LEGEA BICICLETEI / Jurnal 1994
19.II.1994
În preajma Străşenilor (să fi fost ora 21,00) văd cum în întâmpinarea autobuzului nostru zboară greoi o pasăre mare. Şi – se loveşte în partea dreaptă a parbrizului!, alunecând, pare-se, în şanţ, având şansa să nu nimerească sub roţi. Din păcate, Andrei-şoferul nu opreşte, să vedem ce pasăre a fost şi în ce stare se află. Putea fi o bufniţă mare care, noaptea, în bătaia farurilor, este ca şi ziua – aproape oarbă.Tot aici e cazul să amintesc de milimetrii care ne-au salvat undeva lângă localitatea Spătaru, la câteva zeci de kilometri de Bucureşti. În septembrie, când mergeam cu Ioan Mânăscurtă la colocviul cu presa, înnoptasem, circulând între Iaşi şi Bucureşti. Întuneric. Periculos, suntem orbiţi de farurile maşinilor care ne vin în întâmpinare. În perindarea acestor lumini – căruţe, biciclişti. Ioan, prevăzător, îmi zice: „Eu iau seama pe stânga, tu ai grijă la partea dreaptă, să nu acostăm vreo trăsură, vreun bicicli…” Chiar aşa! – „bicicli…”, deoarece n-a terminat de rostit deplin acest cuvânt, că smulge de volan în stânga: pe dreapta, ca din pământ, apăruse un biciclist impasibil, cu roata bicicletei proiectate undeva în farul stâng al maşinii. Amuţiţi ambii! Ioan s-a născut în cămaşă. O intuiţie dată de Providenţă. În caz contrar… Dar să revenim la Camus: „Un om este şi mai om prin lucrurile pe care le trece sub tăcere…” La ce bun să ne imaginăm o nenorocire, pe care o mare şansă ne-a învrednicit să o ocolim?...
22.II.1994
Pe aici, prin cercul strâmt, lumea mai este bulversată de obrăznicia numită congresul „Casa noastră” care a fost, de fapt, o învălmăşeală a mediocrităţilor depăşite sub aspect intelectual de misiunea pe care şi-o arogase.
Mai acum o săptămână, nimeresc în unul din puţinele birouri ne-sub-arendate ale revistei „Basarabia” la preludiul zilei de naştere a lui Nicolae Popa. Babansky, Vodă, Covaci Boris, Olărescu Vlad. Bem vin de 30 de bani paharul, ce se vinde la bufetul de la US. Apoi, din bârfă în bârfă, ajungem şi la cei care se cocoţează pe tocuri înalte. Comentarii minuţioase, necruţătoare, despuiate de aluzii, cercetate în toate măruntaiele subtextelor– Ce crezi! – unde face Popică. – Acum, pe loc, vă pot demonstra o mostră: pantofii de cenaclist ai lui X... Da, cu tocuri de circa 10 centimetri.– Ei, lasă-ne!– Nu credeţi? Vă dau cuvântul de onoare şi, peste un minut, două, vă aduc la expertiză coturnii lui... (De fapt, a adjectivat numele acestuia. – n.m.)– De unde?
