmosferă în care polemicile pe teme politice vor constitui încă mult timp un tabú, în loc de a dezvolta, în manieră firească, cultura politică socială – domeniu de care vieţile noastre depind în mare măsură.

Nu în ultimul rând, e cazul să vorbim pe şleau – actualul d-l Ministru al Educaţiei nu este o persoană care a ajuns în funcţie pe criterii meritocratice şi/sau tehnocratice, ci tocmai în baza unor criterii ale algoritmului politic. Deci, cui încearcă d-l ministru să „dea din deget”, atunci când un număr de rectori îşi exprimă liberul consimţământ, şi un drept fundamental, prin aderarea la o formaţiune politică – acestor rectori nemijlocit sau societăţii moldovene în ansamblu, sperând că nimeni nu-i va putea „citi” gestul?

Prin urmare, de ce un ministru de „vocaţie nouă” abordează lucruri esenţiale pentru o ţară, în manieră veche? Avem ceva de câştigat din asta? Dacă un ministru abordează un subiect atât de superficial – să fie oare plauzibilă abordarea superficială a altor subiecte în societate? Eu unul – nu cred.

„Cel mai periculos lucru în lume este că sunt numere imense de oameni care se lasă manipulaţi doar de câteva minţi” (Carl Jung).

Decizia Curţii Constituționale cu privire la Decretul lui D-lui Preşedinte al R.M. – Mihai Ghimpu, prin care ziua de 28 iunie a fost decretată drept zi a ocupației sovietice, este bulversantă. Nu prin faptul că Curtea Constituţională nu ar fi avut dejá careva imagine de organ care sabotează multe intenţii de consolidare a nivelului de trai al populaţiei şi al statalităţii R.M., dar prin faptul că s-au pronunţat pe marginea unui subiect, care de fapt este mai mult o dimensiune ce ţine de domeniul ştiinţelor de istorie şi filozofie, dacă vreţi, şi nu atât de justiţie. Dar şi mai corect e să admitem că această situaţie, ca şi multe altele, necesită o abordare ca o ecuaţie cu multe variabile.

Pe cât de mult Decretul D-lui preşedinte Ghimpu are fundament ştiinţific, avem deja poziţia Academiei de Ştiinţe a R.M. În plan filozofic, e o chestiune ce ţine de subiectul adevărului absolut – există acesta sau nu?

Cât priveşte dimensiunea juridică, ar fi elementar să abordăm Decretul prin optica drepturilor omului cel puţin, şi în acest context, la sigur D-l Ghimpu are acest drept. Oricare nu ar fi interpretările (că este preşedinte interimar, etc.), a nu recunoaşte dreptul D-lui Ghimpu de a semna un atare decret ar echivala cu percepţia d-lui ca pe un aventurier sau impostor, ceea ce iarăşi, nu este adevărat cu desăvârşire.

Atunci, care ar fi problema? Dacă admitem ca prin absurd să susţinem punctul de vedere al unor  „analişti” că D-l Preşedinte Ghimpu ar fi tensionat atmosfera pe la Chişinău prin decretul său, corect ar fi să ne întrebăm – ce deranjează pe unii mai mult – decretului D-lui Ghimpu sau adevărul istoric cu privire la R.M.? De ce deranjează adevărul istoric cu privire la R.M.? Dacă Rusia ar recunoaşte ocupaţia din 1940 indiscutabil ar trebui să suporte consecinţele vandalismului şi atrocităţilor la care a fost supusă populaţia, cea din Basarabia îndeosebi, după ocupaţie încoace şi, respectiv, indirect s-ar admite că Rusia trebuie să plătească despăgubiri populaţiei din R.M. În acest sens, apare o nouă variabilă a „ecuaţiei” – cea economică – pentru că Rusia nu şi-ar dori să plătească despăgubiri, nu-i pasă absolut cum trăieşte populaţia R.M., şi cred eu, chiar are interes ca populaţia acestei ţări să trăiască cât mai rău posibil.

Până la urmă, tot ceea ce se consideră politic sau juridic, este de fapt de geneză profund economică, şi noi, cei din R.M., suntem iarăşi presaţi în „necesitatea” de a vorbi „pe semne”, doar pentru ca „nu cumva” să deranjăm confortul emoţional al cuiva pentru care a recunoaşte un adevăr, zice una dar se gândeşte la alta – care ar fi costul eventualei recunoaşteri a unui adevăr? Aşa cum pretinsa „revoluţie socialistă” a costat bani, timp şi suferinţe, tot aşa şi remedierea consecinţelor acesteia costă.

