Aş putea începe acest articol într-un mod panicard, ceva de genul: Limba Română pe patul de moarte sau Cui îi mai place limba română? Dar scopul meu nu este să vă atrag atenţia aşa cum o atragi cu o haină sclipitoare în miez de zi, ci să trag un semnal de alarmă serios, acum, când lucrurile n-au luat-o (încă) razna de tot.
Pentru românul interesat de identitatea sa, spectacolul împănării limbii române cu cuvinte şi expresii din limba engleză este şi uşor de identificat, dar şi degradant.
De unde această dorinţă a unora, mai ales a celor care lucrează în mass-media, dar şi în teatru şi în alte arte (aţi ghicit, literatură), de a introduce în limbă o serie de anglicisme nenecesare?
Să fim bine înţeleşi: nu sunt împotriva neologismelor necesare, iubesc limba engleză, dar o iubesc şi pe cea română şi văd şi pericolul real, foarte mare, al împrumuturilor datorate unor mode strâmbe. Adică a celor legate de maimuţăreală şi parvenire (ca să-l parafrazez pe Nicu Gane).
Un prim răspuns s-ar putea afla în conectarea grăbită şi deformată la stilul de viaţă american. La o americanizare rapidă, forţată şi, mai ales acolo unde nu e nevoie.
Un alt răspuns este legat de faptul că unii, mai tineri sau mai maturi, şi-au pierdut identitatea, voit sau nu, şi-au pierdut interesul pentru cultura română, care nu se poate să nu includă şi limba, cheia de boltă a creaţiei unui popor. Probabil că ar trebui câteva studii profunde care să arate toate motivele acestei stări de lehamite faţă de istoria şi comoara din ogradă, dar aşa, de la suprafaţă, îţi sar în ochi iresponsabilitatea faţă de o zestre atât de mare şi mediocritatea. Acea dulce mediocritate care se vrea cu orice preţ modernă şi cocoţată în frunte. În plus, să nu uităm că „mari” cărturari ai ultimelor două decenii, autori premiaţi chiar, ne-au îndemnat să nu mai folosim limba română decât pentru înjurături şi ne-au şi dat câteva sfaturi cum să procedăm. Citiţi-le cărţile politice şi altele, prezentate la book-fest-uri (un fel de sărbători ale cărţii) şi veţi înţelege despre ce e vorba. (Dar dacă sunteţi mai sensibili din fire, mai bine nu, că vă smintiţi).
Cei mai mulţi au avut parte de o îndepărtare treptată a limbii române din vocabular, îndepărtare făcută cu televizorul. Şi, să vedem cu ce ne-am „procopsit” în 23 de ani de libertate fără discernământ?
Prin anii ’90, la emisiunile de desene animate, au apărut cuvinte noi, de genul cool în loc de grozav. Acesta e un cuvânt care a crescut rapid în popularitate, ca Făt- Frumos, astfel încât şi emisiunea cu sfaturi medicale a ajuns să poarte titlul: Sănătatea ta e…cool (pronunţat cuul). Dar de ce nu cool-ă (cuuulă) dragilor? Dar dacă e culă, pici în confuzie, pentru că nu mai ştii de care e: oltenească sau muntenească?
Desigur că are concurenţi la capitolul notorietate, pe veselul week-end (e mai zbânţuit decât prăfuitul sfârşit de săptămână, nu?) şi pe aproape atotprezentul OK. E foarte distractiv când îi vezi şi pe ţărani cum îl folosesc zor nevoie mare.
Era internetului înfulecat fără chibzuinţă, fără traduceri normale în limba română, ne-a oferit pe tavă câteva interesante surprize. Să ne uităm la unele dintre ele: update şi updatat (citiţi apdatat),printat şi printează (oare ce-o mai fi însemnând tipărit şi tipăreşte?) download şi downloadad(încercaţi un daunlaudat sau dan cel lăudat !?), upload şi uploadat (pronunţaţi: aplaudat). Eh, aici e cam greu de înţeles. Pe cine şi de ce trebuie să aplaud? Aş putea zice şi pe româneşte, că nu e greu: actualizat, încărcat-descărcat, dar e mai…cool aşa, pricepeţi dumneavoastră de ce.
La această listă îl putem adăuga pe inocentul Home, dar care a început să fie tradus, mai stângaci, cu Acasă , dar am văzut că începe să strălucească şi Pagina de Debut, Prima Paginăsau, simplu, Debut.
Bravo! (Am dat şi aceste exemple ca să nu credeţi cumva că mă uit doar după cele rele).
