- Să te fereşti în viaţă de oameni roşcaţi! mi-a spus mama într-o criză de furie şi deznădejde. În momentul cela adevărul era extras dintr-o tragedie în care încă sângele n-a apucat să se usuce. Ce poate fi mai convingător decât o tragedie? Câţiva ani după avertizare tot am ţinut-o aşa, în convingere paranoică care nu-mi făcea faţă deloc. Asta am înţeles-o abia după un caz de furt în care am suspectat-o pe o colegă doar pentru că avea părul că portocalele. Cât de ridicol poţi fi în astfel de momente, poţi să-ţi dai seama doar atunci când omul totuşi se comportă omeneşte cu tine. Până la capăt. Iar tu…

Axiomă mamei s-a prăbuşit. 

Altă dată m-am pomenit eu însămi subiect al unei etichetări. Eram în ospeţie la un cavaler care la prima şi la a doua vedere tot mai părea baiat cu cap pe umeri. După un schimb de amabilităţi şi câteva pauze jenante, iată că flăcăul intervine cu o întrebare majestuoasă: “Din ce zodie eşti?” Trecând cu greu peste uimire, mă rog, mai mult fetele umblă cu chestii din ăstea băbeşti, îi răspund, la care, m-am ales cu nişte termeni la adresa mea care s-ar încadra perfect în descrierea unei expertize psihiatrice rapide. Ultima frază m-a doborât. O vedeam arzând între ochii mei cu litere de foc că pe o sentinţă, în timp ce-mi înnodam şireturile la papuci. “Eşti o fire răz-bu-nă-toare!”

Mulţi ani au trecut de atunci. Aproape că o viaţă de om. Nu ştiu dacă a simţit cineva răzbunarea mea. Poate doar dacă această înseamnă indiferenţă. 

Aşa cum eu am fost temporar produsul unui sistem ce funcţionează voios pe frustrările societăţii, dar, mai ales, familiei, deseori am impresia că mulţi oamenii sunt prinşi în capcană. Chiar şi cei care par inteligenţi, cu minte deschisă mai păstrează încă drept talismane axiome extrase din episoade de viaţă a unor oameni apropiaţi, cu concluzii nu neapărat corecte şi obiective, dar altoite temeinic încă din copilărie. Se pornesc la drum cu filozofia unei singure vieţi în traistă, a unei vieţi care nu le aparţine, cu greşeli de judecată care nu le aparţine, cu o soartă împrumutată pe felii  care… nu le aparţine.

Iar spre apusul vieţii, când nu mai sunt în viaţă nici cei faţă de care să le fie ruşine să recunoască nişte adevăruri sângeroase, constată cu un “of” până în opinci că, de fapt, nu au fost stăpâni pe viaţa lor, că frica de greşeli străine le-a tăiat aripile, că s-au resemnat de mii de ori cu laşitatea numind-o frumos destin, care, de fapt, nu a fost decât o viaţă second hand.