Medierea formă de soluţionare a conflictelor

Conceptul Medierii

,, Mediere ,, inseamna de a introduce o a treia parte unde la inceput existau doua parti , deci inseamna de a crea un sistem tertiar unde exista la inceput  un sistem binar . Medierea reprezenta partea care sa afla intre doua extremitati deci , ar putea fi asociata cu un traducator ,  un receptor , analizator si transmitator  de informatie . In acest caz mediatorul are un efect direct asupra socialului , deoarece participa la transmiterea unui mesaj . Transmiterea unui mesaj din partea unei persoane are direct rol de formator de opinie si de actiuni in cadrul societatii. Acest proces prin care se impune ca  Mediatorul sa faca  parte din sectorul tertiar din care face parte televiziunea , radioul in general mas media explica rolul foarte mare pe care il poate avea Mediatorul si in general medierea asupra societatii .

Conceptul dat ne ofera posibilitatea sa intelegem pe cit de importanta ar putea fi medierea in societatea moldoveneasca . Proces prin care individul poate sa-si schimbe atitudinea fata de societate dar cel mai important fata de semenii sai .

Gasirea unui compromis nu numai fata de o anumita situatie dar si fata detine insusi ar avea un efect extraordinar , efect care ar stimula cresteri nu  numai spirituale dar si economice , sociale .

Dupa parearea mea ,, medierea este catalizatorul schimbarilor individului secolului 20 si crearea personalitatii secolului 21 ,, autor . Petru Apostol

Conflictele din Republica Moldova nu reprezinta cazuri particulare. Faptul ca un sir de conflicte etnice au avut loc pe intreg teritoriu al fostei URSS vorbeste despre anumite cauze obiective ale acestora, despre o mostenire pe care noile state independente au primit-o din partea regimul comunist. Aceasta se refera si la conflictele aparute in alte state multinationale postcomuniste. Fosta Uniune Sovietica si tarile postsovietice au avut de trecut printr-un val dramatic de activism etnopolitic si lupte intercomunitare in special de la sfirsitul anilor 80 ai secolului trecut incoace. Astfel, conflictele etnice constituie una din caracteristicile modernitatii, dar ultimul deceniu a adus schimbari seismice in relatiile dintre diferite comunitati din intreaga lume. Intelegerea cauzelor, manifestarilor si consecintelor conflictelor etnice a preocupat factorii politici de decizie si opinia publica in perioada postsovietica, constituind o adevarata provocare pentru cercetatorii contemporani. De asemenea, intelegerea acestor cauze este importanta si pentru evitarea pe cit este posibil a speculatiilor politice.

Dupa prabusirea comunismului si disolutia statelor multinationale: URSS, Cehoslovaciei si Iugoslaviei au fost ridicate probleme fundamentale privind natura statului, suveranitatii, autonomiei, dreptului la autodeterminare, etc. Evident, aceste probleme erau vazute in mod diferit. Pentru noile state aparute imediat dupa dezintegrarea celor mentionate mai sus principiul integritatii teritoriale detinea superioritatea asupra dreptul la autodeterminare a minoritatilor. f5f18fg

In tarile postsovietice, provocarea a fost dublata de faptul ca traditia marxista ortodoxa din stiintele sociale, predominanta in aceste tari la inceputul perestroicii, s- au pomenit complet nepregatite sa faca fata chestiunilor ce tin de conflicte etnice care erau considerate drept ceva invechit si aproape imposibil intr-o societate de „socialism matur” si „internationalism triumfator” unde „chestiunea nationalitatilor” a fost rezolvata „odata si pentru totdeauna”. In incercarea de a raspunde la imperativele problemelor etnice intr-un context de schimbari socio-politice rapide si profunde, cercetatorii trebuiau sa abordeze un domeniu destul de nou, apelind la instrumente teoretice noi, non-marxiste, pe care urmau sa le aplice realitatilor postcomuniste19.

a) Varietati si tipologii de conflicte in spatiul postsovietic

Orice conflict ce are loc in cadrul unei structuri sociale este calificat in diferite feluri. Atit fosta Uniune Sovietica, cit si tarile postsovietice, au fost extrem de diverse din punct de vedere etnica. In conformitate cu unele estimari aproximative pe fostul teritoriu sovietic locuiau aproximativ 150 de grupuri etnice. Etniile nerusesti formau ceva mai mult de jumatate din populatia URSS. Toate aceste popoare au fost incorporate intr-un singur stat cu toate implicatiile geografice, culturale, economice si religioase ale unei asemenea incorporari – diversitate fara precedent. De aceea, cercetatorii sint de acord ca tarile postsovietice, au cunoscut citeva feluri diferite de conflicte etnice, multe dintre care cu adinci radacini istorice. Din acest punct de vedere pare a fi incorect sa se considere ca toate problemele etnice postsovietice ca unele ce implica aceleasi consecinte si remedii.

Aceasta varietate de dispute etnice si cauzele lor se reflecta in diferite tipologii de conflicte etnice. Una din tipologii, aproape evidenta de la sine, se bazeaza pe evidentierea nationalismelor de „matrioska” ce reflecta ierarhia unitatilor etno- teritoriale in cadrul fostei Uniuni Sovietice. Potrivit ei, pot fi identificate citeva sfere principale de conflicte interetnice in URSS: – relatiile dintre autoritatile unionale centrale si republicile sovietice;

– relatiile dintre republicile sovietice;

– relatiile dintre guvernul republicii unionale si autonomiile etno-teritoriale din cadrul republicii unionale, precum si cele dintre formatiuni autonome din aceeasi republica20;

– statutul si problemele minoritatilor etnice care nu aveau o formatiune etno- teritorialas – statutul si problemele etniilor impartite.

Drept consecinta, dupa disolutia URSS conflictele au evoluat si poate fi propusa o alta tipologie pentru conflictele interetnice din Comunitatea Statelor Independente (CSI):

– conflicte teritoriale asociate cu problema reunificarii unor grupuri etnice separate;

– conflicte provenind din dorinta unei minoritati etnice de a pretinde dreptul la autodeterminare prin crearea unui stat independent; – restaurarea drepturilor teritoriale ale grupurilor etnice ce au fost deportate cu forta;

– conflictele ce au aparut ca rezultat al schimbarilor teritoriale arbitrare facute in perioada sovietica; – conflictele asociate cu interese materiale ale elitelor conducatoare;

– conflicte asociate cu factori de natura istorica, preconditionate de traditii de lupta indelungata pentru eliberare nationala;

– conflicte cauzate de prezenta „popoarelor deportate” aflate pe teritoriul altor republici;

– conflicte asociate cu discriminarea reala sau imaginara a populatiei rusesti din statele postsovietice;

– disputele lingvistice in care se imbraca insatisfactiile etno-politice si pretentiile la un statul special ale grupurilor etnice.

Unii experti considera ca initierea si escaladarea conflictelor etnice reprezinta, de fapt, rezultatele proceselor de autodeterminare nationala din perioada „perestroicai” si directionate spre stabilirea prioritatii drepturilor colective ale unui grup etnic in raport cu drepturile individuale. Factorii principali generatori de conflicte sint legati de frustrarile aparute in urma dezintegrarii structurilor de stat vechi la toate nivelele, confruntarea dintre elitele regionale si cele centrale, lupta dintre elitele etnice pentru functii importante sub aspectul puterii, conflictul dintre fortele nationaliste si cele comuniste sau neocomuniste, deghizarea si conservarea regimurilor comuniste sub forma suveranitatii de stat (cazul Asiei centrale), consolidarea fortelor politice proimperiale si absenta unei strategii politice in toate taberele implicate in conflict.

Au fost identificate si tipuri principale de conflict interetnic care au avut loc pe teritoriul fostelor republici sovietice:

– elitele politice noi atit cele ale natiunii titulare, cit si cele ale minoritatilor, urmarindu-si obiectivele, au canalizat nemultumirea publicului spre alte grupuri etnice, facindu-le vinovate pentru problemele existente;

– conflicte intre nationalitatea titulara si minoritati etnice rusolingve care nu puteau sau nu doreau sa se conformeze noilor realitati lingvistice impuse de majoritate;

– consecintele deportarilor popoarelor din perioada comunista, sau conflicte pe parcursul reintoarcerii proprietatii sau revenirea la locurile natale; – ostilitati armate intre elite politice noi si elitele vechi care nu doreau sa piarda influenta economica si politica in cadrul republicilor;

– conflicte politice privind pretentiile de largire a statutului teritorial-administrativ al etniilor netitulare;

– conflicte aparute din cauza teritoriilor disputate din punct de vedere istoric.

b) Identificarea seturilor de cauze ce duc la conflicte interetnice

Prabusirea regimului autoritar a facut posibile conflicte dupa ce „capacul cazanului internationalist” a fost ridicat de pe vechile uri si resentimente etnice si obidele cu greu retinute in tot acest timp au rabufnit cu forta.

Trei largi seturi de cauze ale conflictelor interetnice in fosta URSS au fost identificate si se discuta pe larg: 1) generale, structurale si sistemice; 2) cauze legate de mostenirea sovietica si cea presovietica; 3) cauze ce rezulta din procesul de schimbare socio-politica rapida, din reforma economica si procesul de democratizare si privatizare postcomunista.

Unii experti sint de parerea ca alcatuirea multietnica diversa si institutionalizarea etnicitatii in insasi structura constitutionala a unitatilor etno- teritoriale ale URSS, legatura dintre etnicitate si teritorialitate, ierarhia socio-politica si culturala a grupurilor etnice si istoria represiunilor si altor mosteniri nerezolvate ale perioadei sovietice ingreuneaza deosebit de mult delimitarea hotarelor precise intre conflictul socio-politic si cel etnic in tarile postsovietice. Insa, orice confruntare deschisa cu substrat etnic are o trasatura definitorie care conduce practic in mao iminent la transformarea conflictului in unul etnic. Teoriile sociale nu reusesc sa explice pe deplin acest fenomen. In ajutor le pot veni stiintele politice care pot explica mobilizarea politica ale elitelor etnice si rolul fundamental pe care il joaca elitele etnice in aceste procese. Mecanismele socio-psihologice joaca un rol important in intelegerea declansarilor conflictelor etnice. Teoriile de psihologie sociala si politica, in opinia unor cercetatori, ar putea explica mobilizarea maselor, intensitatea emotiilor participantilor la conflict, forta dorintei unui grup etnic dat de a obtine autonomie si atasamentul militantilor etnici fata de actiuni violente. Perceptia irationala a pericolului de catre grup, prejudecatile etnice impartasite in mod colectiv si resimtirea adinca a „nedreptatii istorice” ofera potentialul de mobilizare pentru a-l face pe om gata de orice actiune in numele natiunii sale. Legatura dintre explicatiile sociale, psihologice si politice poate fi gasita in chestiunea legitimitatii de grup. Aceasta chestiune, la rindul ei, este strins legata de aspiratiile unui grup etnic dat de a-si construi un stat propriu. Lupta pentru propria statalitate constituie nu numai un mijloc de asigurare a intereselor economice ale oamenilor, ci si un scop in sine, pentru a consfinti statutul si necesitatea, perceputa ca fundamentala, de a se proteja de dominatie straina, precum si pentru a conserva ambianta fizica si culturala a grupului dat. Am vazut deja ca specificul dezvoltarii relatiilor interetnice pe teritoriul fostei URSS rezida in coexistenta a doua sisteme etnice: una „centralizata” si alta „dispersata”. Principiul etnic care statea la baza structurii de stat a URSS si obtinuse legitimitate in perioada sovietica, intruchipind stratificarea etno-politica si statutul inegal printre nationalitatile netitulare, este de o mare importanta in aceasta privinta. Examinind rolul special al problemei legitimitatii de grup in declansarile de conflicte etnice, observam cit de importanta este in acest context frica de a fi dominat si subordonat altor grupuri etnice. Aceasta frica devine chiar mai puternica decit interesele materiale. Acest lucru ar putea, se asemenea, explica relevanta politica a simbolurilor legitimitatii de grup (conferirea statutului de stat teritoriului natal, limbii etc). Posesia si afirmarea simbolurilor respective devin obiectul conflictului etnic. Cerintele legate de ele difera de interesele materiale cit priveste redistribuirea bunurilor si compromisul, dat fiind ca cerintele sint formulate in termeni bazati pe categorii morale si emotive. Aceasta ar fi, dupa unii experti, principalul motiv care sta la baza irationalitatii conflictelor etnice.

Caracterul multietnic al populatiilor tarilor postsovietice si mostenirea lasata de politica nationala a URSS trebuie percepute ca un potential permanent de reducere a orice conflict social local la unul cu o dimensiune etnica. Aceasta „etnicizare” a disputelor dintre grupuri ofera adesea fundalul necesar pretentiilor nationaliste si le acutizeaza forma, dat fiind ca este dificil sa le negociezi.

Pentru alti cercetatori nationalismul a fost singurul mijloc eficient de obtinere a mobilizarii masive, iar aceasta a rezultat intr-o dezintegrare ireversibila a regimului totalitar. Se considera ca refacerea imperiului rus sub forma URSS nu a permis – spre deosebire de tarile europene occidentale – progresarea spre etapa de autodeterminare nationala deplina. Acum fostele republici sovietice ajunse la etapa de dezvoltare in calitate de natiuni independente se confrunta dupa cum s-a mentionat cu problemele mostenite. La aceasta etapa conflictele etnice si teritoriale par a fi inevitabile.

c) Cazul Republicii Moldova

Examinarea mai sus a tipologiilor si cauzelor conflictelor din spatiul post- sovietic arata ca speculatiile privind nationalismul moldovenesc/roman ale liderilor separatisti sunt nefondate si false. Este evident ca insasi sistemul comunist, sovietic, pe care separatistii au dorit sa-l salveze atunci cind si-au declarat independenta fata de Republica Sovietica Socialista Moldoveneasca, a fost principalul generator de conflicte etnice. O examinare elementara a evolutiei Miscarii de Renastere Nationala ne sugereaza ca aceasta miscare a intimpinat obstacole nejustificate si chiar provocari care ulterior au condus la manifestari si reactii calificate a fi cu caracter extremist21.

Colapsul URSS, provocat de puciul din 19 august 1991, a fost, dupa toate aparentele, un eveniment neasteptat si socant pentru marea majoritate a cetatenilor Republicii Moldova. In perioada anterioara puciului autoritatile moldovenesti au preferat sa promoveze o politica sovaitoare, lipsita de vreo strategie clara, reactionind doar la impulsurile ce parveneau din exterior. La inceput aceste impulsuri veneau doar din centrul unional, apoi, dupa declararea independentei, au inceput sa vina si din partea organismelor internationale. Spre exemplu, este de ajuns sa ne amintim ca declararea suveranitatii Republicii Moldova in 1990 s-a produs abia peste 2 saptamini dupa ce Rusia si-a declarat propria suveranitate. Asa a fost si in cazul declararii independentei in 1991. Republica Moldova a facut acest lucru cu trei zile mai tirziu decit vecina imediata Ucraina.

Si dupa obtinerea independentei politica liderilor moldoveni a continuat sa fie bazata pe reactii la sfidarile si provocarile parvenite din afara. Acest lucru se refera si la sfidarile din partea cazacilor si voluntarilor veniti dni Rusia si Ucraina pentru a sustine regimul separatist.

