VreauMântuire!

Iubiți frați și surori întru Hristos,

Drumul Crucii

Cu binecuvîntarea ÎPS Vladimir, Mitropolit al Chișinăului și a întregii Moldove,

Paraclisul Sf.Ier.Nicolae (Chișinău) organizează

La 12 iunie, în ziua prăznuirii Cincizecimii, după liturghie, cu începere la ora 14.00 un Drum al Crucii.

 A participa la această procesiune ortodoxă înseamnă a-L mărturisi pe Hristos, a mărturisi Biruinţa Dumnezeului nostru asupra tainei fărădelegii şi a robiei păcatului.  Dimpreună să-L rugăm pe Dumnezeu să ne apere de năpasta eretică care în zadar roade pereții Bisericii lui Hristos spre a o surpa și să ne izbăvească de ridicările ”bisericilor” mincinoase și a ”învățătorilor” lor. Să ne rugăm pentru întărirea noastră duhovnicească și a întregii Biserici, să ne dea puteri și să ne țină în stare de trezvie, ca nu cumva să cădem pradă în mrejile antihristului și a trimișilor lui. Să ne rugăm pentru ploaie și vreme bună și să ne apere de stihiile care, în ultima vreme, tot mai des și mai distructive, bîntuie toată lumea.

Cine nu participă la acest eveniment din alte pricini decît cele binecuvîntate de Biserică (boală gravă, temniţă, călătorie subită, acea muncă de însemnătate obştească majoră care este pe schimburi, năpaste) cade sub cuvîntul Mîntuitorului:

“Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.” (Marcu 8:38)

Traseul Procesiunii:

 Biserica Sf.Ier.Nicolae – Stația terminus 25 str.Ceucari (Începutul)

Str.Studenților

Bd.Moscovei

Biserica Sf.Mc.Valeriu, str.Bogdan Voievod

Cercul str.Calea Orheiului cu str.T.Vladimirescu

Str.Puntei

Intersecția str.Puntei cu str.Vasile Badiu

Intersecția str.V.Badiu cu str.Doina

Intersecția str.Doina cu str.Socoleni

Intersecția str. Studenților cu str.Calea Orheiului (Sfîrșitul)

În zilele lui Teodosie cel Mare era în Constantinopol un oarecare Iulian îmbunătățit cu viața care avea un singur fiu cu numele Teofil. Și acel Iulian, în tinerețile lui, a fost foarte bogat; iar la bătrânețe sărăcind desăvârșit și neavând nici cele de nevoie ale trupului, a zis fiului său: „Fiul meu, iată, după cum vezi eu sunt neputincios și așa de sărac încât nu am cu ce să-mi trăiesc viața mea. Deci, te rog eu, să-mi împlinești o dorință a mea, iar tu să te învrednicești de cereasca fericire pentru ascultarea cea către părintele tău”.

Atunci acela i-a răspuns: „Spune-mi părinte, orice poftești și eu te voi asculta la lucrurile cele cuviincioase”. Zisu-i-a lui bătrânul: „Fericitul Avraam avea un fiu din făgăduință pe care ducându-l în munte ca să-l junghie și să-l ardă jertfă, acela nu a fugit, ci încă și lemnele cu bucurie le ducea, cu osârdie urmând tatălui său. Și nu numai aceasta ci și alții mulți au ascultat de părinții lor. Așa să faci și tu acum, fătul meu, preaiubite. Ascultă porunca mea și nădăjduiesc la Dumnezeul cel iubitor de oameni că nu te voi mâhni cu aceasta”. Atunci a zis Teofil: „Au doară voiești și tu ca să mă omori?”. Răspuns-a tatăl său: „Să ferească Dumnezeu, fiule, de o fărădelege ca aceasta. Eu nu mai o voie doresc să-mi faci: să primești ca să te vând ca pe un rob al meu, pentru ca să am cu ce trăi la bătrânețile mele și să nu umblu ca un sărac și lipsit. Iar Milostivul Dumnezeu va face milă cu tine pentru bunătatea aceasta și-ți va da ție bogăție nenumărată în această lume, iar în cealaltă va așeza sufletul tău spre odihnă în sânurile lui Avraam. Și o poruncă am să-ți dau, s-o păzești până în ceasul morții tale: de te va trimite stăpânul tău la vreun lucru, sau la vreo slujbă oarecare, să-ți aduci aminte ca să te duci întotdeauna mai întâi la Sfânta Liturghie, când este vremea ei, și numai după sfârșitul serviciului sfânt să te îndrepți spre slujba ta. De asemenea să te sârguiești să ai către Preasfânta Fecioară multă evlavie. Și dacă vei face așa te va izbăvi Domnul de o mare și năpraznică primejdie”. Iar acela a răspuns: „Părintele meu, fă cu mine după cum îți este voia ta”.

Deci, a doua zi a vândut Iulian pe fiul său unui boier, patriciu al palatului, cu numele Constantin, care a iubit mult pe tânăr pentru supusa lui ascultare și frumoasa lui înțelepciune, pentru smerenia și păzirea curăției sale, pentru frumusețea feței lui cum și pentru învățătura și cunoștințele pe care le avea. Și îl lua la plimbare cu el oriunde se ducea, cum și la masă, pentru că-l slujea cu sârguință. Într-una din zile, ducându-se boierul la palatele împărătești, a uitat scamandrionul, adică buchelarul în care își avea poruncile; și a trimis pe Teofil în grabă să îl aducă. Deci alergând tânărul acasă, a intrat în camera patriciului fără nici o teamă și a luat buchelarul. Deci s-a întâmplat ca în ceasul acela femeia patriciului, șezând în pat, păcătuia cu un rob al ei. Teofil însă, din prea multă grăbire, nu s-a uitat spre ei, ci și-a căutat de drumul lui. Atunci ticăloșii aceia care au făcut păcatul, temându-se că el va spune domnului său, au plănuit asupra lui viclenii și mărturii mincinoase. Deci, venind patriciul i-a zis lui femeia: „De asta ai cumpărat pe robul acela, ca să vie la mine în pat să mă silească la păcat, nerușinatul? Căci dacă n-aș fi strigat și n-ar fi venit cutare ca să mă scape, îmi pângărea cinstea preaîndrăznețul acela. Ce sunt de neam prost și nenorocit ca să mă disprețuiești așa? Mă jur pe rugăciunea părinților mei și pe mântuirea sufletului meu, că de nu voi vedea mânie capul îndrăznețului și obraznicului rob tăiat, nu mai stau nici un ceas la casa ta, și mă despart de tine și îmi iau zestrea mea”. Acestea auzindu-le patriciul s-a mâniat asupra robului său foarte și a făgăduit cu hotărâre să-i facă voia ei.

Deci a doua zi, întâlnindu-se la palat cu Eparhul i-a zis: „Mâine de dimineață am să-ți trimit un rob al meu căruia ai să-i tai capul, să-l pui într-o bucată de pânză, să-l pecetluiești și să mi-l trimiți”. Iar Eparhul i-a răspuns: „Eu nu pot să fac judecată fără dovadă; dacă însă mărturisesc despre el trei oameni, în scris, cum că este vinovat de moarte, îl omor”. Atunci patriciul spunând înaintea a trei martori cum că a cumpărat un rob tânăr, care a voit să necinstească cu sila pe soția lui, a scris hotărârea de moarte chiar cu mâna sa și numai așa a primit Eparhul ca să-l omoare.

Deci, când s-a făcut ziuă, a chemat boierul pe nevinovatul acela și i-a zis lui: „Du-te la Eparhul și-i spune cum că îl heretisesc și să-mi trimită răspuns”. Iar dacă a plecat robul cel bun, trecând pe lângă o biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu în care se slujea, și-a adus aminte de părinteasca poruncă și intrând înăuntru tocmai când se citea Apostolul, a rămas în biserică până la sfârșit.