– Iată cum a fost. Când vin eu, angajat, la revistă, prind a face ordine în biroul care mi se repartizase, în fosta arhivă a redacţiei. Praf, lucruri inutile şi… o pereche de pantofi buni-bunuţi. Mă adresez după informaţii suplimentare, întrebând de Viorica, secretara. „A-a! – zice ea, – acolo mai sunt lucruri care au rămas de la X.… Pune-le undeva, le-a lua el”. Dar când să le ia, domnilor, pentru că, de când nu fusese el pe la revista „Nistru”, au tor trecut ani, nu şagă? Şi, deci, virgulă, precum ar zice Leo, cercetez eu pantofii şi-i recunosc după tocurile-turnuleţe că sunt ai lui X. Îmi amintesc că încălţaţi în ei el conducea cenaclul de odinioară. Înainte de a urca pe scena din sala mare a US, îşi punea, în birou, pantofii cu tocuri săltăreţe…”Apoi Nic. Popa dispare pe puţin timp, după care apare cu mostra: unul din pantofii tip sandală. Tocul – impresionant! Babansky ia această încălţare-relictă şi o pune într-un raft din dulapul ce se află în birou.Gata! Curiozitatea ne fusese potolită prin această indubitabilă documentare, ce ne vorbeşte despre o psihologie, despre un anumit orgoliu, despre cabotinism, despre…
5.III.1994
După alegerile din 27 februarie, Basarabia este un cadavru al unei posibile conştiinţe naţionale. Blegirea maselor este incompatibilă cu demnitatea. Concluzia, dureroasă, dar adevărată, mi se pare a fi una: pe aici s-a răspândit sau, poate, s-a răsplămădit o seminţenie dintr-un material etnic de calitate îndoielnică. Şi să nu creadă cineva că Snegur nu va trăda iar şi iar, ca să-şi salveze ce are de salvat: mizerabila făţărnicie şi neobligativitate. La rându-i, şi el va simţi în fese împunsăturile de ţăpoi ale agrarienilor, aşa cum le simt boii înceţi în ale lor, împunşi cu furca de fier de ţăranul ce stă în car. Iar nefastul zigzag al politicii (politicii?) sale inconsecvente, murdare, aduce aminte exact de ceea ce este pişatul boului pe un drum prăfos, fireşte, – de ţară.
Cândva, îmi înţepa din când în când ţeasta gândul neimportant că L. ar fi o reincarnare amazonică a lui Macedonski, în special prin angoasele şi ţâfnoşenia ei. Astăzi, această părere mi-o fortifică exemplul necesar, extras de la Eungen Lovinescu care, în 1921, găsea elementul definitoriu al operei lui Al. Macedonski în „Sentimentul unei mulţumiri strict personale”. Iar caracteristicile care ar privi-o şi pe colega noastră ar fi cele depistate de subtilul critic la autorul „Rondelurilor”: versuri izvorâte din obsesia persecuţiei, dintr-o stare permanentă de revoltă (uneori, în ceea ce o priveşte pe L., din motive iluzorii, inventate, „igrasioase”), din lamentaţii împotriva contemporanilor ingraţi, care nu o apreciază la valoarea mesianică, providenţială, unii chiar criticându-i opera cu argumente imbatabile; din tânguirile clădite pe o nemulţumire mediocră (parafrază după Ion Simuţ), „poezia lui Macedonski e paranoică”. Nemulţumirea de soartă, de societate e, precum se ştie, tipic romantică.
6.III.1994
„România literară” din 23 februarie inserează şi poeme de-ale mele: „Urcând, coborând”; „Trio predestinat”, „Cicatrice”. Dat fiind că am ratat abonarea – cele câteva zile acordate pentru această chestiune – eram la Focşani – vestea o aflu de la M. Cimpoicare, ieri, mi-a adus respectivul exemplar de revistă.
Altă good news mi-o dă Arcadie Suceveanu: a fost dl Chiric, redactorul-şef la editura gălăţeană „Porto-Franco”, lăsând un catalog pentru anul 1994, în care (nu ştiam) este inclusă şi o carte de a mea. Arc. îmi oferă acest program editorial intitulat „Cărţi pentru elevi”, la poziţia 79 acăruia citesc: „Butnaru, Leo: Versuri (…), 2 lei 38 bani (valută basarabeană, of course). Adnotare: Autor al mai multor volume de poezii, Leo Butnaru aparţine generaţiei tinere care vine cu un suflu şi un timbru nou în poezia basarabeană, cu o observaţie de penetraţie ideatică, conferind creaţiei sale revelaţia versului în care se regăseşte nu numai expresia sentimentală, ci şi cea a unei gândiri profunde”. Însă adevărul este că eu nu am înaintat nicio ofertă şu nu prea văd perspectiva acestei cărţi.