Recent a aparut un sir de lucrari si memorii ale unor fosti inalti functionari din structurile statale ale URSS si ale PC in care se afirma ca imperiul sovietic s-a destramat, in primul rind, datorita luptei pentru putere din sinul nomenclaturii comuniste22. Abia acum se fac publice dezvaluirile precum ca dupa destramarea URSS se planifica aplicarea unui mecanism nou pentru angrenarea fostelor republici sovietice la Rusia. Acest mecanism trebuia sa functioneze prin structurile Comunitatii Statelor Independente (CSI). Insa, intentiile Rusiei de a-si restabili influenta in fostele provincii sovietice comportau un nivel foarte inalt de risc legat de posibilitatea lunecarii spre un deznodamint singeros. Evenimentele ce avusera loc la Tbilisi, Vilnus, etc. cind s-a incercat stoparea dezmembrarii URSS, confirma faptul ca temerile erau fondate.

Peste o luna de zile de la semnarea documentelor de constituire a CSI la Alma- Ata a avut loc faimosul turneu al secretarului de stat al SUA, James Baker, care a vizitat pe rind toate republicile ex-sovietice. Drept rezultat, aproximativ peste o luna, in ianuarie 1992, toate noile state independente au devenit membre ale CSCE. Inca peste o luna, in martie 1992, aceste state au devenit si membre ale Organizatii Natiunilor Unite (ONU). Putem constata ca aceasta a fost o excelenta actiune diplomatica care a permis plasarea noilor state independente sub protectia dreptului international, descurajind, astfel, posibile atentate la independenta lor din partea Rusiei. Ceva mai tirziu, in toamna lui 1992, Republica Moldova si alte state ale CSI au aderat la Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala (BM). Aceasta a devenit o alta actiune de protectie, de aceasta data de natura financiar-;economica, pentru a ingradi noile state independente de politica financiara promovata de guvernul lui Egor Gaidar. Aceasta politica a supus unei lovituri teribile sistemele financiare ale fostelor republici sovietice odata cu punerea in actiune a politicii de liberalizare a preturilor fara vreo coordonare cu partenerii din comunitatea creata cu doar citeva saptamini in urma. Cooperarea Republicii Moldova cu organizatiile financiare internationale a permis introducerea in noiembrie 1993 a valutei nationale, care a salvat-o, intr-un fel, de la colapsul financiar.

Unul din functionarii de cel mai inalt nivel din Rusia, ministrul afacerilor externe, Andrei Kozirev, considerat si unul din cei mai liberali politicieni rusi, a facut in februarie 1994, imediat dupa lansarea de catre NATO a programului “Parteneriatul pentru Pace” o declaratie publica prin care insista ca toate fostele republici sovietice fac parte din sfera de influenta a Rusiei. Tot in aceeasi perioada consilierii presedintelui Eltin au lansat in presa o serie de articole in care promovau idea ca Rusia ar trebui sa trateze fostele republici sovietice la fel cum prevedea renumita doctrina a presedintelui american Monroe tratarea Americii Latine acum 180 de ani.

Dar cel mai semnificativ impact asupra consolidarii statalitatii si stabilitatii politice l-a avut colaborarea Republicii Moldova cu Consiliul Europei (CE), mai ales datorita conditiilor impuse de aceasta institutie in ceea ce priveste respectarea drepturilor omului si dezvoltarii institutiilor democratice. Anume cooperarea cu CE a permis adoptarea in 1994 a unei constitutii democratice. Vom aminti ca in 1999 -; 2000, CE a fost, de fapt, principalul mediator in conflictul constitutional dintre Presedintie si Parlament.

Inceputul retragerii trupelor straine de pe teritoriul RM si casarea armamentului rusesc sunt, de asemenea, efectele eforturilor internationale, realizate in cadrul summit-ului de la Istanbul, in noiembrie 1999.

Vedem ca dezvoltarea institutiilor democratice, insasi independenta Republicii Moldova, precum si a altor tari post sovietice a fost obtinuta, pe de o parte, datorita evenimentelor dezintegratoare ce au fost generate in capitala fostei URSS, iar pe de alta parte, in pofida piedicilor pe care fosta metropola le ridica in fata fostelor republici unionale si actualilor sateliti din CSI.

Din cele expuse mai sus am putea concluziona ca Republica Moldova este mai degraba un produs al conjuncturii politice internationale. Meritul Miscarii de Renastere Nationala a fost ca a asigurat intr-o anumita masura ireversibilitatea proceselor politice, principala forta motrice a carora se aflau in capitala fostului imperiu sovietic, ci nu in miscarile nationaliste asa cum pretind liderii separatistilor de la Tiraspol.

De aceea, nu este intimplator ca, in ultimii 10 ani, functionari de stat de cel mai inalt nivel au lansat propuneri in vederea formularii unei idei nationale consolidatoare care ar justifica existenta statului independent Republica Moldova. In caz contrar principalul garant al independentei RM va ramine conjunctura politica, cu toate consecintele previzibile si imprevizibile ce reies din acest statut.

e) Transnistria – unealta de mentinerea a Republicii Moldova in sfera de influenta a fostei metropole.

Cind vorbim despre solutionarea pe cale politica a conflictului transnistrean trebuie sa luam in consideratie contextul politic extern si intern, pe cel economic si social in care se presupune a face acest lucru. Al doilea lucru care trebuie sa fie luat in calcul este ca acest context nu este unul stabil, ci, dimpotriva, unul foarte labil datorita schimbarii conjuncturi politice internationale cum se intimpla, spre exemplu, dupa atacurile teroriste din SUA si formarea aliantei anti-teroriste. Un lucru este cert, experienta celor 9 ani de reglementare (mai bine zis de inghetare a solutionarii conflictului transnistrean), arata ca orice schimbare in conjunctura politica nu aduce Chisinaului vreun avantaj, ci dimpotriva doar dezavantaje, atita timp cit autoritatile de la Chisinaul se comporta pasiv si asteapta ingaduinta garantilor si mediatorilor. Este adevarat ca politica promovata de catre presedintele, Vladimir Voronin, anunta o rasturnare de situatie in sensul pozitiv. Reson d’etre pentru regiunea separatista

Urmarind evolutia conflict transnistrean de la originile sale si pina in prezent constatam ca argumentele care sunt aduse de liderii separatisti de la Tiraspol pentru a justifica existenta regimului neconstitutional variaza in dependenta de conjunctura:

1) la inceput (1989 -; 1991) liderii de la Tiraspol invocau drept motiv pentru instaurarea regimului separatist conflictul etnic intre comunitatea bastinasa si comunitatea rusolingva din Republica Moldova. Insa aceste argumente au fost invocate pina la un anumit moment cind liderii separatisti au inteles ca aceasta explicatie nu este tocmai potrivita din simplul motiv ca democratizarea si deschiderea societatii moldovenesti pot usor inlatura presupusa discriminare. In schimb, administratia de la Tiraspol continua practica de discriminare etnica fata de populatia moldoveneasca din regiune (exemple -; interzicerea grafiei latine, persecutiile impotriva scolilor moldovenesti, etc)23; 2) dupa 1991 a urmat o alta explicatie a principalului motiv pentru existenta regimului -; conflictul politic dintre Chisinau si Tiraspol. Primul, adept al independentei, iar al doilea, adept al pastrarii URSS si al sistemului comunist24. Acest argument s-a mentinut pina la declansarea violentelor in conflictul puterilor din Rusia in octombrie 1993. Dupa destramarea URSS si victoria presedintelui Eltin in conflictul din 1993 si acest argument a fost dat uitarii. Dimpotriva, in prezent, agentiile oficiale din Transnistria aduc critici regimului comunist de la Chisinau; 3) Dupa conflictul puterilor din Rusia (1993) in care se banuia ca au fost implicati si liderii separatisti, acestia au invocat drept motiv principal pentru existenta republicii separatiste -; promovarea intereselor Rusiei in regiunea Balcanilor. Acest argument a fost util si vehiculat atita timp cit liderii de la Tiraspol se puteau erija in calitate de promotori unici ai intereselor Rusiei in regiune. Dar si acest argument a fost a calitate nu poate fi vesnica; 4) In sfirsit, dupa venirea comunistilor moldoveni la putere (2001), pe unda declaratii privind parteneriatul strategic cu Rusia si chiar aderarea la Uniunea Rusia -; Belarusi, rolul Transnistriei ca promotor unic al intereselor Rusiei in regiune, pe care liderii separatisti il invoca drept motiv principal al existentei regimului sau, a scazut. Evident, pe prim plan a aparut argumentul economic. Acum ei afirma ca Moldova este, practic, ruinata din punct de vedere economic, iar ei au reusita sa mentina si chiar sa dezvolte potentialul economic al regiunii. Apararea intereselor economice ale poporului transnistrean impotriva atentatelor Republicii Moldova la proprietatea Transnistriei a devenit incepind cu 2001 principalul reson d’etre.

Evolutia argumentelor liderilor separatisti nu trebuie sa mire. La intrebarea adresata istoricienilor si liderilor separatisti in cadrul unor conferinte cum e posibil ca dupa recensamintul din 1989 care atesta in regiune locuitori moldoveni, rusi, ucraineni etc., sa apara doar peste un an “poporul transnistrean” cu drept la autodeterminare, acestia raspund foarte serios ca si intr-un an poate avea loc geneza unui popor care sa se bucure de dreptul respectiv.

Concluzia principala ar fi ca reson d’etre pentru liderii separatisti a evoluat de la argumente care pot fi depasite pe cale politica la argumente care invoca motive ce nu pot fi depasite. Intr-adevar, tot felul de pretentii referitoare la discriminare pot fi inlaturate, in schimb, promovarea intereselor geopolitice ale Rusie si propriile interese economice camuflate sub pretextul apararii drepturile economice ale poporului transnistrean par a fi vesnice.

Si conducerea Moldovei (la inceput – Petru Lucinschi, iar apoi – Vladimir Voronin) a sustinut ca argumentul economic este, de fapt, unicul care sta la temelia existentei regimului separatist. Este vorba despre afaceri economice dubioase, contrabanda si trafic ilegal de armament etc.

Dupa ce am discutat despre reson d’etre invocat de liderii separatisti este important sa vedem care a fost contextul politic intern si international care influenteaza solutionarea conflictului transnistrean . Contextul Intern Sondajele de opinie arata ca cetatenii Republicii Moldova, practic, nu sunt interesati de evolutia problemei transnistrene. De aceea, cei trei presedinti ai Republicii Moldova puteau sa-si permita sa faca in fiecare an promisiuni gen : pina la finele anului curent problema transnistrea va fi rezolvata. Partidele politice din opozitie s-au limitat intotdeauna la critica actiunilor guvernantilor, dar n-au propus vreo odata solutii originale.

Problema transnistreana este totusi una care are valenta electorala. De aceea, ea reapare in viata politica mai ales inainte de alegeri. Politicienii moldoveni sunt convinsi ca cheile solutionarii problemei se afla la Moscova. De aceea, promisiuni referitoare la solutionarea conflictului apar in platformele fortelor politice care se declara de orientare proruseasca. Acesta a fost cea mai simplista abordare a problemei si ii izbavea pe liderii moldoveni de a face si alte eforturi.

Spre exemplu, presedintele Mircea Snegur a incercat sa solutioneze problema prin contacte directe cu presedintele rus Boris Eltin. Dupa infringerea in conflictul armat in care au participat politistii moldoveni si fortele rebele separatiste sustinute de armata 14 ruseasca, presedintele Snegur a acceptat tot ce i s-a impus de catre invingatori in procesul de reglementare. Reorientarea politica pro-nationala a lui Mircea Snegur a fost determinata in mare masura de esecul sau in solutionarea conflictului. Mai mult, mass media moldoveneasca pentru asi promova candidatii in alegeri i-a atribuit lui Mircea Snegur principala vina pentru declansarea conflictului, desi, se cunostea foarte bine ca vina lui Snegur a fost doar ca s-a lasat provocat. In schimb, efectul propagandistic anti-Snegur al presei moldovenesti a fost inestimabil pentru propaganda separatista.

La rindul sau presedintele Lucinschi a lasat sa se inteleaga ca relatiile sale la Moscova pot contribui in mod cardinal la gasirea unei solutiei. El a activat energic doar primul an dupa ce a devenit clar cit de greu va fi sa faca fata promisiunilor electorale din 1996. In mai ‘97 a fost semnat renumitul memorandum referitor la edificarea de catre Republica Moldova si Transnistria a “statului comun”. Semnificatia “statului comun” este discutata deja de 5 ani. In schimb, sub paravanul negocierilor Transnistria a capatat dreptul la activitate economica externa. De fapt, Transnistria nu are nevoie de ceva mai mult.

Si actualul presedinte Vladimir Voronin este increzut ca politica sa declarata pro-ruseasca poate fi determinanta pentru solutionarea conflictului25. Ne-o dovedeste comportamentul si declaratiile sale. La fel ca si adeptii fostului presedinte Petru

Lucinschi, Vladimir Voronin si Partidul comunistilor pe care-l conduce au incercat sa dea toata vina pentru declansarea conflictului transnistrean pe ex-presedintele Mircea Snegur si pe nationalistii moldoveni/romani.

Ulterior presedintele Voronin a fost nevoit sa recunoasca ca a subestimat gravitatea conflictului si a intereselor elitelor separatiste de la Tiraspol. Este interesant sa observam cum s-au desfasurat principalele evenimente care au precedat inghetarea relatiilor dintre Chisinau si Tiraspol inainte de realegerea lui Smirnov in calitate de presedinte al Transnistriei pentru cel de al treilea mandat.

In luna decembrie 2000, in timpul alegerilor prezidentiale desfasurate in Parlamentul Republicii Moldova, liderul fractiunii comuniste de atunci si actualul presedinte al tarii, Vladimir Voronin, dupa o vizita fulger la Moscova, anunta ca detine cheia solutionarii conflictului transnistrean si ca solutionarea se va produce prin schimbarea conducerii separatiste.

Dupa alegerea lui Vladimir Voronin in calitate de presedinte al RM el a emis un decret prin care a trasat principalele obiective a caror atingere urma sa apropie solutionarea definitiva a conflictului.

La inceput, evenimentele se desfasurau vertiginos, obtinindu-se eliberarea din detentie a parlamentarului, Ilie Ilascu, judecat de catre instantele neconstitutionale ale regimului separatist. Detaliile privind eliberarea lui Ilascu, facute publice de catre fostul ministru al afacerilor externe, Nicolae Cernomaz, se rezumau la efectul unui simplu sunet de telefon de la Moscova, facut la rugamintea presedintelui Voronin. Smirnov s-a supus atunci, insa a lasat sa se inteleaga ca nu-i convine sa execute mecanic ordinele Moscovei, sugerate de catre presedintele Voronin. El a intreprins pasi concreti pentru a produce o rasturnare a situatiei in favoarea sa, blocind dialogul cu presedintele Voronin. Bararea accesului presedintelui moldovean la manastirea „Noul „Neamt pentru dezamorsarea unui conflict generat de administratia separatista si introducerea pasapoartelor transnistrene au fost evenimente suficiente pentru ca Vladimir Voronin sa declare ca, de fapt, Smirnov este interesat in obstructionarea procesului de negocieri si ca are la dispozitie un sir de instrumente pentru a-l determina sa negocieze productiv.

Au urmat actiunile presedintiei Voronin indreptate spre convingerea alegatorilor transnistrati sa opteze in cadrul alegerilor prezidentiale pentru o alta candidatura decit cea a liderului separatist Smirnov . Dar, dupa cum era de asteptat la alegerile din 9 decembrie 2001 a invins Smirnov. El a acumulat 85 la suta din voturi. Presedintele Vladimir Voronin si alte oficialitati de la Chisinau au declarat cu citeva saptamini inainte de alegeri ca le vor considera nelegitime. Era evident ca dupa ce in anul 2000 Smirnov a initiat procedura de schimbare a constitutiei regiunii separatiste scopul lui era sa devina presedinte pe viata.

