Blogul Oxanei Apostol

Se spune ca persoanele care au trait suferinta sunt cele mai ilustre . Marele poet si pasarea limbii române , incomparabilul Grigore Vieru a simtit pe propria piele vremurile razboiului ,frigul și foametea la vîrsta cea mai nevinovata a vieții ,,Copilaria”. Dar nimeni si nimic nu au reusit sa-i impuna vre-o dată o altă realitate pe care o depisteaza un copil ,el fiind un copil înfăsurat in blestemata sîrma ghimpată care i-a dominat cugetul pretutindeni , visa sa-și vada patria mamă să-i sarute pamîntul si iarba pe care in fiece dimineata de vara se asterne roua , precum îi saruta mîinile mamei sale umezite de lacrimi. Acest copil al vremurilor crunte pentru Basarabia mereu cu privirea plapînda a vazut cum pasărea măiastra , adica limba noastra , zbatîndu-se de nenumărate ori în mîinile asupritorilor supravețuește și se înalța asupra tuturor nelegiuirilor și reușește sa încalzească sufletele românilor , precum soarele pamîntul. El a înțeles ca unul dintre puținii copii ai neamului că o țară fără limba e precum niște pui golași lipsiți de protecție paternă. -Pui golasi cum stati în cuiburi Fara plapumioare ? -Ne’nvelim cu ale mamei Calde aripioare

-Dar când mama nu-i acasa Si ploita cerne? -Ne-velim atunci cu frunza Ramurii materne

-Daca n-o sa vina mama Si-o sa cada frunza? -Cum sa nu mai vina mama ? -Cum sa cada frunza ? Atît de multă bunatate și naivitate firească nu a mai nutrit-o nici un alt poet , prin versul simplu și profund comorile sale afisate pe hirtie își schimba sensul o dată cu înaintarea în vîrstă a cititorului. Această tactic de contemplare a durerii în versuri te fascinează prin niște adevaruri cunoscute de toți și întelese de puțini. Versul său este plin de muzicalitate , cine știe cîți copii au adormit cîntecele sale de leagan… Sunt sigură că pe foarte mulți și posibil că unii nici pină astazi n-I cunosc numele acestui izvor nesecat de inspirație. Ale sale sunt aceste gînduri minunate : ,,Când nu va mai fi zăpadă, copiii vor face un om de iarbă, când nu va mai fi iarbă, copiii vor face un om de pământ, când nu va mai fi nici pământ, copiii vor face un om de piatră, când nu va mai fi nici piatră, umbra unui om de cenuşă se va profila pe cer –și nu vor mai fi nici copii atunci… De aceea el ne-a lasat o mare comoară pe care trebuie s-o aplicam doar cu scopuri nobile . „Dragi feciori, pe-acest pamant, Nici eu vesnic nu mai sant, Nu sânt vesnic, voi pleca, Unde voi ma veti uita, Si de unde nimenea Nu s-a mai intors candva. V-am crescut, v-am ridicat, Ma pot duce, Ma pot duce impacat. M-au pandit jivinele, M-a iubit si binele. Eu ma duc, copii cuminti, N-am averi sa le-mpartiti. Va las numai visul meu care a trudit din greu. V-am crescut, v-am ridicat, Ma pot duce, Ma pot duce impacat. Intre voi, pe-a vietii scari, Sa nu fie suparari, Ca zilele pe pamant asa de putine sant. Si nu-i alt noroc mai drag decat fratele din prag. V-am crescut, v-am ridicat, Ma pot duce, Ma pot duce impacat. Langa doina si izvor nu-i usor sa-ti fie dor, Nu-i usor sa fii curat pe pamant instrainat. Va las dorul cel durut si nadejdea de la Prut. V-am crescut, v-am ridicat, Ma pot duce, Ma pot duce impacat.” GRIGORE VIERU

Cel mai sensibil si profund poet contemporan,una din cele mai sclipitoare minţi,apărător al valorilor naţionale,a limbii noastre romînesti,a istoriei neamului Român si cel ce-a cîntat mereu cea mai sfintă fiintă,Mama,va ramîne mereu simbolul Românilor,a Păcii,a Patriei si de-a pururi va fi cîntat de către toate generaţiile ce vor urma ,numele lui dăinuind si peste veacuri. Grigore Vieru s-a nascut pe 14 februarie în anul 1935.De altfel,nici o altă dată nu i-ar corespunde mai bine,căci numele Vieru înseamnă simplu:iubire,iubire pentru cele mai pure lucruri pe care bunul Dumnezeu a avut mila sa ni le dăruiască.A trăit din această iubire,a suferit,şi-a blestemat pentru această iubire,a cintat si a plins de bucurie,tot pentru ea,a luptat si intr-o oarecare masura a ciştigat,pentru că oricît de mult nu au încercat să-l facă să tacă,vocea lui a fost auzită de către mulţi si nu au putut fi în continuare minţiţi.Un suflet curat si nevinovat,dar care a simţit prea multă durere:a fost copilul războiului,în urma căruia şi-a pierdut tatăl,a dus o viată nesigură,neindestulată pe cînd era doar un biet băieţaş,dar poate tocmai această durere a facut din el acest om cu literă mare si acest sulfet iubitor de frumos,de frumuseţea plaiului său,de frumuseţea limbii,pe care si-o dorea curate ca o picatură de ploaie,ci nu sluţită aşa cum afirmă alţii că e limba noastră.Pentru ai cinsti memoria marelui poet,cel puţin acest lucru ar trebui să-l facem,sa ne vorbim limba frumos si corect,aşa cum ne-a lăsat-o el si atiţia alţi poeţi care i-au savurat aroma,dulceaţa sa de nedescris. Vieru a trăit intr-o perioadă incompatibilă cu idealurile sale, cu aspiraţiile ce le avea,dar a contribuit cu toată suflarea sa la trezirea constiinţei naţionale.Vieru nu a avut armă mai puternică ca versul său şi aceasta e cea mai nobilă armă cu care poate cineva lupta,a încercat să atace mişeii prin cuvînt,din păcate,a fost prea aspru pedepsit:accidente ce i-au răpit ani din viată,pentru că,cu siguranţă,daca acestea nu ar fi existat,Vieuru ar mai fi trăit mult;cenzuri,urmăriri si alte încercări de a-l intimida pe poet,dar de-un lucru nu şi-au dat seama mişeii,că atunci cînd ţii cu adevărat la ceva si cînd acest lucru e unul sfînt,nici cea mai cruntă tortură nu te poate face sa taci ,ei nu conştientizau că există şi acţiuni dezinteresate,că oamenii fac ceva pentru lucrurile în care cred cu adevărat,ci nu caută în toate doar un profit.Una din temele cel mai des abordate de către poet e Mama.Pentru Vieru,mama capată o canotaţie specială:ea e începutul şi sfîrşitul,pentru că,aşa cum spunea scumpul nostru poet:„atunci cînd îţi moare mama,îţi ramine patria,dar nu mai eşti copil.„Vieru şi-a iubit mult mama,pentru el, mama se asemăna cu o icoană,mama insemna aerul,iar aerul insemnă viaţă.Deşi a scris multe despre mama,a încercat sa facă poeme foarte diferite ca conţinut,adică să nu repete aceleaşi lucruri în toate poeziile,dar a păstrat elogiul adus Ei si acelaşi sentiment profund uman ce desprinde din fiecare.Vrei sau nu,cînd citeşti vre-o poezie de a lui Grigore Vieru despre mama,începi să plîngi şi te gîndeşti,inevitabil,la fiinţa care a sacrificat totul pentru tine,iar la rindul tău te intrebi:ce-ai făcut tu pentru această fiinţă,ce sacrific tu pentru ea sau cel puţin îi dăruieşti tot atîta afecţiune cît îti dăruieşte şi ea?Puţini oameni care pot răspunde sincer la această întrebare:„Da,o iubesc pe mama nu doar prin vorbe,dar şi prin fapte.„Vieru ne aduce aminte de o datorie sfintă a noastră:să cîntăm numele Mamei. Grigore Vieru a trecut in nefiinţă,dar numele lui e Etern,atîta timp cît cîntecele scrise de el se interpretează,atîta timp cît poemele sale mai sunt rostite,atîta timp cît mai vorbim Limba Romînă şi ne cinstim Mama si Patria,atîta timp există şi Marele Poet Grigore Vieru,pe care nimeni si nimic nu ne va face să-l uităm,cortina uitării nu se va asterne peste cel ce-a fost pilonul nostru.