Război în fosta Iugoslavie, dezlănţuit la Sarajevo, mii de morţi. De această dramă îmi aminteşte zilnic nu doar ecranul însângerat al televizorului, nu doar radioul, ziarele, cunoscuţii şi necunoscuţii cu care schimb câteva vorbe printre care tremură şi înspăimântătoare ecouri balcanice, ce ne vizează direct şi pe noi – la Nistru la mărgioară (balcanică) au fost morţi, se poate muri oricând; de tragedia iugoslavă îmi aminteşte muta sau ţăcănitoarea mea maşină de scris; mi-aminteşte metalul „UNIS”-lui meu, al acestei „TBN de Luxe” care nu a fost fabricată altundeva decât în… Sarajevo, la „Udruzena metalna industrija Sarajevo”, precum scrie pe această „Tvornica biro masina” ce mă serveşte deja de circa 13 ani şi care, dacă nu s-ar fi „născut” atunci când „s-a născut”, astăzi şi metalul, şi plasticul ei puteau ajunge detalii de aramă, gloanţe… Tragică lirică ajunsă ca şi banală: litere de plumb…Şi totuşi, îmi permit „luxul” să dactilografiez, astăzi, la această „TBN de Luxe” eventualul manuscris pentru ed. „Porto-Franco”.
21.III.1994
Pentru a afla că e primăvară, nu e obligator să ascult radioul (buletinele meteo), ci mi-e suficient doar… să-l privesc. Aparatul „Ochean 214 / Gorizont” îmi înfăţişează o… gâză în recunoaştere, un fluture gri care apare, apoi se prăvăleşte, apoi, de jos, iar apare neîndemânatic în gemuleţul marcat cu linii şi cifre al scalei. Însă, inconştientă, aceasta recluziune a unei gâze e lipsită de taină şi importanţă faţă de o alta… Iată cum a fost: într-o dimineaţă, ne pomenim că nu vine gazul în arzătoarele maşinii de gătit. Primul gând nefericit care ne trăsneşte în scăfârlie e că tâmpiţii ăia soldăţoi de la Tiraspol au închis conducta… prieteniei. Ne interesăm la vecini: ei au gaz, ca în vremuri bune. Ce să fie?... Invităm specialistul. Acesta, domnule, desface toate nodurile maşinii, suflă în ţevi, aerul trece, deci buba e undeva în altă parte. Astfel, treaptă cu treaptă, nod cu nod, ajunge de sus, de sub cratiţă, până jos, la ultimul nod ce uneşte maşina cu conducta de gaz. Scotocind cu un cârlig ascuţit în gâtlejul conductei, ce credeţi că extrage de acolo? Un cocon, o gogoaşă a cine ştie cărei insecte – e greu de imaginat cum, unde, când a nimerit ea în interiorul conductei de gaz! Uite că toxicitatea gazului nu omoară viitoarea molie sau viitorul fluture care, poate, în micro-ouşorul acela ce a format coconul, o fi călătorit hăt din tărâmurile îngheţate de nord, ca să ne pricinuiască nouă mici necazuri, lipsindu-ne de ceaiul de dimineaţă.Aşadar, se miră meşterul, ne mirăm noi, după care, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit, punem ceainicul la para gazului siberian care totuşi (yes, of couse!) nu ne prea ticneşte, pe cât ne umileşte, ne robeşte…
23.III.1994
Să se mai spună că poeţii nu sunt cei mai dumeriţi sociologi… Astfel, situaţia actuală, postelectorală, poate fi caracterizată par excellence prin două versuri ale lui Guillevic din perioada când poetul nici gând nu avea să piardă timpul cu zădărnicii politice. În „Brasier” (Jeratic) subtilul francez zice: „D’autres étaient précis comme des maladies/…Et tout le poids de la bétise” (Unii erau exacţi ca nişte boli/… Şi întreagă povara prostiei). Cei „exacţi” care readuc maladiile ideologice, antinaţionale – alde Moţpan, Senic and „Edinstvo”, iar povara, apăsătoarea povară vine de la şi cade (tot) pe