Concediul acasă

Bună dimineața, dragii mei! Și vă rog citiți textul înainte de a trage concluziile, pentru că aparențele chiar pot înșela. 😉
O să încep cu o întâmplare petrecută la mine-n prăvălie. Unde-n altă parte?... Că viața mea pe-acolo se scurge încet și sigur. 😅 Preponderent.
O familie cu un copilaș, vorbind zgomotos românește... Puștiul, executând o manevră periculoasă, atinge "ușor" o sticlă de pe raft. Conform legilor lui Murphy, aceasta cade și se sparge, împrăștiindu-și maiestuos conținutul pe jos. În secunda următoare părinții uită din ce etnie fac parte și încep să vocifereze într-o limbă de circulație cvasi-internațională. Plecând de la prezumția conform căreia co-naționalii lor mai prostuți, adică noi, împingătorii de cărucioare, nu vom ști cum să le cerem despăgubiri, fiindcă n-am umblat prin țara ca o cizmă și nu-i știm vorbi limba. Relax, n-am fi făcut-o oricum... pentru că shit happens all the time 😉, pentru că ar fi mai mare daraua decât ocaua, pentru că nu suntem atât de inepți și de absurzi... și lista poate continua.
Și-așa ajung, pe lângă drum pe lângă gard, la ce voiam să spun: dragilor, eu NU cred că-i o rușine să muncești. Nici cu mapa, nici cu sapa... Mai mult, educația și experiența mi-au arătat că de urcat urci greu, iar de coborât e muuult mai simplu. 😉 Așa că, sub aparenta mea aroganță și infatuare, îmi permit să spun că știu ce-i ăla respectul. Și pentru cel care mătură strada, și pentru cel care culege căpșuni sau îngrijește de vreun bătrânel țâfnos, și pentru directorul de bancă sau pentru CEO-ul unei multinaționale.
Ce mi se pare penibil și extrem de agasant este să uităm cine suntem sau de unde am plecat. Să încercăm să părem altcineva, mizând pe naivitatea semenilor noștri. Să ne vărsăm frustrările într-o manieră idioată. Stimați români plecați aiurea să vă căutați un trai mai bun... măcar din punct de vedere finaciar, renunțați la ideea tâmpită, care vă mână să credeți că e cool să vă uitați graiul în care v-ați născut, care vă șoptește că dacă faceți paradă de o falsă bunăstare veți stârni admirația... Nu reușiți decât să păreți niște parveniți... În varianta cea mai fericită. 😉 Ca regulă, niciun individ normal, cu capul pe umeri, nu va râde și nu vă va condamna pentru decizia de-a fi plecat... Nici nu va judeca modul în care ați ales să adunați o brumă de "avere" și poate de liniște, atâta vreme cât o faceți cinstit... Și nici măcar nu vă va invidia... pentru că știe că nu-i ușor...
Așadar, dragilor... pentru că tuturor ne place treaba cu asumarea, că e la modă... Fiți voi înșivă. Și acolo... Și aici. Că oameni suntem cu toții. Haide bine pa!