In opinia expertilor alegeri prezidentiale din regiune i-au oferit lui Smirnov o minunata posibilitate pentru a demonstra ca se bucura de suportul populatiei din regiune. In conditiile in care informatiile despre afacerile dubioase ale conducerii din regiune si ale familiei sale deveneau tot mai accesibile populatiei, unica posibilitate pentru a-si intoarce increderea era sa exploateze mentalitatea acesteia, deprinse sa asocieze situatia din regiune cu cea a unei cetati asediate de catre rauvoitorii de la Chisinau.

Introducerea noilor stampile vamale incepind cu 1 septembrie 2001 ca urmare a aderarii Republicii Moldova la Organizatia Mondiala a Comertului, a fost calificata de administratia de la Tiraspol drept blocada economica. Ea a intreprins eforturi diplomatice menite sa alimenteze sperantele cetatenilor din Transnistria, precum ca este posibil suportul extern si ca sub conducerea sa se poate iesi eroic din blocada impusa de autoritatile de la Chisinau. Planul lui Smirnov a reusit partial. El a stiut sa sincronizeze citeva actiuni. In primul rind, au fost instigati liderii de la Comrat sa initieze un presing din interior asupra Chisinaului, amenintindu-l cu revenirea la actiuni separatiste in cazul ignorarii de catre el a revendicarilor de federalizare sau chiar de confederalizare a Moldovei. Actiunea respectiva a avut menirea sa demonstreze cetatenilor din Transnistria ca acordurile cu Moldova nu pot aduce nimic bun, perpetuind starea de conflict. In al doilea rind, Smirnov a reusit sa fie primit de catre presedintele Belarus, Alexandr Lucasenco, si de catre presedintele ucrainean, Leonid Kucima, speculind, astfel, recunoasterea de facto pe plan international de catre conducatorii statelor slave. Kucima chiar a contribuit la anihilarea preconizatelor efecte de pe urma introducerii stampilelor vamale. Presedintelui Voronin i-a reusit in schimb sa preintimpine sustinerea deschisa a lui Smirnov de catre autoritatile de la Moscova. Dimpotriva, este evident ca semnarea Tratatului de baza de catre presedintii Putin si Voronin, precum si difuzarea unor emisiuni anti-Smirnov de catre televiziunea de stat din Rusia in ajunul alegerilor, trebuiau sa demonstreze suportul influentelor cercuri politice rusesti pentru Voronin in conflictul cu Smirnov. Analistii politici rusi n-au ascuns pretul pe care-l va avea de platit Republica Moldova pentru aceasta sustinere. Este vorba despre acceptarea federalizarii RM in baza a trei subiecti egali: Moldova, Transnistria si Gagauzia si a acceptarii protectoratului din partea Rusiei.

Acum apare intrebarea: este oare pretul pe care se presupune ca e gata sa-l plateasca Chisinaul unul adecvat beneficiilor la care se asteapta? Dupa victoria lui Smirnov in alegeri acesta continua sa invoce imposibilitatea hotaririi sortii asa numitului popor transnistrean din care fac parte si cei peste 60.000 de cetateni ai Rusiei fara a lua in consideratie opinia acestuia. Strategia lui Voronin de a face o delimitare intre Smirnov si cetatenii din regiune nu pare sa aiba sens dupa ce peste 80% l-au votat pe liderul separatist. Cu o saptamina inainte de desfasurarea alegerilor, ambasadorul rus la Chisinau a lasat sa se inteleaga ca nu exista dubii in privinta cistigarii alegerilor de catre Smirnov si a reiterat, de fapt, spusele presedintelui Putin care declarase ca solutia pentru acest conflict poate fi gasita doar in formatul negocierilor celor 5 parti – Chisiunau, Tiraspol, Moscova, Kiev si OSCE.

Totusi, procesul de negocieri se afla intr-o stare indecisa. Presedintele Voronin a renuntat la un sir de propuneri de a continua dialogul, motivind acest lucru prin dorinta de a evita “dialogul de dragul dialogului” in urma caruia nu se rezolva nimic. Daca inainte de a deveni presedinte si imediat dupa ce a fost ales in functie, Vladimir Voronin, pleda impotriva internationalizarii conflictului transnistrean (au fost anulate intrunirile programate la Bratislava pentru inceputul anului 2001, precum si propunerile de a incepe procesul de negocieri de la “zero”), apoi peste jumatate de an presedintele si-a schimbat radical parerea. El a procedat corect atunci cind s-a hotarit sa faca ordine in politica de export a statului, distrugind mitul despre independenta Transnistriei odata cu retragerea vechilor stampile vamale. Al doilea efect pozitiv al activitatii presedintelui Voronin este ca el impinge liderii de la Tiraspol sa scoata ei insisi problema solutionarii conflictului din cadrul intern in cel international, apelind la serviciile Rusiei si Ucrainei, OSCE. In aceasta situatie el ar avea temeiul de a invita si alti mediatori. A devenit clar ca problema transnistreana este multidimensionala. Politica presedintelui Vladimir Voronin a scos in evidenta, de asemenea, ca regimul separatist n-ar fi putut exista fara un suport din partea unor elite politice si economice de la Chisinau.

Contextul Extern Mediatorii si principalii garanti ai procesului de negocieri dintre Republica Moldova si Transnistria sunt Rusia si Ucraina, reprezentantii carora au aplicat semnaturile pe memorandumul din 8 mai 1997. Administratiile ambelor tari afirma ca sustin suveranitatea si integritatea teritoriala a RM, insa in parlamentele ambelor tari exista puternice forte care au sustinut regimul separatist de la Tiraspol in mod fatis26. Numeroasele decizii ale Dumei de Stat a Rusiei sunt o dovada in acest sens. Separarea democratica a puterilor in tarile garante serveste drept minunat prilej pentru administratiile acestor tari sa afirme una si sa faca cu totul alta. Sigur, administratiile acestor tari nu vor merge la un conflict cu bransele legislative de dragul reglementarii problemelor teritoriale a RM. Mai mult, opinia publica din tarile garante simpatizeaza regimul separatist, din simplul motiv ca in perioada de tranzitie comunistii internationalisti sustinuti masiv in aceste tari au devenit patrioti nationalisti. In plus, trebuie sa se ia in calcul ca liderii tarilor garante nu vor supune riscului propriile raitinguri politice de dragul RM. Aceste lucruri pot arata ca principalii garanti si mediatori nu pot fi in principiu impartiali, mai ales ca liderii separatisti invoca in permanenta argumentul ca Transnistria ar fi “pamint rusesc sau slav” in dependenta din partea cui asteapta suport (Rusia sau Ucraina). Cum poate spera Moldova ca conflictul poate fi solutionat echitabil fara internationalizarea lui ramine de vazut. In plus, principalii mediatori si garanti ai solutionarii conflictului nu ascund ca au interese in zona respectiva si ca reglementarea conflictului o vad prin prisma acestor interese, lucru care favorizeaza regimul separatist.

Pentru Ucraina implicarea in solutionarea conflictului transnistrean este o posibilitate pentru a se afirma ca putere regionala care este luata in calcul atunci cind se hotarasc probleme de importanta majora. Totusi, Ucraina a avut un comportament foarte duplicitar, fapt care l-a facut pe presedintele Voronin sa anunte public ca va cere suportul comunitatii internationale pentru a exercita presiuni politice asupra conducerii Ucrainei care favorizeaza exportul de contrabanda din regiunea separatista.

Pentru cercurile nationaliste din Rusia impunerea viziunii lor si promovarea propriilor interese in rezolvarea conflictului este importanta fiindca Republica Moldova ramine unica tara din lume asupra careia Rusia a putut repurta victorii militare si diplomatice in ultimii ani dupa implicarea in razboiul din Afganistan 1979. Nici chiar razboiul cecen n-a putut fi cistigat in cele doua campanii din 1994 si 1999. Nu este exclus ca posibilitatea de a obtine victorii asupra Republicii Moldova este pentru aceste forte unica posibilitate de mingiere a orgoliilor27.

Cit priveste OSCE, reprezentantii acestei organizatii au pastrat neutralitatea pe parcursul ultimilor 9 ani, avind misiunea sa sustina procesul de negocieri.

S-a aratat ca dupa blocarea procesului de negocieri in august 2001, conducerea Republicii Moldova a schimbat in mod cardinal abordarea problemei solutionarii conflictului. Presedintele tarii, Vladimir Voronin, a declarat ca nu mai poate participa la negocieri de dragul negocierilor si ca acestea trebuie sa fie purtate de experti care urmeaza sa identifice problemele ce statu in calea elaborarii proiectului statutului Transnistriei in cadrul republicii Moldova. Din acest punct de vedere procesul de solutionare a conflictului ar trebui sa treaca prin citeva faze: 1) relansarea procesului de negocieri, 2) ajungerea la un numitor comun a conducerii de la Chisinau si a administratiei de la Tiraspol in ceea ce priveste semnificatia notiunii de “stat comun” fixata in memorandumul din 1997, sau gasirea unei altei formule. Probabil, la aceasta etapa ar trebuie sa fie discutate in paralel si problemele economice. Este evident ca liderii separatisti vor pretinde ca deblocarea relatiilor economice este cea mai buna dovada a intentiilor Chisinaului. Insa experienta celor 9 ani de dialog steril a demonstrat ca odata cu deblocarea relatiilor economice procesul politic intra in impas. De aceea, daca Chisinau va merge pe aceasta cale, atunci cel putin in documentele pe care le va semna ar trebui sa fie stipulate “termenele de prescriptie” pentru procesul politic. Daca in termenele prevazute procesul politic nu va demara, atunci deblocarea negocierilor ulterioare ar trebui sa inceapa cu stabilirea statutului juridic, iar apoi cu deblocarea economica. 3) negocierile propriu zise referitoare la structura institutiilor pretinsului stat comun. Se cunoaste ca liderii separatisti vad statul comun ca o entitate similara cu cea ce s-a nascut in procesul de negocieri de la Daton pentru Bosnia-Herzegovina. Sn ultima vreme este invocat exemplul relatiilor dintre Serbia si Muntenegru iun cadrul Iugoslaviei.

Dar cum li-ar conveni de fapt liderilor de la Tiraspol sa fie solutionat conflictul? Nu este un secret ca pentru actualii lideri de la Tiraspol statalitatea acestei regiuni este necesara pentru supravietuirea lor politica. Chiar daca acestia pretind ca regiunea are Constitutie experienta a demonstrat ca pentru elitele de acolo nu prezinta vreo problema de a introduce modificarile necesare pentru a-si prelungi aflarea la putere. De aceea, liderii respectivi, care practic nu s-au schimbat in ultimii 12 ani, au fost consecventi de la bun inceput in promovarea propriile interese. Dupa 1992 au existat 2 principii de baza pentru negocierile cu autoritatile moldovenesti: 1) partile aflate in conflict trebuie sa reiasa din situatia creata deja, adica Chisinaul trebuie sa ea in calcul ca Transnistria s-a afirmat de facto ca stat, chiar daca acesta nu este recunoscut de jure. 2) partile negociatoare sunt egale.

In ultimii zece ani Tiraspolul a acceptat sa negocieze cu Chisinaul de pe aceste pozitii , acceptind drept un posibil compromis doar posibilitatea formarii unei confederatii in baza unui acord bilateral intre parti cu oferirea de garantii de securitate. Poate oare exista un compromis? Pana in prezent o solutie de compromis a fost propusa doar in raportul OSCE pentru regiunea transnistreana in care competentele Chisinaului si Tiraspuluilui au fost foarte minutios separate. Autoritatile separatiste au respins acel proiect. Liderii separatisti au continuat sa insiste asupra edificarii propriului stat. In acest sens ei au organizat la 24 decembrie 1995 un plebiscit in cadrul caruia au adoptat Constitutia Transnistriei pe care au modificat-o la 30 iunie 2000. Ei pretind ca acest document a fost adoptat in conformitate cu Declaratia cu privire la principiile dreptului international din 24.12.1970 si Conventia de la Haaga cu privire la solutionarea pasnica a conflictelor din 5.10.1907. Fostul reprezentant al Rusiei, desemnat de catre presedintele, Vladimir Putin, pentru a reprezenta Rusia in procesul de negocieri, Evghenii Primacov, autorul notiunii de stat comun, a propus idea solutiei de compromis – federalizarea/confederalizarea Republicii Moldova. Formula lui Primacov se reducea la expresia – nici Transnistria independenta, nici Moldova unitara. Judecind dupa textul decretului din mai 2001 a presedintelui Voronin prin care acesta a facut solutionarea problemei transnistrene o prioritate a politicii sale, in care se vorbeste de caracterul independent si suveran al statului moldovenesc si nu se pomeneste caracterul unitar, precum si afirmatia presedintelui cu ocazia zilei independentei Republicii Moldova, la 27 august 2001, ca problema va fi solutionat intr-un fel sau altul 28, varianta federalizarii poate fi privita ca o solutie de compromis. Insa noul coordonator pentru reglementare conflictului din partea Rusiei, Veaceslav Trubnicov, care l-a inlocuit pe Primacov afirma ca presedintele Putuin a ramas nesatisfacut de lucrul comisiei lui Primacov si aceasta a fost dizolvata. De asemenea, de lucrul comisiei lui Primacov s-au aratat foarte nemultumiti si liderii separatisti de la Tiraspol. Veaceslav Trubnicov insista ca partea rusa vede solutionarea conflictului prin recunoasterea egalitatii partilor si reiesirea din situatia creatia deja, adica din existenta de facto a Trasnsnistriei, exact ceea ce doresc liderii separatisti.

Pentru autoritatile de la Chisinau o solutionarea a conflictului in baza principiilor propuse de separatisti si sustinute de Rusia ar insemna mai mult decit recunoasterea independentei Transnistriei. O astfel de solutionare ar insemna recunoasterea independentei Transnistrie si asigurarea, de fapt, a dreptului acesteia de a se amesteca in treburile interne ale Moldovei, ceea ce li-ar conveni actualilor lideri separatisti in calitatea lor declarata de reprezentanti ai intereselor Rusiei in regiunea Balcanilor. Luind in consideratie forta militara si economica a Transnistriei, precum si regimul autoritar instaurat acolo, iar in plus parteneriatul strategic stabilit cu Comratul, devine clar ca o astfel de solutionare ar putea deveni un izvor de instabilitate. Daca am admite ca Chisinaul accepta aceasta varianta atunci o noua reforma constitutionala ar fi iminenta. Primul lucru pe care ar trebui sa fie luat in calcul este cel referitor la structura organelor de ocrotire a normelor de drept, mai ales a celor de justitie in perioada de tranzitie, cind va trebui sa fi determinata arhitectura noilor institutii ale statului comun.

f) Recidivele conflictului gagauz

La inceputul anului 2002 situatia politica s-a agravat si in autonomia gagauza. Comportamentul liderilor autonomiei gagauze a capatat un caracter mai provocator dupa inrautatirea relatiilor dintre Cisinau si Tiraspol in 2001. Au existat cel putine 2 motive pentru acesta. In primul rind au existat toate semnele ca liderii gagauzi au fost

instigati de catre separatistii de la Tiraspol pentru a se comporta astfel, acest lucru este confirmat de reprezentantii institutiilor oficiale ale statului29. Ca lucrurile stau anume asa ne-o demonstreaza actiunea deputatilor din majoritatea parlamentara care au vizitat localitatile gagauze in toamna anului 2001. Reactiile oficialilor gagauzi au fost pe de a dreptul uluitoare. Declaratiile lor precum ca nu vor mai permite deputatilor de la Chisinau sa vina fara permisiunea autoritatilor gagauze in regiune sunt practic incalificabile. Membrii Parlamentului Republicii Moldova sunt deputati ai intregului popor si nu este clar ce fel de permisiune si cui ar trebuie ei sa ceara?