ceea ce englezul numeşte tag-rag – gloata, plebea, căreia eu i-aş prefera asonanţa sinonimică din zisa britanicului: trag şi rag… Iar acest răget îţi dă glaciala senzaţie că the country basarabeană încă multă vreme de aici încolo va linge palmele the country party, ambele ţări rămânând pe multe decenii sortite prostiei. Şi dintr-o parte şi din cealaltă nişte blegi de ţapi împuţiţi fac totul pentru a crea impresia că tocmai intelectualul, pe franţuzeşte vorbind, este le bouc émisaire (ţapul ispăşitor). Pentru că totdeauna ţapii împuţiţi au căutat un ţap acătării ca acesta să fie ispăşitorul pentru o mai generală împuţire…
În sfârşit, după fel de fel de ghinioane, ultimul – după proasta imprimare pe peliculă şi refacerea completă a filmului editorial, să zic, vede lumina zilei şi cartea de interviuri „Spunerea de sine”. Ghinioanele – dacă doreşti să le găseşti o explicaţie – ar putea fi puse şi pe seama numărului 13: „Spunerea…” e chiar a treisprezecea carte semnată de mine. (Coperta – très mince, ca o pojghiţă de nenoroc al cărţii în cauză).
24.III.1994M. Cimpoi îmi spune că din partea societăţii „Pro Basarabia şi Bucovina” am o invitaţie de a mă odihni la Sovata, la miraculoasele ape termale de acolo. Să alegem perioada, în lunile mai, iunie sau septembrie. Cred că voi pleca în iunie, spre sfârşitul lunii (dacă va fi să plec, totuşi).
Dezordine şi dezinteres general. Apatie şi lehamite. Statul nu mai are nevoie nici de arhivele „gloriei” sale de odinioară… În biroul, vast, în care se ticluiau (se puneau la cale) dosarele celor înaintaţi la premiul de stat rssm-ist, unde fusese unsă, de I. C. Ciobanu, din motive conjuncturiste, o oarecare Korkina nici până astăzi cunoscătoare de verb românesc, – deci, în acea forjerie de celebrităţi stau abandonate mape cu recomandări pentru Matcovschi, Esinencu, Aurel David etc. Le poţi confisca oricând, fără să întrebe sau să răspundă cineva. Eu unul „salvez” dosarul (foarte sumar) al lui Aurel David.
Criză în toate. Costică Bălan ilustrează „ABC-ul poveştilor” (o comandă a noastră, de la „EUS”) pe reversul unor poze (fain paper!) de la congresul IV al pedagogilor din RSSM. Personaje fericite, şi pe o parte şi pe cealaltă (cealaltă – a personajelor din basmele pe care le ilustrează pictorul). În toate pozele – aia, Skalnaia, pe când era, se vede, şefă la CC. Tuş negru – inscripţii ruseşti.
29.III.1994
Se face multă politică de berărie. E logic să remarc acest lucru în ziua când aşa-zisul noul parlament al ţărişoarei s-a întrunit pentru prima oară; parlament fonf, precum este însuşi Lazarev, cadavrul ce deschide o „nouă eră” politică.Aşadar, perplexitate generalizată, şi morală, şi intelectuală, şi economică, şi… mondială chiar, se pare.
Împreună cu Ioan Mânăscurtă ticluim un nou demers către Fundaţia Culturală Română, aproape implorându-l pe dl preşedinte Buzura (dacă nu e totuşi… Huzura) să găsească o posibilitate de a ne susţine. Eu unul însă nu prea cred în receptivitatea fundaţiilor. Pentru că am mai fost şi pe la Soros-a… chişinăuiană. La capitolul tergiversări şi promisiuni stăm cum nu se poate mai bine. Blocajul sneguriano-melnician devorează Basarabia. Ar fi mare miracol dacă editura „EUS” nu se va întoarce sub propria sa fundaţie-fundament-temelie, adică acolo, de unde a pornit: punctul zero. Viciosul cerc al datoriilor: noi – altora, alţii – nouă etc.