În timpul acela însă, robul cel cu adevărat vinovat, văzând că Eparhul întârzie de a trimite capul, a zis patriciului: „Să mă duc eu să-l aduc, dacă poruncești”. Iar acela i-a zis: „Du-te”. Atunci el alergând cu grăbire, ca și când s-ar fi dus să primească o comoară de mult preț, a ajuns la casa Eparhului și intrând înăuntru l-a heretisit pre el în numele patriciului. Însă acolo, un gealat cu sabia ascuțită, stând în ascuns, i-a tăiat îndată capul lui, pe care punându-l într-un lighean și spălându-l, l-a împachetat. Iar când voia să-l pecetluiască, săvârșindu-se Sfânta Liturghie în biserica aceea, a sosit și robul cel credincios și fără vicleșug și heretisind pe Eparhul a primit pachetul cu capul pecetluit, fără să știe ce este înăuntru.

Extras din Revista Gând și Slovă Ortodoxe N.34 

Cu binecuvîntarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove, de Învierea Domnului, pe 24 aprilie, cu începere de la ora 13.00, se va săvârşi un Drum al Crucii prin Chișinău, de la vest spre est, astfel întregind semnul Sfintei Cruci, anunţat prin traseul parcurs de Crăciun.

Procesiunea va porni de la Bariera Sculeni (PECO „Catalan”, staţia terminus a microbuzelor 111, 171 şi a trol.5) şi va înainta pe bd. Ştefan cel Mare şi Sfânt, având drept punct de destinaţie Porţile Oraşului.

Creştinii ortodocşi din municipiul Chişinău şi din toată ţara sunt invitaţi să participe cu cântări şi slăviri pascale la această vestire a Învierii Domnului nostru Iisus Hristos (îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, fără icoane).

Cu noi este Dumnezeu!

Sursa: Toaca.MD 

Sf.Grigorie Palama

De vreme ce latinii defăimau Sfânta noastră Biserică a Răsăritului, zicând că după ce s-a despărțit de biserica apuseană nu are acum mai mult nici un sfânt nou, nici minuni, pentru aceasta Sfințitul Nectarie – care a fost patriarh al Ierusalimului în anul 1660 de la Hristos și a fost înfocat râvnitor al adevărului – vrând să astupe urile cele fără de rușine ale latinilor și să-i dovedească mincinoși, numără pe mulți sfinți noi ai Bisericii Răsăritului, care au fost după dezbinarea latinilor și povestește multe și preaslăvite minuni noi.

Deci zice și pentru Sfântul Grigorie (care să prăznuiește la 14 noiembrie – n.red.) că în insula care se numește Santorini, în ziua pomenirii sfântului acestuia, adică în a doua duminică a Postului celui mare, niște latini pluteau într-un caic, pentru ca să se plimbe. Sau, precum arată minunea aceasta mai curat Dositei Ierusalimiteanul, latinii au pus atunci niște copii într-un caic și pluteau și bătând cu mâinile lor, ziceau: „Anatema lui Palama! Dacă este Palama sfânt, să ne facă să ne înecăm”. Aceasta huleau copiii latinilor și – o, minune preaslăvită, fraților! O, sfințenie și îndrăzneală către Dumnezeu a dumnezeiescului Grigorie! Chiar în ceasul acela în care huleau, fără furtună, mai ales în vreme de liniște, s-a înecat caicul cu toți care erau înăuntru, după hula care ziceau: „De este sfânt să ne înece!” Și trupurile hulitorilor acelora s-au scufundat în mare, iar spurcatele lor suflete în focul cel veșnic al muncii. Și așa s-a arătat și s-a adeverit sfințenia dumnezeiescului Grigorie, și S-a făcut minunat Dumnezeu, Cel ce este minunat întru sfinții Lui, căruia i se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

(Viețile Sfinților, pe noiembrie, pag. 278)

Cu binecuvântarea ÎPS Vladimir, Mitropolitul Chişinăului şi al Întregii Moldove de slăvita sărbătoare a Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, 7 ianuarie 2011 (25 decembrie – calendar bisericesc), enoriaşii Bisericilor Ortodoxe din municipiu vor colinda oraşul Chişinău în spiritul tradiţiilor noastre strămoşeşti.

Vă invităm să veniţi  la această manifestare ortodoxă împreună cu familia, rudele, prietenii (în haine de sărbătoare, creştinele să poarte pe cap basmale albe, fără icoane), astfel mărturisindu-ne credinţa şi opţiunea pentru păstrarea stilului vechi bisericesc transmis din neam în neam.

Începerea la ora 13.00

Traseul procesiunii: str. Studenţilor (trol. 10), ultima staţie – bd Moscovei – bd Ştefan cel Mare şi Sfânt – str. V. Alecsandri – şos. Hânceşti – Ministerul Apărării.

Să mergem să colindăm, să mărturisim Vestea cea Bună! Aşa să ne ajute Dumnezeu!

_______________________________________________ Mai jos publicăm binecuvântarea oficială a ÎPS Mitropolit Vladimir al Chişinăului şi a Întregii Moldove:

Întreaga înregistrare se află AICI (cu posibilitate de descărcare)

După ce la Judecata cea de obște se va da sentința ultimă și hotărâtoare, va începe fericirea veșnică a drepților în Împărăția cerurilor, precum și chinurile veșnice ale păcătoșilor în iad (Luca 16, 23) – un loc a toată mâhnirea, suferința și osânda, unde nu e decât neorânduială, groază și tulburare, unde nu se poate găsi nici o bucurie, de nici un fel și nici cea mai mică nădejde de ușurare (Marcu 9, 44; 46; 48). Despărțirea veșnică de Dumnezeu și lipsirea de toate darurile Sale, mustrările îngrozitoare ale conștiinței, necinstea și veșnica rușine, prihănirile, batjocura și blestemul din partea celor care au fost atrași în păcat de cei osândiți, năpustirile dracilor care sălășluiesc dimpreună cu toți cei osândiți – toate acestea vor pricinui „scrâșnirea dinților” despre care Însuși Mântuitorul grăiește (Matei 22, 13).

Pentru cei drepți, dimpotrivă, se gătește o mare răsplătire. Ei vor fi duși în locul cel mai desăvârșit și mai frumos, care e numit în Sfânta Scriptură „Rai” (Lc. 23, 43), „Ceruri” (Mt. 6, 9) și „Împărăția Cerurilor (Mt. 5, 3). Aici drepții se vor bucura de vederea nemijlocită a lui Dumnezeu, văzându-L „față către față” (I Cor. 13, 12). Aceasta însemnă că slava și măreția Domnului vor deveni apropiate celor drepți; în Dumnezeu vor vedea tot ce e mai măreț, înalt, sfânt și desăvârșit, și vor primi în chip nemijlocit întru ei însuși în râurirea măreției lui Dumnezeu și a Fiului lui Dumnezeu. În această contemplare vor găsi împlinire și mulțumire deplină pentru minte, voință și inimă și un izvor nesecat de desfătare și fericire nepieritoare; veselia nemărginită și bucuria veșnică le vor fi moștenirea. Contemplându-l pe Dumnezeu, cei drepți vor vedea lumea întreagă întru adevăratul ei chip, vor pătrunde taina mântuirii noastre și se vor bucura de plinătatea și desăvârșirea cunoștinței dumnezeiești, după cum spune Apostolul: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci față către față; acum cunosc în parte, iar atunci voi cunoaște deplin, precum am fost cunoscut și eu” (I Cor. 13, 12). Iubiți fiind de Dumnezeu, ei înșiși vor ajunge să-L iubească pe Dumnezeu cu preasfântă dragoste. Drepții din Ceruri vor fi „ca îngerii” lui Dumnezeu (Mc. 12, 25). Atunci miliardele de Îngeri îi vor primi în mijlocul lor pe oameni ca pe frați și vor împărtăși cu ei simțămintele lor de dragoste și de recunoștință față de Dumnezeu (Evrei 12, 22-23). Întru același chip fiecare drept va fi unit cu toți Sfinții într-o strânsă și de nedesfăcut legătură a dragostei (Mt. 8, 11). Toți dimpreună vor întregi „turma” lui Hristos (Ioan 10, 16), obștea cea una [acelor ce au dobândit înfierea [1]], unită prin dragoste curată (Ioan 17, 21).

