Comuniune’s Weblog

Împreună cu prietenii mei am creat un blog nou, care îşi propune să devină o alternativă pentru toate blogurile tradiţional ortodoxe. Ne propunem să plasam articole, interviuri, materiale care nu se găsesc pe blogurile tradiţional ortodoxe. Intenţionam să abordam temele într-o maniera mai largă, plasând pe aceasta pagina de net articole pe diverse teme. Vă invităm să ne faceţi o vizita: http://orthopraxia.wordpress.com/

Ne cerem încă o data scuze pentru eventualele dezamăgiri.

Părintele Alexander Schmemann: Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har

După Revoluţia din 1917, multe familii ruseşti şi-au părăsit patria, luând calea pribegiei. În Estonia anului 1921, într-una dintre aceste familii de emigranţi, s-a născut Alexander Schmemann, unul dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai teologiei ortodoxe în Occident.

Deşi s-a simţit întotdeauna fiu al poporului din care provenea, Alexander Schmemann nu a vizitat niciodată Rusia, din dispreţ faţă de regimul comunist.

După şapte ani petrecuţi în Estonia, familia Schmemann a plecat în Franţa, la Paris, unde Alexander a urmat studiile secundare.

Religiozitatea lui începe să se manifeste cu putere, tânărul licean partipicând la Liturghia de la catedrala „Alexander Nevsky“, unde frumuseţea cu care erau ţinute slujbele îl copleşea.

 Student şi profesor, la „Saint Serge“

Începutul celui de-al doilea Război Mondial l-a găsit ca student la Institutul Teologic „Saint Serge“ din Paris, unde mai târziu, a şi predat ca lector la catedra de Istorie Bisericească, dornic să aprofundeze situaţia Bisericii în secolul al XX-lea care, în diaspora, părea să fie în dezacord cu unitatea ecleziologică a Bisericii Universale. Studiile filologice făcute la Sorbona i-au adus acurateţea în exprimare şi au mijlocit contactul cu poezia franceză. În 1946, a fost hirotonit ca preot la parohia rusească din Clamart, unde a rămas cincisprezece ani. După ce a obţinut titlul de doctor în Teologie la Paris, părintele Schmemann a părăsit Europa, stabilindu-se în Statele Unite, unde a preluat conducerea Institutului Teologic „Sfântul Vladimir“ din New York, al cărui decan a rămas timp de douăzeci de ani. Aici, el a predat, pe lângă Istoria Bisericească, şi cursuri de Liturgică şi Pastorală. Respectat şi iubit de studenţii săi pentru stilul său oratoric şi exprimarea vie şi spirituală a ideilor, părintele Alexander Schmemann a rămas în amintirea celor ce l-au văzut şi ascultat datorită viziunii sale asupra culturii contemporane a vieţii Bisericii şi a Liturghiei.

 „Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria“

În toate prelegerile sale, profesorul Schmemann a căutat să adâncească înţelegerea Ortodoxiei, pe care a văzut-o drept calea firească o omului spre Dumnezeu. Aflat mereu printre studenţi, majoritatea din ei de origine americană, neancoraţi într-un mediu religios autentic, părintele Schmemann i-a îndrumat în aprofundarea învăţăturii dogmatice a Bisericii, pe care fiecare credincios este dator să o trăiască fără crispare. Despre atmosfera de la şcoală, decanul Institutului „Sfântul Vladimir“ nota în 1976, în Jurnalul său: „Din punctul meu de vedere, jumătate din studenţi sunt periculoşi pentru Biserică – psihologia lor, tendinţele lor, un fel de obsesie continuă pentru ceva. Ortodoxia pe care aceşti studenţi, în mod conştient sau inconştient, o susţin este denaturată, îngustă, emotivă (…). Ceea ce lipseşte este «bucuria şi pacea în Duhul Sfânt.» Fără bucurie, smerenia şi rugăciunea sunt lipsite de har, deoarece puterea lor stă în bucurie. Religia a devenit sinonimă cu o sobrietate incompatibilă cu bucuria. Ea este, aşadar, neputincioasă. Oamenii aşteaptă de la religie (creştină) răspuns, linişte, sens, iar sensul e bucuria. Acesta este răspunsul ce cuprinde în el toate răspunsurile.“

Cuvintele lui Schmemann despre omul modern şi graba lui de a face cât mai multe lucruri deodată ne dezvăluie analiza atentă pe care acesta a făcut-o societăţii secolului al XX-lea. Decanul de la „Sfântul Vladimir“ socotea că greşeala majoră este identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea. De aici se naşte incapacitatea de a „trăi“ pur şi simplu, adică de a simţi, de a preţui, de a trăi viaţa ca dar veşnic: „Eroarea fundamentală a omului contemporan este credinţa lui că, datorită tehnologiei, poate economisi timp, când, de fapt, este imposibil. Omul devine sclavul muncii lui tot mai intense. Este nevoie de ritm, de detaşare, de încetineală. De ce nu reţin studenţii tot ce li se predă? Deoarece nu au timp să devină conştienţi, să revină la ceea ce au auzit, să le pătrundă cu adevărat în minte. Un student al zilelor noastre înregistrează cunoştinţe, dar nu le asimilează; în consecinţă, aceste cunoştinţe nu «produc» nimic. O ploaie torenţială este mult mai puţin folositoare, la vreme de secetă, decât o ploaie măruntă, îndelungată! Dar ne aflăm mereu sub o ploaie torenţială – de informaţii, rapoarte, cunoştinţe, discuţii etc. Şi toate acestea zboară în jurul nostru, fără să rămână în noi, fiind date imediat la o parte de următorul torent.“

 „Când intrăm în Biserică, intrăm în cer“

Ca unul dintre liturgiştii consacraţi ai secolului trecut, părintele Schmemann a abordat în cărţile sale subiecte generoase cum ar fi: Sfânta Liturghie, Euharistia, Biserica.

În lucrarea „Euharistia – Taina Împărăţiei“, el subliniază că „Euharistia, prin ea însăşi, este încununarea şi împlinirea Liturghiei, după cum Liturghia este încoronarea şi împlinirea întregii credinţe, a întregii vieţi şi trăiri a Bisericii.“ Când intrăm în Biserică, depăşim spaţiul acestei lumi şi intrăm în cer. În Biserică, descoperim o altă mâncare (Euharistia), o altă vedere (icoana), un alt cuvânt (Cuvântul lui Dumnezeu), şi o altă lume (împărăţia lui Dumnezeu). „Euharistia – spune părintele Schmemann – este participarea în împărăţie ca prezenţă a Domnului Înviat şi dătător de viaţă. Nu este repetarea apari-ţiei ori a venirii Lui în lume, ci ridicarea Bisericii la slava Lui cerească.“

 Frica de Dumnezeu

Lumea actuală, dominată de o gândire care judecă totul în funcţie de valorile: succes, siguranţă, bunăstare, concurenţă, profit, este una ancorată mai mult în „spiritul veacului“, decât în „duhul Evangheliei“. „Oamenii au încetat de a mai crede… nu în Dumnezeu sau în zei, ci… în moarte, în moartea veşnică, în iminenţa ei. Astfel, ei nu mai cred în mântuire. Înţelegerea de astăzi a religiei ca o realizare de sine este destul de ieftină. Sunt eliminaţi, pe rând, diavolul, iadul, păcatul şi nu mai rămâne nimic altceva decât consumul de bunuri. Există, acum, în lume, mai multă frică decât oricând, însă nu este «frica» de Dumnezeu.“

 „Să adunăm viaţă pentru eternitate“

Îndemnul pe care ni-l lasă tuturor părintele Alexander Schmemann este unul optimist, încurajator: „Să adunăm viaţă pentru eternitate, adică să ne trăim viaţa ca şi cum ar fi veşnică. Să semănăm lucrurile noastre astfel încât, «dincolo», să răsară indestructibile. Dar putem alege să trăim «adunând moarte», să trăim «după pofta trupului şi a ochilor şi după trufia vieţii» (I Cor. 2, 16), care este deja un chin, deja moarte. Ne putem înrobi activităţii cotidiene, ne putem seca inima ori să slujim idolilor…“

Pentru un emigrant care nu a văzut niciodată ţara de origine a părinţilor săi, sentimentul dorului de „acasă“ era unul foarte intens. În discuţiile cu Soljeniţân, Schmemann nu a fost de acord cu viziunea naţionalistă a acestuia, care avea ca motto cuvintele „doar Rusia“, propunând o altă perspectivă: „Hristos nu a avut o casă a Lui nu pentru că ar fi dispreţuit bucuriile simple – a avut şi El o copilărie, o familie, o casă -, ci pentru că El se simţea acasă pretutindeni, în lumea pe care Tatăl Său o făcuse «casă» omului. Biserica este casa noastră şi casa lui Dumnezeu, iar cea mai profundă experienţă a Bisericii este cea a unei case.“

  Sărbătoarea, „justificarea muncii“

Pentru a înţelege adevărata natură şi „funcţie“ a sărbătorilor, trebuie să ne amintim că creştinismul s-a născut şi a fost propovăduit la început în cadrul unor culturi în care sărbătorile şi celebrările erau o parte organică şi esenţială a întregii concepţii despre lume şi a modului de viaţă. Pentru omul din trecut, o sărbătoare nu era ceva accidental şi „adiţional“: ea era modul său de a da sens vieţii sale, de a o elibera de ritmul animalic al muncii urmate de odihnă. O sărbătoare nu era o simplă „pauză“ într-o viaţă de muncă, altfel lipsită de sens şi grea, ci o justificare a acelei munci, rodul ei, transformarea ei sacramentală în bucurie şi, deci, în libertate. Creştinii au dat un sens nou sărbătorii, transformându-i conţinutul, trecând-o cu tot ceea ce aparţinea omului „natural“, prin moarte şi înviere. (…) Creştinismul a însemnat revelarea bucuriei şi dăruirea ei. Această bucurie este bucuria cea curată, pentru că nu depinde de nimic din această lume şi nu constituie răsplata pentru ceva meritat de noi. Ea are singura putere cu adevărat transformatoare din această lume, fiind pecetea Duhului pe viaţa Bisericii.

Paştile nu sunt comemorarea unui eveniment, ci – în fiecare an – plinirea timpului însuşi, a timpului nostru real. Pentru că noi trăim încă în aceleaşi trei dimensiuni ale timpului: în lumea naturii, în lumea istoriei, în lumea aşteptării. În fiecare dintre acestea, omul se află într-o tainică căutare a bucuriei, a unui sens şi a unei desăvârşiri absolute, a unei maxime împliniri, pe care nu o găseşte. Timpul întotdeauna ţinteşte spre o sărbătoare, spre o bucurie, pe care prin sine nu o poate oferi sau realiza. Aflat atât de mult în căutarea sensului, timpul devine însăşi forma şi imaginea lipsei de sens. Dar, în noaptea Paştilor, sensul ne este dat. Şi nu ne este dat pe calea unei „explicaţii“ sau a „comemorării“, ci ca darul bucuriei înseşi, bucuria părtăşiei la timpul cel nou al împărăţiei.“ (Alexander Schmemann – Pentru viaţa lumii, EIBMBOR, 2001)

       Eros şi Biserica (de Popa Ioan I. Alexandru)                                                    

Poate mai mult decât oricine până la el, Freud a definit fiinţa umană ca fiind o fiinţă sexuală. Şi poate că împotriva nici unui instinct ca şi cel sexual, Biserica nu a luptat atat de acerb, cu o agresivitate dobermanică, asmutind conştiinţa asupra oamenilor şi transformând erotismul într-unul din cele mai grave păcate. Dar, fiind caracteristica definitorie a ontologiei umane, lupta aceasta se vadeşte a fi purtată împotriva omului, încercând să-l învrăjbească pe acesta împotriva lui însuşi. În fapt, dacă ar fi să subscriem opticii schopenhaueriene în această privinţă (şi asta este un adevăr axiomatic), scopul omului este reproducerea.