,, Fiecare carte joaca rolul unei chei ce poate deschide sali necunoscute ale castelului tau.” Cred ca nu doar eu m-am intrebat de nenumarate ori : – Care este principala deosebire dintre literatura si viata ? Sa stiti ca am gasit un raspuns cit se poate de convingator ; in carti proportia de oameni exceptionali e mult mai mare decit in realitate.De aceea cartea este un izvor , care ne ajuta sa intelegem si sa patrundem in tainele lumii si-a intregului univers.Datorita studierii si analizari a citor mai multe opere , avem toate sansele sa ne modelam pe noi insine in cea mai desavirsita forma.Din picaturile de intelepciune desprinse din aceste izvoare vesnic vii putem descoperi sfaturi si cel mai misterios este momentul cind inconstient in cititul cartilor ne putem “adăposti” de toate momentele cele mai nefaste care ne afecteaza viata, pentru ca a trai sufleteste si nu doar trupeste este in opinia mea cel mai minunat lucru care ni se poate intimpla atit de des, totuldepinde doar de dorinta noastra de-a exploata , crea si trai.Lectura este o mângâiere deoarece ne alină ,ne atrage cu ajutorul subiectelor ei şi ne face să iutăm de viaţa cotidiană. Cartea mai este un îndemn, pentru că citind azi o carte este un îndemn de a citi si altele ,astfel reuşim să găsim răspunsuri la întrebările noastre.Ea “ne face să trăim înafara de minciună,nedreptate şi prejudecăţi”(M.Sadoveanu). Aceste vorbe ale unui mare scriitor al ţării noastre ne atrage atenţia asupra unei mari calităţi a cărţii adica puterea de influenţare a unui individ .Toţi acei care au acces la o bibliotecă vor fi cu mult mai puternic sufleteste si psihic .Acestia sunt cei care vor putea înfriunta mai uşor viaţa cei care vor avea un vocabular adecvat Cărţile sunt cele care scot la iveală din noi ce e mai bun.Ele pot sa descopere adevaraţi genii care pot ajuta la îndreptarea viitorului unei ţări întregi.Na ma consider geniu ,insa cu cit mai mult citesc cu atit adun mai mult curaj si dorinta de-a schimba ceva nu doar pentru mine. De exemplu atunci cind am am citi nuvela ,,Alexandru Lapusneanu” de Costantin Negruzzi la inceput mi se paru o lucrare bazata foarte mult pe cruditate iar eroul principal Lapusneanu este o peroana putin rationala si nemiloasa. Fireste el apare ca o intruchipare a tiranului crud si singeros, pentru ca scopul politicii sale este de a spori autoritatea domnitorului prin ingradirea puterii marilor feudali adica a boierilor.De asemenea el isi pierdu-se increderea in boieride cind fusese tradat de ei in prima domnie , el zicea asa: – Eu ii cunosc pre boierii nostri , caci am trait cu dinsii”, ii spunea vornicului Bogdan la intrarea in tara , iar boierilor trimisi de Tomsa in solie le replica:,,Voi mulgeti laptele tarii ,dar au venit vremea sa va mulg si eu pre voi.” In caracterizarea personajului , C. Negruzzi da dovada de obiectivitate.Personajul fiind infatisat prin , faptele ,gesturile si cuvintele sale, interventiile directe ale autorului fiind minime. Pentru mine si nu cred ca sunt unica , acest domnitor a devenit unul dintre eroii preferati, m-a fascinat prin gesturile si mimica sa si anume iata acele momente: ,,Bine –ati venit , boieri ! zise acesta silindu-se a zimbi.” ,,Daca voi nu ma vreti , eu va vreau , raspunse Lapusneanu , a caruia ochi scintiera ca un fulger[…].” Faptul ca pentru prima data in literatura romana , C. Negruzzi caracterizeaza in mod magistral un personaj colectiv m-a facut sa inteleg ca atunci cind am atins aceasta carte defapt am atins un om . Aceasta nu e unica opera citita anul acesta care m-a facut mai matura la acelasi nivel am fost influentata si de ,,Istoria ieroglifica”,veritabila capodopera literara a lui D.Cantemir , una din scrierile cele mai originale si valoroase din toata literatura romana , conceputa ca un pamflet politic ‚dar de o specie cu totul nou si mai ales cu o finalitate ce concura la transformarea ei intro creatie literara cu cheie , viabila dincolo de momentul elaborarii ei si supravetuind epocii . Opera in sine contine o problema care este: Ce urmarea D.Cantemir scriind aceasta opera ? Ce eficienta politica avea ea ? Prin faptul ca nu stigmatizeaza personaje istorice cum este in opera lui C.Negruzzi m-a frapat , el fiind domnitor o persoana care spune mereu lucrurilor pe nume a scris asa o lucrare plina de sarcasm . Desi intrind mai amplu in esenta am inteles ca nu este vorba despre frica sau lasitatea unui asemenea geniu ,opera sa mi-a aratat ca se poate de vorbit printre rinduri si ca putini vor fi cei care o sa inteleaga sensul gindurii tale , dar din multimea care te asculta si putinul care intelege cei ce vor aplica ideile tale la sigur ca vor mai urca o treapta spre culmile ratiunii. As vrea sa mentionez ca nu doar proza si lucrarile foarte ample contin hrana intelectului , ci si in versuri sunt foarte multe condimente necesare pentru o gindire cit mai tenace. Citind, studiind , analizind si comentind faimoasa fabula ,,Ciinele si catelul” de Grigore Alexandrescu m-am ciocnit inca o data cu dureroasa realitatea . Aceea ca autorul pune in discutie prin intermediul personajelor sale , intruchipate de animale personificate , principiul egalitatii , v falsa modestie si nu in ultimul rind egoismul , care exista din toate timpurile intre oameni .Nu doar atunci cind ciinele zice : ,,Numai pe noi mindria nu ne mai paraseste” , aducind in discutie propriul sau exemplu .Afirmind , cu tarie si falsa modestie ca ii face placere cind este considerat la fel ca ceilalti si fiecare i se adreseaza cit mai simplu :”fistecine stie/C-o am de bucurie /Cind toata lighioana , macar si cea mai proasta ,/Ciine sadea imi zice , iar nu Domnia voastra”. Sigur ca cind este vorba despre literatura niciodata nu vom depista o limita , dar aceasta este ceva firesc , pentru ca nicodata nu termini o carte doar ca ai inceput-o.Si din cite cunoastem cartile se impart in doua categorii ; cartile momentului si cartile eterne. In fine in aceast eseu am reusit sa redactez doar cite aspecte ale cititului si influenta cartilor la formarea unui caracter. Exista totusi o multime de intrebari si raspunsuri ce asteapta sa se nasca , dar toate la timpul lor.Mereu am considerat ca inainte de-a deschide o usa a alte-i sali trebuie sa privesti foarte atent daca ai cercetat-o asa cum ti-ai dorit pe cea precedenta. Imi place sa aflu mereu ceva nou dar sa nu uit ce am invatat mai inainte la fel ca si prietenii , cartile necesita multa atentie iar daca acum in secolul douazeci si unu lumea crede ca internetul va inlocui cu brio cartile se gresesc amarnic , pentru ca mirosul paginilor parfumate cu aroma de arbori niciodata nu se vor putea compara cu acele pagini moarte de pe internet. Aici am scris ceea ce simt cu adevarat atunci cind deschi o noua carte iar sentimentul de placere si satisfactie nu ma paraseste niciodata . Insa tentatia aceasta de-a calatori virtual creste de fiecare data cind ma gindesc ca nu e doar o singura lume in care traim.