Totuşi, nu o să vă dau drumul atât de uşor, vă voi mai reţine cu câteva nemulţumiri, adunate tot de pe la televiziuni, dar şi de pe la alte focare de cultură (am folosit intenţionat această veche exprimare: focare de cultură).
Aşadar, un post cu acoperire mare şi rată de audienţă bună (ca să nu-i zic rating) ne-a propus o emisiune de divertisment autentică, o poveste de succes care s-a vândut şi în alte ţări şi care vrea să ne arate calităţile fetelor de la ţară. Frumos, n-am ce zice. Doar că, de multe ori fetele nu prea mai ştiu din tradiţii (de unde săracele şi de la cine să le fi învăţat?), în schimb sunt foarte puse la curent cu noul fel de-a vorbi. Şi, ca totul să fie cât mai autentic şi distractiv, după ce unul dintre amfitrionii emisiunii se lamenta cum de fetele de la ţară nu mai ştiu de tradiţiile strămoşeşti, ne-a lămurit că Prima Tv, despre acest post e vorba , se dă în vânt să ne ţină de urât, să ne bine-dispună, adică „We love to entertain you!”.
Acesta este noul slogan (în irlandeză, slogan înseamnă strigăt-ţipăt de război, menit să te îndemne la luptă), care trebuie repetat cu străşnicie, nu doar pe ecrane, ci şi de către sătenii participanţi la emisiune, ca să se vadă cât de bine s-au simţit oamenii. Unii vor protesta, spunând că şi alte televiziuni folosesc tot felul de anglicisme. Aşa e. Mi-a rămas însă întipărit în minte exemplul acesta, pentru că prea era în contrast cu tema emisiunii.
Aş putea să mai pun pe tapet şi pe file (fail), apărut la o emisiune serioasă, de analiză politică, alături de fullscreen (fulscriin), tot la serioase talk-show-uri politice transmise live (laiv). E greu, probabil, pentru unii, să mai spună fişier, ecran întreg şi dezbateri sau emisiuni de tip masă rotundă, difuzate în direct.
Din păcate, televiziunile ne dovedesc faptul că, mai nou, nu trebuie să ştii bine limba română ca să ai vizibilitate pe post, că trebuie să arunci cât mai multe cuvinte în engleză, ca să te arăţi mai deştept şi mai educat şi asta ajunge.
Situaţia e asemănătoare şi în presa scrisă sau la radio. Am văzut că au apărut reviste cu titluri caWomen (probabil nu sună bine Femei), The One (pesemne rivală pentru Unica) şi altele. În reviste scumpe, pe care nu prea dă lumea banii (pentru că nu are de unde), deci care nu trăiesc din vânzări, apar cuvinte noi, de genul cover -story (oare nu se mai învaţă de editorial la şcolile de jurnalistică?) , make-up, deşi mai încolo ni se explică ce e cu machiajul, fashion şi ce e mai nou în modă, team-building, după care autorul se plânge că….spiritul de echipă le cam lipseşte unora şi lista poate continua cu girl (parcă pe româneşte i se spunea fată, dar nu mai ştim sigur),boyfriend (eh, ăsta da neologism!) şi…smile. Acest smail a apărut şi într-o discuţie cu mari pretenţii intelectuale, în care invitatului i s-a pus întrebarea:
„Ce mai faceţi? Aveţi aşa un smile(smail) care nu vă părăseşte niciodată”.
„Da”, răspunde interlocutorul, „zâmbetul nu m-a părăsit nici când eram în momente grele”, etc., etc., etc.
Mă voi opri puţin asupra ofertelor de la teatrele naţionale de limbă română (şase la număr, în toată ţara) care au „simţit nevoia publicului” (!?) de-a vedea piese de teatru cu titlul direct în engleză. Piese de genul Bad Bed Stories, puteau avea şi titlul tradus, de exemplu cu: Povesti rele pentru culcare. Curat rele şi curat-murdare!
Nici inspectoratele de învăţământ nu s-au lăsat mai prejos, introducând after school program, ceva care seamănă cu activităţile de după programul de şcoală sau cu cele extra-scolare, dar aşa, mai relaxate şi relaxante, încât nu avem termeni prea buni de comparaţie, drept pentru care am preluat şi modelul şi exprimarea în engleză, nu? Iar la kindergarten să ştiţi că se învaţă engleza, franceza, germana, nu ştiu dacă şi româneşte, dar cui îi mai pasă?
