Un discurs foarte bun, tinut de o prietena la facultatea de jurnalism, USM. Va invit la lectura si comentarii:
Stimaţi colegi, imaginaţi-vă că mergeţi pe stradă şi vedeţi o fată. O fată foarte frumoasă. E îmbrăcată într-un palton roşu, are părul lung ce îi cade frumos pe umeri. Are nişte forme superbe şi o privire caldă şi jucăuşă ca o rază de soare. Ea merge pe stradă şi vă zîmbeşte sincer şi prietenos. La ce vă gîndiţi în acel moment?…
Şi a doua situaţie. Mergeţi pe stradă şi întîlniţi cu privirea aceeaşi fată. E îmbrăcată într-un palton roşu, are acelaşi păr lung lăsat frumos pe umeri. E foarte frumoasă dar stă într-un scaun rulant şi alături de ea merge un însoţitor ce o ajută să traverseze strada plină de hopuri şi pe alocuri gheţuş. Cînd vă intersectaţi cu privirea, fata vă zîmbeşte cald şi prietenos. La ce vă gîndiţi în acel moment?…
În ambele situaţii e aceeaşi fată frumoasă, însă modul de percepere a ei rămîne a fi diferit din motiv că în prima situaţie fata este sănătoasă, iar în alt caz se deplasează în scaunul cu rotile. Şi eu mi-am pus întrebarea de ce decalajul de percepere în ambele cazuri este atît de mare? Dacă în prima situaţie noi vom privi cu căldură la această fată, care ne-a zîmbit frumos, în cazul următor noi ne vom ascunde ochii de ea, ca nu cumva să observe mila ce i-o purtăm îndată ce am văzut-o într-o asemenea ipostază. Chiar dacă îi vom zîmbi reciproc, cu acest gest noi vom încerca mai degrabă să o susţinem… dar nu să ne apropiem de ea aşa cum probabil că şi-ar dori. Credeţi că această fată, în moment ce ne-a zîmbit, a căutat compasiunea noastră? Puţin probabil. Sentimentul de milă vine din neputinţă… neputinţa de a oferi cuiva o mîină de ajutor. Mila intervine ca un semn de inegalitate între oameni. Nu vreau să condamn acest sentiment, care de fapt e necesar, dar şi el trebuie moderat. Oare cui i-ar plăcea să vină plin de ambiţii la un interviu de angajare în cîmpul muncii şi să fie compătimit chiar din pragul instituţiei de potenţialii colegi? Nimănui. Sentimentele care cu adevărat unesc oamenii sunt: respectul, sinceritatea, prietenia şi dragostea. Reţeta e foarte simplă.
Pot să vă descriu şi un alt caz. Doi tineri au făcut cunoştinţă prin internet. Au comunicat mai multe luni, au găsit limbă comună şi într-o bună zi au hotărît să se întîlnească.
Dialogul lor pe chat:
El: Bună dimineaţa soare! Cum ai dormit? J
Ea: Bună dimineaţa puiuţu! Am dormit bine … te-am visat din nou J (smile care roşeşte)
El: Ştii, după ce am vorbit aseară nu mă pot linişti. Toată noaptea nu am închis un ochi, m-am gîndit la noi. Niciodată nu am crezut că voi găsi un om căruia îi voi putea spune totul. Vreau să-ţi văd ochişorii gingaşi în fiecare zi şi să te pot strînge în braţe. Am nevoie de tine!
Ea: J (fericită)
El: Mîine se împlinesc 3 luni de cînd am făcut cunoştinţă prin internet şi aş dori foarte mult să ne vedem. Mîine vin în Chişinău. Ce zici să ne întîlnim în acest week-end?
Ea: Oooo…. Vii mine? Sigur că aş vrea să ne vedem!
El: Atunci mîine cînd sosesc te sun neapărat şi stabilim cînd şi unde ne întîlnim. OK?
Ea: Da, te voi aştepta cu nerăbdare… J
El: Atunci pe mine, acum trebuie să fug la ore (sărut)
Ea: Pe mîine, puiu. Te ador! (sărut)
A doua zi seara tîrziu:
Ea intră în internet şi văzîndu-l în chat îi scrie cu nerăbdare:
Ea: Salut.
El: Salut.
Ea: De ce nu ai venit? Mi-ai promis că o să ne vedem astăzi… şi nici măcar nu m-ai sunat să-mi zici că întîrzii sau nu poţi veni. L
El: (peste ceva timp) Am fost.