,, Fiecare carte joaca rolul unei chei ce poate deschide sali necunoscute ale castelului tau.” Cartea este în viţa noastră un element central al creării unui psihic sănătos a unei culturi generale ,este sprijinul în cazul unei decăderi nervoase . Ea ne face să fim mai buni ,ne ajută să trecem mai uşor peste greutăţile vieţii (iar acestea sunt numeroase),intr-un cuvânt ne întăreşte. Pentru mine ea este un mod de comunicare şi reprezintă o ordonare a cuvintelor la formele lor cele mai expresive.A scrie este o artă deoarece trebuie să ai dar pentru a putea să realizezi ceva de calitate.Trebuie să ştii să împleteşti să aranjezii cuvintele în aşa fel încât cititorul să fie atras de ceea ce citeşte ,si să aibă posibilitatea să înveţe ceva din conţinutul lecturii.Sentimentele pot fi exprimate prin cuvinte dar nu oricare dintre ele ci doar acelea ce provin din inimă şi care sunt una şi una cu ceea ce simte autorul. Nu se poate realiza un fel de “tablă a lui Pitagora” care să ne inveţe să potrivim cuvintele, să scriem.Scrisul se învaţa din practică din citirea operelor de mare valoare ale înaintaşilor nostri.Am citit nu putine carti care cu adevarat m-au ajutat sa inteleg unele lucruri pe care nici nu le banuiam.Voi incerca sa demonstrez aceasta prin citeva lucrari una din ele fiind ,,De neamul moldovenilor , din ce tara au iesit stramosii lor”de unicabilul cronicar , prin felul sau de-a scrie Miron Costin.Poate ca in nici-o alta lucrare de-a sa cronicarul nu iese in evidenta ca in Predoslavia la De neamul moldovenilor , marturisire dramatica a unui carturar patriot,care n-a putut suporta ,,ocarile”aduse acestui neam ,,de o seama de scriitori”. Indignarea lui se indreapta impotriva unor copisti ai cronicii lui Ureche, mai ales impotriva lui Simion Dascalul , ,,om de multa nestiinta si minte putina”, care afirmase ca moldovenii ar proveni , din tilharii de la Roma exilati pe teritoriul Daciei.Din aceasta lucrare am invatat ca , patriotismul , preocuparea pentru originea noastra romanica si convingerea ca romanii trebuie sa iasa din intunericul nestiinteise poate realiza doar datorita scrisului ,care e dator sa slujeasca adevarul. Iar daca veni vremea sa vorbesc despre adevaruri atunci capodopera neamului romanes ,, Balada populara Miorita” autorul careea nu este doar o singura persoana , ea a fost culeasa si de Vasile Alexandri care a publicat-o in cunoscuta sa culegere de literatura folclorica.Miorita fiind rezultatul unui proces de creatie seculara include in armonie perfecta un numar variabil de motive . Pe care se bazeaza intreaga opera si ele ne ofera noua cititorului acea sursa de curaj si sacrificiu in numele binelui si al eternului. Pe o nota mai vesela imi permit sa includ in aceasta serie de lucrari studiate anul acesta si comedia ,,O scrisoare pierduta”de I.L Caragiale.Capodopera a dramaturgii romanesti,reprezentata pentru prima oara in 1884, ,,O scrisoare pierduta realizeaza o sinteza superioara intre satirizarea politicianismului epocii si surprinderea unor caractere uname cu valoare de generalitate . Comicul de limbaj-in care Caragiale este maiestru-consta in caracterul evocator al numelor de personaje ,in greselile de exprimare (,,bampir” , ,,scrofulos”etc.), denotind incultura , si ticurile verbale care contribuie la imaginea caricaturala asupra personajelor (,,fix a lui Farfuridi, ,,curat al lui Pristanda).Ce ma facut sa indragesc aceasta opera este deznodamintul vesel si stilul parodic prin care se exagereaza ridicol ce nu-ti permite sa satai pasiv in timpul lecturii.Felul de-a face glume din necaz sa creezi haz ma ajuta si astazi atunci cind sunt in cadrul unui grup si ne intrecem la glume pe teme politice. Daca e sa fac o generalizare la cele spuse in acest eseu atunci eu cred ca in orice arta ai nevoie , nu numai de talent ci si de un intreg bagaj de cunostinte teoretice , care se dobindeste ,inevitabil in timp.Experienta di carti dar si cea din viata , e foarte importanta pentru o persoana ce tinde spre perfectiune.Sunt o multime de sali care au usi si ele pot fi deschise doar cu o singura cheie ce poarta numele de”forta cuvintului”. Iar cele trei reguli pe care le respect atunci cind imi aleg cartile pentru lectura sunt : 1) Nu citesc niciodata o carte mai nou de un an . 2)Citesc nu doar carti faimoase ci pe cele care imi provoaca curiozitate . 3)Mai intii de toate citesc cele mai valoroase opere ale neamului meu apoi pe cele din literatura universala , pentru ca cartile scrise de marii carturari romani detin comorile ce ma pot ajuta sa gasesc adevarata fericire. Nu uit niciodata ca cartea este o grupare a cuvintelor ,cuvintele fiind rostite fiecare cu altă inimă deci cartea infăţişează inima în diferite posturi. O carte este o provocare pt. fiecate dintre noi . Nu trebuie decât să profităm de aceeastă imensă comoară ,să învăţăm să preţuuim. O carte este o provocare pt. fiecate dintre noi . Nu trebuie decât să profităm de aceeastă imensă comoară ,să învăţăm să preţuim.