Schingiuitorii cei cumpliți ai neamului omenesc, duhurile răutății care au dus oamenii la moarte și iad, își vor primi la Judecată răsplătirea fiindcă au ucis [2], în chipul cel mai chinuitor, fiecare persoană în parte. Ele au îmbiat cupa cu otravă ucigătoare atât pruncului celui nevinovat, cât și bătrânului încununat de virtuți, astfel încât, după moartea acestora, să poată câștiga stăpânire peste sufletele lor și să le aibă drept trofee în războiul lor cu Dumnezeu. Însă izbânda dracilor nu este veșnică. [„Moartea a fost înghițită de biruință]. Unde îți este, moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?” (I Cor. 15, 54-55). Sfântul Ioan ne spune că „moartea și iadul i-au dat pe morți dintr-însele”. Ce se va întâmpla apoi? „Și moartea și iadul au fost aruncate în iezerul cel de foc” (Apoc. 20, 13-14) [3].

Văzătorul Tainelor grăiește că a auzit „glas mare din Cer zicând: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii și el va să lășlui cu ei și ei vor fi poporul lui și Însuși Dumnezeu va fi cu ei” (Apoc. 21, 3). Cel Ce locuiește întru lumina cea neapropiată va temelui un sălaș întru cele înalte, unde va sălășlui împreună cu oamenii. Odinioară, Se descoperise pe Sine „ca prin oglindă, în ghicitură” (I Cor. 13, 12), adică nedeslușit, greu de descifrat și foarte stins. Numai glasul lăuntric al inimii mărturisea uneori că El era cu noi, aici în biserică, în Sfintele Taine ale credinței, nădejdii și dragostei către El, întru biruința asupra noastră înșine și în războiul cu păcatul. Însă acolo, pe muntele cel sfânt, în cortul cel ceresc, a cărui înfățișare va fi în stare să șteargă toate lacrimile și să umple inima cu o bucurie până atunci neștiută, prin contemplarea frumuseții nepământești a firii desăvârșite a raiului ceresc, acolo cei fericiți nu-L vor vedea pe Dumnezeu în chipuri nedeslușite, cu față către față. O singură vedere a florilor cerești – după cum, potrivit Tradiției, s-a petrecut la înmormântarea Maicii lui Dumnezeu -, umple de nespusă mângâiere. Sunetele cuvintelor și imnelor cerești sunt atât de minunate și veselitoare, încât este cu neputință să asemeni o astfel de armonie cu

sunetele muzicii pământești, chiar dacă aceasta e cântată în cel mai minunat chip cu putință. Sfântul Pavel, care oarecând a fost răpit la Cer, dă mărturie pentru aceasta (II Cor.12, 2-4) [4]. Oare ce trebuie să cuprindă o inimă mulțumitoare atunci când Îl vede pe Mântuitorul Însuși și nu va fi niciodată despărțită de cei fericiți care însetează să-L contemple față către față? Atunci se vor împlini cele ce s-au spus mai înainte: „Și va șterge Dumnezeu orice lacrimă din ochii lor și moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigare, nici durere nu va mai fi, căci cele dintâi au trecut” (Apoc. 21, 4). SFÂRȘIT

(Partea precedentă)

Extras din Revista Gând şi Slovă Ortodoxe N.32

_______________________

Bibliografie: Apostazia și Antihristul după învățăturile Sfinților Părinți, Ed. Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2008, pp. 51-84.

[1] „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel Ce întru Hristos ne-a binecuvântat pe noi în Ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească; precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său Cel iubit” (Efeseni 1, 3-6).

[2] Diavolul „dintru început a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44).

[3] „Şi marea a dat pe morţii cei din ea, şi moartea şi iadul au dat pe morţii lor, şi judecaţi au fost, fiecare după faptele sale. Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta este moartea de a doua: iezerul cel de foc” (Apoc. 20, 13-14).

[4] „Cunosc un om în Hristos, care acum paisprezece ani fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – a fost răpit unul ca acesta până la al treilea Cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om – fie în trup, fie afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie – că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus, pe care nu se cuvine omului să le grăiască” (II Cor. 12, 2-4).

 

Părintele Prof. dr. Liviu Galaction Munteanu (1898 – †1961)

sursa: Revista Gând și Slovă Ortodoxe

Născut la 16 mai 1898 în comuna Cristian (Brașov). A studiat în localitatea natală (1904-1909), a urmat apoi liceul „Andrei Șaguna” în Brașov (1909-1917) și Institutul Teologic din Sibiu (1917-1920). Doctor în Teologie la Cernăuți (1923), căsătorit în același an și numit ca profesor pentru Studiile biblice la nou-înființata Academie Teologică din Cluj (1924). Rector al Academiei (1937-1943 și 1946-1948), apoi al Institutului (1948-1952). Hirotonit preot la 17 februarie 1927 de către episcopul Nicolae Ivan. A fost profesorul cu cea mai lungă activitate în cadrul Institutului, participând la nașterea, dar în același timp și la distrugerea acestuia în 1952. Ortodoxia românească din Transilvania, în frunte cu rectorul Munteanu, a fost umilită prin desființarea Institutului teologic, în schimb cel Protestant, pentru maghiari, continua să funcționeze la Cluj. Dar profesorul a fost încă o dată umilit prin transferarea ca simplu preot la o parohie din Bistrița, 1952-1958. Aici, pe baza experienței câștigate, sobrul și eruditul profesor s-a remarcat imediat prin conduita morală, prin puterea cuvântului său de a cuceri și de a apropia de Biserică tot mai mulți credincioși, pe baza unei credințe și a unei cunoașteri de înaltă ținută. Toate acestea erau în contrast cu ideologia regimului.

După „exilul” din Bistrița este readus la Cluj ca vicar administrativ al Episcopiei. La 1 martie 1958, vicarul preot stavrofor Sabin Truția este pensionat și încadrat la biserica „Schimbarea la Față” din Cluj. În locul său este numit la 1 iunie părintele Liviu Munteanu de la parohia Bistrița II și îmbisericit (încadrat) la catedrala episcopală. Decizia este recunoscută de Departamentul Cultelor prin hotărârea nr. 7570/2 iunie 1958. Era o reparație morală pentru munca ce a dat prestigiu și demnitate Ortodoxiei și cinste eparhiei Clujului.

La 20 august 1958, cu ocazia Adunării Protopopilor din eparhie, se discuta prin tre altele, despre prozelitismul sectelor (unele neadmise de stat) contra Ortodoxiei, considerându-se necesară îmbunătățirea muncii de catehizare a credincioșilor. Părintele profesor Ioan Bunea subliniase în referatul său despre iehoviști că sectele sunt „un real pericol atât pentru Biserică, cât și pentru ființa Statului” și că cele mai bune metode de combatere a lor sunt:

– Propovăduirea Evangheliei prin predici, prin vizite canonice;

– Convorbiri particulare cu credincioșii – „cu vreme și fără vreme”;

– Editarea unei foi săptămânale, a unei broșuri mărunte pentru popor (în genul „Renașterii”);

– Viața morală a preotului.

La cererea protopopilor, Adunarea Eparhială condusă de episcopul Teofil însărcinează pe vicarul Munteanu cu întocmirea unei programe analitice orientative pentru catehizarea elevilor și adulților. Programa, redactată împreună cu pr. prof. Ioan Bunea, avea ca model manualele Seminarului Teologic a probate de Stat iar ca suport și autoritate, ordinul Sfântului Sinod către toate episcopiile din anul 1951 și care suna astfel: „vă trimitem aci alăturată, spre a fi pusă în aplicare, cu începere de la 1 ianuarie 1952, Programa analitică cu subiectul catehezelor ciclul I și II aprobată de Sf. Sinod în ședința sa de la 12 Noembrie 1951”. Semnează Justinian patriarh (nr.22606/1951).

Programa fusese prezentată episcopului Teofil și aprobată de Consiliul Eparhial, expediată în toate protopopiatele Clujului la 3 și 4 septembrie 1958. Adulții urmau să fie catehizați după vecernia de duminică și în sărbători, iar copiii sâmbăta după-masă sau duminica înainte de Liturghie, o jumătate de oră săptămânal. Forurile de stat au considerat acest lucru o intenție dușmănoasă a părintelui vicar Munteanu de a reintroduce religia în școală, care însemna „crimă de uneltire împotriva ordinei sociale” și pentru care acesta va fi arestat, judecat și condamnat la 17 ani de temniță grea, iar după recurs, la 8 ani închisoare corecțională și confiscarea totală a averii personale. În fapt, inițiativa programei a aparținut Adunării Eparhiale, el doar redactând textul propus și semnându-l; apoi, fila procesului verbal din 20 august semnată de Adunare, din care rezulta clar nevinovăția sa, a dispărut din registru. Acea programă și semnătură au fost pretextul și prilejul condamnării unei personalități puternice, cu multă influență asupra generațiilor de studenți și (viitori) preoți, care risca să devină un focar de cultură și mistică subversivă pentru autorități, așa cum fusese până în luna iunie a aceluiași an părintele Fl. Mureșan. Suprimarea dascălului devenit prea evident incomod era o necesitate a regimului. La 22 noiembrie acesta a fost destituit prin decizia Departamentului Cultelor nr. 20029/1958 și înlocuit cu pr. dr. Iuliu Goșescu (1959-1961), iar la 6 mai 1959 a fost condamnat (30 mai, după recurs).

