Tăcerea de a fi

Ea nu întârzie niciodată și nu vine la timp nicicând. E ca o veche prietenă pe care o întâlnești întâmplător în oraș și care-ți aduce aminte câți ani au trecut de când nu v-ați văzut. Și câte frunze s-au scuturat de la ultima ta insomnie.

Ea nu tace niciodată și nu se oprește nicicând din vorbit. E un cerșetor care nu te întreabă câte zile senine mai ai în portofel. Te ademenește cu legende și istorii ploioase, pe care nu știi să le crezi ori ba. Îți umblă prin buzunarul de amintiri și te lasă fără cuvinte.

Ea nu te alină niciodată și nu te lasă fără suflare nicicând. E același chirurg bătrân, care după o lungă gardă de noapte îți deschide cutia pieptului și-ți eliberează inima din cușcă. În loc îți pune un nor cenușiu, presurat cu o pulbere de ploi.

Pic pic pic… infuzia de frunze își face efectul. Mișcările ruginesc, privirea amorțește undeva departe, dincolo de geam și dincolo de timp. Gândurile încetineasc odată cu bătăile a ceea ce era cândva inimă. Apoi se așterne o lungă, chinuitoare și demult așteptată tăcere.

Ea niciodată nu bate la ușă, iar tu nu pui zăvorul nicicând.

Septembrie, 2014