Fărădelegea legiferată

Recent, pe situl Curaj.net am citit o mică notiţă emoţională referitoare la frica faţă de poliţie, de lipsa încrederii în ea. Poliţiştilor le sunt adresate cuvinte destul de neplăcute. În ansamblu, după cum am mai remarcat, notiţa este deosebit de emoţională, şi astfel de atitudini se întâlnesc destul de des. Însă ea mi-a amintit de
o circumstanţă întipărită în memorie încă de pe timpurile când îmi făceam studiile la Facultatea de Drept.

Puţini ştiu că cele mai mari fărădelegi ale poliţiei sunt, în esenţă, legiferate în Republica Moldova. Nu, nu în sensul că aşa s-ar fi constituit starea de lucruri, în care orice abuz al poliţiştilor este trecut cu vederea. Problema e că sunt legiferate în sensul cel mai direct al cuvântului.

În Legea cu privire la Poliţie este inclus un articol interesant (art. 30), care se numeşte “Obligativitatea subordonării colaboratorilor de poliţie”. În el se stipulează că cererile legale ale colaboratorilor de poliţie sunt obligatorii pentru cetăţeni şi funcţionari. Iar nesupunerea faţă de astfel de cereri legale atrage după sine răspunderea stabilită de legislaţie. În cazul în care credeţi că enunţurile de mai sus sunt juste, vă voi da dreptate. Într-adevăr, dacă cererea poliţistului este legală, atunci nesupunerea reprezintă o infracţiune deosebit de gravă. E o realitate absolut normală pentru orice stat democratic.

Însă cum vom proceda în cazul în care cererea sau acţiunea colaboratorului de poliţie este ilegală? Nu vă grăbiţi cu răspunsul, oricât de evident v-ar părea acesta ţinând cont de articolele citate mai sus. Pentru că în acelaşi articol 30 este stipulat un al treilea alineat, ultimul, care anulează orice posibilitate de a riposta cumva abuzurilor “persoanelor în uniformă neagră”.

În el se stipulează că cererile unui colaborator al poliţiei, adresate cetăţenilor şi funcţionarilor, precum şi acţiunile întreprinse de aceştia sunt considerate LEGALE până la momentul când organul sau persoana împuternicită să efectueze controlul asupra activităţii lui şi a respectării legalităţii, nu va stabili contrariul.

Cu alte cuvinte, orice ar face un colaborator al poliţiei, toate acţiunile sale vor fi considerate absolut legale, până la momentul când veţi demonstra contrariul. În esenţă, această situaţie face ca orice persoană să fie neajutorată, chiar şi în cazul încălcărilor celor mai grosolane ale apărătorilor ordinii publici. Şi în cazul în care cineva va avea de suferit în urma acţiunilor ilegale ale unui colaborator de poliţie, respectivul nu va avea posibilitatea să se opună şi să se apere, pentru că orice acţiune de acest tip poate fi uşor interpretată drept nesupunere faţă de acţiunile legale ale colaboratorului de poliţie.

Şi doar ulterior, cetăţeanul are posibilitatea să demonstreze că acţiunile întreprinse împotriva sa au fost ilegale, şi să revendice o despăgubire pentru prejudiciul suferit. Însă nu ştiu de ce, am mari dubii că pătimitul va avea câştig de cauză…

Din punct de vedere juridic, aici apare un paradox interesant – prezumţia legalităţii acţiunilor colaboratorilor poliţiei şi prezumţia de nevinovăţie. Adică, pe de o parte, orice acţiuni ale poliţiei sunt considerate legale până la momentul când va fi demonstrat caracterul lor ilegal. Pe de altă parte, orice persoană este considerată nevinovată de comiterea unor delicte, până când vinovăţia sa nu va fi demonstrată în judecată, în cadrul unor dezbateri judiciare echitabile. Însă cunoaştem deja în favoarea cărei prezumţii se înclină balanţa justiţiei moldave.

În legătură cu aceasta, mi-am amintit de un dosar examinat în privinţa RM la CEDO, care ia o atitudine clară la problema în cauză. În dosarul Cоrsacоv v Moldova, petiţionarul, Mihai Corsacov, reclamă tratamentul rău al poliţiei şi investigarea superficială a incidentului de către autorităţi. Nu voi intra în amănunte (cei interesaţi pot accesa link-ul ce trimite la decizia CEDO). Voi invoca doar câteva citate din decizia în chestiune, care pune în evidenţă foarte clar poziţia Curţii Europene în asemenea probleme sensibile.

