VECERNIA şi UTRENIA. Propuneri de text şi rânduială pentru parohii

După cum vedem din istoria rânduielilor tipiconale, cel puţin până în sec. XIII, iar în Rusia şi, probabil, şi în voievodatele româneşti, chiar până în sec. XV, au existat trei modele generale de tipic liturgic (cu mai multe variante fiecare):

1. tipicul catedral – elaborat  la Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol şi utilizat în majoritatea catedralelor şi parohiilor;
2. tipicul monahal „studit” – elaborat de monahii din Mănăstirea Constantinopolitană „Studion” şi de alte mănăstiri din capitala bizantină şi din sudul Italiei; şi
3. tipicul palestinian, numit şi „savait” – influenţat de rânduielile liturgice de la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim şi de rânduielile monahale din Egipt şi Palestina, în special de la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit.

În sec. XIII s-a generalizat o sinteză dintre tipicul monahal „studit” şi cel „savait”, modelul catedral de slujbă fiind abandonat mai întâi în Catedrala Sf. Sofia din Constantinopol (după anul 1261), apoi şi în parohii. Doar rugăciunile preotului, care altă dată însoţeau cântarea antifoanelor Vecerniei şi Utreniei, au fost preluate şi rânduite spre citire în taină, toate laolaltă, în timpul Psalmului 103 şi, respectiv, în timpul celor 6 Psalmi. 

La elaborarea (oarecum treptată a) acestei sinteze, în cele mai multe cazuri au fost preferate rânduielile tipicului savait, de aceea, şi „produsul final” a fost numit „Tipicul [Mănăstirii] Sf. Sava”, deşi numai o anumită parte a acestuia e legată cu mănăstirea întemeiată de Sf. Sava cel Sfinţit (sec. VI), iar cu însăşi persoana Sf. Sava, acest tipic practic nu are nici o legătură.

Trebuie să recunoaştem că, în ciuda entuziasmului şi a evlaviei de la început, de a implementa acea sinteză de tipic monahal şi în parohii, în scurt timp s-a simţit nevoia revenirii la unele prevederi din tipicul catedral. Iată de ce, atât în Grecia, cât şi în restul Balcanilor, în parohii nu se citeau niciodată Ceasurile, iar Vecernia şi Utrenia se făceau tot timpul separat, nu ca o priveghere monahală. Şi întrucât vechea rânduială catedrală era uitată şi nici nu se găsea undeva scrisă, parohiile au început să adapteze rânduiala monahală la posibilităţile lor de slujire. Aşa a apărut, la începutul sec. XIX, la Constantinopol şi apoi la Athena, un nou tipic parohial, care de la sfârşitul sec. XIX se află şi în uzul parohiilor româneşti.

Doar Biserica Rusă, oarecum formal, impune tipicul monahal şi în parohii, unde se citesc inclusiv Ceasurile, iar Utrenia (cu toate Canoanele), în majoritatea bisericilor, este săvârşită seara, împreună cu Vecernia (cu sau fără Litie). Respectarea acestei structuri generale a dus, inevitabil, la alte scurtări şi omiteri, nemaivorbind de faptul că majoritatea stihirilor şi imnelor nu se mai cântă, ci se citesc (vezi detalii). La marele Sobor al Bisericii Ruse din anii 1917-1918 s-a propus elaborarea unui tipic special pentru parohiile ruseşti, dar evenimentele care au urmat revoluţiei bolşevice au împiedicat realizarea acestui proiect.

Între timp, mai mulţi liturgişti au început să aibă obiecţii şi faţă de tipicul catedral-parohial elaborat de greci în sec. XIX, propunând, o diferenţă mai radicală dintre rânduielile monahale şi cele parohiale. Implementarea acestei idei presupune, bineînţeles, şi o anumită adaptare a unor cărţi de cult şi, în primul rând, editarea unui „Ceaslov parohial”, diferit de cel monahal (tradiţional). Acest lucru s-a realizat în parte prin editarea Catavasierului. Însă marea carenţă a acestei cărţi (şi nu numai), constă nu doar în problemele de tipic, ci şi în greşelile de traducere şi exprimare a textelor psalmilor, rugăciunilor şi imnelor. Dacă avem rezerve la îmbunătăţirea rânduielilor tipiconale, nu înţeleg de ce nu corectăm măcar textele? An de an se reieditează aceleaşi texte, cu aceleaşi greşeli sau arhaisme, nemaivorbind de confuzia indicaţiile tipiconale…

Trebuie să recunosc că, mai ales în ultimii ani, mi-am schiţat unele idei privind elaborarea unui tipic care să corespundă mai bine posibilităţilor unei parohii şi să aibă un impact pastoral şi misionar mai mare. Însă consider că începutul unui astfel de proiect trebuie să vină din partea ierarhiei superioare a Bisericii, care să constituie o comisie specializată, iar proiectul să fie supus unor discuţii mai largi.

Până una-alta, propun şi eu doar nişte „modificări cosmetice” în rânduiala Vecerniei şi Utreniei, axându-mă în primul rând pe corectitudinea textului liturgic şi abia în al doilea rând pe rânduiala propriu-zisă. S-ar putea ca unele chestiuni legate de text sau de rânduială să-mi fi scăpat din vedere, iar altele, recunosc, au fost intenţionat amânate pentru o altă etapă.

Aveţi, deci, mai jos, spre analiză şi utilizare opţională în parohii:

• Slujba Vecerniei şi Pavecerniţei Mici; şi
• Slujba Utreniei, anexând şi câteva tropare generale.

Orice greşeală, observaţie sau propunere legată de text, vă rog să o semnalaţi la adresa mea de email.
Fiecare "upgrade" mai important va fi anunţat în comentariile de mai jos.

Vă mulţumesc!