In al doilea rind, autoritatile de la Chisinau au avut inteligenta sa reactioneze calm sau sa nu reactioneze deloc la unele actiuni ostentativ provocatoare privind: 1) revenirea la declaratia de independenta din 19 august 199030. 2) stoparea actiunii legislatiei nationale pe teritoriul autonomiei; 3) hotarirea Adunarii Populare gagauze de a ignora sarbatorirea sarbatorii nationale a Republicii Moldova “Limba noastra”; 4) sarbatorirea in mod ostentativ a aniversarii proclamarii independentei gagauze la 19 august; 5) ignorarea la fel de ostentativa de a sarbatori aniversarea oferirii statutului oficial autonomiei gagauze la 24 decembrie 1994.

Motivul invocat al radicalizarii atitudinilor liderilor gagauzi in relatiile cu Chisinaul a fost ca autoritatile centrale nu si-au onorat obligatiunile fata de autonomia gagauza dupa adoptarea legii respective in 1994. Pentru experti a fost o mare curiozitate sa afle ca exista pretentii ca o lege organica sa aiba suprematie asupra Constitutiei, dar aceste pretentii sunt justificate de liderii gagauzi prin faptul ca statutul regiunii a fost negociat intr-un anumit context politic care presupunea suprematia “politicului” asupra “legalului”. Adica, acceptind statutul de autonomie ei au dat crezare autoritatilor de la Chisinau care nu li-au indreptatit asteptarile si de aceea isi rezerva dreptul de a inainta revendicari pina la detasarea de RM. Acest gen de argumentare poate fi auzit la conferintele la care participa liderii gagauzi si el nu are nevoie de comentarii.

Ar trebui sa li se dea partial dreptate liderilor gagauzi. Autoritatile de la Chisinau s-au angajat benevol in jocuri politice cu autoritatile de la Comrat. In februarie 2001 membrii Adunarii Populare a Gagauz Yeri au semnat impreuna cu candidatii comunisti pentru alegerea Parlamentului un acord privind sustinerea programului Partidului Comunistilor in schimbul suportului cerintelor liderilor gagauzi privind modificarea legislatiei Republicii Moldova. Este o practica incalificabila, dar liderii gagauzi au invocat faptul ca ei si-au onorat obligatiunile si cer ca deputatii comunisti sa-si plateasca politele.

De fapt, deputatii comunisti ar putea cu acelasi succes sa le demonstreze liderilor gagauzi ca acestia nu si-au onorat obligatiunile si ca nu au nici un fel de obligatii fata de ei. Comunistii moldoveni aveu si fara acorduri un electorat stabil in regiunea gagauza si nu avea nici un sens incheierea unui acord pentru a-si imbunatati performantele. Or, in cadrul alegerilor din 25 februarie 2001 acordul nu li-a ajutat la nimic. La alegerile din 1998, cind n-a existat nici un acord cu liderii gagauzi, Partidul comunistilor a acumulat 47.444 de voturi in regiunea gagauza, pe cind in 2001, dupa semnarea acordului cu liderii gagauzi, partidul de guvernamint a acumulat doar 43.770 de voturi. Si aceste rezultate s-au realizat pe fundalul unei participari a alegatorilor gagauzi cu 10% sub media pe tara. Astfel, pentru a fi corecti liderii gagauzi n-ar trebui sa lege obtinerea majoritatii absolute de catre comunisti cu suportul lor, mai cu seama ca Partidul comunistilor a promovat in Parlament 6 deputati de origine gaguza, ceea ce depaseste 1,5 ori ponderea etnica a cetatenilor gagauzi. Comunistii ar fi obtinut chiar si majoritatea constitutionala fara voturile cetatenilor gagauzi. Mentionarea acestor lucruri ar fi putut fi omisa daca liderii gagauzi nu l-ar fi invocat in adresarea lor catre Presedintele si Parlamentul Republicii Moldova din 31 iulie 200131. Exemplele de mai sus sunt mai degraba simple exercitii menite sa demonstreze nivelul si fundalul pe care se construiesc relatiilor dintre Chisinau si Comrat. Este curios si semnificativ ca liderii gagauzi care pe parcursul intregului an si-au afisat parteneriatul strategic cu separatistii de la Tiraspol, intr-un moment de criza s-au adresat dupa ajutor Consiliului Europei, invocind necesitatea respectarii cu strictete a normelor democratice si Constitutiei Republicii Moldova. Ajutorul Consiliului Europei a fost prompt si eficient.

Criza gagauza de la inceputul anului 2002 scoate in evidenta necesitatea de a inteleage la ce serveste o autonomie? Gagauzii au obtinut statutul de autonomie bazindu-se pe criteriul etnic. S-ar parea ca acesta ar trebui sa satisfaca in mod plenar aspiratiile de renastere spirituala. Este adevarat ca pentru realizarea drepturilor la autonomie este necesara existenta unui potential economic si in aceasta directie ar trebui sa sie concentrate eforturile. Nu este vina populatiei din regiune ca potentialul economic a fost concentrat in alte regiuni ale tarii. Ar fi corect ca regiunea gagauza sa beneficieze de pe urma aplicarii corecte a principiului subsidiaritatii. Dar acest lucru trebuie sa se faca in baza unor reguli general recunoscute si acceptabile. Or, liderii gagauzi pretind la exclusivism, la un statut privilegiat. Se pare ca pentru ei este absolut necesar ca sa se deosebeasca cu orice pret de alte regiuni ale tarii care activeaza in baza principiilor autonomiei locale. In acest sens sunt curioase intrebarile pe care le ridica liderii gagauzi atunci cind se vorbeste despre relatiile economice si financiare cu centrul -; si atunci cu ce ne deosebim noi de un judet ordinar? Deosebirile exista. In primul rind autonomia gagauza este creata pe principii etnice. In al doilea rind, potentialul economic al regiunii gagauze nu este mai dezvoltat decit cel al altor regiuni, cu exceptia judetului Taraclia. Atunci, de unde pretentii pentru un tratament privilegiat?

Evolutiile din ultima vreme scot in evidenta ca problemele etnice pot fi reanimate din nou pentru a fi folosite in scopuri politice. Din acest punct de vedere este necesar ca experienta ultimilor 10 ani de solutionare a conflictelor sa fie luata in consideratie si ca aceasta experienta ar putea fi rezumata in felul urmator: 1) Timp de 10 ani cit conflictul a fost mediat de catre Federatia Rusa nu s-a putut asigura solutionarea lui, dimpotriva forte politice serioase din aceasta tara au acordat sprijin separatismului transnistrean; 2) Principalii mediatori Federatia Rusa si Ucraina s-au aratat a fi partinitori; 3) E nevoie de a internationaliza si in continuare procesul de solutionare a conflictului. S-a facut observata eficienta apelarii catre SUA si UE in situatii cind

Ucraina a incercat sa sprijine Transnistria prin permisiunea efectuarii procedurilor vamale in baza stampilelor anulate de catre Republica Moldova in august 2001; 4) Inaite de a accepta o solutie sau alta este nevoie de a aplica doar acele practici care si-au aratat utilitatea in conditii similare cu cele cu care se confrunta Republica Moldova; 5) Abordarea solutionarii conflictelor cu caracter politic sau etnic ar trebui sa se faca in contextul proceselor ce se desfasoara in spatiul european.

PARLAMENTUL REPUBLICII MOLDOVA LEGE

cu privire la mediere

Parlamentul adoptă prezenta lege organică.

Capitolul I.  Dispoziţii generale

Articolul 1.  Noţiunea de mediere

(1) Medierea  reprezintă o modalitate de soluţionare a litigiilor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane, specializată în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate, contradictorialitate şi egalitate a părţilor.

(2) Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine în soluţionarea litigiului, prin găsirea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

(3) Medierea trebuie să se desfăşoare în condiţii de siguranţă deplină, atît pentru părţi, cît şi pentru mediator.

Articolul 2.  Temeiul medierii

(1)  Medierea este facultativă. Dacă legea nu prevede altfel, părţile pot recurge la mediere benevol, inclusiv după intentarea unui proces în instanţele competente, în orice fază a acestuia.

(2) În orice convenţie, părţile pot introduce o clauză de mediere. Validitatea clauzei de mediere este independentă de validitatea convenţiei din care face parte.

(3) Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale pot informa părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii de mediere şi le pot îndruma să recurgă la aceasta pentru soluţionarea litigiilor dintre ele.

Articolul 3. Părţile medierii

(1) În cadrul medierii participă părţile, persoane fizice şi juridice, şi mediatorul.

(2) Medierea poate avea loc între două sau mai multe părţi.

(3) Părţile au dreptul să-şi aleagă în mod liber mediatorul.

(4) Medierea se poate efectua de unul sau mai mulţi mediatori.

Capitolul II. Mediatorul

Secţiunea 1. Dobîndirea, suspendarea şi încetarea calităţii de mediator

Articolul 4. Statutul mediatorului

(1) Mediatorul este abilitat să-şi îndeplinească serviciul în interes public.

(2) În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii asupra căreia vor cădea de acord părţile.

Articolul 5.  Dobîndirea calităţii de mediator

(1) Poate fi mediator persoana care întruneşte următoarele condiţii:

a)   are capacitate deplină de exerciţiu;

b)   are studii superioare;

c)  este aptă din punct de vedere medical pentru desfăşurarea acestei activităţi;

d)   nu are antecedente penale şi se bucură de o bună reputaţie;

e)   posedă limba moldovenească;

f)   a absolvit cursurile pentru pregătirea mediatorilor şi a obţinut atestarea  calităţii de mediator, în condiţiile prezentei legi.

(2) Persoana care a dobîndit calitatea de mediator în străinătate şi care doreşte să desfăşoare activitate permanentă de mediere în Republica Moldova va fi înscrisă într-o secţiune specială a Registrului mediatorilor, cu condiţia prezentării documentelor care atestă dobîndirea calităţii de mediator.

(3) Exercitarea funcţiei de mediator este compatibilă cu altă activitate sau profesie, cu excepţia incompatibilităţilor prevăzute de legislaţie.

Articolul 6.  Pregătirea şi perfecţionarea mediatorilor

(1) Pregătirea şi perfecţionarea mediatorilor se asigură prin organizarea cursurilor de specialitate de către organizaţiile neguvernamentale şi instituţiile profesionale specializate care au fost autorizate, conform legislaţiei şi au obţinut avizul Consiliului de mediere, precum şi prin intermediul Institutului Naţional al Justiţiei.

(2) Instituţiile care efectuează pregătirea şi perfecţionarea mediatorilor se înscriu de către Consiliul de mediere într-o listă care va fi pusă la dispoziţia publicului, atît la sediul  Ministerului Justiţiei, cît şi  pe pagina de Internet  a acestuia, pentru a putea fi consultate de orice persoană interesată.

(3) Consiliul de mediere are dreptul să verifice modul de organizare şi desfăşurare a cursurilor, precum şi modul de respectare a standardelor de pregătire şi perfecţionare şi poate solicita, după caz, retragerea autorizaţiei, potrivit legislaţiei în materie de pregătire profesională a adulţilor.

(4)  Retragerea autorizaţiei ori expirarea perioadei pentru care a fost acordată autorizaţia atrage după sine radierea de pe lista prevăzută la alin. (2) al prezentului articol.

Articolul 7. Organizarea atestării şi reatestării mediatorilor

Consiliul de mediere organizează atestarea şi reatestarea mediatorilor conform Regulamentului privind desfăşurarea atestării şi reatestării mediatorilor, aprobat prin ordinul ministrului justiţiei, la propunerea Consiliului de mediere.

Articolul 8.  Admiterea la activitatea de mediator

şi Registrul mediatorilor

(1) Mediatorul atestat de către Consiliul de mediere este învestit cu împuterniciri pentru desfăşurarea activităţii de mediator, în baza ordinului ministrului justiţiei, pe o perioadă de 4 ani.

(2) Mediatorii, învestiţi în condiţiile alin.(1) al prezentului articol, sînt înscrişi în Registrul mediatorilor, întocmit de Consiliul de mediere şi publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi pe pagina Internet a Ministerului Justiţiei.

(3)  În Registrul mediatorilor se specifică următoarele date:

a)  numele şi prenumele mediatorului;

b)  sediul;

c)  pregătirea de bază a mediatorului, instituţiile în cadrul cărora s-a format şi rezultatele cu care le-a absolvit;

d)  domeniul medierii în care acesta este specializat;

e)  durata experienţei practice, inclusiv  în activitatea de mediere;

f)   limba străină în care este capabil să desfăşoare medierea;

g)  după caz, calitatea de membru al unei asociaţii profesionale în domeniul medierii;

h)   temeiurile de suspendare a activităţii.

(4) Consiliul de mediere pune la dispoziţie şi actualizează periodic Registrul mediatorilor, atît la sediul Ministerului Justiţiei şi pe pagina de Internet, cît şi la sediile instanţelor judecătoreşti, pentru a putea fi consultate de orice persoană interesată.

Articolul  9.  Reatestarea mediatorilor

(1) Cu cel puţin un an pînă la expirarea perioadei de învestire, mediatorul poate depune cerere pentru reatestarea în profesie. Reatestarea în profesie se face, conform Regulamentului prevăzut la art. 7 al prezentei legi, de Consiliul de mediere, ţinînd seama de activitatea depusă, precum şi de asigurarea calificării profesionale prin frecventarea şi absolvirea cursurilor de pregătire şi perfecţionare.

(2) Mediatorii reatestaţi sînt învestiţi cu împuterniciri pentru exercitarea activităţii de mediator, prin ordinul ministrului justiţiei, pe o perioadă nelimitată.

Articolul  10.  Suspendarea activităţii şi încetarea calităţii de mediator

(1) Activitatea în calitate de mediator se suspendă:

a)     în cazul unei incompatibilităţi prevăzute de lege, pînă la eliminarea acesteia; în acest caz, mediatorul este obligat să încunoştinţeze de îndată Consiliul de mediere despre această incompatibilitate;

b) la cererea mediatorului;

c)  în cazul aplicării sancţiunilor disciplinare ca rezultat al comiterii unei abateri;

d)     în cazul în care mediatorul  nu a obţinut reatestarea, dar intenţionează s-o facă.

(2) Calitatea de mediator încetează:

a)   la cerere, prin renunţarea în scris a mediatorului;

b)   în cazul în care nu mai întruneşte condiţiile prevăzute la art. 5 alin.(1)  al prezentei legi;

d)    în cazul aplicării sancţiunilor disciplinare ca rezultat al comiterii unei abateri disciplinare grave;

e)     în cazul condamnării definitive de către instanţa de judecată;

f)  în cazul în care mediatorul nu a obţinut reatestarea şi nu intenţionează s-o facă.

(3) Suspendarea, precum şi încetarea calităţii de mediator se aprobă prin ordinul ministrului justiţiei, la propunerea  Consiliului de mediere sau din oficiu, după consultarea acestuia.