Privind în jur, la semenii noştri, vedem limpede că nimic nu-i împlineşte mai mult decât întemeierea unei familii şi, sub aspect negativ, nimic mai mult nu-i aruncă în disperare decât eşecul în dragoste. În fapt, pentru că iubirea este jertfă, iar suferinţa este o condiţie sine-qua-non a jertfei, a iubi înseamna a suferi. Ducând silogismul mai departe, întreaga viaţă este suferinţă, iar cum iubirea e caracterizată de suferinţă, rezulta că  între iubire şi viaţă este un raport de identitate. Tot ceea ce facem, atât involuntar, până la maturarea sexuală, cât şi mai apoi, prin muncă şi strădaniile noastre, facem în vederea împlinirii vocaţiei existenţei noastre, care este iubirea.

Urmând îndemnului voltairic, este momentul să definim ce înţelegem noi prin iubire. Şi vom apela iaraşi la pesimistul filosof german, citând însăşi definiţia lui: “Dragostea e o iluzie ce ţine de instincte”. Indiferent de educaţie, de bunul nume, de convingerile religioase ori de normele sociale, acest instinct îşi face auzit glasul cu o asemenea putere, încât cu greu voinţa îi poate sta împotrivă. Până şi marii asceţi, după zeci de ani de nevoinţe, încă se mai luptă să taie capul acestui “balaur” – “dracul desfrânării”. Întâi născutul filosofiei lui Schopenhauer, nihilistul Friedrich W. Nietzsche, reclama lupta dusă în mod greşit împotriva firii umane, citând versetul care l-a făcut pe colegul lui Plotin, “ereticul” Origen, să recurgă la discutabilul (după unii reprobabilul) gest al castrării. Replica teologilor nu a întârziat să apară, ei făcând o exegeză alegorică acestui verset, şi propunând în locul unei lupte împotriva energiei sexuale, convertirea acestei energii într-o direcţie spirituală. Freud ar numi asta sublimare. Problema e că, împotriva acestei poziţii ecleziale stau practicile ascetice ale nevoitorilor monahali, care uita chiar şi de propriul lor îndemn, de a uri boala şi nu pe bolnav. Nevointa lor este împotriva “slugii celei rele”, cum obijnuiesc să numească trupul (pe care-l vad sediu al păcatelor şi nu ca în concepţia paulina, “templu al Duhului Sfant”).

Refularea instinctului sexual duce la frustări şi isterii, care pot fi cauza misticismului patologic de care suferă mulţi calugari, “păliţi” de duh, care împart de zor canoane şi ameninţări cu iadul – acestă cameră de tortură a Dumnezeului milosard (milosard înseamna, cum bine observa Savatie, “cu inima miloasă”). Ceea ce recomandam, în încheiere, celor sfâşiaţi, dintr-o parte de patimile lor, iar din alta de constiiţa învinovăţitoare trezită de acesti pseudo-păstori de suflete (care nu se tem de avertizarea lui Hristos că dacă orb pe orb va conduce, amândoi vor cădea în groapă), este să lepede ca pe cea mai mare ameninţare a libertătii lor, prescripţiile şi reţetele artificiale ale acestor frustraţi şi să plece urechea la cuvintele înţeleptului Hippias, care nu voia să respecte decât legile naturii, întrucât acestea au unitate. Sexualitatea este o lege a naturii umane, creată de Dumnezeu perfectă, în sens leibnizian, ca optim (nu ca maxim), adică un mijloc între o lipsă şi o exagerare (cum defineşte virtutea în Etica sa, Aristotel, care este desăvârşirea fiinţei umane).

                      Taina Împărtăşirii[1] (Pr. Alexander Schmemann[2])

De-a lungul veacurilor, dezvoltarea Liturghiei a suferit multe schimbări. Dar nu a existat o schimbare mai adâncă şi mai însemnată decât aceea care marchează până astăzi ultima parte a Sfintei lucrări euharistice, şi anume împărtăşirea cu Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Întrucât partea aceasta culminează şi împlineşte întra-adevăr Taina cea mai sfântă a Euharistiei – şi prin aceasta întreaga Liturghie – ne vom opri asupra ei, mai bine zis ne vom opri asupra modificărilor care au survenit şi au determinat-o.

La început, împărtăşirea tuturor credincioşilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul vădit al Euharistiei şi înfăptuirea cuvintelor Mântuitorului: “Să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea, în Împărăţia Mea” (Lc. XXII, 30). De aceea, “prin forma ei”, Euharistia era Cina, era împlinirea ei prin împărtăşirea obştească. Toate acestea sunt vădite şi în perspectiva ortodoxă, aşa încât nu e nevoie de argumente.

Explicarea este cerută de îndepărtarea treptată – de-a lungul istoriei – a unui număr tot mai mare de membri ai Biserici de la înţelegerea aceasta a Euharistiei, reducând-o la o înţelegere individuală. Credinciosul contemporan şi omul bisericesc nu simte nevoia de a se împărtăşi la fiecare Liturghie. El cunoaşte din catehism, “că Biserica, cu vocea ei de mamă, îi îndeamnă pe râvnitorii de evlavie să se mărturisească înaintea preotului duhovnic şi să se împărtăşească de patru ori pe an sau în fiecare lună, iar pe toţi, în mod obligatoriu, o dată pe an”[3]. Acela care doreşte să se împărtăşească e obligat a primi taina mărturisirii şi, în sfârşit, trebuie să subliniem că, dacă un mirean doreşte să se împărtăşească “peste norma obişnuită”, dorinţa lui neavând nici o bază în învăţătura bisericească a Tainei, este considerat de obicei ca unul care caută “a se împărtăşi des”, şi nu ca unul care împlineşte chemarea creştină, ca mădular al Biserici, ca mădular în trupul lui Hristos. Această concepţie a intrat şi s-a întărit atât de puternic în viaţa bisericească, încât în Catehism aflăm întrebări ca de exemplu: “Ce participare pot avea, în Liturghia Dumnezeiască, aceia care o ascultă doar, fără a primi Sfânta Împărtăşanie ?”. Răspunsul la această întrebare: “Ei pot şi trebuie să participe cu rugăciunea, cu credinţa şi cu aducerea-aminte neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos, care a poruncit ca aceasta să faceţi întru pomenirea Lui”. (Observăm însă că împărtăşirea cu Sfintele Daruri a poruncit-o Hristos tocmai prin cuvintele: “Luaţi, mâncaţi…Beţi dintru acesta toţi…”) Menţionăm, de asemenea, că întrebările cu privire la cei ce nu se împărtăşesc şi răspunsurile date se referă la majoritatea credincioşilor şi nu numai la cazurile excepţionale. Vai, excepţia de la această învăţătură o alcătuiesc tocmai cei care se împărtăşesc…

Ce s-a întâmplat ? Cum şi de ce se menţine de veacuri această metamorfoză în înţelegerea Euharistiei – nu numai de către poporul bisericesc, dar şi de episcopi, de cler şi, în sfârşit, de teologi – care reduc Euharistia la “una dintre taine”, la unul dintre “mijloacele de sfinţenie”. Oricât de straniu ar părea, noi nu aflăm răspuns la aceste întrebări în teologia noastră oficială, academică. Şi totuşi, după cum am arătat mai sus, aici nu e vorba despre o evoluţie a disciplinei bisericeşti, o diminuare a evlaviei, o influenţă apuseană etc., aici este vorba de o cotitură spirituală în conştiinţa şi înţelegerea Bisericii înseşi, în întregul ei. Aici este vorba, cu alte cuvinte, de criza ecclesiologică asupra căreia vom concentra atenţia noastră.

Explicaţia cea mai obişnuită şi cea mai răspândită privitoare la neparticiparea la împărtăşire are la bază pretextul nedemnităţii mulţimii covârşitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir şi, ca urmare, parcă necesitatea anumitor cerinţe şi garanţii suplimentare. Mirenii trăiesc în lume şi sunt în contact permanent cu necurăţenia ei, cu nedreptatea, cu păcătoşenia, cu minciuna ei şi de aceea ar avea nevoie de o curăţire şi de o pregătire deosebită.

Eu numesc evlavioasă explicaţie, căci, într-adevăr, în expresiile şi explicaţiile ei cele mai bune porneşte din conştiinţa păcătoşeniei, din “cinstirea”sfinţeniei, din teama faţă de nevrednicia sa. Într-un fel sau altul, teama aceasta este proprie oricărei religii. În creştinismul medieval, întreaga viaţă era întrepătrunsă de această teamă – “am păcătuit, fărădelege am făcut, cu nedreptate sunt înaintea Ta”…Idealul moral al societăţii – care nu e totdeauna păstrat, dar care a avut o mare influenţă asupra societăţii creştine – devine asceticul, de multe ori chiar într-o formă exagerată; însă căderea clerului alb (a preoţimii, consemnată în canoanele ce alcătuiesc Soborul din Trulan (anul 691), a condus la ideea că viaţa Bisericii culminează şi rămâne pe seama monahismului. Noi nu avem posibilitatea să ne oprim aici la cauzele şi formele acestui proces multilateral. Pentru noi e important că el a dus treptat la clericalizarea Bisericii, la o tot mai mare îndepărtare a clerului de mireni. Astfel, s-a schimbat întreaga atmosferă a Bisericii. La sfârşitul secolului IV-lea, Sf. Ioan Gură de Aur a scris în tâlcuirea sa la a doua epistolă către Corinteni: “Dar sunt cazuri când preotul se deosebeşte de cel pe care-l conduce, ca de exemplu, când trebuie să se împărtăşească cu Sfintele Taine. În realitate, noi toţi suntem vrednici de Sfintele Taine. Tuturor li se oferă un Trup şi un Potir…şi noi toţi deopotrivă ne sărutăm unul cu altul…Acum nu este aşa”.

În cele din urmă însă, au învins sacralizarea şi clericalizarea. Aceasta se poate vedea şi în dezvoltarea şi în organizarea locaşului, care subliniază din ce în ce mai multe separarea mirenilor de cler. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur a scris: “Când a venit Hristos şi a suferit în afară de oraş, El a curăţit tot pământul, tot locul l-a făcut prielnic pentru rugăciune…Vreţi să ştiţi cum a devenit pământul templu şi cum a devenit orice loc prielnic pentru rugăciune ?” Tâlcuirea templului şi a Liturghiei în acest sens a dispărut însă foarte devreme din Biserică. Intrarea în altar, apropierea de sfinţenie a fost interzisă mirenilor, iar prezenţa lor la Euharistie a devenit pasivă. Euharistia se săvârşeşte în numele lor şi pentru ei, dar ei nu iau parte la săvârşirea ei. Dacă mai înainte Biserica, separându-se de “lumea aceasta”, îi cuprindea în ea pe mireni, acum ea îi exclude. Despre aceasta mărturiseşte chiar denumirea lor de mireni, iar nu de laici – mădularele poporului lui Dumnezeu, oamenii luaţi în grija lui Dumnezeu…

În timpurile noastre – în lumina celor spuse mai sus, când împărtăşirea e înţeleasă ca act particular, personal – pregătirea pentru împărtăşanie a devenit tot o pregătire personală. În cărţile noastre de rugăciune se tipăresc rugăciuni dinaintea împărtăşaniei care nu intră în textul şi în ritualul Liturghiei, în afară de două care se citesc chiar înainte de împărtăşanie. În cartea de rugăciuni sunt incluse şi rugăciunile de mulţumire după împărtăşanie, care, de asemenea, sunt individuale şi necuprinse în Liturghie. Din aceasta se înţelege că nu toţi cei prezenţi la Liturghie se împărtăşesc, şi rugăciunile par a fi nominale. Alcătuirea, practica, timpul citirii lor se deosebesc, aşa cum se deosebesc şi prescripţiile cu privire la postire. Prin conţinutul lor, majoritatea acestor rugăciuni sunt frumoase, duhovniceşti şi foarte folositoare. Noi nu vorbim despre rugăciuni, ci despre locul lor în Liturghie, în Taină.

Fapt că nicăieri – de la începutul anaforei, adică de la Liturghia celor credincioşi şi până la sfârşitul ei – nu aflăm nici o indicaţie de participare a două categorii de credincioşi: cei care se împărtăşesc şi cei care nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine. Dimpotrivă, e evident că citirea atentă a rugăciunilor pre-anaforale, anaforalei şi post-anaforalei nu pot să nu convingă de faptul că, după trimiterea celor chemaţi (iar în Biserica primară şi a “celor care se pocăiesc”) Euharistia se săvârşeşte “cu uşile închise”.