Târât la Securitatea din Cluj, în închisorile Gherla și Aiud, a fost supus unui regim de exterminare, lipsit de îngrijiri medicale – suferind de hemiplegie (paralizie pe o parte a corpului) –, supus unor traume psihice – i s-a spus că unul dintre copii s-a sinucis, iar celălalt a fost exmatriculat din facultate – și adus într-o stare avansată de marasm fizic (slă biciune extremă). Va sfârși la Aiud în 8 martie 1961 și va fi aruncat într-o groapă comună [1].

Ilarion V. Felea (1903 – †1961)

Profesor la Academia Teologică din Cluj de Dogmatică și Apologetică (1937- 1938) și la cea din Arad (1938-1948) și rector (1947-1948). Arestat de trei ori: în 1945, 1949, 1958, deținut între 6 ianuarie 1949 – 5 ianuarie 1950 și septembrie 1958 – 18 septembrie 1961, condamnat la 20 ani de muncă silnică „pentru uneltire contra ordinii sociale” și 20 ani temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare și a mișcării revoluționare”; a fost închis la Caracal, Arad, București, Gherla și la Aiud, unde moare în același an și loc cu părintele Fl. Mureșan și L.G. Munteanu, fiind înmormântat fără cruce și fără a i se cunoaște locul.

Alexandru Filipașcu (1902 – †1952) (*biografia căruia urmează a fi studiată)

Profesor la Institutul din Cluj, la catedra de Istoria Bisericii Române (1942-1952), a fost arestat în 15 august 1952 la Poiana Ilvei (Bistrița-Năsăud) și condamnat la 5 ani de muncă silnică, murind la 20 decembrie 1952 în Valea Neagră, la Canal (jud. Constanța).

Ioan Pașca (1892 – 1950) (*biografia căruia urmează a fi studiată)

Profesor de Morală, Sociologie și Filosofie la Academia clujeană (1924-1946), rector (1943-1946), va fi arestat în august 1946 [2]. Ar fi decedat în închisoare.

Ioan Bunea (1906 – 1990) (*biografia căruia urmează a fi studiată)

A fost lector de limbă greacă la Institutul din Cluj (1948-1952), profesor la Școala de cântăreți și Seminarul teologic din Cluj (1952-1959), condamnat în 1959 alături de L.G. Munteanu pentru întocmirea planului de predare a Religiei (catehizarea copiilor și a adulților) și închis până în 1964 la Gherla și Balta Brăilei. Între 1964-1969 a fost preot paroh la Someșeni și între 1969-1981 la biserica „Schimbarea la Față” din Cluj-Napoca, paralel profesor la Seminar (1972-1981).

Simion Curea (1894 – 1964) (*biografia căruia urmează a fi studiată)

Profesor la Institut între 1940-1945 de Muzică și tipic, a fost arestat la 15 august 1952 împreună cu părintele Fl. Mureșan ca „dușman al poporului” și condamnat la 5 ani detenție. A trecut prin Ghencea, Văcărești, Cluj, și a fost eliberat la Crăciunul anului 1955 în urma amnistierii făcute de Petru Groza. S-a întors la Cluj unde și-a reluat pastorația la biserica „Sf. Nicolae”.

Gheorghe Noveanu (1916 – 1967) (*biografia căruia urmează a fi studiată)

Licențiat în Teologie, Litere și Filosofie, cu examene de doctorat la ambele facultăți fără a avea titlul, este duhovnic la Academia Teologică din Cluj (1947-1948) și bibliotecar. Va fi închis între 1954-1956. Eliberat, va fi preot paroh în Cluj I (1936-1958) și la Bistrița II (1958-1965) [3].

Pavel Șendrea (1909 – 1968) (*biografia căruia urmează a fi studiată)

Duhovnic la Academia Teologică în tre 1945-1947, a fost arestat la 27 februarie și închis la Văcărești în 1952, pe când era șef de serviciu la Centru Eparhial Cluj [4]. Eliberat, va fi preot la biserica „Schimbarea la Față” din Cluj, în tre 1962-1968 [5].

Fabian SEICHE

Extras din Revista Gând și Slovă Ortodoxe N.33

_____________________

[1] A se vedea: Arhivele…, Dosarele IV-6-939; II-10-940; Anuar IV, 1996-1998, al Facultăţii de Teologie, Cluj-Napoca, 2000, studiu semnat de Pr.prof.dr. Alexandru Moraru; Mircea Păcurariu, Dicţionarul Teologilor Români, ediţia a II-a, 2002, p. 321.

[2] Arhivele…, II-3-923.

[3] Idem, Dosar 6/1960, vol.1.

[4] id, III-70-947.

[5] Cf. şi Vasile Manea, op.cit.; Alexandru Moraru, op.cit. şi M. Păcurariu, op.cit.

Judecat de apoi

După aceasta va începe Judecata cea Înfricoșată. Mântuitorul a învățat adesea despre cea din urmă Judecată obștească a omenirii – atât în pilde, cât și în cuvântări care erau cât se poate de lămurite în înțeles. El a grăit așa: Căci va să vie Fiul Omului întru slava Tatălui Său, cu Îngerii Săi, și atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Matei 16, 27). Domnul a spus lucruri asemănătoare despre Judecata de Apoi în multe alte locuri (Mt. 25, 16-46; Ioan 5, 22; 27, etc).

În acord cu învățăturile Domnului lor, Apostolii au vestit că Fiul Omului va face judecată asupra întregii lumi. Sfântul Pavel spune: „Pentru că noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine ori rău” (II Cor.5, 10). În alt loc Apostolul le scrie tot corintenilor: „Drept aceea mai înainte de vreme nimic nu judecați, până ce va veni Domnul, Care va și lumina cele ascunse ale întunericului și va arăta sfaturile inimilor; și atunci lauda va fi fiecăruia de la Dumnezeu” (I Cor. 4, 5). În epistola pe care a scris-o către Romani, Sfântul Pavel învață că la Judecata de Apoi, Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după lucrurile lui; celor ce, prin răbdarea lucrului bun, caută slavă și cinste și ne stricăciune, viața veșnică, iară celor certăreți, care se pun împotrva adevărului și se supun nedreptății, mânie și urgie… Că nu este părtinire la Dumnezeu” (Rom. 2, 6-8; 11) [1].

Dintru aceste dovezi lămuritoare din Sfânta Scriptură, precum și din multe alte locuri asemenea acestora, putem să aflăm cele despre Judecata obștească cea din urmă a omenirii și, într-o anumită măsură, să spunem cum se va petrece. La această Judecată vor fi judecați toți oamenii, fără nici o excepție, care au trăit de la începutul lumii și până la sfârșitul ei, fie răi ori buni, creștini ori necreștini. Această Judecată va da veșnică hotărâre atât pentru soarta oamenilor, cât și pentru cea a îngerilor căzuți, pe care Dumnezeu „i-a ținut la păstrare… spre judecata zilei celei mari” (Iuda 1, 6).

