Tatiana Niculescu – Regele şi Duduia

Este a treia carte a Tatianei Niculescu pe care o citesc şi despre care scriu, după biografiile lui Corneliu Zelea Codreanu şi Arsenie Boca. Dacă despre şeful legionar mai citisem şi aveam o imagine corectă, pe care cartea doar a îmbogăţit-o cu detalii interesante despre personaj şi vremurile în care a  trăit, despre Boca nu ştiam mai nimic în afara fascinaţiei mistice cu care îl înconjoară nenumăraţii lui follower-i, în aşteptarea minunilor binefăcătoare. Aveam mai degrabă bănuieli pe care biografia le-a confirmat drept posibile, poate probabile, însă fără să le fi dovedit sau respins irefutabil. Cumva la fel stau lucrurile şi cu acest nou volum despre povestea relaţiei dintre regele Carol II şi Elena Lupescu. Un subiect extrem de interesant şi controversat totodată, cu atât mai mult cu cât cred că majoritatea cititorilor deschid cartea cu o imagine foarte clară despre cele două personaje. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, e posibil ca cei care au o părere fermă – şi în majoritatea cazurilor foarte negativă – să nu-şi bată capul să deschidă cartea asta. Sau doar să caute (încă) un cancan despre viaţa cuplului. Vor fi dezamăgiţi, nu numai pentru că autoarea evită elegant subiectele bulevardiere ce au făcut deliciul presei tabloide de ieri sau de azi ci şi pentru că, poate pentru prima dată, povestea se scutură de propagandă şi îşi propune să vadă oamenii, cu faptele lor bune sau rele, cu calităţile, slăbiciunile, vanităţile şi sentimentele ce i-au mânat. Şi mai ales, cel mai important poate, fără să uite contextul lumii nebune în care au trăit.