[1] Fragment din Cartea Euharistia, Taina Împărăţiei, Alexander Schmemann, Editura Bonifaciu, Bucureşti, p. 293-298.

[2] Părintele Alexander Schmemann s-a născut la Ravel, în Estonia, în 1921. La vârsta de şapte ani s-a mutat împreună cu familia la Paris, unde, mai târziu şi pentru multă vreme, a scris şi a transmis, pe calea undelor, multe predici la Radio Libertatea către Uniunea Sovietică. La vârsta de 15 ani asistă la predicile părintelui Serghei Bulgacov, iar la începutul celui de-al II-lea război mondial intră la Academia Teologică Ortodoxă  Sfântul Serghie din Paris, unde va rămâne 12 ani, prima perioadă ca student, apoi ca lector. Pleacă în Statele Unite ale Americii, unde va publica, în 1954, lucrarea Calea istorică a Ortodoxiei Răsăritene, lucrare pe care o începuse la Paris. La plecarea sa definitivă în S.U.A au contribuit o serie de factori, printre care şi nevoia acută de preoţi ortodocşi în America, dar mai ales plecarea prietenului său, părintele Georges Florovsky, tot acolo. În timpul studenţiei la Sorbona se căsătoreşte cu Juliana Ossorguine, cu care va avea trei copii. Este hirotonit de arhiepiscopul Vladimir Tikhonitskii, mai marele Exarhat rusesc în Europa de Vest, sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinipol. S-a mutat la Domnul în 1983, însă munca sa de o viaţă, rămâne pentru eternitate.

[3] Mitropolit Filaret, Catehismul ortodox, partea I, întrebarea 90.

Atotputernice Stăpâne,                                    

1. Iartă-mă că îndrăznesc să-Ţi ispitesc nepătrunsul gândurilor, dar o fac cu dreptul celui care suferă. 2. Sunt un tânăr bolnav de SIDA, un mort umblător, neajutorat şi trist. 3. Prietenii mă ocolesc, semenii nu-mi aud strigătul, morţii încă nu mă recunosc, iar Cerul mi-e potrivnic. 4. Această boală este mai grea decât suferinţele pe care le-a îndurat Fiul Tău. 5. SIDA este o cruce pe care te zbaţi şi nu-ţi poţi da duhul chiar dacă toate catapetesmele plesnesc şi lumea se întunecă de nori, 6. un rug care te arde fără să te mistui degrabă, o moarte perfidă ce te omoară şi te învie de infinite ori. 7. În faţa acestei boli, stoicii şi-ar fi pus tratatele pe foc, iar Iov ar fi recurs la suicid. 8. Zilele mi se împuţinează şi pământul aşteaptă să mă soarbă în pântecul lui de Leviatan neînduplecat, prea strâmt pentru universul cu care voi pogorî în el şi prea larg pentru un pumn de carne batjocorit de căngile păsării SIDA. 9. Sunt tânăr, Doamne, şi glasul îmi piere, picioarele-mi slăbesc, iar gura mi-e plină de fiere. 10. Pieptul îmi arde şi pară de foc coboară pe grumazul meu. 11. De ce mă bagi în floarea vieţii în pământ? Mi-e dragă lumea şi nu vreau să mor! 12. Dacă eu nu Te împiedic să ceruieşti, Tu de ce nu mă laşi să lumesc? 13. Arde rugul meu pe rugul lumii! 14. Poartă-mă peste oceane în reci levitaţii să-mi potolesc văpăile verzi. 15. De voi picura un strop din otrava ce mi-ai dat, va fi îndeajuns să-Ţi omori universul. 16. Până şi şerpii îmi stau la rând să se adape. 17. Strivit între cer şi pământ, luceferi din Tării îmi împung creştetul şi iarba îmi creşte în viscere. 18. Doamne, îmi scapă viaţa din mâini ca un peşte cleios, oricât aş strânge pumnii, oricât i-aş strânge. 19. Izvor nesecat de ape fierbinţi mi-e fruntea, şi moartea sa cuibărit în chipul meu. 20. Doamne, arde azurul! 21. Nori de funingine, potop de păsări negre vin să se aşeze pe sorii Tăi şi ai mei. 22. Întinde, Doamne, dreapta Ta celui ce se tăvăleşte printre scuipaţi, cu trupul zdrenţuit de răni înfrunzite şi rău mirositoare, 23. că peste măsură mă arde focul pedepselor Tale. 24. Mai bine eram un soare rătăcind pe azur şi nimeni nu îndrăznea să-mi înfrunte dogoarea, 25. copac pădureţ cu fruct augurid şi nimeni nu venea să-mi muşte din rod, sau apă cu susur nebun să-mi înec în valuri pizmaşii, 26. floare de colţ pe muchii de stânci sau vultur, să zbor văzând cum osânda mă paşte. 27. Dacă am păcătuit e pentru că m-ai făcut neputincios. 28. Niciodată nu va fi dreptate între noi, căci eu sunt o mână de cenuşă, iar Tu, un gigant cosmic necreat şi infinit, care nu cunoşti suferinţa, ci o împarţi muritorilor la ghişeu. 29. Cât vei mai batjocori, Doamne, acest pumn de pământ, nu-Ţi umezesc obrajii? 30. Nu te mânia, Doamne, pe robul Tău, căci Tu m-ai zidit fiinţă cugetătoare. 31. Atâta vreme cât mă voi simţi speriat de infinitul Tău, nu voi înceta să Te întreb. 32. De ce-mi arăţi peste tot mâinile Tale şi nu-Ţi descoperi niciodată faţa? 33. De ce vrei să-Ţi verşi mânia asupra unui fir de iarbă pe care-l apleacă stropul de rouă şi-l încovoaie vântul? 34. M-ai îmbrăcat în haine de piele stricăcioase, iar Tu Ţi-ai ţesut veşmânt de umbră. 35. Ştiu că sunt muritor, dar dă-mi o moarte demnă, fă-mă să simt şi-n moarte bunătatea Ta. 36. Ochii nu mă mai slujesc, şi-au pierdut sclipirea, ca două migdale uscate stau ascunşi în orbite canceroase. 37. Doamne, nu-mi lua vederea, căci vreau să-ţi adulmec Tăriile! 38. Dacă până mai ieri umpleam lumea cu zâmbete şi oamele erau gata să-mi soarbă chipul, azi nici măcar corbii nu şi-ar murdări ciocurile cu leşul meu. 39. Se clatină pandantivii cerului, s-au frânt încheieturile lumii, iar Tu eşti neînduplecat în mânia Ta. 40. Carnea de pe oase mi se desface şi rănile împrăştie putoare. 41. Când va ajunge la nările Tale duhoarea trupului meu? 42. Mă usuc de dor de viaţă la poarta casei Tale şi nu pot pricepe de ce Îţi place muzica tânguirii mele. 43. Oare n-ai poruncit Tu Satanei să nu se atingă de sufletul lui Iov? Atunci pe mine de ce mă laşi cu totul celui rău? 44. Doamne, SIDA otrăveşte sufletul, roade creierul, rugineşte osia spiritului. 45. De ce m-ai făcut, Doamne, imperfect şi liber, iar dacă m-ai făcut aşa, atunci de ce mă judeci? 46. Dacă ai ştiut că-mi voi folosi rău libertatea de ce m-ai înzestrat cu ea? 47. Doamne, oare nu suntem neputincioşi amândoi, eu pentru că nu pot şi Tu pentru că nu poţi decât să poţi? 48. O, soare mai presus de sori, în ce genuni îndepărtate pluteşti? 49. Din neputinţă e împletită raza ce se zbate între noi şi mintea mea nu se pricepe să spună a cui e neputinţa. 50. De ce Ţi-ai vărsat preaplinul iubirii în făpturi? Nu Ţi-a ajuns iubirea intratreimică? 51. Cum poate un Dumnezeu bun crea o lume rea? Dacă Tu eşti plinătatea absolută, poate exista un neant în afara Ta? 52. Cum poţi să Te priveşti în oglindă prin mine şi să Te suporţi în asemenea stare, au nu sunt eu chipul Tău? 53. De ce înfigi spini în trup când trupul însuşi e un ghimpe? 54. De ce lucrezi în întuneric, Tu, Cel ce Te-ai numit „Lumină”? 55. Eu nu Te acuz, Doamne, că Tu m-ai îmbolnăvit de SIDA, dar Te întreb de ce ai îngăduit acest lucru, 56. au nu-Ţi aparţin până la capăt frâiele acestei lumi? 57. Dacă Tu ai fost absent din viaţa mea în noaptea în care m-am îmbolnăvit de SIDA înseamnă că nu porţi de grijă făpturii Tale. 58. Dacă ai intervenit înseamnă că m-ai silit pentru că eu n-am făcut decât ceea ce ştiai Tu că voi face. 59. Doamne Dumnezeul Meu, oare sunt vinovat pentru fărădelegea mea? 60. Tu ştiai că eu voi muri de SIDA mai înainte ca mama să mă fi zămislit. 61. Atunci eu nu puteam să mor decât de această boală, pentru că Tu gândeşti o dată pentru totdeauna, 62. iar dacă viaţa mea Te-ar fi determinat să-mi schimbi sfârşitul, ştiai de la început că vei reveni asupra propriilor hotărâri şi ştiai şi în ce fel o vei face. 63. Atunci eu am fost liber numai pentru că nu ştiam ceea ce ştia Dumnezeul meu? 64. Tu nu m-ai silit, dar ai ştiut ce voi alege. Aducându-mă la fiinţă, m-ai adus cu alegere cu tot. 65. Alegând să mă înfiinţezi mi-ai susţinut fiinţial alegerea. 66. Ca să fac ceea ce ai ales Tu, ceea ce ştiai Tu că voi alege, m-ai ajutat încă din pântecele mamei mele prin faptul că mi-ai dat o fire senzuală, apoi m-ai stimulat în plan afectiv, aducându-mi înainte imagini care să-mi aţâţe pofta trupească. 67. Chiar dacă Tu nu ştiai dinainte, deoarece gândeşti în afara timpului, văzându-mă simultan sugar, student şi bolnav de SIDA, tot nu-mi oferi libertate. 68. Ca să fiu liber ar trebui să nu mă vezi ce fac, să mă ignori. 69. O libertate deplină implică şi cunoaştere. Atâta vreme cât nu-mi sunt cunoscute dinainte toate căile, nu sunt liber să le aleg. 70. În seara în care m-am îmbolnăvit aveam în faţă mai multe posibilităţi: 71. un prieten mă invitase la cină, mama m-a rugat să rămân acasă, eu vroiam să mă plimb prin parc, 72. însă ceva mă împinsese de spate să intru într-un local de noapte pe care-l văzusem cu câteva săptămâni în urmă, dar fără să mă gândesc că voi intra acolo vreodată. 73. Acolo, în acea noapte, am cunoscut fiinţa care înainte de vreme mi-a împărtăşit moartea. 74. Abia acum realizez că atunci când am văzut pentru prima dată localul n-a fost întâmplător. 75. Mi-ai arătat locul, ca să ştiu merge acolo unde peste câteva săptămâni avea să mă aştepte moartea. 76. Tu ştiai acest lucru, astfel nu ai fi Atotştiutor, iar eu am făcut ceea ce Tu ştiai că voi face. 77. Aş fi putut să rămân acasă, dar atunci Tu ştiai din eternitate că în aceea noapte patul meu va fi gol. 78. Ca să fi fost liber în acea seară trebuia să am în faţă toţi factorii reali care mă priveau, inclusiv faptul că voi muri de SIDA. Dacă ştiam acest lucru nu intram în local, deci alegeam liber. 79. Se spune că Tu chiar dacă ştii totul nu sileşti, asemenea medicului care, deşi cunoaşte boala fatală, nu-l sileşte pe bolnav să moară. 80. Da, Doamne, dar medicul constată doar boala, nu este implicat în producerea ei, pe când Tu eşti totalitatea absolută şi cunoşti tot lanţul cauzal. 81. Cum poţi, Doamne, să ştii tot, dar în acelaşi timp să nu produci tot? 82. Oare pot făptui eu ceva în exterioritatea infinitului Tău? 83. A fi liber înseamnă a putea alege raţional nu orbit de pofte. 84. Ce să fac eu cu un car de libertate, cu un munte de plăcere şi un grăunte de voinţă în faţa irezistibilei frumuseţi a femeii? 85. Fagurele de miere pe care l-ai sădit în trupul ei mă îndeamnă să-i sorb dulceaţa. 86. De ce ai pus în tremurul sânilor atâtea chemări şi în ochii ei atâta abis? 87. De ce ai sădit în om foamea de celălalt, de ce trebuie să muşcăm unii din alţii cu nesaţ ca din fructe pârguite? 88. Nu era mai bine să ne fi făcut ca doi trandafiri, să ne deschidem unul spre celălalt petalele în semn de iubire si apoi să florim mai departe? 89. Acum când trebuie să părăsesc paradisul terestru şi să cobor în adânc, îmi îngheaţă sufletul şi inima îmi loveşte pieptul ca un butuc. 90. Mai lasă-mă, Doamne, o vreme că nu mi-am încheiat socotelile cu lumea. 91. Sunt tânăr, Doamne, şi nu vreau să mor. 92. Doamne, eu nu ştiu să mor. Mori-mi Tu murirea! 93. Luminează, Doamne, minţile învăţaţilor să găsească un leac acestei boli că cumplit mă zbat în gheare ei. 94. Porunceşte-le să caute în nisipul deşerturilor, în pulberea selenară, în intestinele peştilor, 95. în măruntaiele pământului, în sarcofagele faraonilor, în veninul şerpilor, în albastrul cerului şi în roua dimineţii. 96. Îngeri, Arhangheli cu săbii de foc, heruvimi, domnii, scaune, începătorii, puteri şi cete, serafimi cu multe aripi, 97. voi care staţi în preajma cortului Celui Prea Înalt, rugaţi-L să se milostivească de făptura Sa. 98. Ajut-mă, Doamne, că nu putem unul fără celălalt. Tu ai nevoie să exişti, iar eu să iau act de fiinţa Ta, 99. Tu ai nevoie să mă ajuţi, iar eu de ajutorul Tău. 100. Nu pot nici trăi nici muri fără Tine, mi-au înfrunzit gândurile în Eshaton. 101. Aud bătăile ciocanului ce-mi coase sicriul şi mii de lopeţi mă sapă. 102. Poate următoarea scăpătare a orologiului îmi va înghiţi ultimul surâs. Dar înainte e foc, dar îndărăt e apă… 103. Doamne, ne-ai legat ca pe necuvântătoare la ţăruşul fiinţei! Nu Te cutremuri sub mantia Ta? 104. Tu îţi scalzi picioarele în Azur, iar mie îmi putrezesc măruntaiele. 105. Nu mă băgaţi în pământ! 106. Dacă ştiam că voi putrezi, când mă jucam în ţărână m-aş fi împrietenit cu viermii, dar aşa, mă înfăţişez ca un străin înaintea lor. 107. Doamne, înfloresc cireşii, înverzeşte răchita, iar eu mă duc să putrezesc. 108. Mori Tu în locul meu ori coboară cu mine în ţărână şi mă apără de viermi, 109. iar de mormintele, largile, strâmtele, nu Te încap, îngroapă-mă sub tronu-Ţi de stele. 110. Şi din când în când mă învie, cu o mână să te pălmuiesc, iar cu cealaltă să Te mângâi aşa cum faci Tu cu făpturile de lut. 111. Sunt uscat Stăpâne şi galben ca ceara. 112. Trimite fulger din cer şi aprinde-mă. 113. Sub ochiul Tău şi al îngerilor ieşiţi la balcoanele Cerului, voi arde ca o lumânare de jertfă. 114. Fă, Doamne, ca acum, la capătul drumului, să mă pot apropia de Cerul Tău. 115. Sparge fereastra fiinţei mele cu razele Iubirii Tale nemărginite! 116. Putea-va oare libertatea mea finită să împiedice revărsarea Iubirii Tale infinite? 117. Plângeţi-mă Tării, voi fecioare despletite pe mine mă plângeţi. 118. Ca femeia păcătoasă lăcrimez, ca tâlharul glăsuiesc, 119. iartă-mă Iubitorule de oameni, Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, 120. tămăduieşte-mă. Împodobeşte-mă cu harul răbdării şi al înţelegerii şi apoi apleacă-mi spinarea cu greutatea durerilor. 121. Doamne, Tu care Ţi-ai văzut mama plângând la poalele crucii, ştii că nimic nu este mai nefiresc şi mai crud pe această lume decât să se stingă vlăstarele înaintea părinţilor. 122. Dacă voi muri, rogu-Te, coboară în nopţi târzii la căpătâiul lor şi spune-le că trăiesc în Cerul Tău. 123. Rămâi Tu în locul meu şi le veghează bătrâneţea! 124. Tu ai stat câteva ceasuri pe cruce pe când din mine boala mănâncă ani în şir şi fiece moment e o Golgotă. 125. Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, Cel care la nunta din Cana ai prefăcut apa în vin, pentru a nu întrerupe veselia nuntaşilor, 126. purcede şi acum din înălţimi la nunta suferinţei mele. 127. Nu-Ţi cer să prefaci apa în vin, căci viţa mi-a rodit îndestul şi din rodul ei m-am adăpat peste măsură . 128. Prefă-mi, Doamne, de poţi, vinul în apă! 129. Cât de mic mi-aş vedea chinul la lumina Luminii Tale, ce curând s-ar topi de căldura Fiinţei Tale, însă departe sunt de Tine şi a moarte licăreşte steaua Ta pe bolta pribegiei mele. 130. În aşteptarea unui răspuns ard şi mă plec în faţa neînţelesurilor.