S-a auzit şi o voce, din partea Curţii Constituționale, cu privire la Transnistria, că dacă vorbim de ocupaţia din 1940 cu privire la R.M. – ce-o fi avut loc în Transnistria, care nici o dată nu a fost parte a României, etc.? Acest teritoriu a fost creat pentru Basarabia în particular (România şi occident în sens mai larg) ca o „entitate de şantaj” – şi indiscutabil apare întrebarea – cât timp mai putem tolera şantajul? Sau, dacă vom tolera şantajul la nesfârşit, se va schimba atitudinea Kremlinului faţă de R.M. vre-o dată? Or, dacă unele ţări din occident (cum ar fi Germania), chiar după ce s-au pronunţat activ pentru retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, vor menţine acelaşi activism şi în continuare, dacă vor sesiza nihilism la Chişinău pe acest subiect?

Din tot ce se întâmplă e cazul să înţelegem că Kremlinul ne şantajează pentru ca în cazul în care nu vom fi coerenţi, cel puţin la nivelul reacţiilor, acţiunilor şi poziţiei faţă de abuzurile la care suntem supuşi, să preseze şi mai mult asupra R.M., considerându-ne ca… inapţi de a percepe şantajul din partea lui. Kremlinul se comportă faţă de R.M. aşa de parcă în rândul popoarelor mai mici, noi inclusiv, noţiunea de onoare şi demnitate umană ar fi ceva cu totul dispărut din vocabularele noastre, şi din conştiinţa noastră umană. Şi dacă aceasta se întâmplă, mult timp îi va ajunge voinţă şi curaj Germaniei să se pronunţe pentru drepturile noastre, fără implicarea noastră directă, în apărarea libertăţii conştiinţei noastre şi adevărului istoric cu privire la noi? Cred că de noi depinde în mare măsură, şi anume acest deziderat a şi fost re-iterat de către D-l preşedinte Ghimpu.

E cazul să înţelegem că multe rele între oameni (între ţări inclusiv), se întâmplă din cauza deprinderii unora de a abuza, ca implicaţie directă a ignoranţei şi a faptului că altcineva se „adaptează” uşor la statutul de „subiecţi ai abuzurilor”. Şi pentru a evita această manifestare nedorită, Germania de una singură nu ne va edifica imaginea în faţa Kremlinului, chiar şi după ce trupele ruseşti vor fi retrase din Transnistria.

Întrebările, deşi retorice, abordate mai sus, sper să ajungă la auzul unor factori de decizie care, chiar dacă nu au manifestat curaj să susţină pe D-l Ghimpu – critică – fără a avea cel puţin curajul de a manifesta o poziţie civică elementară – să admită că D-l Ghimpu are dreptul, şi pentru acest drept al D-lui, nimeni nu are dreptul să-l condamne.

Referitor la oportunitate, cred că noi toţi conştientizăm faptul că în Republicile Baltice se trăieşte mult mai bine decât în R.M. Noi toţi, cei care înţelegem cât de cât rostul vieţii, avem anumite regrete – de ce la noi e atât de diferit decât la baltici? Să fie aceasta oare din simplu motiv că ei înţeleg noţiunea de oportunitate diferit de noi? A lupta cu o ideologie comunistă, criminală, care a fost şi mai este cauza multor altor rele în lume, cred că puţin contează când te implici – contează dacă te implici şi în ce măsură te implici. Ş-apoi, anterior arhivele R.M. nu fuse-se deschise pentru a se dezvălui atâtea amănunte cu privire la atrocităţile comise de organele opresive ale regimului comunist.

Faptul că R.M. nu ar fi în capacitate materială de a-şi aborda relaţiile cu Rusia pe bază de paritate, nu ar trebui să însemne, şi nici să echivaleze cu o incapacitate a noastră intelectuală de a discerne abuzurile comise faţă de noi, şi de a face distincţie dintre toleranţă şi umilinţă. Probabil prea mult am aşteptat „oportunitatea”, încât astăzi să fim iar în situaţie de a pune pe cântar demnitatea umană a românilor basarabeni cu cargourile de vinuri moldoveneşti de la hotarele Federaţiei Ruse.

În acest context, s-ar merita să ne reamintim de o vorbă de-a lui Carl Jung: „Cel mai periculos lucru în lume este că sunt numere imense de oameni care se lasă manipulaţi doar de câteva minţi”. De aia, cred eu, Decizia Curţii Supreme este o manifestare a interesului cuiva de a manipula, efectiv prin orice mijloace – inclusiv şi prin profanarea unor acţiuni, evident nobile şi prezentarea acestora în „culori negre”, care merită condamnată.