Deci, CEDO a indicat următoarele (art. 55):

55.  Curtea reaminteşte faptul că dacă unei persoane i se aplică leziuni corporale în perioada aflării acesteia în detenţie sau în controlul poliţiei, orice astfel de leziune ar da naştere unei prezumţii puternice că acea persoană a fost supusă unui tratament rău. Ţine de datoria statului să prezinte o explicaţie plauzibilă despre cum leziunile corporale au fost cauzate, în cazul în care statul omite să facă acest lucru poate exista o situaţie care să cadă sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei („Interzicerea torturii”). Nu este suficient ca statul să se refere numai la achitarea ofiţerilor de poliţie învinuiţi pe parcursul perioadei de urmărire penală, şi în consecinţă, achitarea ofiţerilor de poliţie acuzaţi de cauzarea unor leziuni corporale unei persoane nu va exclude sarcina probaţiunii care aparţine statului, în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei, de a dovedi că leziunile corporale suferite de către acea persoană pe parcursul aflării acesteia sub controlul poliţiei nu au fost cauzate de către ofiţerii de poliţie.

(55. The Court recalls that where a person is injured while in detention or otherwise under the control of the police, any such injury will give rise to a strong presumption that the person was subjected to ill-treatment. It is incumbent on the State to provide a plausible explanation of how the injuries were caused, failing which a clear issue arises under art. 3 of the Convention. It is not sufficient for the State to refer merely to the acquittal of the accused police officers in the course of a criminal prosecution, and consequently, the acquittal of officers on a charge of having assaulted an individual will not discharge the burden of proof on the State under art. 3 of the Convention to show that the injuries suffered by that individual whilst under police control were not caused by the police officers.)

Şi mai departe:

60. … Curtea conchide că Guvernul nu a reuşit să prezinte probe care să dovedească faptul că leziunile corporale au fost cauzate reclamantului într-un alt mod decît aplicarea unui tratament rău pe parcursul aflării sale în arest.

60… the Court concludes that the Government have not satisfied the burden on them to persuade it that the applicant’s injuries were caused otherwise than by the ill-treatment he underwent while in police custody.)

Cu alte cuvinte, nu persoana urmează să demonstreze că poliţia a avut un comportament neadecvat, ci dimpotrivă, colaboratorii poliţiei trebuie să probeze că nu au admis în privinţa ei un tratament rău, şi că anumite traume ale reţinutului nu sunt cauzate de ei. Iar în cazul în care nu o vor putea demonstra convingător, se subînţelege că traumele au fost cauzate de poliţie în urma tratamentului rău.

În practica organelor de justiţie autohtone se întâlneşte deseori situaţia în care Procuratura dă răspunsuri standard la petiţiile reţinuţilor, în care se susţine că, cică, ar fi fost efectuată o investigaţie, şi că faptele invocate în petiţie nu au fost confirmate. Însă şi în privinţa unor asemenea răspunsuri, Curtea Europeană s-a expus univoc:

66. Investigaţia unor alegaţii grave de aplicare a tratamentului rău trebuie să fie completă. Acest lucru înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi considerabile pentru a afla ce s-a întîmplat şi nu trebuie să se bazeze pe anumite concluzii nefondate sau pripite pentru a înceta investigaţia... Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă unor astfel de standarde.

(66. The investigation into serious allegations of ill-treatment must be thorough. That means that the authorities must always make a serious attempt to find out what happened and should not rely on hast or ill-founded conclusions to close their investigation… Any deficiency in the investigation which undermines its ability to establish the cause of injuries or the indentity of the persons responsible will risk falling foul of this standard.)

Practic, Curtea Europeană introduce prezumţia de vinovăţie a acţiunilor colaboratorilor organelor de drept. Ea declară că în cazul în care organele competente nu vor putea aduce probe concrete în susţinerea faptului că urmările tratamentului rău nu sunt rezultatul acţiunilor poliţiei, dacă nu vor identifica adevărata cauză, atunci există toate motivele ca anume poliţia să fie învinuită de aceasta. Mai mult, Curtea atrage atenţia asupra inadmisibilităţii răspunsurilor formale în care se susţine că investigaţia a fost efectuată, însă plângerea nu s-a confirmat.

După cum vedem, practica CEDO demonstrează destul de clar atitudinea negativă vizavi de considerarea apriorică a acţiunilor colaboratorilor de poliţie drept legitime. În cazul în care există suspiciuni privind anumite abuzuri sau acţiuni ilegale comise de ei, anume poliţia urmează să demonstreze că a acţionat exclusiv în cadrul legal.