Da, cu cât înaintăm mai adânc în viaţă şi în noi, înţelegem că există ceva în personalitatea noastră pentru totdeauna incomplet, ceva găsindu-şi expresia în necesitatea absolută de a ieşi din limitele noastre, de a ne depăşi. Sufletul şi spiritul nostru nu-şi găsesc liniştea decât în dăruirea către altceva sau altcineva. Orice creaţie urmează această lege de la cele mai umile opere în lumea materială până la ultimele realizări ale spiritului. De aceea spunea Flaubert că "L’amour est la penture et comme l’atmosphère du génie". Orice fericire se ridică pe acest aparent paradox. Egoismul este sterilitate şi deznădejde. E poate foarte greu de înţeles acest lucru, dar evidenţa lui interioară este luminoasă pentru orişicine îşi dă osteneala să privească în el. Cu cât dăm mai mult, cu cât ne despuiem mai mult de acumulările materiei, cu cât ne devotăm mai mult unei cauze sau unei persoane, cu atât devenim mai bogaţi, mai stăpâni pe destinul nostru, mai apropiaţi de necunoscuta chemare ce străbate sufletului omenesc. Dacă Dumnezeu este lumea aceasta spirituală spre care aspiră sufletul nostru, atunci înţelesul cuvintelor evanghelistului Ioan îşi capătă întreaga lui greutate: Dumnezeu este iubire. Fiindcă iubirea este unica poartă prin care putem merge spre depăşirea noastră, spre confundarea în altă existenţă, prin care putem arunca puntea între noi şi transcedenţă. Şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, rămâne adică în lumea spiritualităţii, a vocaţiei celei mai înalte a omului. După cum vezi, problema care se pune generaţiei tinere este mai mult de ordin personal. Este vorba de o relevare a esenţei ei, de o autocunoaştere de unde va decurge în mod normal şi stilul de viaţă. Fiindcă toate aceste idei, pe care încerc cu atâta imperfecţiune să le fixez în faţa noastră, sunt extrem de cunoscute. Ele constituesc climatul normal în care ar trebui să se dezvolte personalitatea noastră. Din nefericire tocmai pentru acest motiv ele sunt sau ignorate ca tot ce este esenţial vieţii sau dispreţuite de snobismul facil, al spiritelor "avansate". Dacă însă noi nu ne dăm seama de importanţa lor sau nici nu le privim cu atenţie, aceasta se datoreaza felului de viaţă extravert, pe care omul actual îl duce. Trăim numai în afară, conduşi de sugestiile şi presiunile mediului, de cele mai multe ori falsificate, de proastă calitate. Iniţiativa noastră dispare, personalitatea noastră se şterge. Gândirea este din ce în ce mai mult relegată în regiuni izolate, inaccesibile. Trebuie să realizăm că am devenit în cea mai mare parte mecanisme supuse influenţei din ce în ce mai imperative a sugestiilor exterioare, obişnuinţelor create de aceste sugestii, comodităţilor oferite de civilizaţia industrială. Ne-am învăţat să primim, să aşteptăm, să ne lăsăm conduşi de incitări standardizate. Am devenit adică instrumente pasive într-un angrenaj de butoane şi aparate, care atrofiază treptat capacitatea noastră de reflexiune şi afirmare. Dăm din ce în ce mai puţin, întreprindem din ce în ce mai puţin, ne diferenţiem din ce în ce mai puţin, pentru că ne lăsăm nivelaţi din ce în ce mai mult. Trebuie să recunoaştem cu sinceritate că examenul de conştiinţă este un lucru aproape mort în existenţa noastră, că reculegerea şi concentrarea spirituală asupra directivelor vieţii sunt fenomene rarisime. Şi aceasta nu numai la omul obişnuit, dar şi la cel care îşi face aparent din viaţa spirituală un sacerdoţiu. Profesorul şi Preotul ne arată prin tribulaţiile lor, prin detaşarea lor de orice convingeri spirituale, că vocaţia se stinge din ce în ce mai mult, că toate căile spiritului sunt considerate mai ales ca metode de plasare materială a individului şi nu ca situări substanţiale ale sufletului, adeziuni la un anumit stil de existenţă. Trădarea clericilor, de care s-a vorbit mult şi de care se vorbeşte încă, constituie un adevăr teribil, un sunet de clopot pentru cultura noastră. Ea capătă astăzi un înţeles şi mai general, transformându-se într-o trădare a omului. Fiindcă, lăsându-ne târâţi de curent, fiecare pierdem umanitatea noastră, umanitate ce nu se poate rezolva numai în fuga după situaţiuni materiale şi petreceri. Sufletul ne este bolnav şi tot efortul nostru trebuie să fie în sensul însănătoşirii lui, în schimbarea graduată a fizionomiei lui actuale. Această metanoia, această transformare a sufletului este adevărata noastră misiune, fiindcă din ea decurge tot restul transformărilor, pe care le dorim. Este de absolută importanţă să ne convingem că numai printr-o renaştere a fiecăruia dintre noi se poate împlini o transfigurare a ceea ce este dincolo de noi. Nu este deloc eficace să aşteptăm sau să cerem o modificare a celorlalţi sau o schimbare din afară. Totul depinde de tine, totul se realizează prin tine. Trebuie să-ţi trăieşti credinţele şi convingerile, să dai vieţii tale spirituale un conţinut integral. A fi credincios ţie însuţi este deviza. Lumea putrezeşte din cauza lipsei de acord între gândire şi acţiune, iar frica de a-ţi trăi ideile duce la sclavie. "Il en est de ceux qui construisent des systèmes _ scrie Kirkegaard _ comme d’un homme qui a bâti un immense château, mais qui lui-même loge à coté dans l’édifice immense de leur sistéme. Or, dans le monde spirituel, c`est là et ce sera toujours la une objection décisive. Dans le monde spirituel, il faut que les pensées d’un homme soient l’édifice où il loge. Autrement cela ne vaut rien". Cuvinte definite, pe care avem datoria să le înscriem deasupra crizei lumii actuale, ca soluţie adevărată, radicală. Dar oricât de mic ar fi numărul celor ce-şi vor lua asupra lor sarcina de iluminare a tenebrelor şi trăire a adevărului, opera lor va fi valabilă, influenţa lor va răzbi până la sfârşit cu putere, cu elocvenţă. Nu trebuie pe de altă parte să credem că drumul acesta presupune o iniţiere complicată, un lung şir de trepte sau vreun esoterism alambicat. Nu este vorba aici decât de a asculta cu mintea curată glasul adevărului. Gândeşte-te la transformările pe care le cerea Iisus umililor săi prieteni. Oamenii aceştia erau simpli pescari, lipsiţi de orice pregătire, departe de orice rafinament intelectual. Experienţa aceea a fost făcută în asemenea condiţiuni tocmai pentru a se dovedi că izvoarele marilor adevăruri morale, stilul adevăratei umanităţi, sălăşuesc în fiecare din noi. Pentru cei de astăzi însă drumurile au fost străbătute, luminile au fost de atâtea ori revărsate. Şi pe urmă, pentru noi problema nu se pune sub forma apostolică a sacerdoţiului absolut, ci sub aceea a stilului uman de existenţă. Ni se cere numai să revenim la omenia noastră, nu să o depăşim, nu să o sacrificăm unui ideal transcedent. Această din urmă cale este rezervată servitorilor militanţi ai Bisericii. Este însă edificator că mulţi dintre aceia sunt încă departe chiar de stilul uman al existenţei, nu numai de înalta misiune a religiei, ceea ce arată profunda decădere în care ne găsim. Şi acum mă veţi întreba prin ce trebuie să-ţi începi cariera de automat care vrea să se întoarcă la umanitate, de mormoloc care vrea să se ridice din nou la lumină. Este foarte simplu: prin sforţarea de a-ţi afirma şi desăvâşi personalitatea în cadrul uman. Pentru aceasta este necesar să te întorci treptat spre viaţa ta interioară pe care ai părăsit-o de atâta timp. Trebuie să-ţi aminteşti că de atâta timp nu ai mai gândit la problemele mari ale vieţii, că nu te-ai mai dăruit unei acţiuni generoase, dezinteresate, că nu te-ai pregătit deloc pentru moarte, care poate să vie în orice clipă şi să te arunce jos ca pe un fruct necopt. Nu trebuie să uiţi că sfârşitul fiecăruia este aproape, că în fiecare dispariţie este însăşi dispariţia ta, că timpul împlinirii noastre este extrem de limitat. Iar regăsirea şi afirmarea noastră ca oameni stă numai în puterea noastră. Suntem ca nişte arbori dezrădăcinaţi sau uscaţi în cea mai mare parte, suntem ca plante care nu dau rod. Dar forţele vii sunt în noi şi depinde numai de noi să le dăm din nou drumul pentru a împrospăta dezvoltarea oprită în loc. Trebuie prin urmare să trăim cu adevărat, să nu ne lăsăm duşi de apele tulburi ale unei vieţi pierdute, în lucruri care ne îndepărtează de adevăratele noastre preocupări şi idealuri adânci. Nu-ţi dai seama cum fiecare zi a ta se istoveşte în superficialitate, mai departe de adevăratul tău destin decât cel mai străin lucru şi cum această delăsare îţi macină tot ceea ce ai mai bun în tine şi îţi adună pentru sfârşit dezgustul definitiv pentru propria ta viaţă? Cum? Vom sta impasibili la dezagregarea noastră, vom fi omorâţi înainte de a muri, vom împlini cuvântul acelui profesor român, care spunea că "trecem prin viaţă cum umblă un câine înecat pe firul apei, îl duce viaţa unde vrea?" Alegerea este în mâna ta.

