Strigăt din interior

Și ajungi uneori la intersecții unde nu mai știi în care parte să o iei. Te simți epuizată de atîtea încercări, atît de epuizată încît găsești obstacole în formularea obiectivului “ce vreau eu de fapt? ” și asta complică lucrurile.

Nu găsesc nimic mai tristdecît rătăcirea asta în spațiu în căutarea acelui “ ceva ” care ar fi trebuit să-âi aducă împlinire, dar nu a făcut-o. Și poate e timpul să accept că undeva nu am bifat corect, poate e timpul să conștientizez că finalul eventual își va schimba cursul, că lăsînd în urmă obstacole depășite nu mai respir cu aceeași putere pentru a mă motiva să continui, dar o fac… și o fac fără gram de satisfacție, fără să știu unde voi ajunge, fără să știu nici macăr unde îmi doresc deja să ajung… dar continui să o fac.

Pur și simplu m-am rătăcit. Și parcă știu exct de unde m-am pornit și aș putea cu ușurință să mă întorc, dar nu mă încumet să fac din asta un “Plan B“. Și continui să merg, chiar dacă merg în nicăieri. M-am axat pe curs, i-am dat aspect de aventură, iar finalul îl las să fie un “oarecare”, ce mai contează?!

Încercările, sau eșuarea lor, m-au lăsat dezarmate. Și înțeleg prea bine că nu mai are rost să continui, dar continui să o fac. Și o fac nu pentru că sunt puternică și mi-ar fi cumva străin cuvîntul ” a ceda “, nici pentru că un glas din mine încă mai ordonă să continui, o fac pentru că nu mă încumet să mă retrag. Si m-aș întoarce chiar dacă asta ar însemna că sunt slabă, m-aș întoarce exact pe aceleași căi chiar dacă voi fi nevoită să fac colecții de cărări bătute și ratări, chiar dacă îmi voi vedea din nou urmele încă proaspete și mă voi amuza ironic de puțina rațiune care trebuia să mă îmbrățișeze la momentul dat și nu m-a îmbrățișat. Da, aș fi gata să le trăiesc pe toate înca o dată, dar asta ar însemna să iau o pauză. Și de ea mi-e teamă. Mi-e teamă să rămîn singură cu mine pentru că gîndurile m-ar distruge mai mult decît o prealabilă constatare de “cum ar fi putut să fie”, gîndurile sunt veșnice, gîndurile nu au limite și mereu îți pare că ai opțiunea de a alege să le consideri prieten sau dușman, dar de fapt nu ai, ele fac ce vor, cînd vor și sunt prea independete pentru a se supune unei oarecare rațiuni.

Dacă aș fi întrebată ce aș da în schimbul disponbilității de a acționa corect la fiecare “acel moment” … aș răspunde “nimic”, doar aș remarca să nu stați mult pe gînduri, e un moment important să nu analizezi prea intensiv, să nu te complici cu întrebări, să nu te strădui să ghicești urmările, dacă ai de ales din “a face” ceva și a “nu face” mai bine fă-o, uită de îndoieli, fă tot ce-ți trece prin cap, căci orice nu ai alege la final oricum vei întîlni și bucurii și regrete.

… uneori într-un mod straniu și neștiut de nimeni, viața le aranjează pe toate de una singură.