30.III.1994
Acum vreo două săptămâni, la agapa cu care s-a încheiat la US comemorarea celor 175 de ani de la naşterea lui Alecu Russo, Popică îmi povesteşte foarte serios că, la Satu Mare, E. P. i-a şterpelit de sub nas premiul revistei „Poesis”. Zice: „Eu am aţipit, ca după prânz. Iar când era să se meargă la ceremonia de înmânare a premiului, E. nu m-a trezit, pentru ca acolo, la înmânare, să se ofere el însuşi drept unic şi indicat personaj demn de distincţie”. Cine ştie… Poate nişte suspiciuni, nişte exagerări… Însă putea fi chiar şi aşa, pentru că pălinca cea cu multe accente îţi cam poate juca festa, dându-te spre somn adânc şi pierdere de şansă…
În nr. 200, aniversar, al revistei „Contemporanul”, într-o trecere în revistă retrospectivă, printre multele nume ale colaboratorilor sunt trecut şi eu sub cozorocul: „Capitolul beletristică a fost susţinut, de asemenea, în continuare, de numeroşi autori din diferite generaţii…” Şi spaţii.
2.IV.1994
Pentru prima oară în primăvara aceasta am văzut caişi şi pruni înfloriţi la Tecuci. O diferenţă de temperatură dintre Chişinău şi alte spaţii româneşti. Răceala pe care o impun nişte bicisnici demagogi care se cred agrarieni, dar o fac pe politicienii.Constrânşi de durităţile generate de blocajul financiar impus de fiinţele cu frunţi înguste din vârful deluşorului politic basarabean, împreună cu Ioan Mânăscurtă am făcut o escapadă la Bucureşti, să preluăm nişte bani de la editura „Uranus” cu care am colaborat la publicarea „Ciumei albe” a lui Frank Herrbert şi un îndreptar de engleză pentru începători. Suma 5 mii de dolari şi ceva e doar o parte din ce datorează dl Dm. Ionicică şi foarte neîndestulătoare cu care, la moment, să lichidăm datoriile pe care le are „EUS” către alţii. Cerc vicios – toţi sunt datori tuturora şi viceversa; conturi blocate, mare ajun de faliment pentru mulţi întreprinzători.Cu această ocazie, vizităm şi o parte din Casa Poporului, unde-şi are un birou şi directorul de la „Uranus”, însă deja în calitate de funcţionar în parlamentul român. Ce grandoare! Ce aberaţie impunătoare! Sau, posibil, nu chiar aberaţie. Greu de spus… Muncă sisifică depusă pentru şlefuirea milioanelor de tone de marmură de Dobrogea. Cel mai mare candelabru din lume, dimensiune 60 pe 33 de metri. Multă fantezie în geometrizări şi ornamentare. Ca mărime, e a doua construcţie din lume, după cea a Pentagonului. Aici se lucrează de zor: nu peste mult timp, în Casa Poporului va avea loc un important for internaţional şi guvernul a alocat 20 de miliarde de lei, să ducă la bun sfârşit amenajarea unei părţi din grandioasa construcţie. Vizită la Ministerul Culturii.Anghel Dumbrăveanu, Ioan Flora, Florin Costinescu. Fugitiv, îmi sunt prezentaţi poetul Ion Gheorghe şi dramaturgul Iosif Naghiu. Las „Spunerea de sine” pentru Mircea Tomuş şi Marin Sorescu, prezenţi cu interviuri în carte, dar care în ziua respectivă lipsesc de la minister. Trecem pe la Fundaţia CulturalăRomână, pe la editura acesteia. Dna Domniţa Ştefănescu crede că am venit după donaţia de carte pe care ne-a făcut-o fundaţia. Noi, zicem, o preluăm cu altă ocazie, astăzi, însă, am dori să primim şi un alt gen de ajutor, posibil şi prin coeditări ale unor cărţi. Însă fundaţia nu are bugetul fixat. 