Nu de putine ori ne-am intrebat …-Dece soarele detine acest rol primordial atunci cind este vorba de lumina si caldura? In aceasta scurta lucrare nu vreau sa vorbesc despre soare doar ca despre un astru ceresc …Pentru ca dupa cum am observat, rasaritul soarelui este plin de calitati si mistere, de aceea simbolismul soarelui este plurivalent. Pentru unele popoare soarele era chiar o divinitate, un zeu. In cele mai multe traditii, soarele reprezinta o manifestare a divinitatii. Aflat in centrul sistemului ce-i poarta numele, el este simbolul valorilor luminoase, active,. Semnul si casa in care el se situeaza capata o importanta deosebita. Cum lumina alba este o sinteza a tuturor culorilor si a tuturor energiilor planetare, dar are si o specificitate proprie. In astrograma natala Soarele arata energia de care dispunem si in ce directie o indreptam. Reprezinta imaginea complexa a personalitatii noastre, ceea ce oferim semenilor si noua insine (energia pe care o investim pentru a ne cunoaste adevarata noastra natura).Rasaritul de Soare arata ce vrem sa dezvoltam in interiorul si exteriorul nostru, directia spre care ne indreptam, resursele si potentialurile mostenite (calitatile, aptitudinile, dar si diferite defecte) si cum ne comportam in momentul in care ne impunem. Asa cum Soarele pe cer ofera lumina si caldura tuturor, tot astfel Soarele intern ofera lumina constiintei si caldura dragostei fiintei umane. In consecinta, Soarele simbolizeaza spiritul individului, personalitatea sa de baza, calitatile masculine, vitalitatea, vointa, dragostea, creatia, generozitatea, increderea in sine, dar si egoismul, mandria, teatralitatea, atitudinea de superioritate. Puterea de transformare a omului sta in constient sau, in termeni astrologici, in modul in care foloseste si dezvolta Soarele interior. Cu cat acesta devine mai puternic si mai benefic, cu atat omul ajunge sa fie mai eficient si isi implineste mai repede scopurile propuse. Actiunea Soarelui se extinde de la disciplina morala, interioara la integrarea sociala si cuprinde toate legaturile dintre om si mediul exterior.Pentru a intelege mai bine ce vreau sa spun vreau sa va prezint un dialog in fata rasaritului… M`am trezit intr`o dimineata devreme,ca sa admir rasaritul soarelui.Ah, frumusetea creatiei lui Dumnezeu nu poate fi redata in cuvinte!In timp ce priveam rasaritul soarelui,I`am adus laude Dumnezeu pentru frumusetea lucrarii Lui.Stand acolo am simtit prezenta Domnului alaturi de mine. El ma intrebat:”Ma iubesti?” I`am spus:”Bineinteles ca Te iubec,Doamne!Tu esti Domnul si Mantuitorul meu! Apoi ma intrebat:”dar daca ai fi handicapat fizic,M`ai iubi si atunci?”.Eram nedumerita.mi-am privit mainile,picioarele si restul trupului si m`am intrebat oare cate lucruri n`as putea face daca as fi handicapat,lucruri pe care le socotesc normale.Si i-am raspuns.:”Doamne,n`ar fi usor,dar totusi Te`as iubi!” Atunci Domnul mi`a spus:”dar daca ai fi orb,ai iubi oare si atuncea creatia mea si m`ai iubi si pe Mine? Cum as putea oare iubi ceva ce nu pot vedea?Dar m-am gandit la toti oamenii orbi din lume si la faptul ca multi dintre ei il iubesc pe Dumenezeu si creatia Lui.Si am raspuns:”mi`e greu sa ma gandesc la asa ceva,dar totusi te-as iubi!” Domnul m`a intrebat:”Dar daca ai fi surd,ai asculta Cuvantul Meu?” Cum as putea asculta daca ai fi surd?Atunci am inteles:ca sa asculti Cuvantul lui Dumnezeunu trebuie doar sa auzi cu urechile,ci trebuie sa asculti cu inima!Si I`am raspuns:”Doamne nu ar fi usor,dar as asculta Cuvantul Tau!” Atunci Domnul ma intrebat:”dar daca ai si mut-ai lauda Numele Meu si atunci?” Cum L`ar putea lauda fara glas?Dar am inteles-Dumenezeu vrea sa-I cantam din inima si din sufletSunetele nu au importanta.Si noi nu Il laudam pe Dumnezeu doar cu cantari,ci chiar si atuncea cand suntem persecutati ii aducem slava Lui Dumnezeu prin recunostinta noastra. I`am raspun:”Chiar daca nu as putea canta cu cuvinte,tot as lauda Numele Tau!”Si Domnul m`a intrebat:”Ma iubesti cu adevarat?”Cu curaj si cu convingere ferma i`am raspuns:”Da,Doamne!Te iubesc pentru ca Tu esti singurul Dumnezeu adevarat!: Am crezut ca am raspuns bine,dar Domnul m`a intrebat:”DACA MA IUBESTI DE CE PACATUIESTI?” Si am raspuns:”Doamne,sunt doar om-nu sunt perfect.Dar Domnul m`a intrebat:”De ce in vremuri de pace si bunastare te indepartezi cel mai mult de Mine?De ce numai in vremuri de necaz te rogi din toata inima?Nu am putu da nici un raspuns.Doar lacrimi.Domnul a continuat:”De ce canti numai la adunare?De ce ma cauti numai in ceasul de inchinare?De ce te rogi atat de egoist?De ce imi esti necredincios?” Si lacrimi au continuat sa imi curga pe obraz. “De ce iti e rusine de Mine?De ce nu raspandesti Vestea Buna?De ce in vremuri de prigoana ceri ajutor de la oameni si nu alergi la Mine?De ce cauzi scuze atunci cand iti dau o ocazie sa slujesti in Numele Meu?am incercat sa raspund-dar nu am gasit nici un raspuns! “Esti binecuvantat cu viata.Te`am creat ca sa n`o irosesti.Te`am binecuvantat cu talente ca sa ma servesti,dart u fugi de Mine.Ti`am revelat cuvantul Meu dar nu te adancesti in El.Ti`am vorbit,dar urechile ti`au fost inchise.Ti`am aratat binecuvantarile Mele,dar ti`ai intors privirile de la mine.Ti`am trimis slujitori ai Mei si tu ai stat nepasator cand ei erau respinsi.Ti`am auzit rugaciunile si Ti`am dat raspuns la toate!Dar,MA IUBESTI TU CU ADEVARAT? N`am putut raspunde.Cum sa ii raspund?M`a coplesit rusinea.Nu am nici o scuza.Cu inima zbrobita si lacrimi pe obraz,am spus:”Doamne,iarta`ma.nu sunt vrednic sa fiu copilul Tau!Si Domnul mi`a raspuns:”Tu esti al meu prin har si nu prin merit!Am spus:”Doamne,oare vei continua sa ma ierti?De ce ma iubesti?Domnul mi`a raspuns:”Te iubesc pentru ca te`am creat.Esti copilul Meu si nu te voi parasi niciodata.Cand plangi,mie mila de tine si plang cu tine!Cand strigi de bucurie rad si eu cu tine!Cand esti descurajat Eu te incurajez.Cand cazi Eu te ridic.Cand esti oboist Eu te port pe brate.Eu voi fi vu tine pana la sfarsitul zilelor si te voi iubi intotdeauna.Niciodata nu am plans cu atata amar.Cum am putut fi atat de nepasator?Cum am putut fi atata de nepasator.Cum am putut zdrobi atat de mult inima Lui Dumnezeu?La`am intrebat pe Dumnezeu:Doamne,cat de mult ma iubesti?Domnul si`a intins bratele si am vazut in palmele sale urmele cuielor.M`am inchinat la picioarele Domnului Isus Cristos,Mantuitorul meu si pentru prima oara m`am rugat cu adevarat. In fine pentru mine Soarele este generator de viata, iar stralucirea sa provoaca manifestarea lucrurilor. Soarele nu face doar ca lucrurile sa fie perceptibile, el figureaza totodata punctul de inceput si are functia de a masura spatiul manifestat.

Tema

Fabula „Cainele si caţelul” de Grigore Alexandrescu satirizează dorinţa celor care vor să panvină prin orice mijioace, să ajunga puternici prin ipocrizie, aroganţa şi amenintari. Autorul pune în discuţie prin intemnediul personajelor sale, întruchipate de animale personificate, principiul egalităţii între semeni.

