Albert Camus
„Cine, dragă domnule, cine se va culca pe dușumea pentru noi? Dacă sunt în stare să fac asta? Aș vrea să fiu, voi fi în stare. Da, vom fi cu toții în stare într-o zi, și atunci vom fi mîntuiți. Dar nu-i ușor, căci prietenia e uitucă sau neputincioasă. Vrea, dar nu poate. Sau nu vrea de-ajuns? Poate nu iubim îndeajuns viața? Ați observat că numai moartea ne trezește simțămintele? Cît de mult ne iubim prietenii ce tocmai ne-au părăsit, nu-i așa? Cît de mult ne admirăm dascălii care-au amuțit, cu gura plină de țărnă? Omagiul se lasă rostit atunci în chipul cel mai firesc, omagiul pe care l-au așteptat poate de la noi întreaga lor viață. Dar știți de ce suntem întotdeauna mai drepți și mai generoși cu morții? Pentru o pricină foarte simplă! Nu le mai suntem datori cu nimic. Ei ne lasă deplină libertate, putem să procedăm în toată voia, rostind omagiul între un cocteil și întîlnirea cu o amantă nostimă, cînd tot n-aveam altceva mai bun de făcut. Le-am fi, totuși, datori cu ceva, și anume să ne amintim de ei, dar noi avem memoria scurtă. Nu, în prietenul care tocmai ne-a părăsit iubim doar mortul de curînd dus la groapă, moartea dureroasă, emoția noastră, pe scurt, pe noi înșine!”Sursa
2014-11-25 12:46:07