Cu adâncă smerenie CEL CE NU VA MAI FI

   Banc (creştin)

  Un romano-catolic se mântuieşte, îngerul păzitor îl ia în Împărăţia Cerurilor şi-i arată toate frumuseţile raiului.

Îngerul păzitor – Vezi frate, acolo este ceata de Aposoli, Sf. Ap. Petru şi Pavel şi ceilalţi Sfiţi Apostoli care L-au mărturisit pe Hristos.

R.Catolic – Da…

Îngerul păzitor – Acolo sunt femeile mironosiţe, Sf. Marta şi Maria, Ioana şi Susana şi toate celelalte…

R.Catolic – Da…

Îngerul păzitor – Uite acolo vezi ceata de mucenici, Sf. Gheorghe , Sf. Dimitrie, Sf. Ignatie al Antiohiei şi alţi mucenici.

R.Catolic – Da…dar acolo, în depărtare, printre ceaţă, cine sunt ?

Îngerul păzitor – Acolo e ceata de ortodocşi, dar tu nu vorbi tare, ca să nu-i deranjezi, ei cred că doar ei se mântuiesc, lasă să creadă în continurare aşa, noi să mergem mai departe.

         Scurgerile nocturne (Pr. Prof. John Breck)                         

     Părintele John Breck s-a născut într-o familie protestantă din Statele Unite ale Americii. A păşit pentru prima dată într-o biserică ortodoxă la Institutul Saint Serge din Paris, în 1966 când a venit cu familia în Europa pentru a-şi termina studiile la Heidelberg. Fără să înţeleagă un cuvânt, pentru că se oficia în slavonă, a avut impresia că a ajuns acasă, după cum mărturiseşte, deşi pelerinajul abia începea. Treptat, în paralel cu doctoratul făcut la Heidelberg în domenoiul riguros al exegezei, a studiat şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Când şi-a terminat doctoratul, s-a stabilit cu familia în Franţa cu scopul de a intra în Biserica ortodoxă, ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul anului 1973. În 1977 a fost hirotonit preot. După trei ani pe care i-a petrecut ca profesor la un seminar teologic din Alaska, a predat timp de 12 ani la presigiosul Institut Sfântul Vladimir din New York. În prezent este profesor de Bioetică şi Hermeneutică la Institutul Teologic Saint-Serge din Paris.

Mai jos vom reda un fragment din cartea Darul Sacru al vieţii de Pr. John Breck, publicat la Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, referitor la Scurgerile Nocturne:

«Trebuie să facem câteva scurte referiri la scurgerile nocturne şi la modul greşit în care acestea sunt înţelese. De multe ori vin la spovedanie tineri care poartă un sentiment de vină pentru aceste scurgeri. Dacă ele au loc sâmbăta sau în ajunul unei sărbători, problema este dacă ei pot primi Sfânta Împărtăşanie.

Adesea bărbatul este preocupat de faptul că a săvârşit „păcatul lui Onan” (Facere 38, 9) şi se simte responsabil pentru a-şi fi „risipit sămânţa”. Deşi în limbajul zilelor noastre, „onania” se referă la masturbarea masculină, sensul său originar era legat mai degrabă de coitus interruptus. (Păcatul lui Onan nu constă în faptul el se masturbează, ci în aceea că refuza să împlinească responsabilitatea leviratului, a cărui datorie era să o însămânţeze pe văduva fratelui său în scopul de a asigura continuitatea neamului acestuia. Cu alte cuvinte, păcatul nu constă atât în faptul că „vărsa sămânţa jos”, cât în refuzul de a se supune legii leviratului). Dacă sperma este risipită prin masturbare, aceasta este rezultatul unei acţiuni păcătoase. Totuşi, nu se poate spune acelaşi lucru despre scurgerile nocturne.

Trebuie să înţelegem că aceste scurgeri nocturne sunt un aspect normal şi sănătos al funcţionării trupului. Ca şi multe altele, ele pot fi cauza păcatului dacă sunt însoţite de sentimente şi imagini corespunzătoare şi, mai ales, dacă duc la masturbare. Chiar sentimentele senzuale ce însoţesc şi provoacă adesea scurgerile, sunt produsul biologiei noastre şi cu greu pot fi calificate drept un rău moral.

Epistola Sfântului Atanasie către călugărul Ammus merită citită în acest sens.[1] Scurgerile nocturne involuntare nu sunt un păcat: „Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat sau necurăţie are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi, de credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se poate face din puterea curată un lucru spurcat?”[2]

Atanasie se referă aici la Faptele Apostolilor 10,15: „Cele ce Dumnezeu a curăţit tu să nu le numeşti spurcate”. Deşi este folosit termenul peiorativ „poluţie”, în acest context el înseamnă pur şi simplu „secreţie”. Ideea este clară: scurgerile nocturne, ca şi alte „risipe” trupeşti, sunt rezultatul funcţiilor naturale create şi binecuvântate de către Dumnezeu. Şi nu sunt ele însele un impediment la primirea Împărtăşaniei. În acelaşi fel, epistola canonică a lui Dionisie al Alexandriei către episcopul Vasilide (Canonul 4), sfătuieşte: „Cei care au avut scurgeri nocturne involuntare, să facă precum vor voi (să se împărtăşească sau nu)”[3]. Răspunsul canonic al lui Timotei al Alexandrie (întrebarea 12), face o distincţie importantă între pofta omenească şi ispita demonică: „Cum va fi sfătuit cel care vrea să se împărtăşească după ce a avut poluţii nocturne? Răspuns: Dacă au venit din dorinţa pentru o femeie, se va opri, dar dacă au fost o ispită a diavolului, se va împărtăşi pentru ca ispititorul îl va munci când va dori să se împărtăşească”[4].

La fel ca şi în cazul „gândurilor”, pe care Părinţii deşertului le considerau atât de periculoase, sentimentele şi emoţiile care însoţesc scurgerile pot duce uşor la păcat, deşi ele nu sunt în sine decât „ispite”. Totul depinde de răspunsul nostru. Ca şi toate „gândurile”, ele ar trebui văzute aşa cum sunt, iar apoi înlăturate. Într-un cuvânt, să le predăm în mâinile lui Dumnezeu şi să adormim din nou.»

[1] Din Canons of Athanasius, NPNF, XIV, p.602-603.

[2] Ioan N. Floca, Dreptul Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.333.

[3] NPNF, XIV, 600.

[4] Ibed., 613.