Titlul subliniaza confruntarea în planul ideilor dintre cele doua personaje, câinele si caţelul. Ele se afla în antiteza si reprezintă niste tipuri umane generale, pe care le putem întalni si astazi si totdeauna. Câinele este un simbol pentru omul nesincer, al carui ţel ascuns în spatele unor vorbe frumoase, dar ipocrite, este sa parvină, sa ajungă în randurile celor puternici. Caţelul întruchipeaza pe omul naiv, care dă crezare cu usurinţa cuvintelor frumoase si promisiunilor nesincere.

Universul operei

Fabula începe cu vorbele arogante ale dulăului Samson care îsi exprimă indignarea faţă de pretenţia celor mai puternici, precum lupii, că „preţuiesc ceva” prin originea lor nobilă. El consideră ca acest aspect este o întamplare si apreciază cu falsa modestie: „Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arat nu-mi place”. În felul acesta, el critica lipsa de modestie a celor mai puternici decat el.

În sprijinul afirmatiilor sale, aduce exemplul tarilor civilizate în care exista egalitate. Cum societatea este în schimbare („lumea se ciopleste”), asteapta ca progresul sa se manifeste si in societatea noastra unde, din pacate, exista multa aroganţa din partea celor puternici: „Numai pe noi mandria nu ne mai paraseste”. Pentru a fi cat mai convingator în ceea ce sustine, el aduce în discutie propriul sau exemplu. El afirma cu

tarie si cu falsa modestie că îi face placere cand este considerat un om obisnuit si

fiecare i se adresează cat mai simplu: „fieştecine stie / C-o am de bucurie / Cand toată

lighioana, macar si cea mai proasta, / Caine sadea îmi zice, iar nu Domnia voastra”.

În acest moment intervine povestitorul care priveste scena din exterior, aducand cateva precizari legate de timp si personaje: „Asa vorbea deunazi cu un bou oarecare

Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare”. Prin cateva cuvinte, sunt portretizate

sumar cele doua personaje prezente: „un bou oarecare”, fara identitate precizata, un

animal puternic, dar tăcut, care nu intervine în discursul celuilalt. Samson este definit

drept „dulău de curte”, mai puţin puternic decat boul, dar mai zgomotos. El vrea să atragă atentia asupra sa si asupra ideilor pe care le sustine.

Scena este animata de interventia lui Samurache care, incurajat de cuvintele promiţătoare ale lui Samson, paraseste pozitia lui de „simplu privitor”, într-un elan de

fraternitate. El „S-apropie îndata / Sa-si arate iubirea ce are pentru ei: / «Gandirea

voastră, zise, îmi pare minunată, / Şi simtimentui vostru îl cinstesc, fratii mei.»”

Încantat de ideile expuse de Samson, el îsi arată admiratia fafa de mai puternicii ogrăzii, tratandu-i de la egal la egal, ca pe niste frati. Afirmatia lui Samurache starneste mânia lui Samson, uimit de îndrazneala bietului caţel. Pe un ton jignitor, îi răspunde amenintandu-l cu bataia: „Noi, fratii tai, potaie! / 0 sa-fi dam o bataie / Care s-o pomenesti.” El restabileste diferenţa de rang si putere dintre ei, coplesindu-l pe

Samurache cu jigniri pentru lipsa de respect pe care le-o aratase: „Cunosti tu cine

suntem, si ti se cade tie, / Lichea nerusinata, astfel sa ne vorbesti?” incercarea sarmanului catel de a se justifica este taiata cu autoritate si dispref, dulaul explicandu-i cu aroganţă adevaratul sens al cuvintelor sale: „Adevarat vorbeam / Ca nu iubesc mandria si ca uresc pe lei, / Ca voi egalitate, dar nu pentru caţei”. Morala este simplă: dulăul dorea egalitate cu cei mai puternici decat el, iar în fata celor slabi dorea sa menţina diferenţa de pozitie sociala, ca o certificare a puterii sale.

Moduri de expunere

Naraţiunea este realizata prin succesiunea de secvenţe care ţin de întamplarea petrecuta, transpusa în lumea animalelor.

Dialogul ramane modul de expresie dominant si prindpalul mijioc de caracterizare

a personajelor. Modul în care acestea vorbesc, tonul si atitudinea lor reflecta în chip

expresiv felul în care gandesc si sentimentele lor. Replicile vii dinamizeaza naratiunea,

transpunand întamplarea într-o mica sceneta, plina de viaţă si umor.

Descrierea este utilizata puţin, în cateva notaţii legate de caracterizarea personajelor, surprinzand plastic gesturi si atitudini: Samson, „dulău de curte”, „lătra

foarte tare”; Samurache „şedea la o parte / Ca simplu privitor”.

Samson simbolizeaza dorinţa de parvenire vadită în discursul nesincer prin care cauta sa-i impresioneze pe ascultatorii sai. Minciuna îl ajuta sa-si susţina ideile si poziţia pe care o doreste egala cu a celor mari, cei de rang boieresc. Afisand o falsă modestie, el caută să atragă mulţimea de partea sa, iar prin tonul sforăitor, bazat pe argumente de ordin social-politic („lumea se ciopleste”, „În ţări civilizate / Este egalitate”), el vrea sa-i convinga pe cei simpli, care nu cunosc bine situaţia si pot fi usor manevraţi si păcăliţi de falsii politicieni. El susţine egalitatea între semeni, ceea ce se dovedeste a fi, în final, o minciuna.

Samurache este cel care cade prada primul ipocriziei si falsitatii lui Samson. Naiv si încrezator, el este atras de cuvintele promiţatoare ale dulaului „care lătra foarte

tare”. Credulitatea sa va fi sancţionata cu asprime chiar de Samson, care îi precizeaza

pe un ton jignitor („potaie”, „lichea nerusinata”) si plin de ameninţari („O sa-ţi dam o

bataie / Care s-o pomenesti”) care este adevaralul sens al cuvintelor sale: „Ca voi

egalitate, dar nu pentru caţei”. El îi arata astfel ca îi dispretuieşte pe cei mai slabi

decat el, pe care vrea sa-i menţina în starea lor de supunere fafa de cei puternici. Cand Samurache îsi arata sentimentele de admiratie si fraternitate fata de puternicul Samson, este repede pus la punct pentru îndrazneala lui de acela care doreste egalitatea cu cei „de neam mare”. Samurache, al carui nume sugereaza un om slab si naiv, greseste numai în masura în care crede promisiunile mincinoase ale lui Samson si nu asteapta sa vada faptele acestuia, care sa-i probeze cuvintele.

Al treilea persona] este „un bou oarecare”, un personaj neutru, care nu intervine în discuţie. El este un simplu martor al întamplarii. Prin puterea fizica pe care o are, el

este considerat de Samson ca facand parte din randul celor puternici, fiind un parvenit

recent. El asculta cu nepasare cuvintele lui Samson si faptul ca nu participa la discutie

poate demonstra ca reprezinta clasa nobililor, dar nu prin nastere, asa cum sunt vechii

boieri: „lupii, ursii si leii”, pe care Samson îi dispreţuieste. Faptul ca el nu sare nici în

apararea lui Samurache poate confirma ca este, în mod tacit, de partea lui Samson.

Un critic observă cu justete:”«Samson, dulau de curte ce lătra foarte tare», e un demagog, asemenea atatora care voiau egalitatea celor mijiocii cu cei mari, dar în nici un caz cu cei mici. Felul cum tipul se desprinde îndaratul animalului care-l simbolizeaza, felul cum boul se identifică cu parvenitul, ori vulpea cu demagogul liberal creeaza un comic scenic.”

Versurile cu o masură inegală poartă amprenta dialogului, transpun sentimentele pe care le traiesc personajele: falsa modestie transmisa prin versuri ample, sforaitoare si accesul de manie si uimirea redate prin versuri scurte.