(4) În caz de încetare a calităţii de mediator, numele acestuia se radiază din Registrul mediatorilor.

Secţiunea a 2-a. Consiliul de mediere

Articolul  11. Înfiinţarea Consiliului de mediere

(1) În vederea instituirii profesiei de mediator, se înfiinţează Consiliul de mediere pe lîngă Ministerul Justiţiei.

(2) Deciziile privind formarea, atestarea şi perfecţionarea mediatorilor, precum şi controlul activităţii acestora, care, potrivit legii, ţin de competenţa ministrului justiţiei, se adopta la propunerea ori cu consultarea Consiliului.

(3) Membrii Consiliului de mediere sînt numiţi prin ordinul ministrului justiţiei, pe o perioadă de 4 ani, cu posibilitatea prelungirii mandatului pe un  singur termen.

(4) Pentru numirea membrilor Consiliului, ministrul justiţiei va primi propuneri, după cum urmează:

a) 4 persoane – din rîndul mediatorilor;

b)  2 reprezentanţi – din cadrul Ministerului Justiţiei.

(5) La formularea propunerilor vor fi luate în considerare numai persoanele care dispun de experienţă practică şi de cunoştinţe teoretice în domeniul medierii.

Articolul 12. Organele Consiliului de mediere

(1) Consiliul de mediere va alege un preşedinte şi un vicepreşedinte şi va constitui un secretariat din 2 persoane, pe o perioadă de 1 an, care asigură activitatea Consiliului. În cazul retragerii unui membru al secretariatului, Consiliul de mediere desemnează pentru restul perioadei de funcţionare o altă persoană.

(2) Consiliul are personal auxiliar salarizat, în număr şi cu structura stabilite prin ordinul  ministrului justiţiei, în limitele mijloacelor bugetare alocate.

(3) Preşedintele convoacă membrii secretariatului ori de cîte ori este necesar pentru pregătirea lucrărilor Consiliului de mediere.

Articolul 13. Atribuţiile Consiliului de mediere

Consiliul de mediere are următoarele atribuţii:

a) avizează cererile instituţiilor de pregătire şi perfecţionare în domeniul medierii privind autorizarea, potrivit legislaţiei, în materie de  formare profesională a adulţilor;

b) întocmeşte şi actualizează lista instituţiilor de pregătire şi perfecţionare a mediatorilor;

c) organizează atestarea şi reatestarea mediatorilor;

d) redactează proiecte de standarde privind utilizarea forţei de muncă şi de programe-cadru pentru pregătirea şi perfecţionarea în domeniul medierii, ce vor fi supuse aprobării, conform legislaţiei, în materie de formare profesională a adulţilor;

e) întocmeşte şi actualizează Registrul mediatorilor;

f) propune ministrului justiţiei suspendarea activităţii ori încetarea calităţii de mediator, sau acordă ministrului justiţiei consultaţii în aceste probleme;

g) primeşte sesizări privind comiterea unei încălcări disciplinare şi ia măsuri în vederea cercetării acesteia;

h) face propuneri pentru completarea sau, după caz, corelarea legislaţiei privind medierea cu alte norme în domeniu;

i) adoptă normele deontologice, la propunea asociaţiilor profesionale ale mediatorilor;

j) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege.

Articolul 14. Şedinţele Consiliului de mediere şi adoptarea hotărîrilor

(1) Consiliul adoptă hotărîri valabile dacă la şedinţă sînt prezenţi cel puţin 2/3 din membrii săi.

(2) Hotărîrile Consiliului de mediere se adoptă cu majoritatea simplă de voturi. În cazul parităţii de voturi, votul preşedintelui este decisiv. Membrii care fac opinie separată au dreptul să o anexeze în scris la hotărîrea Consiliului.

(3) La şedinţele Consiliului de mediere pot fi invitate să participe persoane din orice alte instituţii sau organisme profesionale, a căror consultare este necesară pentru întreprinderea măsurilor sau adoptarea hotărîrilor Consiliului.

Capitolul III. Organizarea şi desfăşurarea activităţii mediatorilor

Articolul 15.  Cadrul desfăşurării activităţii mediatorilor

(1) Mediatorii îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui  birou, în care îşi exercită funcţiile unul sau mai mulţi mediatori asociaţi, cu personalul auxiliar corespunzător.

(2) Biroul se înregistrează la Ministerul Justiţiei, în termen de 60 de zile de la data învestirii mediatorului, la  prezentarea  următoarelor acte:

a) cererea de înregistrare;

b) declaraţia de fondare, în forma stabilită de Ministerul Justiţiei;

c) copia ordinului de învestire cu împuterniciri pentru desfăşurarea activităţii de mediator;

d) copiile actelor ce confirmă adresa pe care este amplasat sediul biroului.

(3) Ministrul Justiţiei poate, în cazuri motivate, să prelungească termenul de înregistrare. Neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin.(2) al prezentului articol atrage după sine revocarea  ordinului de învestire cu împuterniciri pentru desfăşurarea activităţii de mediator.

(4) Mediatorul sau mediatorii asociaţi, amplasaţi într-un birou, pot angaja traducători, jurişti, alt personal de specialitate, precum şi personal administrativ şi de serviciu necesar activităţii de mediere.

Articolul 16. Asigurarea activităţii

(1) Biroul mediatorului dispune de arhivă şi de registratură proprii.

(2) Mediatorul este obligat să ţină evidenţa prevăzută de legislaţie.

(3) Activitatea de mediere se impozitează în conformitate cu legislaţia fiscală.

(4) Mediatorul achită contribuţiile de asigurări sociale de stat şi cele de asigurări medicale obligatorii, în condiţiile legii.

Articolul 17. Asocierea mediatorilor

Mediatorii pot constitui asociaţii profesionale locale şi naţionale, avînd drept scop promovarea intereselor profesionale şi protejarea statutului lor, precum şi pot adera la asociaţii profesionale internaţionale, în condiţiile legii.

Capitolul IV. Drepturile şi obligaţiile mediatorului.

Răspunderea mediatorului

Secţiunea 1. Drepturile şi obligaţiile mediatorului

Articolul 18.  Drepturile mediatorului

Mediatorul are dreptul:

a) să informeze publicul referitor la desfăşurarea activităţii sale, fără a utiliza, însă, mijloace de reclamă sau de publicitate comercială;

b) la primirea unui onorariu, stabilit prin negociere cu părţile, precum şi la compensarea cheltuielilor ocazionate de mediere. Mărimea onorariului trebuie să fie rezonabilă, ţinîndu-se cont de natura şi obiectul litigiului, precum şi de numărul părţilor implicate;

c) să aplice propriile reguli de organizare a procedurii de mediere, cu respectarea dispoziţiilor şi principiilor stipulate în prezenta lege.

Mediatorul exercită şi alte drepturi prevăzute de legislaţie.

Articolul 19. Obligaţiile mediatorului

Mediatorul are obligaţia:

a) să dea orice explicaţii părţilor  referitor la activitatea de mediere pentru ca acestea să  conştientizeze scopul medierii şi efectele acesteia, în special în ceea ce priveşte raporturile ce constituie obiectul litigiului;

b) să asigure, în cadrul medierii, respectarea libertăţii, demnităţii şi a vieţii  private a părţilor, precum şi să depună toate eforturile ca înţelegerea la care au convenit părţile să nu cuprindă clauze contrare legii şi bunelor moravuri;

c) să depună toate eforturile pentru ca părţile să ajungă la un acord reciproc convenabil şi într-un termen rezonabil;

d) să dirijeze procesul de mediere în mod nepărtinitor şi să asigure egalitatea  permanentă a părţilor;

e) să refuze investigarea unui litigiu, dacă există orice împrejurare ce l-ar împiedica să fie neutru, imparţial şi independent;

f) să nu divulge informaţiile confidenţiale de care ia cunoştinţă în cursul activităţii sale de mediere, precum şi documentele secrete întocmite sau care i-au fost predate de către părţi pe parcursul medierii, chiar şi după încetarea activităţii sale, cu excepţia cazului în care legislaţia prevede altfel;

g) să restituie documentele originale ce i-au fost încredinţate de părţi în cadrul procedurii de mediere;

h) să păstreze însemnările făcute pe parcursul procedurii de mediere, iar, la cererea părţilor, să le elibereze o copie a acestora;

i) să respecte normele deontologice şi să răspundă, cu respectarea principiului confidenţialităţii, la cererile formulate de autorităţile judiciare;

j) să comunice Consiliului de mediere orice modificare a condiţiilor, care are drept consecinţă actualizarea menţiunilor  prevăzute la art.  8 alin. (3) al prezentei legi;

k) să-şi perfecţioneze în permanenţă cunoştinţele teoretice şi practice de mediere, frecventînd în acest scop cursuri de perfecţionare profesională.

Articolul 20.  Interzicerea audierii mediatorului

(1) Mediatorul nu poate fi audiat ca martor în legătură cu faptele sau actele de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. În cauzele penale, mediatorul poate fi audiat ca martor numai la cererea instanţei de judecată sau în cazul în care există permisiunea prealabilă, expresă şi scrisă a părţilor şi, după caz, a celorlalte persoane interesate.

(2) Calitatea de martor are prioritate faţă de calitatea de mediator cu referire la faptele şi împrejurările pe care le-a cunoscut înainte de a fi devenit mediator în cazul respectiv.

(3)  În toate cazurile, după ce a fost audiat ca martor, mediatorul nu mai poate desfăşura activitatea de mediere în  cauza respectivă.

Secţiunea a 2-a. Răspunderea  mediatorului

Articolul 21. Temeiurile răspunderii disciplinare a mediatorului

Mediatorul răspunde disciplinar pentru:

a)   încălcarea obligaţiei de respectare a confidenţialităţii, imparţialităţii şi neutralităţii;

b)   refuzul de a acorda informaţii la cererile formulate de autorităţile judiciare, în condiţiile legii;

c)   refuzul de a restitui documentele originale prezentate de părţile implicate în litigiu;

d)   reprezentarea sau asistarea ambelor sau uneia dintre părţi într-o procedură judiciară sau arbitrală, avînd ca obiect litigiul supus medierii;

e) săvîrşirea altor fapte care aduc atingere onoarei, calităţilor profesionale sau bunelor moravuri;

f)     încălcarea repetată a obligaţiilor ce îi revin.

Articolul 22. Sancţiunile aplicate mediatorului

În raport cu gravitatea abaterii, mediatorului i se pot aplica următoarele  sancţiuni disciplinare:

a)   observaţie scrisă;

b)   suspendarea exercitării activităţii de mediator, pe o durată de la o lună la 6 luni;

c)   retragerea împuternicirilor pentru exercitarea activităţii de mediator.

Articolul 23. Cercetarea încălcărilor comise de  mediator

şi aplicarea sancţiunilor aferente

(1) Orice persoană interesată poate sesiza Consiliul de mediere  în legătură cu comiterea unei încălcări prevăzute la art. 21 al prezentei legi.

(2) Cercetarea încălcării comise se efectuează, în termen de cel mult 60 de zile de la data înregistrării sesizării, de către o comisie alcătuită dintr-un membru al Consiliului de mediere şi doi reprezentanţi ai mediatorilor, desemnaţi prin tragere la sorţi din Registrul mediatorilor. Membrii comisiei sînt numiţi prin ordinul ministrului justiţiei. Invitarea mediatorului suspectat, în vederea audierii, este obligatorie. În caz de neprezentare a acestuia, se va întocmi un proces-verbal, semnat de membrii comisiei, din care să rezulte faptul că mediatorul a fost invitat şi nu s-a prezentat în termenul stabilit.

(3) Dosarul de cercetare a încălcării, cu propunere de sancţionare sau de constatare a inexistenţei abaterii, se înaintează ministrului justiţiei, care decide, în termen de 30 de zile, referitor la răspunderea disciplinară a mediatorului sau la refuzul de tragere la răspundere disciplinară.

Articolul 24. Contestarea ordinului de aplicare a sancţiunii

(1) Ordinul ministrului justiţiei de aplicare a sancţiunilor poate fi atacat la instanţa de contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestuia.

(2) Acţiunea, efectuată potrivit alin.(1) al prezentului articol, suspendă executarea  ordinului atacat.

Capitolul V. Procedura de  mediere

Secţiunea 1. Dispoziţii generale

Articolul 25.  Litigiile supuse medierii

Persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu pot conveni asupra soluţionării, pe calea medierii, a litigiilor în cauzele civile, apărute între ele, cu excepţia celora care privesc drepturi asupra cărora părţile nu pot dispune, potrivit legii.

Articolul 26.  Exceptarea  litigiilor de muncă

Medierea prevăzută de prezenta lege nu este aplicabilă  litigiilor de muncă.

Secţiunea a 2-a. Contractul de mediere

Articolul 27. Prezentarea părţilor

(1) Părţile aflate în litigiu se prezintă la mediator împreună.  În cazul în care se prezintă numai una dintre părţi, mediatorul, la cererea părţii prezente, va adresa celeilalte părţi invitaţia scrisă în vederea acceptării medierii şi încheierii contractului de mediere, stabilind un termen de cel mult 15 zile. Invitaţia se transmite prin orice mijloace care asigură  confirmarea  primirii textului respectiv.

(2) În cazul imposibilităţii de prezentare a părţii convocate,  mediatorul poate stabili o nouă dată pentru prezentarea la mediere, cu acordul ambelor părţi.

(3) Dacă cealaltă parte refuză în mod vădit medierea sau nu se prezintă în mod repetat, din motive neîntemeiate, la datele fixate pentru semnarea contractului de mediere, medierea se consideră neacceptată.

Articolul 28.  Încheierea contractului de mediere

(1) Contractul de mediere se încheie între mediator, pe de o parte, şi părţile aflate în litigiu, pe de altă parte, după prezentarea acestora din urmă împreună la mediator.

(2) Se interzice desfăşurarea şedinţelor de mediere înainte de încheierea contractului de mediere.

(3) Contractul de mediere constituie titlu executoriu în ceea ce priveşte obligaţia părţilor de a achita onorariul cuvenit mediatorului.

Articolul 29. Clauzele obligatorii ale contractului de mediere

(1) Contractul de mediere trebuie să cuprindă, sub ameninţarea nulităţii absolute, următoarele clauze:

a)  datele privind identitatea părţilor în litigiu sau, după caz, a reprezentanţilor acestora;

b) identificarea obiectului  litigiului;

c) declaraţia părţilor referitor la doleanţa de a declanşa medierea şi că sînt decise să coopereze în acest scop;

d)  angajamentul părţilor în litigiu de a respecta regulile aplicabile medierii;

e)  obligaţia părţilor aflate în litigiu de a achita onorariul cuvenit mediatorului şi cheltuielile  efectuate de acesta pe parcursul medierii în interesul părţilor, precum şi modalităţile de plată a acestor sume, inclusiv în caz de renunţare la mediere sau de eşuare a procedurii, precum şi proporţionalitate de achitare a cheltuielilor de către părţi. Dacă nu s-a convenit altfel, aceste sume vor fi suportate de către părţi în mod egal;

f)  înţelegerea părţilor privind limba în care urmează să se desfăşoare medierea.

(2) Sub ameninţarea nulităţii absolute, contractul de mediere nu poate cuprinde clauze ce contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri.

(3) În contractul de mediere pot fi prevăzute şi alte clauze, în condiţiile legii.