Însă, cu părere de rău, nu putem conta întotdeauna doar pe Curtea Europeană. Cazurile în care dosarele ajung la Strasbourg sunt foarte rare (cel puţin, raportat la numărul de încălcări). Este necesar ca principiile invocate de Curtea Europeană în deciziile sale să fie implementate în practică de organele de drept şi judecăţile naţionale, aici, în RM. Deocamdată putem afirma că practicile locale nu sunt doar îndepărtate de asemenea principii, ci că, dimpotrivă, legislaţia internă a RM favorizează încălcarea lor, încurajând manifestările iresponsabile ale apărătorilor ordinii publice. Respectiv, nu putem nici pe departe vorbi de creşterea încrederii în poliţie, iar notiţe de genul celor invocate la începutul articolului, vor apărea în continuare cu aceeaşi periodicitate, ca şi până acum…

Traducere din rusă de Gheorghe Lupuşoru

Recent, pe situl Curaj.net am citit o mică notiţă emoţională referitoare la frica faţă de poliţie, de lipsa încrederii în ea. Poliţiştilor le sunt adresate cuvinte destul de neplăcute. În ansamblu, după cum am mai remarcat, notiţa este deosebit de emoţională, şi astfel de atitudini se întâlnesc destul de des. Însă ea mi-a amintit de o circumstanţă întipărită în memorie încă de pe timpurile când îmi făceam studiile la Facultatea de Drept.

Puţini ştiu că cele mai mari fărădelegi ale poliţiei sunt, în esenţă, legiferate în Republica Moldova. Nu, nu în sensul că aşa s-ar fi constituit starea de lucruri, în care orice abuz al poliţiştilor este trecut cu vederea. Problema e că sunt legiferate în sensul cel mai direct al cuvântului.

În Legea cu privire la Poliţie este inclus un articol interesant (art. 30), care se numeşte “Obligativitatea subordonării colaboratorilor de poliţie”. În el se stipulează că cererile legale ale colaboratorilor de poliţie sunt obligatorii pentru cetăţeni şi funcţionari. Iar nesupunerea faţă de astfel de cereri legale atrage după sine răspunderea stabilită de legislaţie. În cazul în care credeţi că enunţurile de mai sus sunt juste, vă voi da dreptate. Într-adevăr, dacă cererea poliţistului este legală, atunci nesupunerea reprezintă o infracţiune deosebit de gravă. E o realitate absolut normală pentru orice stat democratic.

Însă cum vom proceda în cazul în care cererea sau acţiunea colaboratorului de poliţie este ilegală? Nu vă grăbiţi cu răspunsul, oricât de evident v-ar părea acesta ţinând cont de articolele citate mai sus. Pentru că în acelaşi articol 30 este stipulat un al treilea alineat, ultimul, care anulează orice posibilitate de a riposta cumva abuzurilor “persoanelor în uniformă neagră”.

În el se stipulează că cererile unui colaborator al poliţiei, adresate cetăţenilor şi funcţionarilor, precum şi acţiunile întreprinse de aceştia sunt considerate LEGALE până la momentul când organul sau persoana împuternicită să efectueze controlul asupra activităţii lui şi a respectării legalităţii, nu va stabili contrariul.

Cu alte cuvinte, orice ar face un colaborator al poliţiei, toate acţiunile sale vor fi considerate absolut legale, până la momentul când veţi demonstra contrariul. În esenţă, această situaţie face ca orice persoană să fie neajutorată, chiar şi în cazul încălcărilor celor mai grosolane ale apărătorilor ordinii publici. Şi în cazul în care cineva va avea de suferit în urma acţiunilor ilegale ale unui colaborator de poliţie, respectivul nu va avea posibilitatea să se opună şi să se apere, pentru că orice acţiune de acest tip poate fi uşor interpretată drept nesupunere faţă de acţiunile legale ale colaboratorului de poliţie.

Şi doar ulterior, cetăţeanul are posibilitatea să demonstreze că acţiunile întreprinse împotriva sa au fost ilegale, şi să revendice o despăgubire pentru prejudiciul suferit. Însă nu ştiu de ce, am mari dubii că pătimitul va avea câştig de cauză…

Din punct de vedere juridic, aici apare un paradox interesant – prezumţia legalităţii acţiunilor colaboratorilor poliţiei şi prezumţia de nevinovăţie. Adică, pe de o parte, orice acţiuni ale poliţiei sunt considerate legale până la momentul când va fi demonstrat caracterul lor ilegal. Pe de altă parte, orice persoană este considerată nevinovată de comiterea unor delicte, până când vinovăţia sa nu va fi demonstrată în judecată, în cadrul unor dezbateri judiciare echitabile. Însă cunoaştem deja în favoarea cărei prezumţii se înclină balanţa justiţiei moldave.