Judecătorul lumii va fi Însuși Domnul Iisus Hristos. El – Cel Care a adus Vestea cea Bună [2] a Legii lui Dumnezeu și a împlinit-o desăvârșit, Care S-a dat pe Sine, luând chip de rob în dumnezeiasca S-a deșertare și a răscumpărat neamul omenesc prin suferințele și moartea Sa (Filipeni 2, 6-11). Se va arăta în toată slava măreției Sale dumnezeiești și-i va judeca pe toți oamenii. Domnul, Care cunoaște toate tainele inimilor oamenilor, va judeca nu doar faptele pe care le-am săvârșit în vremea vieții noastre pământești, ci și cuvintele și cugetele, intențiile și doririle noastre. Toate cugetele noastre cele mai tainice se vor da atunci la iveală și se vor descoperi. Judecata va fi dreaptă și nemitarnică: Domnul îi va răsplăti pe fiecare după faptele lui. Unora le va spune: „Veniți, binecuvântații Părintelui meu, moșteniți Împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii” (Mt. 25, 34) alții vor auzi această cumplită osândă: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care este gătit diavolului și îngerilor lui” (Mt. 25, 41).

Sfântul Efrem Sirul ne spune că atunci „toată omenirea se va găsi între Împărăție și osândire, între viață și moarte, între bucurie și strâmtorare, și toți vor sta înaintea divanului de judecată, căutând în jos și neîndrăznind să-și ridice ochii. Toți vor fi întrebați și aspru judecați – și mai cu seamă noi, cei care am viețuit în nepăsare – și văzând toate acestea, vor începe să cugete asupra tuturor faptelor lor. Fiecare persoană va vedea tot ce a făcut, rău ori bine. Toți cei ale căror să vârșiri sunt bune, se vor apropia cu veselie de divan, întru nădejdea dobândirii cununii. Cel care va avea pe conștiință păcate grave și va fi părăsit viața aceasta fără să se pocăiască se va amărî nespus când va vedea păcatele sale stându-i înainte, prihănindu-l și osândindu-l. Unul ca acesta își va spune: „De ce, mișelul de mine, nu m-am luptat cu ele, ci mi-am pierdut vremea jucându-mă și astfel am ajuns o jucărie? [3]… De ce nu m-am pocăit înaintea Celui Care a ridicat păcatul lumii, ci mi-am petrecut viața în minciună?… Ce să mă fac acum? Vremea de pocăință a trecut”.

Pe când vor cugeta la acestea întru sine, se va auzi glasul cutremurător al Judecătorului, Care va glăsui: „Arătați-vă faptele și primiți-vă răsplata”. În vremea aceea toate cinurile omenirii vor ieși înainte, spre a aduce închinare Domnului. Atunci ocârmuitorii, înțelepții și bogații vor tremura de frică, pentru că a venit ceasul în care faptele fiecăruia se vor face cunoscute atât Îngerilor cât și oamenilor și fiecare va culege ce a semănat… După ce toate stăpânirile și domniile au fost desființate, fiecare a fost judecat înaintea oamenilor și toți vrăjmașii lui Dumnezeu au fost puși sub picioarele Lui (I Cor. 15, 24-28), mai apoi, la sfârșit, după cum Domnul a spus: „îi va despărți pe dânșii unul de altul precum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile de-a dreapta sa, iar caprele de-a stânga” (Mt. 25, 32-33). Atunci părinții vor fi despărțiți de copii, tații de fii, mamele de fiice, prietenii și rudele unii de alții. Atunci soții fără credincioșie, care nu și-au păzit patul neîntinat, vor fi despărțiți. Însă multe le voi acoperi cu tăcerea în descrierea mea, căci teama mă oprește să vi le grăiesc pe acestea” [4].

(Partea IV | va urma)

Extras din Revista Gând şi Slovă Ortodoxe N.32

_______________________

[1] Compară cu Faptele Apostolilor 24, 25; II Tesaloniceni 1, 7-10; I Petru 4,5; II Petru 2,4.

[2] Cuvântul Evanghelie are înţelesul de Veste Bună, Bunăvestire.

[3] Adică „mi-am pierdut vremea jucându-mă cu veşnicia mea şi astfel am ajuns o jucărie a dracilor”.

[4] Fragment din Cuvântarea la cinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce şi la a Doua Venire a Domnului, a Sfântului Efrem Sirul (în limba rusă).

Părintele Florea Mureșan (1907 – †1961)

S-a născut la 8 iulie 1907 în satul Ciubanca, județul Someș (azi Cluj) din părinți țărani. Școala primară a făcut-o în sat (1913-1919), iar liceul la Dej (1919-1926). În anii 1926-1930 a urmat studiile la Academia Teologică Ortodoxă din Cluj și la Facultatea de Litere și Filosofie. Din noiembrie 1930 până în iulie 1931 a urmat studii în Franța, la Universitatea din Strasbourg, ca bursier al Patriarhiei; catehet la școlile primare din Cluj, septembrie 1931 – iunie 1932. Căsătorit în 4 iulie în Ocna Sibiului cu Eugenia Adam, hirotonit diacon la 7 iulie și preot la 9 iulie 1932. Preot la Râșca de Sus (protopopiatul Huedin), 1 august 1932 – 1 ianuarie 1934; preot la Catedrala din Cluj, 1 ianuarie 1934 – 31 octombrie 1938 (și în continuare, între septembrie 1939 – 30 iunie 1946). În 1935 se înscrie la Facultatea de Teologie din Cernăuți, absolvită în 4 aprilie 1938 cu teza Obligațiunea morală. Între 1 noiembrie 1938 – 31 iulie 1939 a studiat la Universitatea din Berlin ca bursier al Fundației „Humboldt”, unde își pregătește teza de doctorat despre Responsabilitatea morală. Din 1 septembrie 1939 până la 30 iunie 1946 este profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, secția Practică, alături de Prot. Simion Curea (profesor de muzică și tipic între 1940-1945) sau Pavel Șendrea (duhovnic între 1945-1947) și numit în același an în care murea preotul prof. Andrei Buzdug, autor a patru volume de predici.

Va rămâne în Cluj și după Dictatul de la Viena (31 august 1940). Abia în 1945 și-a putut relua legăturile cu Facultatea de Teologie din Cernăuți, acum fiind doctorand (1945-1948) cu teza Cazania lui Varlaam și promovat doctor în Teologie la București, noiembrie 1948. În martie 1946 i se acordă parohia Cluj I și conducerea Protopopiatului Cluj (protopop: 1946-1949). În același an devine profesor titular la Academia Teologică din Cluj (1946-1952) și apoi preot la biserica „din Deal” (1948-1952). A colaborat la gazete și reviste din Cluj și Sibiu, a publicat mai multe broșuri și cărți, dovedindu-se un bun povestitor (predicator), catehet și istoric. În locuința sa activa cenaclul literar condus de medicul Victor Papilian, în tinerețe fost ateu militant și apoi devenind un creștin convins. Valeriu Anania, participant la acest cenaclu, îl prezintă pe părintele Florea Mureșan ca „om așezat, blajin și harnic, foarte instruit și cult…”[2].

Firea sa mistică și așezată, trecutul prolific pe plan pastoral, educativ și cultural, determină arestarea sa și a soției la 16 iunie 1952, expulzarea din Cluj și ducerea la Canal până în 1953. Acolo a promis lui Dumnezeu că, de va fi eliberat, va construi o mănăstire, ceea ce s-a și întâmplat. Eliberat în primăvara lui 1953, a preluat parohia vacantă Suciu de Sus (Maramureș), protopopiatul Lăpuș. Soția sa, arestată și condamnată, va fi obligată să-l părăsească, astfel că va pleca singur în parohie cu gândul de a se călugări. Aici va fi preot până în 1958 și va construi un schit la Breaza (parte de hotar a comunei Suciu, numită astfel) între 1954-1957. Schitul era format dintr-o bisericuță din lemn și două chilii. Peste săptămână, locuia aici, rugându-se, meditând și studiind, deoarece casa parohială era ocupată de activiștii de partid. Cu toată comportarea ireproșabilă, în noaptea de 11/12 iunie 1958 este arestat din nou, batjocorit și bătut, purtat prin Târgu Lăpuș și Baia Mare și condamnat la Satu Mare la 25 de ani de muncă silnică „pentru spionaj, subminarea autorității de stat, sabotarea colectivizării comunei” și altele. Închis la Aiud, va mai fi scos viu o singură dată: la 6 mai 1959 ca martor al acuzării împotriva pr. dr. Liviu Galaction Munteanu și a pr. prof. Ioan Bunea. Pentru curajul său de a nu recunoaște vinovăția acestora va pri mi pedeapsa unor chinuri inimaginabile curmate prin moartea sa din 4 ianuarie 1961. La fel ca părintelui L. G. Munteanu, trupul i-a fost aruncat în groapa comună [3].

