97 de minute
Nu știam că voi crea o lume nouă, o lume nemărginită, pe un peron. Noi am creat-o. În 97 de minute. Gara părea obosită în lumina soarelui de august, iar printre mulțimea grăbită, ea mă aștepta pe peron. M-a lăsat să trec pe lângă dânsa ca să mă vadă de la o parte, ca să mă vadă cum o caut, cum o telefonez, cum îmi fac griji că nu o găsesc.
Apoi am văzut-o. Era cea mai vie ființă în acea masă muribundă de oameni sleiți. Era prima noastră întâlnire. Ea, venea spre mine, venea în viața mea.
Trenurile vibrau pe linii, castanii ne chemau sub ei, iar toamna își făcea loc în sufletele noastre.
O pereche de ochelari scăpați pe jos, o îmbrățișare, un sărut grăbit. Emoțiile ne copleșeau. Eram uluit de vitalitatea ei. O invidiam pentru că era mai mică decât mine, dar avea mult foc în ea, era mai nebună, mai înălțătoare.
Mierea de pe buzele ei, mirosul pur al pielii de fecioară, albastrul sălbatic din ochii ei, sprâncenele perfect arcuite, respirația năucă, nebunia și naivitatea ei de femeie-copil, erau un dar pentru mine.
Picioarele ei fragede de-o frumusețe criminală pășeau sigur. Picioarele ei de nimfă sprijineau cerul să nu cadă peste pământ. De dorință îmi mușcam buza de jos și înghițeam în sec.
97 de minute de păcat. 97 de minute sacre. O contemplam. O adulmecam.
Aveam emoții. Îmi țineam mâinile în buzunar.
Aviditatea pasiunii ei mă sfâșia. Îngerul din mine era răvășit, demonul din mine străpuns, dumnezeiescul părea o nimicnicie în fața pasiunii creatoare, a pasiunii ei, dătătoare de viață. Încremenise timpul, dar noi ne grăbeam să anticipăm doruri nestinse.
Dar buzele, buzele ei mă priveau, mă dezechilibrau. Erau mai insistente decât ochii, ascundeau mai multe culori decât un curcubeu. Îmi săruta încet gâtul, orbajii, buzele, cămașa. Nimeni nu săruta ca ea. Doream să-i spun că e tulburător de frumoasă când mă săruta. Mai expresivă decât un om care se roagă la Dumnezeu. Era o binecuvântare, și totodată un blestem.
Se ținea de nasturii cămașei mele albastre, era sigură în mișcări, era gata de orice, să fugim oriunde. Dumnezeule, ce măreață era, câtă viață încăpea în ea! Era fericită, chiar dacă o tristețe dincolo de ochii ei se ascundea. Trăia pentru dragoste, restul n-avea importanță.
Încerca să-și mențină echilibrul pe una din liniile de cale ferată, era tipul fetelor de douăzeci de ani din filmele vechi franceze. Îmi cerceta cartea pe care o aveam la mine. Îi placuse creionul pe care l-a găsit în carte, i l-am dăruit.
Trăiam renașterea. Cerșeam nemurirea.
Sursa
2014-08-26 20:00:00