Istoria poate necesita foarte mult timp, chiar zeci de ani, pentru a dezvălui şi scăpa de o minciună, şi mult mai puţin timp pentru ca oamenii să fie din nou păcăliţi.

Dezbaterile publice din societate cu privire la ideea organizării unui referendum ce ar crea temeiul introducerii „Bazelor Ortodoxiei” („BO”) în şcolile din R.M. iau amploare şi, tot mai mult mă conving că, efectiv, interesele sunt considerabil diferite decât cele care se declară de către iniţiatori. La o fază mai timpurie a iniţiativei apăruse un articol, întitulat: „Apropo de religia în şcoală şi… pustietatea din noi” (ziarul „Timpul” din 14 mai, 2010). Apoi discuţiile tot mai mult se extind şi, pe semne, argumentele în acest dialog nu sunt agreate.

În primul rând prin articolul menţionat se continuă dogmatizarea unui mare neadevăr, că: „Cea mai mare înţelepciune a omului este frica de Dumnezeu”. De unde s-o fi luat atâta convingere? Cred că acesta este produsul unei educaţii regizate, „cu destinaţie specială” pentru a se promova în R.M., de multe decenii la rând, inclusiv prin biserică. Logica simplă sugerează să nu mă pot împăca cu gândul că Dumnezeu o fi creat pe Om ca să aibă cine-i purta de frică. De altfel, nu s-ar vorbi atâta şi de dragostea lui Dumnezeu faţă de om, ca o creaţie a lui. Plasarea incorectă a acestor accente logice nu este întâmplătoare.

Cu cât pătrundem mai adânc în conţinutul articolului dăm peste alte detalii şi interpretări care erodează şi mai mult credibilitatea acestei intenţii. Un alt detaliu este cu privire la datele recensământului din 2004, care ne-ar arăta că: „…suntem o ţară ortodoxă”. Fără a pune la îndoială faptul că suntem o ţară ortodoxă, trimiterea la datele recensământului din 2004 îmi aduce atingere demnităţii mele de cetăţean, şi chiar mă ofensează, ca şi pe mulţi alţii, de altfel, deoarece eu nu am fost cuprins în acel recensământ, deşi eram în ţară. Din câte am aflat mai târziu, din discuţii cu alte persoane, nu sunt unicul caz ne-cuprins în recensământ. Să fie oare asta absolut întâmplător? Pe cât de mult se merită a face trimitere la recensământului din 2004 care în mare parte a fost falsificat?

Mai departe se decurge la o „lamentare” că: „Probleme sunt destule, iar interpretările – foarte polarizate”. Ce e rău în aceasta că interpretările-s pluraliste, şi de ce se fac atacuri răutăcioase asupra pluralismului, ca o valoare socială primordială, în ţările avansate?

Ar fi cazul să ne întrebăm – probleme sunt multe de aceea că nu a fost curs de „BO” în şcoală până acum? La sigur că NU. Problemele-s mari deoarece R.M. pe toată perioada existenţei URSS a avut, şi ulterior a moştenit, un sistem educaţional în care se învăţau materii ne-relevante dezvoltării social-economice, dar menite să educe oameni loiali intereselor „cuiva”. Şi-apoi, societatea moldoveană a fost ortodoxă de mai mult timp – de ce acest factor nu a contribuit la o dezvoltare mai avansată până acum, cel puţin până la realizarea unui trai decent? Cred că răspunsul este că, chiar în cadrul Bisericii Ortodoxe există diferenţe esenţiale – în anumite aspecte biserica ortodoxă la care este afiliată Mitropolia Chişinăului şi Întregii Moldove (MCÎM) diferă de alte biserici ortodoxe din multe ţări. De aici şi întrebarea firească – care biserică ortodoxă s-o apărăm şi împotriva cui?

Pe de altă parte, există dovezi că: “Încă în perioada 1946–1960 investiţiile pe cap de locuitor în fosta RSSM constituiau doar 33% faţă de volumul investiţiilor în Rusia, iar investiţiile industriale constituiau doar 24%; … Venitul pe cap de locuitor în anul 1970 era doar de 81% faţă de media din URSS; Cheltuielile bugetare pentru educaţie, ocrotirea sănătăţii şi alte beneficii sociale erau cu mult mai joase decât media pe URSS [accentuare de autor]”.[1] (Dima, N., 2001, p. 66).

Dacă MCÎM ar dori cu adevărat să facă bine acestui popor, poate ar fi cazul să ţină cont de consecinţele grave moştenite din trecutul sovietic şi să admită că discriminarea premeditată la care a fost supus poporul R.M. s-a comis cu concursul tacit al acesteia.