Părintele Florea Mureșan a fost un preot și un profesor de mare vocație, un părinte iubitor al tuturor, cu credință și jertfelnicie neclintită, murind pentru Hristos ca un martir. În 1937 îl vedem ocupându-se îndeaproape de mișcarea Oastea Domnului. Într-un raport către P.S. Nicolae Colan precizează următoarele: a participat la o adunare ostășească la Cluj, în 31 ianuarie și 7 februarie la Cluj, respectiv Someșeni, asistând la un program înălțător și vorbind la sfârșit despre sfințirea vieții, respectiv textul 2 Timotei 4, 6-8 privind lupta cea bună. Nu s-a situat pe poziția tranșantă, contrară mișcării misionare a Oastei, dar cu simțul critic observa și „înclinări ce trebuie stăvilite de prezența duhovnicească și canonică a preotului”, deci încadrarea totală în Biserică. În 1 februarie 1937 adresează o cerere Episcopiei exprimându-și dorința de a lucra cu această mișcare; colaborarea aceasta ar fi adus roade frumoase pentru Biserică, el fiind pe atunci preot al Catedralei din Cluj și altfel ar fi fost privită aici Oastea  Domnului. Tot din referatul său aflăm că întâlnirile acestea la Cluj existau mai bine de un an. Din păcate, gestul său a fost interpretat de unii preoți (chiar și de protopopul Clujului) ca anticanonic, în consecință, pentru a nu provoca tulburări, renunță la această colaborare. Peste o lună (10 martie) va fi cerut insistent de frații ostași din Cluj (Poenaru Dumitru) și Someșeni (Biji Gheorghe) pentru a le fi conducător, precum și un sediu de întâlnire aflat în proprietatea Episcopiei. Nu știm în ce stadiu au evoluat lucrurile. [4]

Mai târziu, în parohia Suciu de Sus (1953-1958), categoria de salarizare 3/3, s-a apucat cu multă vigoare de lucru. A curățit și înfrumusețat biserica, a condus și efectuat lucrări de reparare a drumurilor și a podurilor dărâmate, lucrări de igienizare a localității pe care conducerea politică nu reușea să le facă, dar pentru care va fi acuzat de subminarea autorității de stat. Tot ca un cap de acuzare învinuirea de sabotare a muncii în CAP prin îndemnarea oamenilor de a nu participa. În fapt, el strângea oamenii la biserică unde făcea rugăciuni și apoi împreună, se duceau la seceratul recoltei. De altfel, ura lenea și lipsa de îngrijire a gospodăriilor. O altă acuză: sabotor al comerțului socialist. În fapt, a combătut cu tărie beția și alte patimi reușind să reducă urmările alcoolismului. A combătut și petrecerile necuviincioase și învăța poporul o mulțime de cântece religioase. Cucerea auditoriul (avea darul de a atrage oamenii, în special tineretul) printr-o deosebită putere de actualizare, prin făptura sa cu barbă patriarhală, cu glasul când tunător, când de o cuceritoare blândețe, cu privirea când senină, când fulgerând asupra păcatului. Părintele dorea o trăire intensă în Hristos, lepădarea formalismului și schimbarea vieții. Îndeosebi punea accentul pe Spovedanie și Împărtășanie. Adesea le spunea călugărilor din Rohia să nu părăsească rugăciunea și cântarea nici în biserică, nici în chilie și nici la ascultări, căci acestea alungă pe diavol în afara hotarelor mănăstirii. A dorit să îmbrace chipul monahal, în cererea sa către Episcopie spunând că: „de la data acestei arhierești binecuvântări, înțeleg să intru sub ascultarea starețului legiuit potrivit Regulei”; să poată suplini și pe mai departe parohia Suciul de Sus (18. 03. 1955).

Starețul mănăstirii, protos. Justinian Chira, scrie la rândul său episcopului Colan: „prin statornicia ce o arată în cererea sa dă dovadă a fi vrednic să intre în rândul smeriților viețuitori de chinovie; de aceea cu adâncă smerenie mă rog să binevoiți, Prea Sfințite Stăpâne, a ne da arhiereasca binecuvântare să se tundă întru monah Părintele Florea Mureșanu” (Rohia, la 7 octombrie 1955) [5]. Refuzându-i-se cererea și nefiind în sat casă parohială, părintele și-a zidit o căsuță proprie cu paraclis în cătunul Breaza, la opt kilometri distanță de centrul satului, loc pe care îl dorea schit de sinestătător, nu înainte de a arăta în ce condiții umilitoare a trăit douăzeci și două de luni, obligat să locuiască în casele unor credincioși. În caz de refuz, preciza el, „dacă acest fapt indispune «aparatul politic» vă rog să-mi comunicați primirea demisiei mele din postul de la Suciul de Sus” (11. 01. 1955). De altfel, preotul Procopiu Cotuțiu din Larga, un sat apropiat, sprijinea încă din 1953 ideea construirii „mănăstirii” de către „bunul și harnicul preot Mureșan”, iar oamenii din lunca Agrieșului și de la poalele Țibleșului erau hotărâți să contribuie cu bani și cu muncă. Mănăstirea ar fi, spune pr. Cotuțiu, și un loc de întărire a Ortodoxiei în mijlocul „atâtor pete foste greco-catolice” și s-ar forma „un centru religios de mare importanță pentru biserica noastră ortodoxă și pentru viitor. S-ar face o mare greșeală dacă nu s-ar face această Mănăstire” (2 septembrie 1953).

Neprimind răspuns, lucrările au mers înainte, dar fără vreo aprobare. Preotul află că numai Sfântul Sinod poate aproba și-i adresează un memoriu, la 24 octombrie 1955. Aici arată că sfințirea urma să se facă în primăvara lui 1956 (deci lucrările avansaseră mult) pe un loc foarte potrivit. „În mijlocul lui se află o mică colină pe care dacă s’ar face biserica cu pridvor ar putea asista la serviciul divin 10.000 de credincioși (…) Ar fi un centru religios foarte potrivit pentru toți credincioșii în jurul Țibleșului și Maramureș și bieții Lărgeni s’ar bucura de preot pururea.” Patriarhia trimite înapoi petiția, Episcopiei Clujului (nr.9705/1955).

Părintele Florea, spre deplină siguranță a ctitoriei sale, donează Episcopiei casa personală cu terenul din jur „cu scopul de a se întemeia un schit cu viață aspră, după rânduielile Sfântului Vasile cel Mare, întru cinstea Reîntregirii bisericești a neamului românesc din Transilvania, închinat Sfintei Treime, cu Hramul a doua zi de Rusalii.”. Printre condițiile puse erau: să rămână duhovnicul schitului atât cât va voi și va putea și că oriunde s-ar săvârși din viață să fie adus și îngropat sub stejarul dintre drumuri (condiții rămase numai pe hârtie). El dorește ca schitul să fie „vatră de lumină și de mântuire pentru neamul meu românesc”. „Primește, Doamne, jertfa ce s-a adus. Căci Tu, Doamne, ne-ai dat această țară frumoasă pe care Maica Fiului Tău și Mântuitorului nostru și-a ales-o să-i fie grădină. Ție se cuvine să Ți-o închinăm și Ție să-Ți ridicăm Sfinte Altare în toate văile ei fermecător de frumoase. Și fă, Doamne, ca să răsară iarăși pe plaiurile Transilvaniei schiturile și mănăstirile care i-au fost odată podoabă iar neamului cetăți de apărare și mântuire sufletului. Desbinarea le-a dărâmat. Acum suntem iarăși una. Chiamă-le la viață, Părinte Atotputernic și Bun” [6]. Semnează în fața episcopului Teofil Herineanu, Cluj, 17 aprilie 1958.

După cum se vede în aceste cuvinte, va fi pus toată ființa sufletului său în stare de rugăciune pentru neamul și Biserica din care făcea parte. Schitul va deveni în scurt timp un loc de pelerinaj, dar va fi și supravegheat permanent de Securitate.