„…şi vor vi amândoi un trup”(Geneză 2,24)

Dacă e să vorbim de modul de existenţă a Sfintei Treimi, atunci ceea ce cu precădere o caracterizează este comuniunea în iubire şi libertate a celor trei persoane treimice: Tată, Fiu şi Duhul Sfânt (1), o iubire kenotică (de deşertare) uneia faţă de alta. Vă veţi întreba poate ce legătură are titlul articolului cu modul de fiinţare a celor trei persoane din Sfânta Treime? Răspunsul îl găsim chiar din primele rânduri ale Sfintei Scripturi: „ Şi a zis Dumnezeu: „ Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră… Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; … a făcut bărbat şi femeie.” (Geneza 1:26-27). Ne dăm bine seama că scopul creării omului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este ca să se împărtăşească de viaţa Acestuia care în unitatea iubirii desăvârşite a persoanelor libere. Aceasta o confirmă însuşi Hristos în noaptea dinaintea patimilor Sale: „ Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem Noi. … Dar nu numai pentru aceştia (ucenicii) Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. … Eu întru ei şi Tu în Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime. … Pentru ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” (Ioan 17: 11,20,21,23,26). Lucrarea lui Hristos şi a Duhului Sfânt în istorie este „să adune laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11:52) din pricina păcatului, într-un singur trup care să constituie Biserica, trup al cărui cap să fie Hristos. Astfel Biserica este fostul Adam sfâşiat de păcat, dar care a fost adunat şi întregit de Hristos prin Duhul Sfânt şi adus către Tatăl pentru a se putea împărtăşi de viaţa Sfintei Treimi. Deci putem afirma cu toată siguranţa împreună cu Mitropolitul Ioannis Zizioulas că „ Biserica este chip al lui Dumnezeu”(2) care fiinţează, în perioada pribegiei sale pe pământ, sub forma adunării euharistice a poporului lui Dumnezeu.

Dar să revenim la protopărinţii noştri proaspăt zidiţi de Creator: „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul…” (Geneza 1:28). „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup.” (Geneza 2:24). Acestea sunt pasajele biblice care atestă instituirea Tainei Căsătoriei în Rai, începutul unui lung drum, nu lipsit de pericole, al creşterii şi al desăvârşirii relaţiei de iubire, atât pe verticală între Dumnezeu şi om (înzestrat cu voie liberă), cât şi pe orizontală între persoanele umane după modelul Celor intratrinitare. Dumnezeu a pus în natura umană această energie erotică sau sexualitate (éros), care din start trebuie înţeleasă mult mai integral decât o face Dex-ul limbii române ( ca libido sau ansamblu de atracţie sexuală), şi anume că éros-ul nu creează vre-un context în cadrul căruia relaţiile interumane capătă conotaţii sexuale, ci el furnizează energia şi motivaţia de a ne apropia de celălalt, ne direcţionează şi îndreaptă dincolo de noi înşine, către celălalt, al cărui caracter distinct de persoană liberă, care are în ea chipul persoanei dumnezeieşti, nu ne este străin. Însă acest éros înduhovnicit nu stagnează aici, doar la nivel de atracţie şi apropiere de celălalt. Cu ajutorul harului Duhului Sfânt, este trecut pe o etapă mai superioară, la nivel de philia (prietenie), caracterizată prin încrederea, intimitatea şi interesele reciproce ce se nasc în viaţa a doua persoane. Iar agâpe (dragostea) aduce iubirea la maturitate, scopul căreia nu este doar unirea ci mai ales deschiderea kenotică către aproapele, jertfirea şi dăruirea de sine(3), „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui sa şi-l pună pentru prietenii săi.”(Ioan 15:13). Această maturitate a dragostei Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Nicolae Cabasila o numesc philantropia (iubirea de oameni), o iubire dumnezeiască pentru om, care vede o egalitate deplină a tuturor persoanelor. Aşa dar, se observă nişte etape prin care Dumnezeu trebuie, prin pronia Sa, să ne treacă, pentru a ne face capabili în mod liber să ne facem părtaşi vieţii dumnezeieşti de comuniune în dragoste. Acest éros – natural, după cum îl numeşte teologul ortodox Christos Yannaras, care include în sine şi elementul iubirii sexuale dintre bărbat şi femeie, îşi are rostul şi poate duce la finalitatea lui agâpe, de care am vorbit, doar în cadrul căsătoriei, deoarece aceasta este marea taină în care cuplul primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu împreună cu harul Duhului Sfânt care are puterea de a înduhovnici şi a transforma éros-ul natural în agâpe.

Iată cum continuă descrierea vieţii lui Adam şi Eva în Rai, Sfântul Irineu al Lyonului (sec. II): „ Şi Adam şi Eva, fiindcă aşa o chema pe femeie, „erau goi şi nu se ruşinau” (Geneza 2:25), pentru că ei aveau simţăminte copilăreşti şi nevinovate şi nu ajungeau la aceea, ca să se gândească la ceva sau să înţeleagă ceea ce mai apoi, în stare pătimaşă, urma să ia naştere în sufletele lor, ca consecinţă a dorinţelor senzuale şi a patimilor ruşinoase. Deoarece atunci ei urmau natura lor încă nestricată, pentru că în ei, la creare, a fost suflat duh de viaţă. Duhul însă, atâta timp cât persistă în destoinicia şi puterea sa, face ca tot ce-i pătimaş să fie neînţeles şi inaccesibil; de aceea „ei nu se ruşinau”, când se sărutau, se îmbrăţişau unul cu altul în curăţie, ca copiii.”(4) „ În rai, deoarece „ambii erau goi şi nu se ruşinau”, căci nu cu mult înainte au fost creaţi, ei nu aveau închipuire despre naşterea de copii, dar trebuia ca mai întâi să se maturizeze şi apoi să se înmulţească” (5). Deci această maturitate avea să-i facă capabili să zămislească copii, rămânând în sfinţenie, îmbrăcaţi în nepătimire. Sf. Irineu la fel spune că „În privinţa omului, acesta se cuvenea ca întâi să fie creat; creat, trebuia să crească; crescut fiind trebuia să devină adult; adult, să se înmulţească; înmulţindu-se, să se întărească; întărit, să fie slăvit şi slăvit să vadă pe Dumnezeul său.”(6) „ … aşa precum Dumnezeu a predeterminat numărul, până la care trebuia să crească neamul omenesc, odată cu atingerea acestui număr oamenii vor înceta să mai nască şi să se nască, să se căsătorească, păstrând astfel armonia creată de Tatăl.” („Împotriva ereziilor” 2.33.5. cu trimitere la Matei 22:30 „ Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.”)(7)

Legătura stabilită în cadrul unirii conjugale între bărbat şi femeie este una pe veşnicie. Modul de existenţă a omului ca bărbat şi femeie nu se va întrerupe, pentru că diferenţierea sexuală este firească naturii umane, ca fiind dăruită de Creator „de la început”.(8) Acestea sunt condiţiile şi limitele stabilite de Dumnezeu pentru o maturizare neîncetată şi o creştere a omului spre îndumnezeire. Elementul iubirii trupeşti este unul important dar totuşi temporar (Matei 22:30) având drept consecinţă naşterea de prunci. Prin urmare, ceea ce dăinuie este dragostea desăvârşită, după modelul lui Hristos pentru Biserica Sa, un agâpe matur, obţinut în cadrul legăturii conjugale în care elementul trupesc îşi va fi jucat rolul său important, nu de utilizare a celuilalt spre satisfacerea propriei persoane şi a propriului ego, ci de deschidere şi de dăruire totală celuilalt, de renunţare ascetică la propria voinţă, astfel ca voinţa celuilalt să poată fi acceptată.(9)

Acum putem cu uşurinţă înţelege, de ce în lipsa acestui context familial al căsătoriei creştine éros-ul natural îşi capătă definiţia îngustă din Dex.? Este transformat în poftă trupească, generator de egoism, atitudine posesivă, incapacitate de acceptare a diferenţelor şi neputinţelor celuilalt, o dorinţă doar de a fi iubit şi un refuz sau poate o neputinţă de a iubi, în sensul larg al cuvântului, o altă persoană, stare care este echivalentă cu moartea spirituală a omului, ceea ce este cel mai îngrozitor în faţa lui Dumnezeu care nu poate să dea buzna peste voinţa liberă a omului. Astfel omul singur îşi taie „cordonul ombilical” care îl ţine legat de Sursa Vieţii. Este clar acum, fraţi şi surori, de ce Hristos este atât de sever faţă de patima desfrâului când ne spune: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui”(Matei 5:28). Cel care face aceasta îşi îndreaptă puterea de iubi dată lui de Dumnezeu, nu spre a merge împreună cu El din treaptă în treaptă spre a fi capabil de a trăi în Împărăţia Cerurilor, ci spre o poftă trupească primitivă şi animalică, ce durează câteva clipe dar care te desparte veşnic de dragostea dumnezeiască. Cam aceasta a fost catastrofa care s-a întâmplat cu Adam şi Eva în rai. Neglijarea preîntâmpinării făcute de Dumnezeu şi refuzul unei pocăinţe care i-a prăbuşit în neştiinţă, uitare şi nepăsare. I-a lăsat lipsiţi de harul dumnezeiesc care le educa iubirea şi toate celelalte facultăţi cu care-I înzestrase Domnul spre a se face părtaşi de viaţa Sa.

Omul a dobândit în mod prematur nişte cunoştinţe, care în lipsa harului dumnezeiesc a început să le utilizeze în mod greşit. Sexualitatea umană, deşi fusese creată bună de către Dumnezeu, după căderea în păcat şi-a pierdut coerenţa care a existat în paradis între bărbat şi femeie. Ca consecinţă, patimile, prin pierderea finalităţii raţionale, s-au dezlănţuit într-un război împotriva sufletul. Omul a înlocuit iubirea cu desfrâul.(10) Sf. Grigorie de Nyssa foloseşte termenul de „plăceri amestecate” – „sunt plăcerile amestecate cu durere. De exemplu, satisfacţia primită de la mâncare este amestecată cu suferinţa foamei, satisfacţia activităţii sexuale se amestecă cu suferinţa dorinţei. … Necesităţile trupului sunt fireşti, fireşti sunt şi plăcerile care la însoţesc. Dar din pricina păcatului ne-am obişnuit să tindem spre satisfacţia care însoţeşte aceste necesităţi fireşti, anume de dragul plăcerii. În aşa mod, plăcerea încetează de a fi finalitate, ci devine infinitatea dorinţei noastre, îndreptată spre sine şi spre dorinţele noastre, transformându-se într-o gaură neagră.”(11)