În legătură cu aceasta, mi-am amintit de un dosar examinat în privinţa RM la CEDO, care ia o atitudine clară la problema în cauză. În dosarul Cоrsacоv v Moldova, petiţionarul, Mihai Corsacov, reclamă tratamentul rău al poliţiei şi investigarea superficială a incidentului de către autorităţi. Nu voi intra în amănunte (cei interesaţi pot accesa link-ul ce trimite la decizia CEDO). Voi invoca doar câteva citate din decizia în chestiune, care pune în evidenţă foarte clar poziţia Curţii Europene în asemenea probleme sensibile.

Deci, CEDO a indicat următoarele (art. 55):

55.  Curtea reaminteşte faptul că dacă unei persoane i se aplică leziuni corporale în perioada aflării acesteia în detenţie sau în controlul poliţiei, orice astfel de leziune ar da naştere unei prezumţii puternice că acea persoană a fost supusă unui tratament rău. Ţine de datoria statului să prezinte o explicaţie plauzibilă despre cum leziunile corporale au fost cauzate, în cazul în care statul omite să facă acest lucru poate exista o situaţie care să cadă sub incidenţa articolului 3 al Convenţiei („Interzicerea torturii”). Nu este suficient ca statul să se refere numai la achitarea ofiţerilor de poliţie învinuiţi pe parcursul perioadei de urmărire penală, şi în consecinţă, achitarea ofiţerilor de poliţie acuzaţi de cauzarea unor leziuni corporale unei persoane nu va exclude sarcina probaţiunii care aparţine statului, în conformitate cu articolul 3 al Convenţiei, de a dovedi că leziunile corporale suferite de către acea persoană pe parcursul aflării acesteia sub controlul poliţiei nu au fost cauzate de către ofiţerii de poliţie.

(55. The Court recalls that where a person is injured while in detention or otherwise under the control of the police, any such injury will give rise to a strong presumption that the person was subjected to ill-treatment. It is incumbent on the State to provide a plausible explanation of how the injuries were caused, failing which a clear issue arises under art. 3 of the Convention. It is not sufficient for the State to refer merely to the acquittal of the accused police officers in the course of a criminal prosecution, and consequently, the acquittal of officers on a charge of having assaulted an individual will not discharge the burden of proof on the State under art. 3 of the Convention to show that the injuries suffered by that individual whilst under police control were not caused by the police officers.)

Şi mai departe:

60. … Curtea conchide că Guvernul nu a reuşit să prezinte probe care să dovedească faptul că leziunile corporale au fost cauzate reclamantului într-un alt mod decît aplicarea unui tratament rău pe parcursul aflării sale în arest.

60… the Court concludes that the Government have not satisfied the burden on them to persuade it that the applicant’s injuries were caused otherwise than by the ill-treatment he underwent while in police custody.)

Cu alte cuvinte, nu persoana urmează să demonstreze că poliţia a avut un comportament neadecvat, ci dimpotrivă, colaboratorii poliţiei trebuie să probeze că nu au admis în privinţa ei un tratament rău, şi că anumite traume ale reţinutului nu sunt cauzate de ei. Iar în cazul în care nu o vor putea demonstra convingător, se subînţelege că traumele au fost cauzate de poliţie în urma tratamentului rău.

În practica organelor de justiţie autohtone se întâlneşte deseori situaţia în care Procuratura dă răspunsuri standard la petiţiile reţinuţilor, în care se susţine că, cică, ar fi fost efectuată o investigaţie, şi că faptele invocate în petiţie nu au fost confirmate. Însă şi în privinţa unor asemenea răspunsuri, Curtea Europeană s-a expus univoc:

66. Investigaţia unor alegaţii grave de aplicare a tratamentului rău trebuie să fie completă. Acest lucru înseamnă că autorităţile trebuie întotdeauna să depună eforturi considerabile pentru a afla ce s-a întîmplat şi nu trebuie să se bazeze pe anumite concluzii nefondate sau pripite pentru a înceta investigaţia... Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea submina capacitatea sa de a stabili cauza leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu corespundă unor astfel de standarde.

(66. The investigation into serious allegations of ill-treatment must be thorough. That means that the authorities must always make a serious attempt to find out what happened and should not rely on hast or ill-founded conclusions to close their investigation… Any deficiency in the investigation which undermines its ability to establish the cause of injuries or the indentity of the persons responsible will risk falling foul of this standard.)