Părintele Florea, în cei cinci ani de păstorire la Suciu de Sus, a organizat multe pelerinaje atât la Rohia și la Nicula, cât și la mănăstirile din Moldova și Oltenia unde era cunoscut și așteptat cu drag. Participa regulat la hramul Mănăstirii Rohia (15 august) și era foarte apropiat de Mănăstirea Nicula unde a suplinit pe starețul Varahiil Jitaru cinci zile, când acesta a fost nevoit să lipsească, deși părintele Florea nu era monah și se afla la o depărtare considerabilă, de unde rezultă faima duhovnicească și prețuirea avută în întreaga Episcopie (iulie 1953) [7]. După puțin timp de la arestarea sa (12 iunie 1958), schitul a fost incendiat împreună cu cele două camere de locuit și s-a mistuit cu tot ce era în el (cărți, veșminte, icoane), împărtășind soarta ctitorului său [8].

Fabian SEICHE

Extras din Revista Gând și Slovă Ortodoxe N.33

_______________________

[1] Anuar 1990-1992, Cluj-Napoca, 1998, p.13.

[2] Valeriu Anania, Rotonda plopilor aprinşi, ediţia a II-a, Bucureşti, 1995, p.134; despre Victor Papilian cf. Pr. Prof. Ioan Bunea, Din galeria marilor convertiţi, Cluj-Napoca, 1998, p.270.

[3] Pentru date bio-bibliografice a se vedea Anuar I, 1990-1992 al Institutului Teologic din Cluj, Cluj-Napoca, 1998, p.307-310; Cornel Felecan, Monografia Bisericilor Ortodoxe din Cluj-Napoca, teză de licenţă, Cluj-Napoca, 1998, pp.23-24; Vasile Manea, Preoţi ortodocşi în închisorile comuniste, Patmos, Cluj, 2001, p.173-174; Florea Mureşan, Grai şi suflet românesc, Ed. Arhidiocezană, Cluj, 1997, Studiu introductiv de pr. lect. Dorel Man; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2002, ediţia a II-a, p.324; Alexandru Moraru, Învăţământul teologic universitar ortodox din Cluj, Cluj, 1996.

[4] Arhivele Arhiepiscopiei Clujului, Dosar III-41-933.

[5] id, III-469-925.

[6] id, III-292-948.

[7] Idem, III-478-948.

[8] Despre această perioadă, în revista „Renaşterea” de la Cluj, nr.9/sept.1990, p.5, medic Ioan Buteanu; Pr. dr. Ioan Dură, Monahismul românesc în anii 1948-1989, Bucureşti, 1994, p.78.

Răspunsul nu a fost părintesc, iubitor, ca față de eretici, ci pedepsitor și răzbunător.

A cerut printr-o scrisoare adresată arhiepiscopului Atenelor și a toată Elada, kir Ieronim, să se ia măsuri urgente de către Întrunirea Ierarhiei din octombrie împotriva celor care au alcătuit „Mărturisirea de Credință”. Actul patriarhal a funcționat ca un bumerang. S-a întors împotriva celui ce l-a trimis, nu doar pentru că un ierarh curajos a demonstrat că patriarhul a deformat și falsificat textul „Mărturisirii…”, ci și pentru că actul patriarhal s-a transformat într-un pașaport, o punte, pentru a trece – în sfârșit, spre dezbaterile Ierarhiei tema ecumenismului și a dialogului teologic cu papa. Și, în plus, Ierarhia esențialmente a rămas surdă și nu a răspuns la cererea patriarhului de a lua măsuri împotriva noastră.

Din nefericire, amenințările continuă în alt mod. Unii arhierei au preluat ștafeta, arhierei care, se pare, cedează ușor la propuneri și constrângeri. Doi dintre ei aplică un plan de terorizare a preoților lor, pentru a nu îndrăzni să purceadă la Rezistența ortodoxă împotriva ecumenismului. În același timp, defăimează și clevetesc pe cel ce scrie rândurile de față cu nerozii și fabulații, creații ale imaginației lor sau ale informatorilor cu care se aseamănă. La siaxele preoțești pe care le-a organizat unul din ei, imediat după întrunirea Ierarhiei în octombrie, iar celălalt în ianuarie (2010), s-au întors cu mânie împotriva „Mărturisirii…” și au depreciat-o. Al doilea a interzis clericilor, sub amenințarea izgonirii lor din mitropolie, să facă orice discuție fie pro, fie contra ecumenismului și a papei. Și nu doar că nu a luat măsuri, dar se mândrește și-l laudă pe egumenul unei istorice sfinte mănăstiri din eparhia lui, care revigorând metode papale ev medievale – aceasta este morala filocatolicilor – a ars în fața ochilor înmărmuriți ai credincioșilor cărți care conțineau „Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului”.

Fapta sa ne amintește de arderea a 26 de sfinți mucenici din Sfânta Mănăstire Zografu de către latinocugetătorii patriarhului Ioan Vekkos (1275). Să judece oamenii cine sunt fanaticii și cât de mare e slăbiciunea minciunii în fața Adevărului. Încercând arhiereii cu pricina să clatine și încrederea clericilor, respectul și dragostea lor față de persoana celui ce scrie, au formulat clevetiri cu desăvârșire neîntemeiate, unica armă a oamenilor lași și a bărbăției și onestității lor îndoielnice. Când nu ai argumente, împroști cu noroi și aduci acuzații murdare, și desigur în absența celui calomniat.

Noi, respectând demnitatea arhierească a Preasfintei Preoții, și nu persoanelelor care nu merită să le respecți, ne ferim în prezent să publicăm numele lor și să combatem clevetirile lor false și neîntemeiate. Ne bucurăm, pentru că Domnul ne învrednicește să fim huliți și să fim clevetiți pentru Adevăr și Ortodoxie. Am purces doar la aducerea la cunoștință a acestor amenințări și calomnii, în primul rând pentru a-i încuraja pe nevoitorii luptători să nu se teamă de acești episcopi nevrednici, care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se rușinează, pentru a ne păzi anticipativ de toți aceia care întâmplător (poate) vor crede clevetirile și smintelile. Încă și pentru a informa pe abuzatorii demnității arhierești, care tiranizează despotic și lumesc pe clerici și turma, că și ei sunt oi ai arhipăstorului Hristos, Care va proteja Biserica Lui de lupii papismului și ai ecumenismului și de păstorii năimiți, care își părăsesc oile și nu se jertfesc pentru ele, pentru că se interesează doar de traiul bun, doar de laptele și lâna lor (Ioan 10, 1-15). SFÂRȘIT.

(Partea I |  Partea II)

Protoprezbiterul Theodor ZISIS Extras din Revista Gând Și Slovă Ortodoxe N.32

(tradus din elină: monahul Leontie; sursa: Ortodox Tipos, 19 februarie 2010)

Se schimbă imaginea. Amenințări și calomnii.

Aceasta s-a întâmplat în prima fază prin alcătuirea și punerea în circulație a cunoscutei de acum „Mărturisiri de Credință împotriva ecumenismului”, care s-a bucurat de o primire pozitivă. Au semnat-o destui episcopi, sute de clerici și monahi și mii din popor, de toate vârstele și de toate categoriile sociale și profesiile. Susținerea propagandistică referitoare la o mică grupare de zeloți izolați se prăbușește. Episcopi renumiți printr-o înaltă teologie și chiar altă pregătire și printr-o morală ireproșabilă se află în fruntea catalogului semnatarilor. Respectabilii Egumeni aghioriți și ai mănăstirilor din afara Sfântului Munte, stareți merituoși, ieromonahi și monahi, clerici și monahi curajoși și viteji și mii din credinciosul popor ortodox. Tot ce are mai ales Biserica s-a ridicat pe meterezele luptei împotriva căderii castrului Ortodoxiei.

Scenariul s-a schimbat și va urma să se schimbe prin trezirea continuă a cât mai multor credincioși. Strângerea de semnături continuă. Lucrurile se complică pentru cei care considerau calea unionistă, fără pocăință și fără proclamarea rătăcirii din partea papei, ca o promenadă ușoară, ca pe o nouă uniație, adică a ne uni păstrându-ne fie care cele ale lui, prin unitatea în diversitate cum proclamă ingenios și înșelător.

Văzând această schimbare a scenariului în dauna lor și pentru Ortodoxie, că deacum nu pot să fie siguri asupra rezultatului, că, precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, înseși oile devin străjeri ai turmei, când arhi păstorii și păstorii nu priveghează, au început să se enerveze, să se simtă deranjați, să se tulbure și să amenințe.