Căderea a fost atât de profundă încât omul cu timpul uită de Dumnezeu şi se dedă unei vieţi în întregime robită de păcat. Observăm cum Dumnezeu îşi începe lucrarea de educare a omului, care a fost întreruptă în rai, cu o curăţire a pământului de păcat prin potopul de apă adus în zilele lui Noe. Începe o nouă genealogie a neamului omenesc, din sămânţa unicului om care s-a aflat drept înaintea Domnului. Dar dinamica căderii adamice continuă, omul uită iarăşi de Ziditorul său şi Dumnezeu este nevoit să-şi scoată, dintr-un om curat şi credincios, un popor pe care prin legi aspre şi legăminte, să-l îngrădească de amestecarea cu alte neamuri care trăiau în ignoranţă totală faţă de Dumnezeu. Anume din acest popor urma să răsară Soarele Dreptăţii care prin întruparea Sa, să facă dreptate întreg neamului omenesc. Astfel, Dumnezeu stabileşte nişte legăminte de credincioşie reciprocă cu poporul Său, în care Domnul rămâne întotdeauna credincios, chiar dacă omul îl încalcă, oferindu-i posibilitatea pocăinţei, aşa ca călcarea legământului să nu fie veşnică. Cu Avraam – promisiunea pământului Canaan pecetluită de circumcizie. Cu Moise se dă legea care să menţină poporul la un nivel moral cel puţin exterior, al faptelor. Este de remarcat împietrirea inimii lui Israel care nu putea să păstreze unitatea conjugală în pofida oricărei dificultăţi ce ar fi apărut ( „pentru învârtoşarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsaţi pe femeile voastre…” Matei 19:8). Corespunzător şi Dumnezeu coboară la neputinţa lor, ştiindu-i stăpâniţi de moarte şi puterile întunericului, şi le lasă prin Moise posibilitatea de destrămare a nunţii, printr-o carte de despărţire. Iar ferirea de desfrânare implica doar abţinerea de la faptă mai mult de frica pedepsei cu moartea. Dar iată că timpul s-a împlinit şi Hristos vine în lume şi zdrobeşte capul balaurului, distruge moartea şi uşurează omenirea de robia diavolească. Mântuitorul aduce legea nu a literei, ci a Duhului, un nou legământ pecetluit cu sângele Său, care se varsă pentru viaţa lumii. Legământ în care omenirea se angajează de bună voie în moartea şi învierea împreună cu Hristos prin botez, şi îndreptarea în totalitate a activităţii sale spre slava lui Dumnezeu, astfel ca Hristos să ia chip în ea. Ceea ce era practic imposibil de realizat până la Hristos, odată cu harul pe care ni la dăruit, „toate sunt cu putinţă celui ce crede”(Marcu 9:23). Hristos ne pune iarăşi în faţa angajamentului stabilit în rai (Matei 19:4-5), dar şi faptul că e timpul să-i dăruim şi gândurile noastre, păzindu-le de închinarea la idolul desfrânării (Matei 22:30). În creştinism, expresia cea mai clară şi deplină a acestui angajament o constituie Taina Căsătoriei.(12) În această „mare taină” bărbatul şi femeia sunt puşi în faţa scopului înainte de veci a lui Dumnezeu faţă de om şi anume îndumnezeirea (theosis). Căsătoria creştină este legătura bazată pe responsabilitate şi fidelitate, pecetluită de binecuvântarea Domnului, o unire monogamă pentru că este o imagine a unirii lui Hristos cu Biserica Sa, heterosexuală – întrucât Dumnezeu i-a făcut bărbat şi femeie (în l. ebraică – „iş” şi „işa”) reprezentând astfel o „nouă creaţie” făcând din doi „un singur trup”, iar îmbrăţişarea lor plină de dragoste va produce rodul trupurilor lor, copii frumoşi, astfel împlinindu-se în dragoste şi lucrând împreună la mântuirea lor.

Ortodoxia afirmă că singurul loc în care „sexualitatea genitală” îşi găseşte împlinirea este comunitatea ecclesială.(13) Doar în acest spaţiu al harului, iubirea conjugală, împreună cu aspectul ei sexual, are capacitatea de a depăşi experienţa carnală şi de a se concentra în întregime asupra lui Dumnezeu. Dacă reuşeşte acest lucru – păstrând în acelaşi timp intimitatea si bucuria iubirii trupeşti – unirea conjugală devine chip al legăturii între Hristos şi Biserică.(14) Bărbatul trebuie să împlinească, la fel ca şi soţia poruncile din Epistola către Efeseni 5. Dacă soţia „se supune” bărbatului ca lui Hristos, această supunere o reflectă pe cea a Bisericii în relaţia ei cu Hristos. La fel, dacă bărbatul este capul familiei, acest lucru oglindeşte relaţia lui Hristos cu Trupul Său, Biserica. Bărbatul are datoria de a-şi iubi soţia aşa cum „Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe sine pentru ea” într-o dragoste jertfelnică şi dezinteresată. Cheia acestei relaţii este supunerea reciprocă „Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos” (Ef. 5:21). Ea implică ambele părţi, dar într-un mod diferit: soţia prin acceptarea bărbatului ca şi „cap” al familiei, iar bărbatul prin iubirea oferită soţiei sale.(15) Putem face o analogie cu relaţia din cadrul Sfintei Treimi, în care Cele trei Persoane împărtăşesc aceeaşi fiinţă şi voinţă dumnezeiască, dar fiecare îşi are rolul său în iconomia divină. În omilia 20 la Efeseni, Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă: „Nici o relaţie între oameni nu este mai strânsă ca iubirea existentă între soţ şi soţie, dacă ei sunt uniţi aşa cum ar trebui să fie”(16)

Aş vrea acum să vorbesc puţin despre căsătoriile bazate pe relaţiile de dragoste reciproce, dar în viaţa cărora lipseşte Dumnezeu. În tratatul său „Despre feciorie”, Sfântul Grigorie de Nyssa critică asemenea cupluri, vorbind de riscurile pe care le atrage după sine încercarea de a găsi veşnicia în efemer. Chiar dacă mariajul ne oferă ceea ce dorim, adică bucuria traiului împreună cu cineva şi o familie iubitoare, sănătate, armonie, afecţiune, chiar şi glorie şi putere,(17) toată această bunăstare şi fericire, dacă este construită de om refuzând ajutorul şi binecuvântarea lui Dumnezeu, este foarte fragilă şi susceptibilă suferinţelor şi tragicului. Pentru că orice boală, despărţire sau pierdere a unui membru a familiei, etc., pune capăt acestei fericiri (cu „f” mic), iar moartea o destramă pentru veşnicie. Iubirea, în acest micro-univers familial creat în mod egoist doar de om, are un iz egocentrist, posesiv, care nu vrea şi chiar nu poate să depăşească limitele familiei, printr-o deschidere spre „aproapele” şi nu poate privi dincolo de „catapeteasma” morţii, de care se îngrozeşte chiar când se gândeşte la ea. De aceea, este imperativă prezenţa în viaţa cuplului, a elementului eshatologic (conştientizarea realităţii veacului viitor), a nădejdii în viaţa şi iubirea veşnică, dată de prezenţa harului lui Dumnezeu în inimile lor, care îi ajută să-şi redirecţioneze éros-ul dinspre sine spre Dumnezeu şi aproapele, transformându-se în philantropia şi agâpe. Acesta este sursa fericirii (cu „F” mare), asupra căreia orice nedreptate, suferinţă şi chiar moartea nu are nici o putere. Astfel, despărţirea sau pierderea celui drag nu mai este privită ca o tragedie, care pe mulţi din nefericire îi împinge în deznădejde şi sinucidere, ci este percepută, după cum spunea Părintele Paisie Aghioritul, ca o despărţire temporară, de câţiva ani, după care în Împărăţia Cerurilor să se reîntâlnească spre o comuniune în dragoste şi mai desăvârşită.

Acum, că ne-am făcut o idee generală despre sexualitate şi legitimitatea ei în cadrul căsătoriei, putem uşor să sesizăm originea interdicţiei raporturilor sexuale pre-maritale şi extra-conjugale (adulterul). Acestea din urmă nesocotesc legământul pe care căsătoria e menită să-l stabilească, ca angajament etern al fidelităţii iubitoare între Hristos şi Biserică.

Sexul înainte de căsătorie ia una din cele două forme cunoscute: fie a relaţiei întâmplătoare între cunoştinţe, fie cealaltă, ca relaţii mai adânci între două persoane care vor să se căsătorească. În primul caz, singurul scop este plăcerea – pentru distracţie şi satisfacţie – cu accentul pe sine şi pe nevoile şi dorinţele personale. Pentru că lipseşte angajamentul personal şi, prin urmare, responsabilitatea personală, actul respectiv echivalează cu exploatarea celuilalt, chiar şi atunci când dorinţa este reciprocă. Cu alte cuvinte, în concepţia Bisericii actul sexual este păcat în afara angajamentului conjugal(18), cel puţin civil. Mai dificil de abordat este cazul relaţiilor sexuale între două persoane care doresc să se căsătorească. De ce un cuplu logodit nu ar putea să-şi exprime dragostea şi în mod sexual? De ce ar trebui să aştepte, mai ales dacă situaţia financiară sau alte motive nu le permit să se căsătorească imediat? Pentru că sexualitatea este modul în care se realizează legătura sacramentală a „unui singur trup”. Taina Căsătoriei, ca şi cea a Preoţiei, iniţiază persoanele într-o viaţă a angajamentului plin de dragoste şi a slujirii jertfitoare, şi face acest lucru în şi pentru viaţa Bisericii ca întreg. Taina căsătoriei trebuie oficiată prin ritualul liturgic al Bisericii, de vreme ce slujba în sine este cea prin care este exprimat public angajamentul reciproc al cuplului, iar unirea lor e pecetluită de binecuvântarea lui Dumnezeu. Persoanele necăsătorite angajate în relaţii sexuale se aseamănă copiilor care se joacă „de-a preotul”. Copii pot citi din cărţile de cult, pot repeta fiecare gest al preotului şi pot consuma pâine şi vin. Totuşi, ei nu sunt preoţi, iar jocul lor nu e o taină, de vreme ce nu sunt hirotoniţi, iar dimensiunea eclesială lipseşte.(19) Aşa cum nimeni nu poate participa la Sfânta Împărtăşanie fără să fi fost botezat, iar preotul nu poate oficia o Liturghie reală fără să fi fost hirotonit, cuplul nu poate beneficia de harul pe care Dumnezeu îl trimite prin unirea sexuală fără ca relaţia lor să fie binecuvântată de El. Dragostea lor poate fi adâncă, iar angajamentul reciproc autentic, dar fără harul dobândit prin Taină Căsătoriei, nu se poate vorbi de o comuniune reală între cei doi. Relaţiile lor sexuale nu fac decât să hrănească „dorinţele şi plăcerile cărnii”, iar ei sunt incapabili să ajungă la comuniunea veşnică şi la bucuria de negrăit a dragostei divine care îi uneşte cu Dumnezeu, precum şi pe unul cu celălalt. Astfel, dacă preotul trebuie hirotonit pentru a primi „harul dumnezeiesc” care să-i împlinească slujirea, bărbatul şi femeia care doresc să fie „un singur trup” trebuie să se căsătorească pentru a-şi împlini chemarea lor personală. Altfel, ei trăiesc în minciună, iar sarcina este un accident regretabil, în timp ce angajamentul divin ce realizează mântuirea reciprocă nu există. Prin urmare, numai în contextul unei uniri conjugale binecuvântate, sexualitatea însăşi poate fi privită ca mijloc esenţial de împlinire a voinţei lui Dumnezeu în privinţa vieţii şi mântuirii cuplului.(20)

Teologul ortodox, Olivier Clément, remarcă faptul că „a te îndrăgosti” este un lucru, iar a iubi este cu totul altceva. Aşa cum spune: „ Cred şi mă împotrivesc cu tărie tendinţelor modei actuale, şi susţin că nu este un lucru bun urmărirea unei împliniri sexuale imediate bazată pe motivaţia „îndrăgostirii”… Aş spune că a te îndrăgosti şi a acorda imediat o expresie sexuală acestei atracţii, coincide cu riscul de a ajunge proprii noştri prizonieri, ai narcisismului nostru… Nu înseamnă că sexualitatea este rea în sine însăşi. Din contră, ea este un bun fundamental pentru că reprezintă participarea a două persoane în Suflarea care ţine lumea, pentru că îi face pe cei doi „un singure trup”… A iubi cu adevărat înseamnă a descoperi pe celălalt în identitatea sa specifică. Acesta nu înseamnă neapărat a te îndrăgosti. Adeseori, ia forma unei prietenii profunde, a păcii cu celălalt, a simţământului de mulţumire, a faptului de a fi acceptat şi de al accepta pe celălalt (care are un har unic), a-l ajuta şi a-i fi aproape de la o singură zi şi până la ultima clipă.”(21)

„Cum vor reuşi tinerii, se întreabă eminentul teolog ortodox Pr. John Breck, să abordeze tensiunile fireşti ce sunt asociate cu sexualitatea la vârsta adolescenţei?… Posibilitatea procreării precum şi energia sexuală există încă de la pubertate. Se ridică astfel problema expresiilor sexuale adecvate în timpul „prieteniei” sau pe toată perioada logodnei”.(22) Este destul de dificil de stabilit dinainte „până unde să se meargă. De exemplu, cuplul poate decide să nu se angajeze în relaţii intime, iar jocurile sexuale care duc la acestea să fie evitate, iar pasiunea tinde să domine raţiunea, încât limita propusă este încălcată.” Şi continua acelaşi Părinte John: „Pe măsură ce două persoane se cunosc, se bucură şi se preţuiesc unul pe celălalt, este natural ca să se treacă de la gesturile timide de afecţiune la săruturi şi mângâieri. Totuşi ei ar trebui să-şi amintească de fiecare dată că „naturalul” este căzut şi cu precădere pe tărâmul sexualităţii – este în mod constant deschis spre demonic. Pasiunile „raţionalizate” pot trece uşor de la un grad de intimitate la altul, până când cele mai bune intenţii s-au pierdut, iar cuplul a cedat poftei.” De aceea este important ca tinerii să fie sensibilizaţi aspra necesităţii de a redirecţiona energia sexuală dinspre sine spre ceilalţi şi mai ales către Dumnezeu. Convertirea eroticului în dragoste nu este un simplu exerciţiu ascetic monastic, ci implică folosirea adecvată a sexualităţii de către fiecare creştin, bărbat sau femeie, căsătorit sau singur. Prin urmare, o regulă importantă pentru cei necăsătoriţi ar fi abţinerea de la activitatea care ar putea produce un nivel de stimulare sexuală.”(23)