Articolul 30. Forma contractului de mediere

(1) Contractul de mediere se încheie în formă scrisă, sub ameninţarea nulităţii absolute. El este semnat de părţile aflate în litigiu şi de mediator şi se întocmeşte în atîtea exemplare originale cîţi semnatari sînt.

(2) Părţile aflate în litigiu pot da procură specială unei alte persoane, în condiţiile legii, pentru a încheia contractul de mediere.

Articolul 31. Suspendarea termenului de prescripţie

a acţiunii  extinctive

Termenul de prescripţie a acţiunii se suspendă începînd cu data semnării contractului de mediere pînă la încheierea procedurii de mediere.

Secţiunea a 3-a. Desfăşurarea medierii

Articolul 32. Metodele şi tehnicile utilizate de către mediator

(1) Medierea se întemeiază pe colaborarea părţilor şi utilizarea, de către mediator, a unor metode şi tehnici specifice, bazate pe comunicare şi negociere, care trebuie să servească exclusiv intereselor legitime şi obiectivelor urmărite de părţile aflate în  litigiu.

(2) Mediatorul nu poate impune părţilor o soluţie  referitor la litigiul supus medierii.

Articolul 33.  Locul efectuării medierii

(1) Medierea are loc la sediul mediatorului, însă, după caz, medierea se poate desfăşura şi în alte locuri, convenite de mediator şi de părţile în litigiu.

(2) Părţile aflate în litigiu pot fi asistate de soţ, rude, precum şi de orice alte persoane de încredere, în condiţiile stabilite de comun acord.

(3) Pe tot parcursul medierii, părţile au dreptul să fie asistate de avocat. 

Articolul 34.  Confidenţialitatea declaraţiilor orale sau scrise

Toate declaraţiile făcute oral sau în scris, pe parcursul medierii, de către părţile aflate în litigiu, de persoanele prevăzute la art.  33 alin.(2) al prezentei legi, precum şi de către mediator au caracter confidenţial faţă de terţi. Mediatorul va atrage atenţia persoanelor care participă la mediere, în condiţiile art. 33 alin. (2) şi (3) din prezenta lege, asupra obligaţiei de păstrare a confidenţialităţii informaţiei şi le va putea solicita semnarea unui acord de confidenţialitate.

Articolul 35. Apariţia unor situaţii noi

Dacă, pe parcursul medierii, apare o situaţie de natură să afecteze scopul acesteia, precum şi neutralitatea sau imparţialitatea mediatorului, acesta este obligat să o aducă la cunoştinţă părţilor care vor decide asupra menţinerii sau denunţării contractului de mediere. Mediatorul are dreptul să se abţină şi să încheie procedura de mediere, potrivit dispoziţiilor art.  37 alin. (3) şi (4) din prezenta lege, care se aplică în mod corespunzător.

Articolul 36. Solicitarea avizului specialiştilor

(1) În cazul în care litigiul supus medierii prezintă aspecte juridice dificile sau controversate, mediatorul poate să solicite avizul unui specialist.

(2) În cazul în care mediatorul solicită avizul unui specialist din afara biroului său, el va evidenţia doar problema juridică, fără a dezvălui identitatea părţilor.

(3) De asemenea, în cazul în care se cere lămurirea unor aspecte ce ţin de domenii specializate, mediatorul, cu acordul părţilor, poate solicita avizul unor experţi sau specialişti din  domeniul respectiv.

Secţiunea  a 4-a. Încheierea medierii

Articolul 37.  Cazurile de încheiere a procedurii de mediere

(1) Procedura de mediere se încheie, după caz :

a)  prin convenirea asupra unei înţelegeri între părţi, în urma soluţionării litigiului;

b) prin  constatarea de către mediator a eşuării medierii;

c) prin denunţarea contractului de mediere de către părţi sau de către una dintre ele.

(2) În cazul în care părţile au convenit doar asupra unei înţelegeri parţiale, precum şi în cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) şi c), din prezentul articol, partea interesată se poate adresa instanţei judecătoreşti sau arbitrale competente.

(3) În toate cazurile de încheiere a procedurii de mediere, mediatorul va întocmi un proces-verbal care va fi semnat de către părţi,  personal sau prin mandatar cu procură specială, şi de mediator. Părţile primesc cîte un exemplar original al procesului-verbal.

(4) În cazul în care litigiul nu se soluţionează în cel mult 3 luni de la data semnării contractului de mediere şi părţile nu solicită continuarea procedurii, mediatorul va putea constata că medierea a eşuat, dispoziţiile alin. (3) al prezentului articol fiind aplicabile în mod corespunzător.

Articolul 38.  Înţelegerea dintre părţi

(1) Dacă părţile aflate în litigiu au ajuns la o înţelegere, se redactează un acord care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea.

(2) Înţelegerea dintre părţi are calitatea unui document sub semnătură privată şi nu trebuie să conţină prevederi care aduc atingere legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Mediatorul este dator să verifice îndeplinirea acestor condiţii, fiind în drept să solicite avizul unui specialist.

(3) Înţelegerea dintre părţi poate fi supusă controlului legalităţii sau, după caz, coordonării ori autorizării notarului sau altei autorităţi competente, potrivit legii.

(4)  Înţelegerea dintre  părţi poate fi condiţionată de termene şi  condiţii.

Articolul 39. Denunţarea contractului de mediere

(1) În orice fază a procedurii de mediere, fiecare dintre părţile aflate în litigiu are dreptul de a denunţa unilateral contractul de mediere, informînd, în scris, cealaltă parte şi mediatorul.

(2) Mediatorul ia act de denunţarea unilaterală a contractului de mediere şi, în cel mult 24 de ore de la data primirii informării, întocmeşte un proces-verbal de încheiere a procedurii de mediere.

(3) Dacă una dintre părţile aflate în litigiu nu se prezintă la mediere, fără a denunţa contractul de mediere în formă scrisă, mediatorul este obligat să facă toate demersurile necesare pentru a stabili cauza reală a lipsei părţii respective şi, după caz, va continua sau va  încheia procedura de mediere.

Secţiunea  a 5-a. Medierea în cazul unui litigiu pe rolul

instanţelor de judecată

Articolul 40. Medierea litigiului propus spre examinare

instanţei de judecată

În cazul în care litigiul a fost propus spre examinare instanţei de judecată, soluţionarea acestuia prin mediere se poate efectua, din iniţiativa părţilor ori la recomandarea instanţei, acceptată de părţi, cu privire la drepturile asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Medierea poate avea ca obiect soluţionarea în totalitate sau parţială a litigiului.

(2) La încheierea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere.

Articolul 41. Suspendarea cursului termenelor pe durata medierii

(1)  Pentru desfăşurarea procedurii de mediere, judecarea cauzelor civile de către instanţele judecătoreşti sau arbitrale va fi suspendată, la cererea ambelor părţi.

(2) Cursul termenelor se suspendă pe durata desfăşurării procedurii  de mediere, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.

(3) Cererea de repunere pe rol este scutită de taxa judiciară de timbru.

Articolul 42. Pronunţarea hotărîrii

(1) În toate cazurile în care litigiul a fost soluţionat pe calea medierii, instanţa de judecată va dispune încetarea procesului, în condiţiile art. 265-266 din Codul de procedură civilă.

(2) O dată cu pronunţarea hotărîrii, instanţa de judecată va dispune, la cererea părţii interesate, restituirea taxei de stat achitate la depunerea acţiunii.

Capitolul VI. Dispoziţii speciale privind medierea unor litigii de către anumite persoane

Articolul  43.  Medierea în cadrul raporturilor familiale

Pot fi soluţionate prin mediere neînţelegerile dintre soţi privind continuarea căsătoriei, exerciţiul drepturilor părinteşti, stabilirea domiciliului copiilor, contribuţia părinţilor la întreţinerea copiilor, precum şi orice alte neînţelegeri ce apar în raporturile dintre soţi.

Articolul 44. Dispoziţii speciale privind medierea litigiilor

dintre consumatori şi agenţii economici

(1) Prevederile  prezentei legi sînt aplicabile şi litigiilor din domeniul protecţiei consumatorilor, în cazul în care consumatorul invocă existenţa unui prejudiciu ca urmare a unor produse sau servicii defectuoase, a nerespectării clauzelor contractuale ori a garanţiilor acordate, a existenţei unor clauze abuzive cuprinse în contractele încheiate între consumatori şi agenţii economici, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.

(2) Procedura  medierii poate fi iniţiată, potrivit alin. (1) al prezentului articol, numai după ce consumatorul a încercat, în prealabil, soluţionarea litigiului în mod direct cu agentul economic.

(3) În cazul în care acordul încheiat în urma medierii nu cuprinde un termen expres de executare a obligaţiei convenite, acesta devine titlu executoriu,  la expirarea termenului de 15 zile de la data încheierii sale.

Articolul 45.  Desfăşurarea activităţii de mediere de

către notar sau avocat

(1) Avocaţii şi notarii de stat care au dobîndit calitatea de mediator, potrivit prezentei legi, pot desfăşura activitatea de mediere în cadrul formelor de exercitare a profesiei lor.

(2) Ministerul Justiţiei va identifica modalităţile în care avocaţii şi notarii de stat pot stabili denumirea cabinetului avocaţial, respectiv a biroului notarial, astfel încît să exprime competenţa acestora de a desfăşura activitatea de mediere.

Capitolul VII. Dispoziţii finale şi tranzitorii

Articolul 46.

(1) În termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, se va înfiinţa Consiliul de mediere şi va fi elaborat Regulamentul privind desfăşurarea atestării şi reatestării mediatorilor.

(2) În termen de o lună de la data aprobării regulamentului prevăzut la alin. (1) al prezentului articol, se organizează atestarea persoanelor care doresc să desfăşoare activitate de mediere.

Articolul 47.

Guvernul, în termen de 3 luni:

va prezenta Parlamentului propuneri pentru aducerea legislaţiei în concordanţă cu prezenta lege;

va aduce actele sale normative în concordanţă cu prezenta lege.

Articolul 48.

(1) Prezenta lege intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, cu excepţia alineatelor (3) şi (4) ale articolului 11, care intră în vigoare la expirarea termenului primului Consiliu de mediere.

(2)  Primul Consiliu de mediere este format din 6 persoane numite prin ordinul ministrului justiţiei, pe o perioadă de 2 ani, după consultarea cu organizaţiile obşteşti specializate în domeniul dreptului, dintre care cel puţin 2 persoane sînt din cadrul Ministerului Justiţiei.

Interviu cu Lilia Gribincea, doctor în drept, mediator, avocat, arbitru.

La nouă luni după intrarea în vigoare a Legii cu privire la mediere, putem afirma că instituţia de mediere a început să funcţioneze?

Recapitulând activităţile organizatorice desfăşurate în acest sens până în prezent pot menţiona, că au fost organizate cursurile de instruire a primilor mediatori, aceştia fiind atestaţi de către Consiliul de mediere care a fost constituit anterior. Ministerul Justiţiei a eliberat deja atestate mediatorilor atestaţi şi, dacă e să urmărim strict procedura, urmează întocmirea, aprobarea şi plasarea Tabelului mediatorilor pe pagina web a Ministerului Justiţiei şi publicarea acestuia în Monitorul Oficial al RM. Mai este condiţia deschiderii şi înregistrării Biroului, care ţine deja de partea logistică. Dacă e să ne referim la medierea pentru domeniul afacerilor, lansarea acesteia este practic pe ultima sută de metri. În materie contravenţională, penală, cea privind familia şi drepturile copilului medierea deja se practică, aici existând un anumit specific.

De ce ar trebui să apelăm la mediator, când avem instanţa de judecată, la care poate apela oricine?

În primul rând, medierea prezintă multiple avantaje în raport cu instanţa de judecată şi chiar în raport cu arbitrajul comercial. Termenul de soluţionare a litigiului prin mediere este mult mai scurt, cheltuielile pe care le suportă părţile sunt esenţial mai mici, iar soluţia rezolvării litigiului este găsită chiar de părţi, sub auspiciile mediatorului. În cazul instanţei de judecată, cât şi în cel al arbitrajului, decizia în cazul dezbătut aparţine instanţei, judecătorului sau arbitrului, iar părţile sunt implicate în proces pentru a da depoziţii, a clarifica unele circumstanţe sau pentru a fi doar prezente. Această decizie executorie poate să convină cel mult unei părţi, dar poate să nu placă într-o măsură anumită nimănui. Dar odată intrată în vigoare ea devine obligatorie, cu toate consecinţele de ordin material şi moral. În acelaşi timp, chiar dacă a existat conflictul, în urma soluţionării acestuia pe calea medierii, părţile pot continua relaţiile de afaceri, pentru că ele comunică – fapt greu de admis în cazul soluţionării litigiului într-o instanţă.

Un alt avantaj al medierii îl constituie confidenţialitatea dezbaterilor. Pentru protejarea succesului afacerii sau a reputaţiei manageriale uneori această condiţie este decisivă. În acest context merită menţionat încă un aspect, poate nu atât de semnificativ, dar care în unele cazuri contează enorm. Un prosper om de afaceri este bine văzut în diferite locaţii prestigioase, nu însă şi într-o instanţă de judecată, unde va fi „ reperat” imediat de presa de scandal. Medierea, spre deosebire de procesul de judecată sau cel arbitral, poate fi desfăşurată nu doar în Biroul mediatorului, ci şi în oricare alt loc, identificat şi acceptat de părţi, cu condiţia ca acesta să întrunească condiţiile necesare pentru desfăşurarea şedinţei. De exemplu o sală pentru conferinţe dintr-un Centru de business. De fapt, toate aceste diferenţe, analizate şi acceptate de omul de afaceri, transformă medierea într-un instrument, discret, elegant şi în acelaşi timp foarte eficient, pentru a aplana civilizat problemele care uneori pot apărea.

Ce înseamnă, de fapt, mediere, în sensul legii respective? În ce cazuri poate avea loc medierea? Ea poate fi aplicată inclusiv în cazul unor litigii economice? Cine pot fi părţile unui proces de mediere? Cine poate fi mediator?

Conform Legii, medierea reprezintă o modalitate alternativă de soluţionare a conflictului dintre părţi pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane. Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le acorde asistenţă în soluţionarea conflictului prin obţinerea unei soluţii reciproc acceptabile, eficiente şi durabile.

Părţile pot recurge la mediere benevol, inclusiv după pornirea unui proces în instanţa judecătorească sau arbitrală, în orice fază a acestuia, convenind să soluţioneze, pe această cale, orice conflict în materie civilă, comercială, de familie, contravenţională, penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prezentei legi. Pentru că urmăriţi în acest interviu prioritar interesele oamenilor de afaceri, voi preciza, că în orice convenţie, acord, contract părţile poate fi prevăzută o clauză de mediere. Dacă în contract părţile nu au stipulat o clauză cu privire la soluţionarea eventualului litigiu pe calea medierii, părţile de comun acord pot recurge la mediere. Este important acordul ambelor părţi. Validitatea clauzei de mediere este independentă de validitatea contractului. Medierea este posibilă în majoritatea litigiilor în materie civilă, comercială, cât şi penală, (aici excepţie constituind cazurile grave). Dacă e să concretizăm răspunsul referitor la litigiile de ordin economic, aici medierea este chiar indicată, cum am mai menţionat, datorită rapidităţii ei în soluţionarea cazului şi a preţului aferent relativ mai mic în raport cu cheltuielile de judecată, taxele de stat, dar şi a riscului existent privind eventualul sechestru ce poate genera blocarea sau ruinarea afacerii s.a.