La serviciile de înfrumuseţare din cartier, adică de beauty, trebuie neapărat să scrie mare NAILSşi doar foarte, foarte mic, unghii (asta pentru că acolo se vopsesc unghiile cucoanelor şi se fac o serie de tratamente de rigoare, nu care cumva să credeţi că se scot unghiile), este angajat unhair-stylist şi ai parte de tot ce înseamnă wellness (adică un fel de a te simţi bine). Probabil că şi clientela vorbeşte numai engleza, de aceea s-au orientat şi meseriaşii. Pardon, hair-stylist-ii,make-up artist-ii, nail-artist-ii şi aşa mai departe.
Şi, dacă ţi-e foame, te duci la foodcourt, nu la terasă, restaurant (ştiu că unii vor zâmbi hoţeşte, pentru că şi acestea sunt neologisme) şi te vei odihni citind revista mall-ului (adică a centrului comercial, care nu se află deloc pe celebra stradă Mall). Din revista cu pricina, dacă vrei să înţelegi ceva clar, va trebui să citeşti articolele scrise în engleză, germană, maghiară sau franceză (sau italiană, după caz), nicidecum în română. Nuuu! Pentru că dacă cineva se va încumeta la aşa ceva, atunci se va buimăci complet, pentru că la fiecare două – trei cuvinte româneşti, mai apar încă două pe engleză şi tot aşa.
Chiar dacă nu am epuizat şirul vorbelor intrate pe furiş în limbă şi nici numărul domeniilor afectate (mai nou, diferitele firme străine din România dau anunţuri în unele ziare direct în engleză şi fac interviurile de angajare…tot în engleză, ceea ce reprezintă un dispreţ profund faţă de ţara şi oamenii în mijlocul cărora vor să-şi desfăşoare….produsele şi activităţile), mă voi opri la vârful cultural care ar trebui să ne reprezinte acasă şi în alte ţări.
Capul listei nu poate fi oferit decât Institutului Cultural Român, care ne încântă cu comunicatele sale de presă, în care apar tot mai multe „word-uri” din „English”, că altfel cum să înţeleagă cititorul elevat despre ce ar fi vorba? Iată câteva grozăvii: „road-trip-ul”, „event-ul”, „comment-ul”, „press-trip” şi altele.
Unii se vor oţărî şi vor zice că aşa a fost întotdeauna şi că aşa au pătruns în limbă şi multe franţuzisme şi, ca să-mi dea o replică dură, poate se vor gândi să mă asemuiască nici mai mult nici mai puţin decât cu anti-bonjuristii sau…chiar cu cei din Şcoala Ardeleană (că tot sunt mitraliaţi de tot felul de neştiutori, iar popularitatea lor e în cădere liberă printre semidocţi).
Mi-a şi spus cineva, ironic, „Şi vrei acuma să vorbim cu gâtlegău şi nasştergău? Ha, ha, ha…”. Nu, nu vreau aşa ceva.
Am şi afirmat că sunt neologisme de care ai nevoie în limbă. Dar, să fim serioşi, această avalanşă de cuvinte de pe malul Tamisei sau Potomacului, care înlocuiesc vorbirea curentă, dar şi pe cea intelectuală, nu e de bun augur. Nu sunt singura „deranjată” de aşa ceva. L-am mai auzit, de exemplu şi pe poetul Shaul Carmel, din Israel, luând atitudine într-un interviu despre aceasta galopantă anglicizare a limbii române.
A privi cu scârbă propria-ţi limbă şi a o arunca la lada cu gunoi, denotă nu numai lipsă de caracter, dar şi lipsa unei minime demnităţi umane.
Însă, nu vă pierdeţi cu firea. Nu e prea târziu ca să ne revenim într-o matcă a normalităţii, inclusiv lingvistice. Trebuie doar să ne vorbim limba şi s-o cultivăm. (Recunosc, îndemnul sună ca la 1800, toamna…Dar, ce să fac, dacă acolo ne-am întors?) Ar trebui poate introdusă şi legea care să ţină în frâu toate derapajele de acest fel. Dacă vi se pare ceva nedemocratic în ce propun eu acum, trageţi puţin cu ochiul la legislaţia franceză şi veţi vedea că s-au dat legi în care limba naţională să fie protejată şi ca anglicismele care nu sunt absolut necesare (am tot repetat acest cuvânt, dar era… necesar) să fie evitate. Observaţi ce se întamplă şi la vecini, în Ungaria, în Serbia, în Bulgaria. Cum îşi tratează propria limbă, acasă şi prin alte părţi?
„Patria mea e limba română„, spunea Nichita Stănescu şi e musai să fie şi a noastră.
sursa : RGN
Autorităţile de la Chişinău sunt obligate să restituie frecvenţa TVR în maximum 30 de zile de la cererea oficială a postului de televiziune.
