Sufletul – izvor nesecat de lacrimi

Respir încet.
Poate uneori abia de-mi ajunge aer. Constat un proces prea complicat și caut imediat să evadez din spațiul închis. Nu mă interesează dacă plouă. De-or fi și fulgere că tot m-aș pomeni afară. În așa momente, nimic altceva nu-mi alimentează durerea decât timpul posomorât, cenușiu și pe alocuri crispat de tristețe grea. Iată așa se reflectă starea mea interioară. Privesc spre cer și-mi văd sufletul, deja sfărâmat bucăți. Știu că urmează un proces anevoios de reabilitare. De fiecare dată devine tot mai greu. Câteodată pur și simplu cred că nu se mai vindecă. Câțiva ani la rând tratez durerea cu zâmbetul și căldura care încă nu ma părăsit definitiv, și știu, că într-o zi o să cedez și n-am să merg mai departe.