Ar putea cineva să reproşeze că s-a vorbit despre nişte idealuri care cu anevoie ar putea fi atinse. Trebuie să facem, însă, distincţia între ideal care implică efortul doar din partea omului şi Taină care cuprinde conceptul de conlucrare (sinergie) a harului Duhului Sfânt cu voinţa şi efortul omului. Cum ar putea tânărul/-a să ajungă să aibă o relaţie de dragoste corectă cu partenerul şi cu Dumnezeu atât înainte cât şi după căsătorie? Cred că o viaţă corectă în Biserica lui Hristos. Aşa precum Adam şi Eva fiind zidiţi ca nişte copii care trebuiau să „crească”, fiind puşi „în grădina din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească”(Geneza 2:15) şi hrănindu-se din pomul vieţii să ajungă la maturitatea de a forma „un singur trup”. La fel şi în Biserică, tinerii sunt invitaţi să-şi lucreze ogorul inimilor împărăginit de spinii şi rădăcinile patimilor, prin plinirea poruncilor Evanghelice, rugăciune, pocăinţă, dar în acelaşi timp să se hrănească cât mai des din Pomul Vieţii care este Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos. Astfel, vom putea parcurge cu bine drumul „coacerii” până la căsătorie spre o veşnică comuniune în dragoste împreună cu Sfinţii avându-l în mijloc pe Hristos.

NOTE:

(1) Ioannis Zizioulas, Mitropolitul Pergamului, „Fiinţa eclesială”, editura Bizantină, Bucureşti 1996, p.10;

(2) ibid., p.12;

(3) Părintele Basil Zion, „Eros şi Transfigurare: Sexualitate şi căsătorie : o perspectivă ortodoxă răsăriteană”, editura Reîntregirea, 2001, p. 287, 289;

(4) Sf. Irineu al Lyonului, „Demonstraţia propovăduirii apostolice” 4., citat de Проф. свящ. Иоанн Бэр, «Брак и Аскетизм», V Международная богословская конференция Русской Православной Церкви «ПРАВОСЛАВНОЕ УЧЕНИЕ О ЦЕРКОВНЫХ ТАИНСТВАХ» Москва, 13–16 ноября 2007. http://theolcom.ru/doc/sacradoc/6_02_Behr.pdf, p. 7;

(5) Sf. Irineu al Lyonului, „Împotriva ereziilor” 3.22.4., citat de ibid.;

(6) Sf. Irineu al Lyonului, citat de Preot Prof. dr. John Breck în „Darul sacru al vieţii”, editura Patmos, 2003, p. 143;

(7) Sf. Irineu al Lyonului, „Împotriva ereziilor” 2.33.5.;

(8) Preot Prof. Dr. John Breck, „Darul sacru al vieţii”, editura Patmos, 2003, p. 94-95;

(9) Christos Yannaras, „Libertatea Moralei”, citat de Părintele Basil Zion în „Eros şi Transfigurare: Sexualitate şi căsătorie : o perspectivă ortodoxă răsăriteană”, editura Reîntregirea, 2001, p.114;

(10) Părintele Basil Zion, „Eros şi Transfigurare: Sexualitate şi căsătorie : o perspectivă ortodoxă răsăriteană”, editura Reîntregirea, 2001, p.265;

(11) Sf. Grigorie de Nyssa, „Despre feciorie” citat de Проф. свящ. Иоанн Бэр, «Брак и Аскетизм», http://theolcom.ru/doc/sacradoc/6_02_Behr.pdf, p. 11;

(12) Preot Prof. Dr. John Breck, „Darul sacru al vieţii”, editura Patmos, 2003, p. 77;

(13) Ibid., p. 79;

(14) Ibid., p. 81;

(15) Ibid., p. 101-102;

(16) Sf. Ioan Hrisostom, citat de Preot Prof. Dr. John Breck, în „Darul sacru al vieţii”, editura Patmos, 2003, p. 82-83;

(17) Părintele Basil Zion, „Eros şi Transfigurare: Sexualitate şi căsătorie : o perspectivă ortodoxă răsăriteană”, editura Reîntregirea, 2001, p. 59;

(18) Preot Prof. Dr. John Breck, „Darul sacru al vieţii”, editura Patmos, 2003, p. 108;

(19) Ibid., p. 110;

(20) Ibid., p. 111;

(21) Olivier Clément, „Life in the Boby”, citat de Părintele Basil Zion, „Eros şi Transfigurare: Sexualitate şi căsătorie : o perspectivă ortodoxă răsăriteană”, editura Reîntregirea, 2001, p. 268-269;

(22) Preot Prof. Dr. John Breck, „Darul sacru al vieţii”, editura Patmos, 2003, p.112;

(23) Ibid., p. 114;

Sfântul Ioan Gură de Aur şi Taina Euharistiei

Εκκλησία-adunarea celor chemaţi, darul dumnezeiesc oferit întregii umanităţi. Scopul trinităţii asupra creaţiei fiinţelor raţionale a fost crearea acestei realităţi denumită Biserică.

Când spunem Biserică, imediat trebuie sa se ivească pe orizontul realitaţii noastre noetice, cuvântul Euharistia. Euharistia, această Taină a împărăţiei 1 după renumita expresie a părintelui Alexander Schmeman, reprezintă acel pilon pe care se fundamentează această întreagă instituţie teandrică.

Taina euharistiei constituie prin excelenţă descoperirea însăşi a bisericii şi nu o taină printre celelalte taine ale bisericii.

Am ales acest generic, deoarece marele retor antiohian Sf. Ioan Gură de Aur, era chemat des să vorbească despre Euharistie. Fiind pus în situaţia de a explica Sfânta Scriptură poporului, el o făcea într-un mod destul de specific. Specificitatea tâlcuirii sale, rezidă în felul aprins al comunicării sale, cât şi în frecvenţa deasă a ermineuticii pasajelor euharistice. Interesantă remarcă face eminentul teolog al sec. XX, John Meyendorff şi anume că Sf. Ioan Gură de Aur nu a aparţinut epocii sale 2. Adică, ermineutica sa scripturală, aparţinea mai mult secolelor anterioare vieţii lui, dacă e să o comparăm cu cea a unor cercuri teologice în care deja se făcea prezentă destul de mult influenţa concepţiilor platonice, origeniste şi neoplatonice. 

Concepţia hrizostomică asupra Tainei Euharistiei, a fost una trează teologic, fără mistificări şi dezvoltări eronate cum au început să apară mai apoi, bunăoara în corpusurile areopagitice. El a fost aproape în învăţătura euharistică de cea a Sfinţilor Ignatie Teoforul, Irineu al Lyonului si alţii. Biblismul abordării teologice a temei euharistice, se datorează şi faptului că el a aparţinut şcolii de exegeză antiohiene. Sf. Ioan Hrisostom a urmat cursurile de exegeză a lui Teodor de Mopsuestia. Dar într-un anumit mod, el a evitat învăţăturile greşite ale profesorului său, care ulterior a fost condamnat ca eretic.

Marele retor antiohian vorbeşte despre euharistie în modul următor : „ Împărtăşirea cu Trupul si Sângele Domnului, deschizând credinciosului porţile Împărăţiei Cerurilor devine deja aici pe pământ izvor de sfinţire şi mântuire : Această trapeză este putere pentru sufletul nostru, întărirea inimii, temei pentru încredere, nădejde, mântuire, lumină, viaţă. Trecând dincolo (în Împărăţia lui Dumnezeu, nota trad.) cu această jertfă, noi cu o mare îndrăzneală vom intra în locaşurile sfinte, ca şi cum am fi păziţi din toate părţile cu o armă de aur. Dar de ce vorbesc eu de viitor ? Această taină şi aici îţi face pentru tine pământul, cer.” 3

Dar spectrul analizei în acest comunicat, se va îndrepta mai mult spre problema împărtăşirii mai frecvente în opera hrisostomică. Patriarhul cetăţii constantiniene a fost un adevărat campion al îndemnului la o împărtăşire continuă cu Sfintele Taine.

Deschizând nişte paranteze, se cere imperativ de menţionat că această topică teologică, ar fi foarte bine de a fi adusă în discuţie în zilele noastre, pe băncile departametelor specializate ale mitropoliilor din spaţiul Republicii Moldova.

Sf. Ioan trăia într-o perioadă în care deja împărtăşirea la fiecare liturghie nu mai era privită ca firescul vieţii în biserică. Odată cu intrarea în masă a populaţiei de diferite culte în biserică, conştiinţa eshatologică si eccleziologică a creştinilor se pierdea. Tot mai mult îşi făcea loc aşa numita ecleziologie terapeutică 4 iniţiată de teologii alexandrini Origen şi Clement al Alexandriei. Această ecleziologie, lăsa un con de umbră asupra Euharistiei şi punea un foarte mare accent pe lupta cu patimile. Desigur lupta cu patimile îşi are rolul său extrem de important în viaţa unui creştin, dar mereu totuşi se cere a fi articulată cu viaţa euharistică a bisericii.

Aşadar, marele Ioan neostenit îndemna poporul lui Dumnezeu aşa numitul  « ο λαός του Θεού » la o împărtăşire continuă spunând : „ În zadar se face jertfa în fiecare zi, în zadar stăm în preajma jertfelnicului ; nimeni nu se împărtăşeşte. Acestea vi le spun nu ca să vă împărtăşiţi pur şi simplu, ci ca să vă faceţi vrednici. Nu eşti vrednic de jertfă, nici de Împărtăşire? Dar atunci nu eşti vrednic nici de rugăciune. Auzi diaconul care stă şi zice : Cât sunteţi în penitenţă rugaţi-vă ! Toţi câţi nu se împărtăşesc sunt în penitenţă, ce mai stai? Daca eşti dintre cei ce sunt în penitenţă nu trebuie să te împărtăşeşti, căci cine nu se împărtăşeşte e dintre cei ce sunt în penitenţă. Pentru ce spune : Apropiaţi-vă cei ce nu puteţi, să vă rugaţi!, iar tu stai cu insolenţă ? Iar dacă nu eşti dintre aceştia, ci din cei ce pot să se împărtăşească, cum de nu te îngrijeşti să faci aşa ? Oare acest lucru nu e nimic pe pământ? Observă rogu-te! Este o masă împărătească, îngeri slujesc acestei mese, e de faţa însuşi Împăratul, si tu stai gură cască” 5. Observăm din textul de mai sus, puterea cuvântului Sfântului Părinte şi în general cuvintele întregii opere a ierarhului Ioan îl trădează că a făcut ucenicia la marele profesor de retorică Libaniu.

Din pasajul citat mai sus, putem evidenţia faptul că Sf. Ioan nu propovăduia o împărtăşire cu tainele lui Hristos aşa într-un mod indiferent de starea sufletească a credinciosului. Ci din contra promova o kinonie cu Trupul si Sângele lui Hristos în contextul prezenţei unei stări de suflet înrădăcinată în relaţia agapică cu Hristos.