Dialogul nu este segmentat prin strofe, pentru a fi cat mai natural. Rima este în general împerecheata, poetui nerespectand-o totusi în jocul firesc al replicilor. Versurile care exprima cuvintele lui Samurache au rima încrucisata. parcă pentru a fi în discordanţă cu spusele lui Samson. Intreaga prozodie devine un mijioc care se adauga în nuantarea dialogului, în realizarea unei libertati de expresie. Ritmul fabulei este neregulat, exprimand tonalitatea diferita a dialogului, a sentimentelor protagonistilor.

Fabula

Aceasta poezie reprezinta o fabula, respectiv o creatie epică povestind o întamplare prin intermediul unor personaje animaliere. Creatia satirizeaza ipocrizia si parvenitismul, cu scopul de a le îndrepta. Structura atesta existenţa fabulei, poezia avand doua parti: întamplarea si morala sau învaţatura, existenta la sfârşit si separata de prima parte printr-un spaţiu. Aceasta creatie, bazata pe dialog, are caracterul unei mici scenete. Alegoria reprezinta procedeui prin care ghicim ca oamenii se ascund în spatele mastilor de animale pentru a critica idei si sentimente: falsitatea, minciuna, vorbele goale fara acoperire In fapte, naivitatea etc. Personificarea ramane figura de stil centrala prin care se realizeaza acest transfer dinspre lumea animalelor spre lumea oamenilor, cu toate defectele care exista aid si pe care fabula ni le dezvaluie pentru a ne atrage atentia si a le îndrepta.

Limba vorbită, cu accente populare („dobitoace”, „neam”, „se ciopleste”, „fiestecine”) sau neologice („civilizate”, „egalitate”, „capriţii”, „nobil”) subliniaza alternanţa de registre corespunzatoare oamenilor simpli sau celor puternici, boierilor.

Replicile personajelor, pline de naturalete, realizeaza un dialog viu, plin de umor,

la care concura constructiile exclamative („Cat îmi sunt de urate unele dobitoace, /[…]

Care cred despre sine ca pretuiesc ceva'”; „Noi, fratii tai, potaie!”) sau interogative

(„Noi, fratii tai?”, „Te-ntreb eu, ce ziceam?”). Formulele de adresare, depreciative,

accentueaza umorul: „potaie”, „lichea nerusinata”.

Figurile de stil utilizate in mod echilibrat confera si ele nota unui stil viu si natural

prin care animalele dobandesc însusiri umane, printre care si defecte pe care autorul le critica. Samson este echivalentui omului ipocrit, Samurache reprezinta omul naiv, iar boul arfi martorul nepasator.

Personificarea este figura de stil dominanta.

Epitetele evidenţiaza sugestiv trasaturi ale personajelor sau ale acţiunilor: „Gandirea […] îmi pare minunata”; „capriţii deşarte”; „raspunse Samson plin de mânie”; „lichea nerusinata”, „caine sadea” etc.

Comparaţia accentueaza postura unor personaje: „şedea la o parte / Ca simplu

privitor”.

Repetiţiile scot în evidenţa idei si sentimente cum ar fi egalitatea, fraternitatea:

„gandirea voastra… / Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei”; „Noi, fraţii tai?„,

„Noi, fraţii tai, potaie!”.

Enumeraţiile accentueaza ipocrizia discursului: „unele dobitoace / Cum lupii, urşii, leii şi alte cateva”; „Toate iau o schimbare si lumea se ciopleste”.

Figurile de stil subliniaza si ele oralitatea stitului, naturaleţea dialogului, care

sonfera fabulei caracteristicile unei scenete.

Ceea ce constituie esentialul acestei fabule a lui Grigore Alexandrescu este, în opinia criticilor: „dubla atitudine si alternare de limbaje a lui Samson, „dulău de curte ce lătra foarte tare”. Din atitudinile deosebite – amical deferentă faţa de bou si aspră faţă de caţel – din confruntarea frazelor sonore si însirate cu usurinţa cu cele câteva vorbe repezite cu care e pus la locul lui caţelul, se deseneaza tipul. […]

Dupa exemplul lui La Fontaine, Alexandrescu transforma fabulele în mici scenete, nu numai intensificand dialogul, ci urmarind pas cu pas acţiunea personajelor si

reprezentandu-le gesturile si mimica.”

Putem numara stele de pe cer din nebunie ori din plictiseala. Uneori din ambele motive. Insa de cele mai multe ori uitam sa ne numaram si pe noi , singura stea , singura planeta, singurul soare care conteaza ! Privim Universul cu o ciudata neincredere, de parca nu am putea concepe ca mai exista si alte lumi, si alte realitati, si alte locuri in care alte forme de oameni iubesc, urasc, ucid, traiesc. Astfel ca, realitatea ne izbeste necontenit cu partea ei ascunsa in umbra: Ceea ce nu vedem ne vede. Ceea ce nu simtim ne simte. Ceea ce nu ne lipseste ne apartine. Treptat, insa, lucruri pe care nu le vedem devin vizibile iar lucrurilor pe care suntem obisnuiti sa le avem incepem sa le simtim lipsa. Natura noastra ne spune ca omul este un sistem dinamic in care o infinitate de lucruri pe care le avem face schimb de materie si spirit cu o infintate de lucruri pe care nu le avem. Atat timp cat va exista un echilibru in acest sistem va exista si armonie. Insa omul este o fiinta haotica ce va tinde sa-si asume rolul cunoasterii si va claca in fata noilor infinituri de necunoastere pe care le va intrezari. Omul nu a fost creat pentru a fi fericit ci pentru a oscila intre nebunia descoperirii si plictisela de armonie. Fericirea este doar momeala ce-l va tine in cursa, pana la sfarsit…

Iata ce se intimpla cu noi atunci cind calcam tarimuri noi si lasam imaginatia si limbajul corpului sa fie unicul stapin al destinului. Este vorba despre el , ea si o dragoste in vis nimic mai mult insa traita cu dubla intensitate fata de ceea ce suntem obisnuiti sa simtim, sa traim si s a intelegem noi pamintanii. Si iata e momentul destainuirii:

( Rafael printer flacarile vesnice si cuprins de-o lumina divina catre iubita sa Lily).

Rafael : Romeo şi Julieta suntem noi. Noi care vrem să schimbăm lumea. Noi care ştim că dacă n-o vom face, e păcat. Noi care avem încredere că e posibil. Noi care suntem liberi să iubim. Romeo şi Julieta sunt adevărul nostru. Şi sunt lumina noastră. Şi sunt speranţa noastră pentru totdeauna. Şi sunt doi. Romeo şi Julieta suntem noi. Atunci când nu ne este frică.

Lily : Plutesc din nou in visele cu tine… Si-mi este dor de tine… Ma plimb ganditoare prin amintirile cu tine…toata viata am asteptat o iubire care sa ma copleseasca cu pasiunea ei… astept… in vise vii mereu si-mi promiti ca vii… dar eu stiu ca ai sa vii intr-o noapte cu toate ca mai stiu ca in acest univers nu exista nici un colt pentru noi,… in care sa fim noi, in acelasi spatiu si in acelasi timp, nu mai incape lumea de noi…tu n-ai sa te ratacesti pe drum venind la mine din cauza lumii si a ideeilor preconcepute…si n- am sa te pierd …ohh! dragul meu cata durere am, nimeni nu intelege, doar Dumnezeu stie ce-i in sufletul meu…E asa de multa liniste de parca mi-ai jurat tacere si nu iubire…tacerea vine, nu ma intreaba de o vreau, daca o doresc, o urasc, ea vine linistita si mi se aseaza in inima si in suflet… Te-am vazut… in vis ai venit si m-ai cuprins in tacere in brate… tacut… m-ai privit… tacut… ai plecat tacut… Apoi, un tunet a cuprins pamantul, sunt hohotele mele… ploaia ce curge siroaie… sunt lacrimile mele .. Cum impaci un suflet care plange ?cum dragul meu?stiu eu, doar stand la pieptul meu …astept sa vina seara… sa adorm din nou cu tine-n gand…si tu nu stii… acolo vii… mereu… mereu… mereu la patul meu, iar eu, eu iti luminez drumul printre stele in Calea Lactee…pana murim sa ne iubim in ani lumina…te iubesc si vreau sa fim impreuna,cat timp mergem pe jos distanta de la soare la luna

Rafael : Mai da-mi un semn. Si voi veni la tine Pe-un fir de gand, Asa cum vine Lacrima. Plangand.