Ea (cu nedumerire): Ai fost? Te-am aşteptat două ore în frig şi nu te-am văzut.
El: Iar eu te-am văzut… Scuză că n-am avut curajul să mă apropii de tine. Mi-a fost greu să te văd aşa…
Ea: Cum aşa?..
El: În cărucior. Nici prin cap nu mi-a trecut că ai aşa o problemă…
Ea: Nu vroiam să-ţi spun ca să nu te întristez… (peste 5 minute) şi apoi… m-am temut că dacă afli de acest lucru nu vei mai dori să prietenim… nu mă vei primi aşa cum sunt L (smile care plînge)
El (peste 10 minute): Scuză-mă te rog dacă te-am întristat…
Ea (peste 5 min cu speranţă): Poate mîine ne întîlnim?
El: Nu cred. Mîine plec acasă. (iese din chat)
A doua zi ea intră din nou pe chat, însă el nu mai era acolo, ca de obicei. Programa îi aminti fetei că e ziua lui, a prietenului virtual care nu a mai ajuns să devină prietenul ei şi în realitate.
Tema pe care am ales-o este una foarte delicată şi se numeşte “Egalitate în drepturi”. Ea se referă după cum v-aţi dat seama la situaţia persoanelor cu disabilităţi, la barierele fizice şi morale pe care le înfruntă zilnic aceşti oameni curajoşi. Da, curajoşi! Şi nu mi-e frică de acest cuvînt, pentru că exprimă adevărul – sunt într-adevar nişte oameni puternici, cu inimă mare şi mult curaj. Oameni, care au învăţat să trăiască în pofida tuturor greutăţilor vieţii; oameni, care învaţă, lucrează şi întemeiază familie fără să ţină cont de prejudecăţile existente în societate; oameni, de la care avem ce învăţa.
Şi eu fac parte din această categorie de oameni, care se mai numesc în societate “cei cu nevoi speciale”. Zilnic trebuie să mă lupt cu scările oriunde nu m-aş duce, la facultate, acasă sau la plimbare cu prietenii. Deja mi-am dezvoltat abilitatea şi de a merge iarna pe gheaţă, chiar dacă mă deplasez în cîrje şi această “tentativă curajoasă” a mea dintr-o parte se priveşte cam bizar, poate chiar disperat. Dar prea puţin mă deranjează ce gîndesc oamenii din jur şi cum mă privesc ei în moment ce vreau să ajung undeva… în moment ce vreau să ajung Cineva.
Atunci cînd mi se oferă loc în transportul public mă simt femeie, nu un om căruia toţi sunt datori să-i cedeze locul. Atunci cînd mi se oferă mîina pentru ajutor ca să cobor mă simt iarăsi femeie, nu un om neputincios ce are nevoie de ajutor la fiecare pas. Atunci cînd sunt purtată în braţe de băiatul iubit mă simt de două ori femeie şi cred că vă daţi seama de ce.
Recunosc că pe parcursul anilor am devenit indiferentă faţă de privirile nedumerite ale oamenilor. Am deja imunitate faţă de ochii care mă privesc cu milă, poate tristeţe sau dispreţ. Am devenit foarte selectivă. Culeg doar ochii care îmi plac, care îmi zîmbesc şi îmi inspiră încredere şi curaj. Nu mă uit în urma celui care işi fereşte ochii de mine sau mă urmăreşte cu compasiune. Nu am nevoie de ea!.. Zîmbesc copiilor, chiar dacă ei işi trag mamele de mîină şi întreabă: “Mami, da ce-i cu tanti?”. Îmi apare pe faţă un zîmbet trist atunci cînd aud răspunsul mamelor: “O doare picioruşul, draga mea”.
Sinceră să fiu nu mă “doare picioruşul” atît de mult cît mă doare sufletul pentru tot ceea ce se întîmplă la noi în ţară. Mă doare sufletul pentru că autorităţilor nu le pasă de persoanele cu disabilităţi, pentru că ei au un răspuns deja pregătit pentru toate întrebările noastre: “Nu avem bani!”. Mă doare sufletul pentru puţina implicare a Mass-Mediei în ceea ce priveşte reflectarea barierelor în calea persoanelor cu nevoi speciale. Oare de ce auzim despre persoanele cu disabilităţi şi problemele lor doar o singură dată pe an? Doar pe 3 decembrie viaţa lor contează pentru societate? Cred că nu întîmplător am ales profesia de jurnalistă, cu speranţa că într-o zi voi putea schimba ceva în mai bine, că societatea nu va rămîne mereu pentru noi ca o piatră de neclintit.