Participanţi la procesul de mediere sunt părţile şi mediatorul. Părţi în procesul de mediere pot fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, inclusiv autorităţi publice. Pe parcursul medierii, părţile, de comun acord, pot fi asistate de avocat, traducător, interpret, precum şi de alte persoane. În ceea ce priveşte calitatea de mediator, Legea stabileşte două condiţii: persoana trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să nu aibă antecedente penale.

Poate apela cineva la avocatul său pentru medierea unui litigiu? Care este garanţia că mediatorul va fi corect şi imparţial? Un conflict poate fi mediat de mai multe persoane?

Este posibil ca o persoană să apeleze la avocatul său pentru medierea unui litigiu, însă într-o atare situaţie, avocatul nu este în drept să accepte asistenţa sau reprezentarea ulterioară a intereselor uneia dintre părţile procesului de mediere în legătură cu conflictul mediat.

În ceea ce priveşte corectitudinea mediatorului, acesta este obligat atât de Legea medierii cât şi de Codul deontologic al mediatorului, să respecte principiile neutralităţii imparţialităţii şi confidenţialităţii. În caz contrar mediatorul poartă răspundere disciplinară şi răspundere civilă pentru cauzarea de prejudicii prin încălcarea obligaţiilor sale profesionale. Părţile pot recurge la comediere.

Vă rog să vă referiţi la un caz de mediere deja realizat?

„ Nu comentez!” – acesta este unicul răspuns, care-l poate da un mediator, atunci când este întrebat despre cazurile pe care le-a gestionat sau le are pe agendă. Nici măcar să confirme sau să infirme dacă se ocupă de un caz anume. Mediatorul are dreptul doar să informeze publicul referitor la sensul activităţii sale profesionale, făcând cunoscută legislaţia şi reglementările ce vizează domeniul dat, cu respectarea principiului confidenţialităţii atunci când este vorba despre cazuri concrete. Chiar şi în mediul breslei, pot fi utilizate în procesul de analiză a practicilor existente doar cazuri generalizate, cu excluderea oricăror indicii, care ar putea eventual deduce o persoană sau o firmă concretă.

În ce măsură legea asigură respectarea confidenţialităţii procesului de mediere şi a datelor obţinute în acest proces?

Conform prevederilor legale, informaţia obţinută în cadrul medierii este confidenţială şi nu poate fi folosită fără acordul scris al părţilor. Este important de reţinut, că în scopul asigurării confidenţialităţii procesului de mediere, în temeiul şi în condiţiile legii, mediatorul nu poate fi audiat în privinţa faptelor sau actelor de care a luat cunoştinţă în cadrul procedurii de mediere. Doar în cazuri excepţionale, cu consimţământul scris al părţilor, mediatorul este în drept să facă declaraţii în favoarea părţilor mediate, însă darea declaraţiilor, în aceste cazuri, exclude participarea lui ulterioară în procesul de mediere.

Informaţia obţinută în procesul de mediere nu poate fi divulgată şi invocată de către părţi şi mediator în alt proces sau în faţa altor instanţe, nici nu poate fi folosită inadecvat în scopuri proprii. Mediatorul este în drept să solicite părţilor semnarea unui acord de confidenţialitate. La solicitarea expresă a uneia dintre părţi, el asigură confidenţialitatea informaţiei comunicate în raport cu cealaltă parte. Unica excepţie de la regula confidenţialităţii se referă la cazul în care mediatorul în procesul medierii află despre iminenţa săvârşirii unei infracţiuni şi este obligat să anunţe organele competente.

Ce trebuie să întrunească o persoană ca să devină mediator? Trebuie să facă nişte cursuri, să fie atestată de cineva sau inclusă într-un registru?

Pe lângă studii, care pot fi nu doar juridice, ci şi din alte domenii, aplicabile examinării competente a cazurilor de mediere, persoana care doreşte să desfăşoare în mod profesionist activitate de mediator are obligaţia de a absolvi cursurile de pregătire iniţială a mediatorilor şi de a fi atestată de către Consiliul de mediere. Evident, mediatorul trebuie să fie o persoană integră, cu o reputaţie şi autoritate ireproşabilă profesională şi socială. Mediatorii profesionişti sunt incluşi în Tabelului mediatorilor pe pagina web a Ministerului Justiţiei, care mai este publicat o dată pe an în Monitorul Oficial al RM.

Pe când ne putem aştepta la deschiderea unor birouri de mediatori şi apariţia unor mediatori profesionişti?

Chiar foarte curând. Mediatori atestaţi, precum, am menţionat, există deja. Dacă mi-ar parveni solicitări de soluţionare a litigiilor pe calea medierii, personal aş putea discuta în termeni concreţi privind demararea procedurii de premediere şi mediere. Fiind avocat şi arbitru, abordez medierea cunoscând foarte bine diferenţele, care în cazul potenţialilor clienţi sunt doar avantaje.

Carte de vizită

Lilia Gribincea este din anul 2003 arbitru la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a Republicii Moldova. Expert în legislaţia comercială comunitară, elaborarea diferitor studii împreună cu experţi ai UE.

A absolvit în 1993 Facultatea de Drept a Universităţii de Stat din Moldova. În 2001 a susţinut teza de doctor în drept la Universitatea din Bucureşti. Din 1993 până în prezent lector, conferenţiar la Facultatea de Drept, USM, discipline predate: dreptul comerţului internaţional, dreptul comunitar al afacerilor, dreptul bancar. Din 1994 – avocat, specializat în domeniul comerţului internaţional, comercial, civil, bancar.

Stagii profesionale: 1994 – Universitatea Franklin Pierce Law Center, NH, SUA; 1995 – Universitatea Central Europeană, Budapesta; 1996 – Universitatea din Maastricht, Olanda.

Sursa www. BusinesExpert.md

Cercetatorii care studiaza cauzele si efectelor conflictelor etnice au cautat, de obicei, raspunsuri la trei intrebari majore: Ce conditii politice ii determina pe oameni sa recurga la violenta? Ce conditii le permit oamenilor sa-si solutioneze conflictele in mod pasnic? Care este rolul comunitatii internationale atunci cind relatiile dintre diferite grupuri etnice devin violente si scapa de sub control? Cercetatori, au dezvoltat teorii referitoare la conflictele etnice si institutiile politice care ar putea contribui la solutionarea conflictului si preintimpinarea violentei. Au fost deduse principii din studiile privind conflictele trecute si cele in desfasurare. Concluziile expertilor au fost prezentate factorilor de decizie, politicienilor, sperind ca principiile vor fi de un real folos in elaborarea politicilor publice si celor privitoare la relatiile interetnice.

In societatile care sint profund divizate, unde frica si ignoranta adesea sint fortele motrice ale conflictului etnic, oamenii tind sa se identifice ei insisi prin grupul lor etnic, considerindu-l drept o caracteristica definitorie ireductibila a societatii. Asemenea societati foarte usor pot deveni prada violentei etnice atunci cind exista inegalitate intre grupuri etnice si discriminare a uneia sau mai multora din ele, si cind discriminarea este aprobata prin politici publice. De aceea, se considera ca pentru a preveni violenta institutiile politice trebuie sa le permita grupurilor etnice sa participe la procesul politic si sa apere drepturile omului. Numai atunci grupurile etnice nu se vor teme de viitor si se vor simti “in rind cu lumea” intr-o asemenea societate.

Accesul cetatenilor la functii publice, efectuat dupa formule cuvenite, poate incuraja spiritul moderat si descuraja extremismul. Aceasta s-ar putea intemeia pe chiar interesul politicienilor. Ei vor face orice pentru a fi realesi. Se considera ca impartirea puterii ar putea incepe ca o miscare profunda a societatii de instrainare de etnicitate ca cel mai puternic identificator. Coalitiile se pot forma dupa criterii etnice la inceput, dar ideologia sau alti factori pot deveni mai importanti cu timpul decit simpla apartenenta la un anumit grup etnic. Oamenii simpli au sentimente puternice in legatura cu ideologia sau clasa lor, dar ei, de regula, nu sint inclinati sa mearga pina la autosacrificare ca persoanele care manifesta extremism. De aceea este important sa se stie exact in ce conditii impartirea puterii poate avea succes si comunitatea internationala sa sustina o astfel de masura.

Atit liderii societatilor care sint puternic divizate dupa criterii etnice, cit si comunitatea internationala, incearca sa previna conflictele etnice violente, insa prescriptiile universale nu sint posibile, pentru ca fiecare situatie este deosebita. Putem vorbi doar de optiuni si posibilitatea aplicarii lor. Este o parere unanima ca in pofida proliferarii noilor natiuni dupa Razboiul Rece, majoritatea grupurilor etnice care lupta pentru autodeterminare in state suverane nu-si vor vedea visurile realizate. In mod ideal, cerintele de autodeterminare ar trebui sa fie adaptate la cadrul democratic in statele existente. O asemenea adaptare este considerata a fi un drept uman de baza. Numeroase conflicte etnice nu incep prin cereri de suveranitate teritoriala in cazul in care plingerile si doleantele minoritatilor etnice sint abordate cu atentia cuvenita de la bun inceput. In caz contrar, ele degenereaza inevitabil in miscari de secesiune. Impartirea puterii -; practici si institutii ce rezulta din coalitii largi de guvernare care includ reprezentantii tuturor grupurilor etnice majore poate contribui la mentinerea si viabilitatea statelor polietnice oferind grupurilor etnice posibilitati de autodeterminare si dezvoltare in cadrul statului respectiv.

Trebuie sa mentionam ca in Republica Moldova idea impartirii puterii a existat de la bun inceput. Dar au existat si mai exista impedimente in realizarea acestei idei. Astfel, Legea organica nr. 382-XV Cu privire la drepturile persoanelor apartinind minoritatilor nationale si la statutul juridic al organizatiilor lor prevede distribuirea proportionala a posturilor publice pentru reprezentantii tuturor nationalitatilor, dar ea nu stipuleaza necesitatea ca toti reprezentantii minoritatilor sa cunoasca si limba de stat. Se cunoaste ca in ultimii 10 ani reprezentantii minoritatii gagauze, spre exemplu, au fost promovati in organele de conducere in proportie de 1,5 -; 2 mai mare decit ponderea populatiei respective, dar in pofida acestui fapt liderii gagauzi continua sa inainteze cereri de a fi reprezentati in Parlament in proportie ce depaseste de 4 ori! (15 mandate) ponderea acestei etnii. Putem concluziona ca in Republica Moldova problemele etnice au un caracter invers -; minoritatile au de jure toate drepturile pentru a participa la guvernare, iar reprezentarea lor depaseste uneori rata proportionalitatii, iar unicul impediment este necunoasterea limbii de stat.

Cu toate ca impartirea puterii se bazeaza pe procese interne, comunitatea internationala a promovat-o adesea ca raspuns la conflictele etnice, cind cu succes, cind fara. Inainte de a aplica si promova impartirea puterii intr-o tara anume este important sa se cunoasca: 1) radacinile conflictului etnic; 2) modalitatile de a introduce principiile democratice de guvernare intr-o societate profund divizata dupa criterii etnice; 3) tipurile de practici de reglementare a conflictelor; 4) contributia impartirii puterii la procesul de pace.

a) Conflicte etnice: abordari si modele

Exista abordari in conformitate cu care conflictul etnic este considerat fie primordial si innascut, fie instrumental si (cel putin partial) construit in mod social. Masura in care analistii percep etnicitatea ca ceva neschimbator si innascut in raport cu etnicitatea construita social sau manipulata de catre lideri politici influenteaza opiniile despre tipurile de institutii si practici care pot ameliora cel mai bine asemenea conflicte. Un factor substantial este daca grupurile etnice se ameninta unele pe altele din simplul motiv ca sint diferite, sau daca ele iau in consideratie motive pragmatice pentru a se comporta astfel. Perceptiile diferentelor pragmatice sint deschise modului de solutionare pasnica a conflictului.

Gravitatea conflictelor etnice depinde in mare parte de natura relatiilor. De exemplu, daca diferentele socio-economice si de identitate se intrepatrund. Un alt important factor care poate determina gradul de gravitate a conflictelor etnice este rolul statului insusi: se afla el de-asupra conflictelor si incearca sa le medieze si tempereze, sau un grup anume “poseda” statul si-i foloseste pirghiile de putere in detrimentul altor grupuri. Acesta este, intr-o oarecare masura, si cazul Republicii Moldova, unde situatia este una alternanta. Ne amintim ca reprezentantilor Partidului Popular Crestin Democrat li s-a refuzat postul de ministru de stat din simplul motiv ca erau banuiti ca ar avea simpatii pro-romanesti.

O caracteristica a tuturor conflictelor etnice, care trece ca un fir rosu prin ele, este rolul liderilor grupurilor etnice care se pronunta pentru discriminare si mobilizeaza membrii grupului impotriva inamicilor. Anume liderii grupurilor extremiste, de obicei, afirma ca negocierile pentru gasirea solutiilor si abordarea “rezonabila” a problemei sint o cursa si tradare a intereselor. In acest sens, invocarea de catre liderii separatisti de la Tiraspol a necesitatii pastrarii independentei regimului separatist se bazeaza pe presupusa esuarea a autonomiei gagauze, care ar fi fost subminata de autoritatile de la Chisinau.

Conflictele etnice se pot intensifica, sau diminua in intensitate in mod alternant. Escaladarea are loc atunci cind conditiile de tensiuni etnice se combina cu anumite evenimente “catalizatoare”. O modalitate folositoare de conceptualizare a miscarii inspre o solutionare pasnica a conflictului etnic este de a provoca diminuarea elementului emotiv al conflictului pina la o faza cind partile sint gata sa treaca la negocieri si pot ajunge la un numitor comun anume prin negocieri. Este edificatoare in acest sens experienta din autonomia gagauza, din ianuarie 2002, cind s-a reusit ca un conflict legat de presupuse incalcari ale legislatiei financiare a fost prezentat ca unul cu caracter etnic.

b) Democratia si alternativele ei in societatile profund divizate

Democratia este extrem de dificila si de conceput, si de aplicat, in societatile profund divizate, dar practicile democratice ofera promisiuni mai mari pentru abordarea pasnica si de lunga durata a conflictului decit cele autoritare si bazate pe argumentul fortei.

Simpla democratie majoritara presupune probleme specifice pentru societati profund divizate dupa criterii etnice. De regula, grupurile etnice minoritare nu au acces la putere prin cutia de votare si nu este entuziasmata de competitiile electorale desfasurate dupa principiul regulii simplei majoritati.

Practicile de impartire a puterii ofera o alternativa formelor simple majoritare de guvernare democratica. Dar, in Republica Moldova lucrurile stau tocmai invers. Spre exemplu, autoritatile gagauze inainteaza cerinte ca alegerile parlamentare sa aiba loc in baza sistemului majoritar, in circumscriptii electorale uninominale. Sigur, acest lucru este acceptabil in conditiile unei autonomii teritoriale. Insa efectul va fi ca gagauzii vor avea un numar constant de reprezentanti in parlament care nui va depasi ca pina in prezent rata populatiei gaguze in popolatia tarii.

c) Tipologia practicilor de reglementare a conflictelor

Practicile ce determina seturile de variabile ce se aplica in cazul tuturor abordarilor sunt dupa cum urmeaza: impartirea teritoriala a puterii, regulile privind modul in care se adopta deciziile si politicile publice (de exemplu, cele privind limba, invatamintul si distribuirea resurselor) care eea ce defineste relatiile dintre stat si grupurile etnice. Exista cinci practici sociale de reglementare a conflictelor: 1) acordarea de autonomie teritoriala; 2) crearea unei federatii etnice; 3) adoptarea unei reprezentari proportionale de grup cit priveste numirile in administratie inclusiv consensul privind regulile de adoptare a deciziilor in executiv; 4) adoptarea unui sistem electoral intr-o foarte mare masura proportional pentru alegerea Parlamentului; 5) recunoasterea drepturilor de grup sau federalismului corporativ (neteritorial).