Este uimitor cu câtă uşurinţă doamna autoare a acestui articol limitează diferenţa dintre cele două mitropolii din R.M. ca ţinând „de stil şi nu poate constitui un impediment pentru studierea religiei”. Diferenţa dintre cele două mitropolii este departe de a fi numai de stil; constă şi în valorile care le promovează, de gradul de devotament faţă de viitorul şi demnitatea populaţiei R.M., şi de multe alte subtilităţi mai profunde. Desigur, s-ar putea de admis că d-na autoare a articolului să: (i) nu cunoască aceste subtilităţi, sau să (ii) nu aibă capacitatea de a le cunoaşte, dar şi… (iii) să pretindă a nu le cunoaşte. Oricare ar fi una din cele trei cauze potenţiale, întrebarea firească este – de ce să insulţi oamenii tratându-i ca pe ne-credincioşi doar din simplu motiv că aşa consideră unele feţe ale MCÎM? Oare celelalte feţe bisericeşti reprezentante ale altor biserici din R.M. nu contează? De unde vine această intenţie nesăbuită de a domina cu orice preţ? Din dragostea faţă de popor sau de Dumnezeu? Cred că nici una nici alta…

Adevăratele intenţii ale acestui articol se dezvăluie ca de la sine, printr-o auto-demascare. Citim mai departe că: „Accentul la religie trebuie să se pună nu atât pe cunoştinţe, cât pe convingeri [accentuare de autor]” şi aici, ne dăm seama cât de mare este problema campaniei în discuţie, dar şi a sistemului educaţional al R.M., că mai avem profesori care dau interpretări atât de înguste şi superficiale unor subiecte atât de esenţiale. Să ne întrebăm încă o serie de alte întrebări care reiese: (1) Convingeri în baza aprecierii cui? (2) Cum şi cine va putea măsura gradul de convingere? (3) Convingeri în ce, în existenţa şi dragostea lui Dumnezeu sau în faptul că viziunea MCÎM cu privire la Dumnezeu este „adevărul în ultima instanţă”? (4) De ce s-ar pune accentul pe convingere şi nu pe alte dimensiuni ale randamentului procesului educaţional? (5) Nu v-i se pare că prin acest curs, în care se propune a „evalua convingerea”, se intenţionează a ataca dezvoltarea gândirii critice? etc. etc.

Faptul că d-ei autoare „Orice slujbă bisericească [îi] aduce o revelaţie deosebită, iar slujbele de Înviere nu [le-ar] putea compara cu nici-o avere materială” o consider prea subiectivă. D-ei nu pare să ştie cel puţin de rezultatele sondajelor de opinie, chiar cele mai recente, în care marea majoritatea a populaţiei R.M., chiar dacă a muncit cu mare sacrificiu şi „…rodul muncii tuturor s-a văzut prin frumuseţea bisericilor, răstignirilor, etc.”, nu ştie că marea majoritate a populaţie R.M. este nemulţumită de condiţii grele de trai. De aici, mă face să mă întreb – cât timp în R.M. se va continua pe ideea că a fi Creştin înseamnă să te împaci cu gândul că e „normal” a fi… sărac? Oare acest gând implantat adânc în mentalitatea poporului nu este la fel un „rod” al MCÎM ca reprezentantă directă a moştenirii grave din trecut? De ce trebuie să ne împăcăm cu gândul că Dumnezeu a creat omul ca el, prin definiţie, să fie o fiinţă supusă permanent suferinţei lipsurilor şi „împăcării” cu această stare? Atunci am putea lesne concluziona că credinţa, în viziunea MCÎM, este nu altceva decât suferinţă… necondiţionată, şi aceasta nu trebuie abordată şi rezolvată, ci… acceptată necondiţionat… Cred că este foarte diferit de voia lui Dumnezeu. Să urmărim primele feţe bisericeşti ale acestei MCÎM şi să ne întrebăm – am putea zice că ei „suferă” din cauza suferinţelor poporului R.M.?

Cred că şi Biblia pentru a fi înţeleasă corect necesită dezvoltare intelectuală continuă, axată pe scopul tragerii foloaselor din înţelepciunea biblică, inclusiv foloaselor de avansare a bunăstării materiale; altfel din lucrurile frumoase care pot fi învăţate din Biblie – ne alegem cu nişte interpretări înguste care treptat, ca prin mesaje subliminale, ne conduc spre calvar, demni de a satisface alte interese decât ale lui Dumnezeu. Şi aceasta am văzut deja… prin faptul că în loc de dragoste ni se aduce la nivel de „mare virtute” – frica.

