Bang!

Ușor buimac după primul contact cu mușuroiul uman care te-a luat cu asalt după lunga așteptare a bagajelor din aeroportul din Dhaka, încerci să te dezmeticești pe ce lume te afli. În mod clar nu mai ești pe aceiași planetă. Capitala Bangladeshului este un oraș scăldat într-o ceață albicioasă de te întrebi dacă-i realmente zi sau dacă nu cumva e un gen de noapte mai luminoasă. Căci sursa de lumină, în mod normal soarele, nu se dă ghicită. Pare să vină de pretutindeni și de nicăieri. Dar cu siguranță e zi, așa îți sugerează ceasul la care trebuie să adaogi trei ore ca să treci hotarul dimineții. Șoferul croiește drum printre miriadele de ricșe, claxonând violent pe la cotituri ca să-și anunțe din timp prezența. Circulația rutieră îți amintește de mișcarea browniană învățată cândva la orele de fizică deși ciocnirile cu particulele de pietoni sunt evitate într-un mod aproape miraculos.

Bună dimineața, Dhaka! zici și încerci să dai crezare ochilor. Privești distrat prin geamul hotelului către șantierul de construcții de vis-a-vis. Tu și geamul – asta îți aduce aminte de o scenă dintr-un film pe care l-ai privit odată… o fi vorba de „Reporterul” de Michelangelo Antonioni? Bărbatul de la geam poate fi Jack Nicholson care-și asumă o altă identitate pentru a intra în realitatea despre care urmează să raporteze. Altfel, ea rămâne acolo, impenetrabilă, enigmatică, indescifrabilă. Poate că nu e Jack Nicholson, poate că e pur și simplu un intelectual din Occident care l-a citit pe Nietzsche și acum îi privește pe acești muncitori care lucrează cu zor și se întreabă mirat: „Care Nietzsche? Ce treabă are Nietzsche cu această realitate?”

Privind așa, de sus, occidentalul din tine (deși, mă rog, în cazul moldovenilor lucrul acesta e oarecum sub semnul întrebării) realizează brusc că muncitorii de vis-a-vis nu lucrează la construcția unei clădiri, ci la deconstrucția acesteia! Și nu e vorba de noțiuni filozofice; ei, literalmente, o dezmembrează! O rup bucăți, dau jos clădirea cu ciocane și răngi primitive, căci, vezi tu materialele de construcție în Bangladesh sunt mai scumpe decât forța de muncă. Și ei lucrează cu zor, iar tu înțelegi că poate fi și așa.

Iar ceea ce zici tu despre această realitate este o rătăcire, căci, în esență nu există decât o singură realitate. Învățat cu Paris și cu Nisporeni, cu Putin și cu vectorul european, tinzi să extrapolezi în mod nejustificat și să crezi că peste tot e la fel iar pe alocuri e mai bine și nu te gândești niciodată la faptul că poate fi și așa. O clădire poate fi dată jos cu ciocanul. În Bangladesh. Și nu doar aici. Realitatea devine în mod inevitabil mai largă, chiar dacă nu neapărat mai adâncă.

Normal că există și sanctuare. Restaurante thailandeze, indiene, coreene, chinezești și, bineînțeles, bengaleze, în care intri ca să te retragi din mișcarea browniană și te trezești într-un paradis gastronomic. Tom yam și hydrabadi biriyani sunt floare la ureche, ia încearcă niște mishti doi la desert care-i un gen de lapte închegat îndulcit cu zahăr. O nebunie! Iar Kathmandu e la 45 de minute de zbor. Și asta în condițiile în care pentru a deplasa dintr-un punct în altul prin Dhaka ai nevoie mai bine de o oră de răbdare prin ambuteiaje.

După care deschizi ziarul local ca să afli că într-un orășel din provincie a avut loc o spargere: hoții au săpat un tunel prin peretele așa-zisului ONG înregistrat sub denumirea Poor Development și au furat din safeul băncii adiacente 20 de milioane de takka (circa 200 mii Euro). Iar populației rohingya din Birmania vecină îi sunt încălcate drepturile: ei sunt obligați să se înregistreze la recensământ în calitate de bengalezi sub amenințarea retragerii cetățeniei și expulzării din țară. Bengalezii sunt îngrijorați, ca să nu mai vorbim de sărmanii rohingya. Și așa mai departe.

Iar tu ziceai de Putin și vectorul european. Dar adevărul e că și Putin și rohingya sunt de pe aceiași planetă chit că primul nu are idee de existența celor din urmă și viceversa. Vii la hotel, pornești cutia cu maimuțe și voilà! Realitatea.