Dar la acest capitol cu regret în pastoraţia estic ortodoxă per ansamblu, se observă o exagerare în cerinţa pregătirii credinciosului înainte de a se împărtăşi. „ Exigenţa sfinţeniei şi a desăvârşirii personale pentru împărtăşirea frecventă e un maximalism excesiv lipsit de simţul nuanţei şi al diversităţii stărilor si treptelor pe care se afla oamenii, şi care ignoră faptul că Euharistia e o hrană de drum a sufletului pe calea desăvârşirii.”6 Dar deasa împărtăşire personală, exclusiv doar a unor membri dintr-o comunitate euharistică, totuşi nu este o cale adevărată a bisericii în devenirea sa primordiala. Această împărtăşire frecventă individuală reprezintă o situaţie acceptabilă în temeiul diferitori factori istorici şi teologici. Dar totuşi în acest caz Biserica nu reprezintă, nu iconizeaza ceea ce ea prin excelenţă este menită să preînchipuie, adică preînchipuirea Împărăţiei ce va să vină adică a eshatonului, învăţătură puternic nuanţată în zilele noastre de către mitropolitul Pergamului Ioannis Ziziulas. 7 Eforturile pastoraţiei, trebuie sa se îndrepte în direcţia ca toţi credincioşii care participă la Dumnezeiasca Liturghie în final să se împărtăşească cu Trupul si Sângele Domnului. Dar desigur nu înainte de a lucra cu credincioşii şi ai pregăti spre a conştientiza ce înseamnă a fi un ucenic adevărat al Domnului Hristos.

Marele retor antiohian ne mai zguduie cu urmatoarea kerygmă a sa:„ Spune-mi: dacă cineva chemat fiind la masă, şi-ar spăla mâinele şi s-ar aşeza, şi ar fi gata pentru masă, dar mai apoi n-ar gusta din ea, nu insultă oare pe cel ce l-a chemat? N-ar fi mai bine ca unul ca acesta nici sa nu vină? Aşa şi tu ai venit, ai cântat împreuna cu toţi, ai mărturisit că eşti dintre cei vrednici care n-au fost îndepărtaţi împreuna cu cei nevrednici; atunci cum ai rămas şi nu te împărtăşeşti din cele de pe masă? Spui sunt nevrednic. Dar atunci eşti nevrednic şi de comuniunea în rugăciuni, fiindcă Duhul coboară de sus nu numai asupra celor puse înainte ci şi prin cîntările acelea” 8

Iarăşi se observă o argumentare convingătoare plină de focul Duhului, un adevărat strateg al cuvântului care şi l-a făcut aşa de îndrăgit de creştinii atât din Antiohia cât şi din Constantinopol.

Pasajul citat mai sus s-ar potrivi de minune si creştinilor postmodernităţii, care şi în ziua de astăzi când învăţătura bisericii a devenit aşa de accesibilă, totuşi nu păşesc corect în calea euharistică.

Aşadar, am văzut mici schiţări ale teologiei euharistice a Sf. Ioan Hrisostom care neîncetat prin cuvântul său dres cu sare şi prin hristificarea sa continuă a reprezentat o adevărată martirie atât pentru epoca sa cât şi pentru epocile ulterioare.

1 Vezi Alexandre Schmemann, „ Euharistia Taina Împărăţiei”, Editura Anastasia.

2 Иоанн Мейендорф Bведение в святоотеческое богословие , Глава 6. Святитель Иоанн Златоуст, Москва, (?), 2001. (John Meyendorff Introducere în teologia Sfinţilor Părinţi, Capitolul 6 Sfântul Ioan Gura de Aur, Moskova, (?), 2001.) http://www.krotov.info/library/m/meyendrf/patr_16.html

3 Иоанн Златоуст, Беседы на 1-е послание к Коринфянам, 24.5 // Творения, Т.10, Кн.1, с-242. (Ioan Gura de Aur, Omilii la I epistola către Corinteni, 24.5 // Opere T.10, C. 1, p-242.) http://theolcom.ru/doc/sacradoc/2_11_Hilarion.pdf

4 Vezi mai multe despre ecleziologia terapeutică la Ioannis Ziziulas Mitropolitul Pergamului în Θέματα Εκκλησιολογίας (Subiecte despre Ecleziologie) http://www.oodegr.com/oode/dogmat1/perieh.htm

5 Sfântul Nicodim Aghioritul, Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, Sibiu, Editura Deisis, 2006, p.219.

6 Ibidem, Împărtăşirea continuă pro si contra- o dispută perenă si lecţiile ei (diac. Ioan I. Ică Jr.), p.48.

7 Vezi Michel Stavrou, Principes de l’ecclesiologie orthodoxe et difficultés de mise en oeuvre, http://orthodoxe.free.fr/files/Ecclesiologie_Stavrou.pdf

8 Sfântul Nicodim Aghioritul, Împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine, p.220.

traducerea făcută de rusnac mircea         

Episcopul Ilarion (Alfeev) al Vienei şi Austriei<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–>

– Prea Sfinţite, cât de des se poate şi trebuie să se împărtăşească creştinul cu Sfintele Taine?

– În Eparhia mea, mereu mă străduiesc să subliniez că esenţa vieţii duhovniceşti a creştinului şi a întregii Biserici este anume Euharistia, Liturghia, Sfânta Împărtăşanie. Împărtăşania Euharistică este acea piatră, pe care este zidită toată comunitatea creştină. Eu observ că acolo unde nu există o împărtăşire continuă, unde oamenii se apropie de Sfântul Potir doar la marile sărbători sau doar în cazuri deosebite, este foarte greu sau chiar imposibil de a constitui o comunitate bisericească unită, pentru că nu există temelia pe care ea ar putea fi zidită. Fără această temelie este imposibil să construieşti o familie unită, care este chemată să fie „mica biserică”, ea putând fi astfel doar în cazul când toţi membrii familiei se vor împărtăşi în mod regulat. Din acest motiv, în predicile mele eu îndemn credincioşii să se împărtăşească cât de des posibil şi cred că, în principiu, fiecare creştin are dreptul să se împărtăşească la fiecare liturghie la care este prezent, cu condiţia, desigur, să respecte normele bisericeşti, pentru ca viaţa sa să corespundă vieţii morale, pe care a stabilit-o Biserica. Dacă toate aceste condiţii sunt respectate, atunci nu există nici un impediment pentru ca creştinii să se împărtăşească la fiecare liturghie.

Mai mult decât atât, eu cred că prezenţa la fiecare liturghie fără a ne împărtăşi este un nonsens eclesiologic. Cuvintele Mântuitorului, pe care le pronunţă preotul în timpul Liturghiei „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu”, „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi”, cuvintele diaconului: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi” sunt adresate tuturor celor prezenţi în Biserică, şi nu doar unei categorii de oameni, care, de exemplu, s-au pregătit de Sfânta Împărtăşanie. Desigur, trebuie să evităm extremele şi, desigur, e important ca omul, după cuvintele Apostolului Pavel, cu consideraţie să primească Sfintele Taine ale Lui Hristos, pentru ca împărtăşirea să nu devină o formalitate, rutină, ca nu cumva creştinul prin împărtăşania deasă să aibă sentimentul unei deprinderi faţă de această Taină mare. Însă subliniez încă o dată că împărtăşirea deasă trebuie să reprezinte baza vieţii duhovniceşti a fiecărui creştin. Îmi este greu să-mi închipui viaţa mea fără împărtăşanie măcar o dată în săptămână. Într-un anumit sens eu trăiesc de la o duminică la alta, de la o sărbătoare la alta. Anume împărtăşirea dă putere pentru a deveni creştin.

– Prea Sfinţite, conform statutului Bisericii Ortodoxe Ruse, există un şir de rugăciuni înainte de împărtăşire, pe care trebuie să le rostească creştinul înainte de a primi această taină. Dacă luăm în considerare ritmul în care trăiesc acum majoritatea oamenilor, în special tinerii, este destul de complicat de a citi toate aceste rugăciuni. Drept consecinţă, mulţi nu se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pentru că nu pot, în mare parte, să se pregăeascăi corespunzător pentru primirea Euharistiei.

– În primul rând, nu există nici un statut oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse care ar fi vorbit despre rugăciunile care trebuie citite înainte de împărtăşirea cu Sfintele Taine. În cărţile de rugăciune există „Rugăciuni înainte de Împărtăşanie”, spre acestea şi trebuie să ne orientăm. Ele însă nu reprezintă o parte a ciclului liturgic şi nicăieri nu sunt menţionate în tipicon, dar totodată constituie un complet de rugăciuni care au fost scrise pe parcursul mai multor secole şi care îl ajută pe creştin să se orienteze şi îl pregătesc pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine. Eu cred că citirea acestor rugăciuni o dată în săptămână, în ajun de duminică, când creştinul se pregăteşte pentru a primi Sfânta Euharistie, nu cere mult timp şi nu constituie mari sacrificii. Cred că şi învăţătorii, şi elevii, şi muncitorii, şi educatoarele de la creşe pot găsi timpul necesar pentru a citi rugăciunile respective. Dacă însă sunt în criză de timp, atunci pot scurta aceste rugăciuni. Esenţa nu este în a citi un şir de rugăciuni, ci în a ne cerceta şi pregăti pentru primirea Dumnezeieştilor Taine. În anumite cazuri este mai de folos să citeşti doar o rugăciune, de câteva ori la rând, rar, meditând asupra fiecărui cuvânt, decât să citeşti toată pravila având mintea risipită.

Există o tradiţie de a citi canoane şi acatiste înainte de primirea Sfintei Euharistii, unii duhovnici chiar o impun creştinilor pe care îi păstoresc. Se vorbeşte că înainte de împărtăşanie trebuie să citeşti minimum 3 canoane, un acatist şi plus la asta Pravila Înainte de Sfânta Împărtăşanie. Personal neg aceste cerinţe. În primul rând, nici nu tipic bisericesc nu le menţionează, este doar o tradiţie. În al doilea rând, dacă un creştin vrea să citească aceste canoane şi acatiste şi are timp suficient pentru a o face, atunci e un lucru bun, dar să stabileşti aceste rugăciuni ca o normă obligatorie pentru a primi Euharistia, este o mare greşeală. În acest fel noi îndepărtăm creştinii să se apropie de Sfânta Împărtăşanie, lipsindu-i de ceea ce reprezintă inima şi baza vieţii creştine – Împărtăşirea cu Sfintele Taine.

– Prea Sfinţite, există de asemenea o practică de a posti înainte de împărtăşanie 3 zile. Dacă credinciosul se împărtăşeşte săptămânal, rezultă că el este obligat să postească începând cu ziua de miercuri până sâmbătă. Pentru mulţi aceasta nu este posibil.

– Răspunsul la această întrebare, ca şi la alte întrebări cu conţinut asemănător, trebuie căutat în tipicul bisericesc. Unde este menţionat în tipicon post în zilele fără post? Nu găsim. Care alt tipic acceptat de Biserică şi aprobat de ea menţionează aceste posturi? Nu găsim. Creştinului care se împărtăşeşte rar, care nu respectă posturile, care e îndepărtat de Biserică îi este folositor înainte de a se împărtăşi să postească câteva zile. Dar dacă oamenii respectă posturile stabilite de Biserică: anume patru posturi în an, miercurile şi vinerile de peste an, atunci cred că nu e necesar să ţină alte posturi. Mai mult, dacă veţi deschide catehismele ortodoxe editate în sec. XX şi folosite până astăzi în calitate de manuale în anumite seminarii, veţi observa că Biserica catolică este acuzată că a stabilit post în zilele de sâmbătă. Acolo se vorbeşte de faptul că postul în zilele de sâmbătă contravine regulilor bisericeşti. În acest fel, creştinii care respectă postul şi tipicul bisericesc nu e necesar să adauge alte „reguli”. Eu aş recomanda acestor persoane, dacă postesc în zilele de miercuri şi vineri, în zilele de duminică şi sărbători cu linişte să se împărtăşească cu Sfintele Taine.

<!–[if !supportFootnotes]–>[1]<!–[endif]–> Acest interviu este un fragment din articolul „Credinţa nu trebuie să distrugă…” sursa: http://www.kiev-orthodox.org/site/meetings/1198. Informaţii suplimentare cu privire la activitatea acestui remarcabil episcop al Bisericii Ortodoxe Ruse se pot găsi pe pagina personală a Episcopului Ilarion Alfeev: http://en.hilarion.orthodoxia.org/ .Site-ul respectiv conţine informaţii în varianta rusă, germană, engleză şi franceză.