Sărăcia din R.M. nu este o cauză a unei eventuale ne-credinţe a noastre, ci o cauză a faptului că, în plan comparativ cu partenerii noşti de relaţii economice, ţările vecine şi ţările avansate, suntem în dezavantaj prin deficienţa de abilităţi şi facultăţi cognitive specifice, relevante mediului competitiv la etapa modernă; fără a desconsidera faptul că competiţia este departe de a fi loială. Iar deficienţa de abilităţi este un rezultat al materiilor nerelevante, manierei opresive, cu care ne-au fost, amiabil vorbind „ticsite” programele şcolare şi timpul educaţional în R.M., care „ne-a ajutat” să înţelegem multe lucruri tocmai invers, cum ar fi – în loc de dragoste – frică, etc. Nu se vede ca „BO” să intenţioneze a contribui la remedierea acestor deficienţe, ci mai degrabă, la „dăinuirea fricii” şi disperării.

Tot prin această iniţiativă, MCÎM demonstrează că aceasta desconsideră importanţa calificărilor pedagogice a actorilor sistemului educaţional (a cadrelor didactice), asociază valoarea rolului pedagogului din societate cu valoarea unor manifestări sociale întâmplătoare, ceea ce nu e bine deloc. Astfel, MCÎM diminuează importanţa ştiinţei educaţionale ca valoare  socială şi economică, şi nu pare a recunoaşte că, chiar dacă sistemul educaţional al R.M. nu-şi îndeplineşte rolul pe deplin, problema nu este în eventuală „credinţă insuficientă” a tinerei generaţii şi/sau poporului, ci, mai degrabă o consecinţă a abordării neadecvate a sistemului educaţional ca factor al creşterii economice. Acest fapt este dovedit de mai mulţi indici, unul fiind numărul tot mai mic al tinerilor profesori care vin în sistem.

Prin această iniţiativă MCÎM contribuie la cimentarea unei percepţii eronate în gândirea socială că în politici educaţionale, ca domeniu ştiinţific, se poate implica oricine are sau poate avea copii… Anume aici – în apărarea educologiei ca ştiinţă – trebuie să intervină statul cu toate pârghiile de influenţă pentru a apăra ştiinţa educaţională de infiltrarea eventuală a „amatorilor” şi a apăra copiii de influenţe nedorite, care mai pot apărea, pe ici pe colo, la voia întâmplării.

Nu în ultimul rând, este esenţial să înţelegem că dezvoltarea economică şi/sau socială durabilă, în practica ţărilor avansate, a fost posibilă acolo unde şcoala a fost separată de biserică. Argumentele că chipurile se cunosc „sute de exemple” în Europa unde religia a fost predată în şcoli[2], şi se aduce doar exemplul Greciei, este mai mult decât simplist, sau chiar o speculaţie ieftină. Oare cei care aduc acest exemplu chiar nu văd în ce stare se află Grecia? Oare prin faptul că Grecia a ajuns acolo unde a ajuns – putem lua această ţară drept model de dezvoltare pentru R.M. pe termen lung? Oare criza în care a ajuns Grecia putea fi fără extinderea corupţiei? Dacă în Grecia s-a studiat religia, de ce acest fapt nu a împiedicat extinderea corupţiei?[3]

Dacă feţele bisericeşti, care stau în avangarda acestei iniţiative, cunosc natura umană cu adevărat, ar trebui să înţeleagă, că de fapt, fac o mare defavoare MCÎM prin această iniţiativă, din simplul motiv că în viaţa umană nu contează nimic mai mult decât atractivitatea, iar aceasta nu poate fi câştigată prin speculaţii şi intenţii de a domina şi dogmatiza; intenţia de a domina este o recunoaştere indirectă a faptului că argumente plauzibile s-au secătuit şi înseşi MCÎM nimereşte în criză de imagine fără precedent, cel puţin în percepţia oamenilor care vor să gândească.

Prin urmare gândurile tot mai mult se axează pe concluzia că prin acţiunile sale Valriu Pasat şi MCÎM au mai mult scopul de a continua tabuizarea unor subiecte esenţiale legate de viaţa şi viitorul R.M., decât ceea ce declară public.

[1] Dima, N. (2001). Moldova şi Republica Transnistrană (Moldova and the Transdniestrian Republic).  Monografii din Europa de Est, Columbia University Press, New York.

[2] Ion Mereuţă, vice-preşedintele Partidului Umanist în emisiunea: „În Profunzime” din 21 iunie 2010.

[3] “Greek Corruption Booming, Says Transparency International”, (“Corupţia în Grecia în plină expansiune, susţine Transparency International”), extras din Internet de la: http://www.spiegel.de/international/europe/0,1518,681184,00.html, la 22 iunie 2010.