Sa curg din palma Zambet de iubire, Sa-ti inveleasca Trupul de argint Flamand de fericire.

Sarutul ca o boare Strivit pe pielea-ti fina Cu gust de soare Si miros de luna, Din doruri iti alina.

Inchidem ochii. Ne cufundam in noi. Eu nu te vad, Tu nu ma vezi, Dar suntem amandoi. …nu mai am cuvinte sa-ti arat dragostea si iubirea ce ti-o port…

Eternitatea , nu e doar un cuvint , ea reprezinta tot , trecutul , prezentul si viitorul . E cea mai cuprinzatoare realitate din cite exista , pentru ca din eternitate s-au nascut toate celelalte … ea raminind un izvor infinit si nedefinit . O putem asocia cu viata fiind ambele atit de mult dorite de toti muritorii.E bine sa cunosti pentru ce ai fost creat posibil ar aparea mai putin dorinta de-a fi si de-a ramine nemuritor . Dar ce se intimpla atunci cind nu esti creat ‘’nici ceresc , nici pamintesc , nici creator nici nemuritor ci tu fiind un mestesugar liber si independent fata de tine insuti ?” In acest caz totul este mult mai simplu si inedit fiind mestesugar ,, iti poti da acea forma pe care ti-o vei fi ales .” Probabil multi si-ar fi dorit sa se nasca mestesugari , pentru a putea devein pamintesti si nemuritori dar alesii Domnului sunt putini .Adam este unul dintre cei putini si eterni iar Manole este unul dintre cei multi care s-a luptat pentru a fi etern. Nimic nu-l impiedica pe cel ce traieste pe pamint sa devina asa cum isi doreste importantaeste dorinta de-a fi si de-a ramine cit mai mult in eternitate, iar pentru ca sa ajungi la un asemenea apogee trebuie sa iubesti oamenii si ceea ce faci in masura incalculabilului si alienabilului.

Dragostea pentru oameni si creatie este una cadou pe care Dumnezeu la dat o data cu crearea noastra. Cind Dumnezeu i-a insuflat lui Adam “suflarea de viata” i-a insuflat si dragostea , pentru ca doar ea este vesnica si nu depinde de timp . Dragostea nu consta in faptul nu ca noi am iubit pe Dumnezeu pentru ca ne este tata , ci in faptul ca el ne-a iubit pe noi , si-a trimis pe Fiul Sau ca Jertfa de ispasire pentru pacatele noastre . Dumnezeu a dat pe Fiul Sau s-a sufere pentru noi ca sa capatam mintuirea . Acesta a fost un act al caracterului Lui Dumnezeu care este dragostea. El nu a masurat pretul care trebuie sa-l plateasca pentru salvarea omenirii. Asemeni lui a procedat si Manole a daruit totul pentru creatiea sa, zidind-o pe Ana si pruncul sau el a devenit etern prin fapta sa .Observam aceeasi ordine de idei si in Biblie cartea tuturor cartilor si operelor .Dumnezeu si-a jertfit fiul , Manole sotia si copilul pentru a salva ceea ce iubesc mai mult decit orice – arta frumosului. De fiecare data nimic nu s-a putut crea fara ca femeia sa fie cel mai important element al creatiei.Mama lui Isus este Maria din Nazaret o fiinta care a semanat dragostea printer oameni prin fiul sau Isus astfel dind viata si eternitatii. Ana este si ea o fiinta nevinovata si absolut pura care datorita divinitatii sale si prin jertfirea de sine putea sa opreasca surparea zidurilor si contemplarea dragostei fata de Dumnezeu ce este slavit anume in manastiri si biserici.

Totusi cele mai importante personaje ale eternitatii si-a vietii ramine a fi Adam si Eva . Iar nemurirea lui Adam a fost asigurata de dragostea Evei care i-a demonsrat ca vesnicia traieste prin oameni si credinta. Si chiar daca femeile nu intotdeauna actioneaza rational dupa conceptiile imaginate de catre jumatatea lor , ele sunt stimuli care te fac sa iubesti cu adevarat , sa daruiesti totul pentru frumos.

Eva este numele general al tuturor femeilor , iar Adam e un nume colectiv , pentru tot neamul omenesc.

Numele de Eva semnifica viata , iar Adam a chemat numele femeii sale asa , fiindca este mama tuturor celor vii.

Viata vesnica fiind dragostea pe care i-a daruit-o Eva, la facut pe Adam un nemuritor spre idealul caruia e bine sa tindem…

Din noapte adinca a trecutului nostru , strabunii ne-au transmis pe cale orala , o mostenire artistica de mare valoare.In interiorul lor , baladele reprezinta un capitol de seama .

Iar in traditiile populare , aceste creatii se numeau ,,cintece batrinesti “, ,,voinicesti” sau ,,haiducesti “, subliniind vechimea si continutul lor prin excelenta eroica.

Termenul apusean de “balada” a fost preluat de Vasile Alecsandri , din dorinta de a face cunoscuta lumii intregi genialitatea poetica a poporului roman . Caracterul esential al baladelor noastre este epicul bogat , descrierea minutioasa a faptelor si intimplarilor , insotite mereu de tonul liriccare este si gama de culori a folclorului romanesc.Si nu toate lucrarile sunt opere , recunoscute de natiune sunt acelea in care subiectul se naste in suflet si sunt redactate de intelect. Avem o gama variata de balade insa titlul de “valoroase “il detin doar acelea ce sunt datate cu rafinament expresionism si extraordinare metafore plasticizant – revelatorii. Poetii , care reusesc sa creeze asemenea tezaure culturale traiesc esentele inaintasilor comunicind cu ei in acelasi duh al solului natal.

Acesti parinti ai baladelor au devenit cei mai mari dramaturgi ai neamului nostru , care au puterea de-a da viata unor minuni spiritual fiind scufundati in profundul sens al existentei. Iar majoritatea temelor pentru balade sunt inspirate din haosul primordial al humei materne. In argila stramoseasca se afla forta care e in stare sa opreasca timpul pentru citeva moment. Alaturi de codri , munti ,dealuri ,si izvoarereusesti sa-ti alini durerea si s- a te regasesti pe tine insati .

A scrie o balada e simplu pentru cel care simte nevoia de-a se spovedi in fata eului propriu. Iar o mare dificultate este intilnita doar de cei ce nu triesc.Din operele nemului poti acumula o experienta colosalade viata nefiind nevoia de-a te incadra trupeste in miezul actiunii , este destul sa intelegi si sa apreciezi tot ce s-a creat pentru o lume mai buna.Toate gindurile nesfirsite pina la urma le putem gasi in balade si mituri , adesea balada traieste prin mit si viceversa.E firesc deoarece la baza creatiei este suferinta si experienta de viata. Deslusim in nenumarate opera jertfirea de sine , armonia, mituri dedicate diferitor zei si totusi subietul principal ramane mitul uman .

Doar cu ajutorul acestei filozofii ce dainuie de secole in cultul nostru popular, noi vom fi capabili sa descoperim noi conceptii ale artei ce ne fac sa determinam cu fermitate capacitatea de realizare ca natiune.

Sunt multe lucruri ce depind de ingeniozitatea creatorului ,dar daca autorul nu are talentul de-a compune , versurile si scrierile sale sunt seci fara inteles. In ele nu e contemplate forta divina de-a te captiva , iar reusita de imbinare a realului cu fantastical creeaza atmosfera de cercetare si cugetare asupra fiecarui cuvint.

In fine sunt atitea lucrari pe care trebuie sa le intelegem ,dar daca ele nu ar exista s-ar prabusi tot universal asupra noastra si chiar nu vom putea determina nici a suta parte din sensul existentei noastre.