20 de milioane de lei datorie. Nici dl Buzura nu se află pe loc. Am trecut şi pe la dl Ioan Albescu, directorul societăţii „Ştiinţă şi tehnică”. Nişte proiecte de colaborare, vagi, deocamdată, inclusiv – tragerea ediţiei a doua a unui volum intitulat „Psihoteste”. Şi, ca să nu ies din trista zonă a hărţuielilor editorial-financiare care, până la urmă, ar putea să ne lase fără acea sfântă daily bread, să reproduc rezultatele unei autotestări la care m-am supus şi care, aproape nuanţă în nuanţă, coincid cu presupunerile ce mă privesc ale unor colegi, inclusiv cea a Aurei din interviul pe care l-am publicat în „Contemporanul” (chestia cu ataşamentul faţă de tineri; apropo, Ioan Flora mi-a dat invitaţii pentru un simpozion al tinerilor ce va avea loc la Bucureşti: Vasile Gârneţ, Nicolae Popa, Galaicu-Păun, Eugen Lungu, Ghenadie Postolache…). Aşadar, la punctul „Care este vârsta creativităţii dv.?”, străduindu-mă să răspund cât mai obiectiv şi explicit posibil (explicit pentru mine însumi), iau 31 de puncte, care vin la capitolul „Tinereţea creativităţii”. Un rezultat al autoevaluării cuprins între 21 şi 40 de puncte (înseamnă că eu am exact… miezul de aur al grilei de punctaj) reprezintă un certificat pentru tinereţea şi energia creaţiei. Evaluatorii-testologi susţin că persoanele aflate la această vârstă sunt încântate de tot ce e nou (poate că aici „încântat” nu e termenul cel mai adecvat), sunt în ton cu moda (deşi nu se lasă înrobiţi de ea). Sunt receptivi la transformările care au loc, implicându-se în ele ca nişte creatori activi şi cu iniţiativă (nu atenuez emfaza limbajului, care putea fi unul mai firesc şi, deci, mai de crezut). Persoanele respective sunt atrase de activităţi ce se caracterizează prin varietate şi noutate, creaţia fiind pentru ele o necesitate, precum – atrase – şi de misterele lumii şi, dacă li se oferă prilejul, pleacă în căutarea lor. Reprezentanţii acestei vârste părăsesc fără regret un loc de muncă obişnuit de dragul unei activităţi mai interesante. Sunt entuziasmaţi de munca şi arta contemporană sau le cultivă cu plăcere. Sunt înclinaţi spre autoapreciere pozitivă. (Mie să-mi spui?... Cam aşa este… Dar în acest caz, o autoapreciere pozitivă pare a deveni o… autocritică… suportabilă). Au o poziţie critică faţă de regulile şi regulamentele care limitează tendinţa lor spre independenţă. Uneori sunt naivi şi lipsiţi de simţul măsurii. (Exact… Dar aş fi putut omite, totuşi, această constatare… mda… cam…) Chiar dacă nu mai sunt la o vârstă tânără, comportamentul, modul lor de abordare a problemelor îi atrag spre cei tineri. Sub raport intelectual, sunt aproape totdeauna productivi, deoarece îmbină în ei înţelepciunea oamenilor maturi cu entuziasmul şi energia caracteristice tinerei generaţii.Să sperăm că aşa este…
De data aceasta, în noaptea de 1 spre 2 aprilie, din nou ne-a salvat de la un grav accident o miime de secundă. Şi din nou în apropierea comunei Spătaru, mai precis – la circa 10 kilometri de Buzău. Şoferul, tânăr de tot, Radu Bujoreanu, reuşeşte ca prin minune să forţeze brusc volanul spre stânga, noi reuşind să vedem doar, ca într-o fulgerare de cadru, cum „Volga” în care ne aflăm trece la câţiva milimetri de o căruţă ce se „decupă” pe neaşteptate din întuneric. Muţenie, uluială şi febrilă presupunere a ceea ce putea să se întâmple acum câteva clipe, când, poate, cineva dintre noi nici nu ar mai fi fost în stare să presupună; n-ar mai fi fost în starea vieţii. Învăţământul ce se poate trage n-ar fi decât unul: să nu circuli noaptea pe drumurile româneşti, în special toamna, ele fiind flancate de biciclişti şi căruţaşi zevzeci, turmentaţi.Însă astăzi, ca nicicând altădată, trebuie să te mişti în toate, ca să supravieţuieşti. Astăzi, când existenţa ta este supusă legii bicicletei: dacă se opreşte, cade.