Patriarhul ecumenic de două ori a săgetat amenințări împotriva celor ce au redactat „Mărturisirea de Credință împotriva ecumenismului” acționând și intervenind desigur dincolo de limite în hotarele altei jurisdicții bisericești, a Bisericii Autocefale a Eladei. Putea să-și exercite jurisdicția doar în Sfântul Munte și în toate regiunile elene ce aparțin jurisdicției lui. Pe 29 august, din Cetate, a amenințat în predica sa din biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul, că vom primi răspunsul corespunzător, fără să se gândească prin asociere că în mod asemănător a cerut și el „capetele pe tipsie” ale curajoșilor luptători și mărturisitori.

(Partea I |  va urma)

Protoprezbiterul Theodor ZISIS Extras din Revista Gând Și Slovă Ortodoxe N.32

Filocatolicii nu se neliniștesc. Planul se aplică.

Toți aceia care au planificat și a plică subjugarea ortodocșilor față de papa aveau până acum toate motivele să fie mulțumiți, pentru că vedeau că, înciuda existenței anumitor reacții, planul înainta și sperau că la o nouă Ferrara-Florența vor reuși acceptarea și semnarea unui nou „horos” (hotărâre) unionist, a unei noi uniații.

Comparativ cu vechiul sinod de la Ferrara-Florența (1438-1439), acum condițiile sunt mai prielnice. Multă lume necatehizată și neinformată în temele cre dinței a fost narcotizată de agapologhia [„iubirismul”, teologia fățarnică a „iubirii” – n.n.] ipocrită și mincinoasă, care se potrivește spiritului globalizării și ștergerii diferențelor și particularităților. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale și exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale și ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinței cu referire la erezii și la eretici, în mod deosebit la erezia papismului și la pan erezia ecumenismului. Prin urmare, nu există teama dezaprobării și reacției poporului la cele uneltite, cum s-a întâmplat la vechea Ferrara-Florența, pentru că acum poporul ignoră cele ale credinței și a fost supus unei spălări a creierului sub falsul iubirism newage-ist și împotriva Iubirii împletite cu Adevărul, împotriva adevăratei iubiri, care nu ascunde înșelarea și minciuna, ci le denunță, pentru a-i păzi mai dinainte pe credincioși.

Conducerea bisericească și teologică a suferit o eroziune și o alienare – desigur cu lăudabile excepții – sau, precum zice un respectabil stareț și egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniștirii (relaxării). Nu vor să-și piardă liniștea și să se tulbure. Petrec bine în festivități și hramuri, și cu famenii lor fii duhovnicești, ce îi înconjoară și îi urmează. Credința se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă și cei mai mulți tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul și teologia scolastică papistașă – al treilea tip de ateism.

Primul este negarea existenței lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniștirea (relaxare), tăcerea care contribuie la răs pândirea celorlalte două tipuri de ateism.

Toate încercările de reacție și de împotrivire, ce s-au înregistrat până în anul trecut prin scrierea de articole și studii, prin texte apologetice semnate de clerici și monahi, nu au neliniștit serios cercurile filocatolice și ecumeniste. Le-au neutralizat cu argumentul că provin din partea unei mici grupări zelotiste, pe care i-au încoronat și cu epitete ornante pe măsură și cu asigurarea că vremurile s-au schimbat, iar lumea nu este interesată de credință. Desigur, desele vizite ale patriarhului ecumenic în diferite orașe, în care lumea a prețuit și prețuiește așezământul, istoria, vechea lumină a renumitei Cetăți (a Constantinopolului), iar nu deschiderile filocatolice și ecumeniste, pe care de altfel le ignoră, au trimis și trimit un mesaj greșit că lumea l-ar urma pe patriarh și ar fi de acord cu cele pe care le face. Să strige prea micii zelotiști! Cine îi aude? Desigur, ar fi dorit, precum s-a văzut din textul patriarhal, să purcedem la dizidență și întreruperea pomenirii, ca din momentul acesta să ne pedepsească oficial și să ne diminueze influența, catalogându-ne drept neascultători și schismatici. Fără ca lucrul acesta să fie exclus pe viitor, de vreme ce, conform Sfintelor Canoane, schisma o provoacă cei cepropovăduiesc erezia și nu cei ce o stigmatizează, care sunt vrednici de laudă  și de onoruri, în prezent am ales să informăm clerul și poporul, pentru a-i ajuta și pe alții să înțeleagă ce se întâmplă, să se neliniștească, să se trezească. Nu se cuvine să ne interesăm și de ceilalți, și – de sigur, mai ales atunci când este primejduită mântuirea lor prin impunerea ereziei și a rătăcirii?

(va urma)

Protoprezbiterul Theodor ZISIS Extras din Revista Gând Și Slovă Ortodoxe N.32

Ce trebuie mai mult pentru anatematizarea ereticului Nicolae Corneanu? Se vede clar că acesta luptă contra ortodoxiei. Continuă printre altele să dea și binecuvântări cărților eretice. A început în 1990 (poate și mai înainte) cu cea dată cărții ereticului Toma de Kempis (Urmarea lui Hristos) și acum a dat binecuvântare ultimei apariții din seria rătăcirilor „Medjugorje” marca Hasneș (unde la loc de cinste se află fotografia în care susnumitul eretic se împărtășește în capiștea celor de un cu get cu el)…

Din comunicatul emis la data de 9 iulie 2008 de către Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române reieșea că pe viitor, adică după data de 9 iulie 2008, nu se vor mai permite abateri canonice și că ele vor fi aspru pedepsite! Deci ce mai trebui preafericite părinte patriarh, înalt preasfințiți și preasfințiți părinți pentru anatematizarea și implicit caterisirea ereticului care a pustiit duhovnicește Banatul și nu numai? Această întrebare este valabilă numai în cazul în care faceți parte din Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Române; dacă sunteți cumva sub aripă papală unde se aplică doctrina infailibilității papale SPUNEȚI și atunci nu vă mai întrebăm nimic (cum nu-l întrebăm nimic pe papa – cu dracul nu stai de vorbă) pentru că noi vrem să rămânem mădulare ale BISERICII – UNA SFÂNTĂ, SOBORNICEASCĂ ȘI APOSTOLEASCĂ, unde un infailibil ca N. Corneanu, (etc.) nu are ce căuta.

Să-l urmăm în mărturisire pe Sfântul Maxim Mărturisitorul (și împreună cu el pe toți sfinții mucenici și mărturisitori), căruia i-au fost tăiate limba și mâna dreaptă de către chiar episcopul său (acest lucru nu apare în versiunea oficială a cărții Viețile Sfinților), că altfel ne cufundăm cu toții în Ghena! Părintele Daniel Corogeanu zace în pușcărie de atâția ani și cine știe la ce chinuri este supus, mărturisitorii acestui neam, câți încă mai trăiesc, sunt în cel mai bun caz marginalizați, iar ereticul N. Corneanu încă este lăsat la cârma corăbiei lui Hristos – în Banat, unde a rămas nestingherit în vrednicia de mitropolit!

Dar să nu uităm că mirele este Hristos și mireasa – Biserica este neprihănită și porțile iadului NU O VOR BIRUI! Slugile diavolului, deși îngăduite o vreme – pentru păcatele noastre dracului i s-a dat voie să se atingă și de suflet, precum mărturisește Părintele Justin Pârvu – vor fi spulberate. Piatra Hristos le va sfărâma. A fi în comuniune cu un eretic, oricum ai lua-o, te arată a fi tu însuți eretic… Chiar așa orbi sufletește să fie cvasimajoritatea episcopilor zilelor noastre, să meargă de bună voie în chinurile cele veșnice? Este înfricoșător cum lucrează în prezent satana… Se pare că aceștia sunt lupii în blană de oaie de care vorbește Sfânta Scriptură (deși în mod tot mai evident își leapădă blănile de oaie, nicidecum să se transforme în oi!). În acest context N. Corneanu nici măcar lup nu se poate numi ci „drac fără coarne”, vorba Părintelui Cleopa…

09. 03. 2010, Gabriel BARBIR

Extras din Revista Gând Și Slovă Ortodoxe N.32

 

vom reveni…