De asemenea, au fost identificate cinci practici integrationiste de reglementare a conflictelor: 1) crearea unei structuri mixte, non-etnice, federale; 2) stabilirea unui stat unitar centralizat; 3) adoptarea unor institutii administrative, executive, legislative, neutre din punct de vedere etnic; 4) adoptarea unui sistem electoral semimajoritar sau semiproportional care sa incurajeze formarea coalitiilor preelectorale indiferent de criterii etnice; 5) elaborarea de politici publici care sa nu tina seama de factorul etnic.

d) Impartirea puterii si procesul de solutionare a conflictelor

Practicile de impartire a puterii atunci cind sint adoptate de catre partile implicate in conflict adesea evolueaza ca raspuns la istoria conflictului violent. Liderii politici si publicul trebuie sa fie motivati sa evite inrautatirea situatiei si sa accepte impartirea puterii daca aceasta poate preintimpina agravarea conflictului. Dar o asemenea motivare nu exista intotdeauna: gradul inalt de tensiuni nu inseamna automat ca liderii politici vor fi mai moderati si inclinati sa imparte puterea.

Impartirea puterii poate porni de la tranzitii sau procese de pace in care partile convin asupra unor acorduri si pacte de securitate pentru a reduce posibilitatile grupurilor de a-si face rau unele altora. Gradul de unitate si coerenta organizationala al partilor, precum si abilitatea liderilor politici de a-si convinge alegatorii sa actioneze pasnic, constituie cele mai importante variabile in imbunatatirea relatiilor interetnice. Atitudinile conciliatoare trebuie sa fie si largi, si profunde.

Din acest punct de vedere solutionarea conflictului transnistrean ar trebui sa se produca gradual. O eventuala acceptare a unui statut de catre liderii separatisti ar trebuii sa duca la alegeri anticipate in noul organ legislativ. Poate are sens sa fie examinate mai minutios variante a unor alegeri “suplimentare” in regiunea separatista pentru a completa Parlamentul existent. In acest sens, s-ar putea modifica Constitutia, astfel ca numarul mandatelor sa fie marit cu 15%. Un astfel de model exista de exemplu in Grecia unde numarul de mandate in Parlament nu este unul fix. Constitutia stabileste doar numarul minim si cel maxim de locuri in Parlament, iar prin lege organica se poate stabili numarul de mandate32.

La 20 februarie 2009, la Ministerul Justiţiei a avut loc înmînarea atestatelor pentru exercitarea profesiei de mediator persoanelor care în luna octombrie 2008 au audiat cursurile de pregătire iniţială pentru mediatori în cadrul Institutului Naţional al Justiţiei. Instruirea a fost realizată cu susţinerea financiară a Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare şi Planului de acţiuni comun al Uniunii Europene şi Consiliului Europei. Prezentarea mediatorilor a fost susţinută de Preşedintele Consiliului naţional de mediere, dl Marcel Burlacu.

Adresîndu-se celor prezenţi, viceministrul justiţiei dna Elena Mocanu a ţinut să menţioneze, că Institutul de mediere, creat prin Legea Republicii Moldova cu privire la mediere, este unul nou pentru justiţia Republicii Moldova, dar şi unul cu viitor. Anume mediatorul fiind o persoană terţă, imparţială, echidestantă şi la maxim obiectivă se va strădui să restabilească relaţiile dintre părţi, aplicînd toate tacticile, tehnicile şi stilurile de mediere opţionale tranşării conflictului pentru care a fost invitat, a specificat dna Mocanu.

Medierea în calitate de segment al justiţiei restaurative merge cot la cot cu probaţiunea postsentenţială care acordă persoanei condamnate pentru săvîrşirea infracţiunii şi persoanei care a fost vătămată în rezultatul comiterii acesteia să-şi restabilească relaţiile, unul regretînd despre comiterea crimei, altul iertînd acţiunile vinovatului.

Reieşind din esenţa medierii, mediatorul va fi cel care va aduce linişte şi toleranţă în societate prin faptul că va influienţa în mod indirect, apelînd la profesionalismul său, utilizînd procedee iscusite pentru a reduce conflictele spre compromisuri, cedări, împăcări şi altele întru aplanarea situaţiei. Rolul, misiunea şi principiile medierii fac ca această activitate să nu fie doar o alternativă a justiţiei, dar să fie primită de societate ca o posibilitate de a soluţiona o mare parte din conflicte anume pe această cale.

La moment unii reprezentanţi ai societăţii civile au unele rezerve faţă de procesul de mediere. Dar cu toate acestea nu putem neglija practica ţărilor în care medierea funcţionează cu mult succes instituind chiar şi o tradiţie în acest sens. Astfel medierea funcţionează avînd practică şi o tradiţie de succes în Olanda, Marea Britanie, SUA, Slovenia, Polonia şi alte state.

Întru promovarea activităţii de mediere în conformitate cu Legea Republicii Moldova cu privire la mediere a fost instituit Consiliul de Mediere de pe lîngă Ministerul Justiţiei care fiind o instituţie colegială, de drept public format din reprezentanţi ai societăţii civile a reuşit să elaboreze pe parcursul anului 2008 actele necesare activităţii de mediere, a organizat concursul de selectare a persoanelor care au trecut cursurile de instruire iniţială pentru mediatori, precum şi a efectuat atestarea acestora întru profesarea activităţii de mediere.

În anul 2008 a avut loc Sesiunea de instruire privind soluţionarea alternativă a disputelor, organizată de Programul comun al Comisiei Europene şi Consiliul Europei privind sporirea independenţei, transparenţei şi eficienţei justiţiei în Republica Moldova. Experţii Consiliului Europei efectuînd monitorizarea implementării Recomandărilor Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei privind instituirea medierii au apreciat drept pozitivă activitatea autorităţilor Republicii Moldova privind promovarea medierii.

Ministerul Justiţiei întru implementarea Legii cu privire la mediere a aprobat un plan de măsuri printre care: elaborarea actelor necesare implementării legii, organizării activităţii Consiliului de mediere, instruirea iniţială a mediatorilor, promovarea institutului de mediere, popularizarea medierii prin mass-media, precum şi alte acţiuni care au fost realizate integral.

Sursa . http://www.justice.gov.md

Medierea reprezintă prin sine un proces evoluţia caruia depinde în mare masură de interesele părţilor şi gradul de receptivitate a acestora . Agenţii economici sunt cei mai interesaţii în confidenţialitatea unor anumite probleme parvenite în timpul activitaţii , rezolvarea problemelor care poat apărea atît între partenerii de afaceri cît şi angajaţi fără implicarea organelor de stat , presei şi opinei publice .

Multe probleme apărute pe parcursul activităţii poartă de multe ori caracter concurenţial , fie că este un caz de tip angajat – şef , agent economic – agent economic , agent economic – organe de stat . Un caz aparte ar putea fi situaţia agent economic – organe de stat , caracterul aparte al acestui caz cît şi perioada îndelungată de gasire a unui numitor comun se datorează lipsei unui cadru deschis de comunicare , lipsa practicii de mediere în Republica Moldova , înrădăcinării unei forme fixe de activitate a organelor de stat ( serviciul vamal , serviciul fiscal de stat ) cît şi protecţionizmul camuflat care încă mai persistă în activitatea agenţilor economici .

Medierea aduce după sine unul din cele mai marii beneficii pentru busines şi anume păstrarea secretelor de afaceri şi a numelor părţilor implicate în conflict .

Ce poate oferi medierea economiei Republicii Moldova :

1) Accelerarea ritmurilor de crestere economică prin implicarea mediatorilor în disputele dintre agenţii economici şi organele de stat .

2) Rezolvarea conflictelor îngheţate care tergiversează activitatea agenţilor economici , dezbaterea şi rezolvarea neînţelegerilor apărute ca rezultat al concurenţei de piaţă .

3) Implicarea mediatorilor în soluţionarea anumitor conflicte , embargouri care ţin de interesele statului .

4) Schimbul de experienţă dintre mediatorii din diferite ţări va permite înţelegerea activităţii de aplanare a conflictelor din diferite economii şi arii de activitate a agenţilor economici .

5) Accelerarea ritmurilor de rezolvare a litigilor aparute în urma activităţii agenţilor economici .

Sunt sigur că punctele enumerate mai sus sunt doar cîteva efecte pozitive pe care le poate avea medierea asupra economiei Republicii Moldova .

Noţiunea şi esenţa medierii a fost elaborată şi dezvoltată de-a lungul anilor de către organismele internaţionale, mondiale şi regionale. Rolul medierii în plan internaţional (la soluţionarea conflictelor internaţionale deosebit de dificile) a fost elucidat în asemenea documente internaţionale de drept umanitar cum ar fi Convenţia de la  Haga din 1899 privind aplanarea conflictelor internaţionale, Convenţia de la Haga privind rezolvarea paşnică a diferendelor internaţionale etc. În acelaşi sens poate fi remarcată şi practica Organizaţiei Naţiunilor Unite, care, adeseori, folosea procedeele de mediere în aplanarea conflictelor dintre state sau regionale. De exemplu, în 1948, Adunarea Generală a ONU a numit un mediator în problema palestiniană; Consiliul de Securitate al ONU a însărcinat un mediator pentru soluţionarea problemei cipriote, iar Secretarul General al ONU a delegat un mediator pentru medierea în conflictul armat din Orientul Apropiat. În ce priveşte reglementarea instituţiei medierii în cauzele penale de către organismele regionale, cum ar fi Consiliul Europei, drept exemplu poate servi Recomandarea nr. R. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de Comitetul de Miniştri la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor). Comitetul de Miniştri a recomandat statelor membre ale Consiliului Europei să folosească medierea în cazurile penale ca pe o opţiune flexibilă, cuprinzătoare, utilă, complementară sau alternativă procedurilor penale tradiţionale, luându-se în considerare necesitatea de a promova participarea personală activă a victimei, a infractorului şi a altor persoane care pot fi afectate ca părţi, în soluţionarea conflictelor penale, precum şi implicarea comunităţii la aceste proceduri penale. De asemenea, a fost recomandat de a fi recunoscut interesul legitim al victimelor de a avea un cuvânt de spus în rezolvarea consecinţelor victimizării lor, de a comunica cu infractorul şi de a obţine scuze şi compensaţii. Deopotrivă cu cele sus-indicate, s-a mai statuat că medierea poate spori conştiinţa rolului important al fiecărei persoane şi al comunităţii în prevenirea şi rezolvarea infracţiunilor şi a conflictelor asociate acestora, încurajând astfel efecte penale mai constructive şi mai puţin represive. Medierea presupune abilităţi speciale şi necesită coduri de practică şi pregătire acreditată, luând în considerare contribuţia potenţial  substanţială a organizaţiilor nonguvernamentale şi a comunităţilor locale în domeniul medierii în cazuri penale şi necesitatea de a combina şi coordona eforturile iniţiativelor publice şi private. Prevederile sus-indicate (cu privire la mediere) trebuie să fie posibile de aplicat oricărui proces prin care victimei şi infractorului li se dă posibilitatea, în cazul în care consimt liber, să participe activ la rezolvarea problemelor apărute în urma infracţiunii cu ajutorul unei terţe părţi imparţiale (mediator). Medierea în cazuri penale trebuie folosită numai dacă părţile consimt liber. Părţile vor fi libere să-şi retragă consimţământul oricând pe parcursul medierii.

Justiţia Restaurativă este un răspuns dat infracţiunii care oferă oportunităţi celor care sunt cei mai afectaţi de aceasta victima, infractorul, familiile acestora şi comunitatea – de a fi direct implicaţi în a răspunde răului produs de comiterea infracţiunii. Dr. Mark S. Umbreit (Universitatea Minnesota, S.U.A.) Medierea este o metodă confidenţială şi privată, prin intermediul căreia mediatorii, persoane independente şi cu o pregătire specială, ajută părţile să-şi definească mai clar obiectivele, interesele şi le indrumă astfel încât să construiască împreună variante reciproc  avantajoase de soluţionare a conflictului. Medierea oferă persoanelor oportunitatea de a-şi asuma responsabilitatea rezolvării disputelor şi de a menţine permanent controlul asupra deciziilor care le afectează viitorul. Se evită astfel folosirea măsurilor abuzive şi deteriorarea relaţiilor dintre părţi, încurajându-se dialogul, colaborarea şi respectful reciproc.Instruirea iniţială şi continuă a mediatorilor este un obiectiv de bază pentru obţinerea rezultatelor de succes.

Medierea reprezintă o modalitate facultativă de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate,imparţialitate şi confidenţialitate. Cuvântul mediation, introdus în SUA ca termen de specialitate, înseamnă intermediere cu ajutorul unui terţ independent şi ales în mod liber de către părţi. Medierea a devenit un trend global în soluţionarea conflictelor. În SUA există o adevărată cultură a medierii, prin urmare, doar aproximativ 10% din toate conflictele ajung să fie soluţionate  într-o sală de judecată, restul fiind soluţionate prin mediere.

Medierea face parte din marea familie a metodelor alternative de soluţionare a disputelor ( Alternative Methods of Dispute Resolution – ADR ) şi reprezintă, aşadar, o alternativă viabilă la sistemul juridic din România menită să degreveze instanţele de judecată de numeroase cauze şi să asigure satisfacerea intereselor părţilor implicate în conflict.

Rezolvarea clasică a conflictului, prin deducerea acestuia autorităţilor judiciare, nu satisface adesea interesele părţilor, deoarece este o rezolvare bazată pe conceptul învingător – învins. În schimb, rezolvarea conflictului prin mediere este rodul întâlnirii voinţei părţilor. Nimeni nu vine să le impună soluţia, prin urmare, părţile sunt singurele în măsură să hotărască. Mediatorul are rolul de a facilita crearea unui culoar de comunicare între părţi, prin intermediul căruia acestea să conştientizeze singure care este cea mai bună soluţionare a conflictului dintre ele.

Medierea se bazează  pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială. Părţile, persoane fizice sau persoane juridice,pot recurge la mediere fără a face apel la organele judiciare sau arbitrale care vor fi degrevate de numeroase cauze având ca obiect soluţionarea conflictului dintre părţi.

Costurile reduse, rapiditatea, aderenţa părţilor la soluţionarea conflictului sunt alte avantaje ale medierii ca modalitate alternativă de rezolvare a conflictelor.

Medierea,într-o societate complexă  şi cu diferite tipuri de conflicte,  reprezintă calea în afara sistemului judiciar spre soluţionarea eficientă, ieftină şi rapidă a disputelor.

Incepînd cu data de 6 octombrie în incinta Institutuluui Naţional de Justiţie se pregatesc primele cadre în domeniul medierei conflictelor . La aceste cursuri participa 30 de persoane din diferite domeni . Aceste persoane urmeză să pună bazele medieri în republica Moldova , cu aceasta ocazie am hotarît să creey acest blog care sper eu ca va fi un spatiu virtual unde fiecare ar putea să se dea cu parerea referitor la aceeasta noua metodă de soluţionare a conflictelor . Mai jos urmează cîteva imagini de la orele de curs .