Dacă e să facem apel la legea fundamentală a Republicii Moldova – Constituţia – în articolul 51“Protecţia persoanelor handicapate”, punctul întîi se menţionează: “Persoanele handicapate beneficiază de o protecţie specială din partea întregii societăţi. Statul asigurăpentru ele condiţii normale de tratament, de readaptare, de învăţămînt, de instruire şi de integrare socială”. Sigur că aici se are în vedere prin “protecţia specială” îndemnizaţiile şi ajutorul material de care beneficiază persoanele cu disabilităţi din partea statului… cam atît, însă dacă statul într-adevar şi-ar onora toate obligaţiile indicate în articolul 51 alConstituţiei, azi nu ar exista atît de multe persoane cu dificienţe aflate sub nivelul minim de existenţă, mai ales că din mulţimea lor sunt şi indivizi într-adevăr apţi de muncă, care vor şi pot să muncească în folosul statului, dar nu i se oferă o asemenea şansă, deoarece în certificatul medical s-a stabilit clar verdictul “inapt de muncă”, ce comentarii mai pot exista?.. Oare nu ar fi mai bine să i se dea acestor persoane şi undiţa, pentru ca ei singuri să capete peştele care i se oferă cu atîta generozitate din partea statului în formă de îndemnizaţii şi pensii.
La momentul de faţă cel mai important act juridic care vizează în mod direct drepturile şi libertăţile lor este Convenţia ONU privind drepturile persoanelor cu disabilităţi, adoptat la 13 decembrie 2006. Acest tratat internaţional a fost ratificat de Republica Moldova recent pe 9 iulie 2010, statul luîndu-şi obligaţia de a respecta cerinţele acestui document.
Prevederile Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu disabilităţi includ:
– implementarea noilor standarde Europene pentru persoanele cu disabilităţi;
– garantarea accesului în aceleaşi instituţii, acces gratuit la studii, la muncă şi acces la transportul public;
– incluziunea persoanelor cu disabilităţi şi participarea lor socială cît mai activă (exercitarea drepturilor sale civile, politice, sociale şi culturale);
– eliminarea tuturor barierelor (de ordin fizic şi moral) care limitează drepturile lor şi accesul în instituţiile publice;
– oferirea siguranţei într-o viaţă utilă şi comodă pentru persoanele cu disabilităţi, care vor putea să-şi valorifice abilităţile prin găsirea unui loc de muncă bine remunerat ce le va oferi şansa de a duce un trai decent;
Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Disabilităţi nu este singurul act în acest sens. Sunt si alte acte internaţionale şi regionale privind drepturile persoanelor cu disabilităţi:
a) Actele Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU)
– Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948), art. 3, 21, 23, 25;
– Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (1966), art. 26;
– Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, sociale şi culturale (1996), art.2;
– Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Retard Mintal (1971);
– Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu Disabilităţi (1975);
– Declaraţia privind Drepturile Persoanelor cu dificienţe de auz şi de vedere (1979);
– Convenţia privind Drepturile Copilului (1989), art.2, 6, 12, 23, 28;
– Regulile Standart prinvind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Dizabilităţi (1983);
b) Actele Consiliului Europei
– Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (1950), art. 14;
– Carta Socială Europeană (1961) şi Carta Socială Europeană Revizuită (1996);
– Alte recomandări cu privire la persoanele cu disabilităţi;
Sigur că ratificarea Convenţiei este doar primul pas în vederea obţinerii egalităţii drepturilor în ceea ce priveşte persoanele cu disabilităţi.
Un succes în acest sens s-a remarcat chiar în ziua alegerilor parlamentare, cînd în premieră la o secţie de votare din Chişinău a fost aplicată procedura de vot pentru persoanele cu disabilităţi de vedere. Aceştia au primit buletine speciale şi au avut în cabine monitoare pentru mărirea caracterelor, astfel încît să poată vota cu propria mîină, fără însoţitor (buletinul de vot destinat slabvăzătorilor nu se deosebeşte prin nimic de cel obişnuit, doar că acesta este introdus într-un trafaret, iar în dreptul fiecărui candidat este cîte un spaţiu unde poate fi aplicată ştampila votat. Pentru slabvăzători este un monitor care mareşte caracterele). Acest proiect a fost lansat de Comisia Electorală Centrală (CEC) şi PNUD Moldova. Coordonatorii proiectului respectiv susţin că la următoarele alegeri procedura va fi aplicată şi la alte secţii de votare din capitală.