Practic, Curtea Europeană introduce prezumţia de vinovăţie a acţiunilor colaboratorilor organelor de drept. Ea declară că în cazul în care organele competente nu vor putea aduce probe concrete în susţinerea faptului că urmările tratamentului rău nu sunt rezultatul acţiunilor poliţiei, dacă nu vor identifica adevărata cauză, atunci există toate motivele ca anume poliţia să fie învinuită de aceasta. Mai mult, Curtea atrage atenţia asupra inadmisibilităţii răspunsurilor formale în care se susţine că investigaţia a fost efectuată, însă plângerea nu s-a confirmat.

După cum vedem, practica CEDO demonstrează destul de clar atitudinea negativă vizavi de considerarea apriorică a acţiunilor colaboratorilor de poliţie drept legitime. În cazul în care există suspiciuni privind anumite abuzuri sau acţiuni ilegale comise de ei, anume poliţia urmează să demonstreze că a acţionat exclusiv în cadrul legal.

Însă, cu părere de rău, nu putem conta întotdeauna doar pe Curtea Europeană. Cazurile în care dosarele ajung la Strasbourg sunt foarte rare (cel puţin, raportat la numărul de încălcări). Este necesar ca principiile invocate de Curtea Europeană în deciziile sale să fie implementate în practică de organele de drept şi judecăţile naţionale, aici, în RM. Deocamdată putem afirma că practicile locale nu sunt doar îndepărtate de asemenea principii, ci că, dimpotrivă, legislaţia internă a RM favorizează încălcarea lor, încurajând manifestările iresponsabile ale apărătorilor ordinii publice. Respectiv, nu putem nici pe departe vorbi de creşterea încrederii în poliţie, iar notiţe de genul celor invocate la începutul articolului, vor apărea în continuare cu aceeaşi periodicitate, ca şi până acum…

Alexandru Gherţescu - http://zapiskiadvokata.blogspot.com/2009/02/blog-post_04.html

(Traducere din rusă de Gheorghe Lupuşoru)


Sursa
2009-02-07 14:00:44



Comenteaza





Ultimele 25 posturi adăugate

16:35:20Am susținut un briefing în cadrul căruia am comunicat decizia oficială —» Igor Dodon
16:12:13eBook Cartier. Top vânzări octombrie 2019 —» Gheorghe Erizanu
14:59:29Amman —» Viata pe Tinder – Viata amoroasa pe Tinder
14:06:50Am avut discuții separate cu toate fracțiunile din Parlamentul Republicii Moldova —» Igor Dodon
12:04:34Învățarea alfabetului la preșcolari: căutăm literele cu pensula —» Planeta Mami
11:40:08Majoritatea critică socialiștii, dar tot aceștia câștigă alegerile. Cum e posibil? —» Elena Robu
10:06:43Avertizarea MAIB privind e-mailurile virusate care pretind a fi trimise din numele bănci —» edufin.md
09:23:32Fur Blanket King Size —» Andrei Fornea
09:21:23„Degustare de butoaie” la Castel Mimi —» Fine Wine
09:19:22Moldova, grație performanței lui Radu Albot, s-a calificat la prima ediție a ATP Cup! —» un alt blog
07:28:27E plină țara de proști —» Primul meu blog
07:26:28Scandal uriaș în Marea Britanie privind implicarea Rusiei în alegeri —» Elena Robu
06:42:53Walmart Landscaping Rocks —» Andrei Fornea
03:00:16Let’s go —» Viata pe Tinder – Viata amoroasa pe Tinder
21:50:24Reacții din UE cu privire la situația din Republica Moldova —» Elena Robu
20:37:56Anka Moldovan, prima româncă aleasă în Parlamentul Madridului —» Elena Robu
20:03:04Critica unei soluții negândite și nedrepte a CCR referitoare la modificările Legii dării în plată —» Drept MD
18:51:57Criză politică peste Prut, a picat Guvernul #palavre —» Curaj.TV | Media alternativă
18:47:06Hora Științei a poposit la grădiniță —» Biblioteca de Arte 'Tudor Arghezi'
17:28:38Şi-a organizat ”biserică” acasă —» Curaj.TV | Media alternativă
16:18:00Aparențe —» Primul meu blog
15:36:47Vă invităm la o seară duhovnicească cu scriitorul Ion Bradu —» Tineretul Ortodox
15:25:07Top vânzări carte pentru copii, octombrie 2019. Librăriile Cartier —» Gheorghe Erizanu
15:08:47#viațădefamilie —» lolamajeure | sex. intimitate. discuţii nocturne
14:20:50Cum să-ți dezvolți răbdarea [Pastor Vasile Filat, 2019] —» Moldova Creștină