Iată rezultatul a încă două teste l-a care m-am supus. Primul, intitulat: „Şansa fericirii”, nu-mi lasă prea multe şanse, eu, acumulând 8-9 puncte, mulţumindu-mă cu concluzia că nu voi ajunge la adevărata fericire, unde mai pui că nu mă încălzeşte şi entuziasmează consolatoarea concluzie că: „Oricum, nu este imposibil să vă schimbaţi comportamentul şi modul de a privi lumea. Încercaţi”.Pe de altă parte, doar un neghiob nu ar dori să privească altfel lumea, deoarece azi lumea e alta. Curând va fi chiar categoric alta. Şi noi trebuie să fim alţii. Dar nu obligatoriu – ghiftuiţi de fericiţi…Apoi testul „Potenţialul de lider” şi cel care vrea să afle dacă avem sau nu o psihologie de învingător. Primo: „Aveţi un excelent potenţial de conducere, dacă aţi obţinut peste 8 puncte”. Eu însă am totalizat exact 8 puncte şi mă pretez, moderat, doar la: un bun potenţial de lider. Eşecul însă îmi vine la întrebarea dacă aş putea deveni milionar. Concluzia, în baza punctajului (între 20 şi 45 accente): acumularea averii egoar fi o problemă cam dificilă. Trebuie să evit speculaţiile financiare. Dar cel mai mare bine pe care mi-l pot face eu însumi este să fac carieră în profesia care îmi place, chiar dacă ea n-o să mi-aducă milioane. Şi, liniştitor, zice „exegetul”: „Oricum, viaţa dv. va fi asigurată material”.Eu unul nu pot zice nimic despre a face carieră în profesia de scriitor, însă ea îmi place cu adevărat, ceea ce-mi atenuează apreciabil lipsa… milioanelor…
5.IV.1994
Pe un colţ de hârtie, găsesc o informaţie care-mi trezeşte oarecum tristeţea unui om ce a fost jefuit de anumite lucruri: cică (un „cică” astronomic), aproape trei sferturi din stelele firmamentului se văd în emisfera de sud şi doar ceva mai bine de un sfert se văd aici, la noi, în partea de nord. Ce să-i faci, nedreptăţile continuă… a ce en� C u ��B (`$ tag-rag – gloata, plebea, căreia eu i-aş prefera asonanţa sinonimică din zisa britanicului: trag şi rag… Iar acest răget îţi dă glaciala senzaţie că the country basarabeană încă multă vreme de aici încolo va linge palmele the country party, ambele ţări rămânând pe multe decenii sortite prostiei. Şi dintr-o parte şi din cealaltă nişte blegi de ţapi împuţiţi fac totul pentru a crea impresia că tocmai intelectualul, pe franţuzeşte vorbind, este le bouc émisaire (ţapul ispăşitor). Pentru că totdeauna ţapii împuţiţi au căutat un ţap acătării ca acesta să fie ispăşitorul pentru o mai generală împuţire…
În sfârşit, după fel de fel de ghinioane, ultimul – după proasta imprimare pe peliculă şi refacerea completă a filmului editorial, să zic, vede lumina zilei şi cartea de interviuri „Spunerea de sine”. Ghinioanele – dacă doreşti să le găseşti o explicaţie – ar putea fi puse şi pe seama numărului 13: „Spunerea…” e chiar a treisprezecea carte semnată de mine. (Coperta – très mince, ca o pojghiţă de nenoroc al cărţii în cauză).
Sursa
2014-09-01 15:25:00