În ceea ce priveşte necesităţile persoanelor cu disabilităţi, şi aici s-au făcut mai multe cercetări. De exemplu, Centrul de Asistenţă Juridică pentru Persoanele cu Disabilităţi a organizat în perioada 20-21 august 2010 la Pensiunea de Stat Holercani un Atelier de instruire pentru persoane cu disabilităţi cu genericul: “Elaborarea Studiului privind barierele existente în calea incluziunii sociale a persoanelor cu disabilităţi din Republica Moldova”. În acest atelier au fost implicaţi tineri cu disabilităţi din Chişinău şi diverse raioane ale republicii care au fost antrenaţi pentru a efectua un sondaj în rîndul populaţiei la tema: “Barierele în calea incluziunii sociale ale persoanelor cu dizabilităţi”. Rezultatele sondajelor de opinie vor fi prezentate publicului şi autorităţilor publice în ianuarie 2011.
Soluţii
Pentru a obţine egalitatea în drepturi, Republica Moldova are încă mult de păşit, căci ratificarea Convenţiei ONU privind drepturile persoanelor cu disabilităţi e doar un început în acest sens.
Consider că implicarea societăţii şi autorităţilor publice în soluţionarea acestei probleme ţine în mare parte de conlucrarea tuturor ONG-urilor de profil din Republica Moldova şi eficienţa Mass-Mediei în dezvăluirea acestor bariere pentru ca autorităţile publice să nu ramînă pasive la problema dată, care de fapt nu vizează doar persoanele cu disabilităţi, dar şi întreaga societate.
Cîteva din soluţiile ar fi:
– Unirea eforturilor din partea ONG-urilor de profil şi colaborarea lor cu autorităţile publice prin implicarea activă a Mass-Mediei şi a populaţiei;
– Schimbarea atitudinii comunităţii prin conştientizarea egalităţii tuturor oamenilor în faţa legii, indiferent de statutul social, indiferent de rasă, religie, disabilitate, apartenenţă politică etc;
– Includerea copiilor cu disabilităţi în şcoli de cultură generală, pentru că astfel generaţia tînără va înceta să aibă faţă de ei o atitudine discriminatorie. Atunci cînd copiii comunică, învaţă şi petrec timpul împreună toate barierele fizice dintre ei se minimalizează;
– Instruirea părinţilor care au copii cu disabilităţi pentru ca ei să ştie cum să se comporte cu ei. Instruirea părinţilor care nu au copii cu disabilităţi e la fel de importantă pentru că de regulă aceştia nu vor ca în şcoala sau clasa în care învaţă copilul lor să studieze şi un copil cu disabilităţi, motivînd că acesta “ar frîna” întreaga clasă;
– În instituţiile de învăţămînt de toate nivelurile să fie create condiţii ca persoanele cu disabilităţi să aibă acces, prin construirea rampelor, adaptarea ascensoarelor şi veceurilor;
– Din motiv că majoritatea membrilor comunităţii nu au experienţă de relaţionare cu persoanele cu disabilităţi, să fie organizate diverse acţiuni socio-culturale care ar oferi un mediu favorabil de comunicare;
– În afară de stat s-ar putea implica si agenţii economici care ar oferi locuri de muncă pentru persoanele cu disabilităţi;
A venit timpul schimbărilor! Timpul în care societatea noastră va trebui sa lase într-o parte prejudecăţile şi să încerce să facă ceva întru binele altora, ca toate obligaţiile pe care le-a asumat statul pe data de 9 iulie 2010 prin ratificarea Convenţiei ONU privind Drepturile Persoanelor cu Disabilităţi să nu rămînă doar cuvinte goale, care sună frumos, dar de fapt nu au nici o valoare fiind uitate pe hîrtie. E una să adopţi un document şi cu totul alta să accepţi şi să realizezi ceva… Cu siguranţă că avem ce învăţa unii de la alţii, doar e nevoie să facem un prim pas înainte, pentru a ne putea apropia şi a cunoaşte viaţa dintr-o altă perspectivă.
Surse:
– Convenţia ONU privind Drepturile Persoanelor cu Disabilităţi (ratificată de Republica Moldova la 9 iulie 2010);
– Constituţia Republicii Moldova;
– Actele Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU);
– Actele Consiliului Europei;
Autor: Victoria Botan