CRINUL PE EȘAFOD
Din ciclul ”Poemele Nemirei”
Slănic Moldova,
9-17 iulie 2014
Sînge strigînd
Pentru Ioan
Țară cu-avortați fără de nume
Și fără de vină, Țara mea!,
Sîngele din ei va să-i răzbune,
Sîngele din ei îi va striga!
Și în ziua care-i va renaște
Într-un Cer de taine străjuit,
Țara noastră cine-o va cunoaște
Pentru nenăscuții ce-au murit?
Sete de-Aminuri
Mi-i sufletul aici și mi-i departe,
Lumina mă-nveșmîntă cu nesaț,
De Tine nimeni nu mă mai desparte,
Trimite-mi Rana, să mă ia la braț!
Și să mă ducă peste sfinte chinuri
În Valea Cerului, l-al Tău izvor,
Să-mi potolească setea de Aminuri
Și-mpodobit cu Har să nu mai mor.
***
Noapte în zi, destrămare
Fără de capăt a mea.
Încă suport ce mă doare,
Încă am drept a cînta.
Lumea m-a stins, biruința
Cerului m-a înflorit.
Încă suport suferința,
Încă n-am fost răstignit.
Crinul pe eșafod
Robitul de cuvinte a fost dus
De temniceri în piața din oraș.
Vagabonda pe uliți nerozia
În căutarea primului ocnaș.
Robitul de cuvinte și stăpîn
Al slovelor, umilul voievod
Era un crin ce-a săgetat Pustia
Și-acum, prea demn, urca pe eșafod.
***
Schitul căutat e-n tine,
Colo-l poți afla.
Fă-te, lume, rugăciune
Și trăiește-așa.
Ardă candelele pline
În privirea ta.
Fă-te, toată, rugăciune
Și rămîi așa.
Luminează lumi străine,
Lume dragă-a mea
Și rămîi doar rugăciune,
Și nemori așa.
***
Doamne, Iisuse, în clipa cea grea
Primesc sălașul din inima Ta.
Colo să cînt, de tăceri dirijat,
Lieduri de fiu de etern împărat.
Și c-am fost iarbă nici să-mi amintesc
Și-n Tine să mă înduhovnicesc
Și să adorm în arpegii de nai,
Blînd învelit de Măicuța din Rai.
Însumi propovăduire
Aș vrea să fiu un mac smerit
La tronu-mpărăției Tale,
Dezveșmîntat de plîns și jale,
Să-mbrac nou strai, de infinit.
Să fiu slujbașul bucuros
Că s-a născut în altă lume
Din lacrimile lui Christos,
Taină purtînd în loc de nume.
Îngenuncheat, lîngă altar,
Eu, macul singular din zare,
Să bat mătănii, să fiu jar
Într-o strănouă exaltare.
Și-n propovăduiri să cresc,
Pîn-am s-ajung din nesfîrșire
Clinchet suav, cu nimb ceresc,
Eu însumi propovăduire…
Fă-l să zboare…
Rochie de mare ai,
Nimb de pasăre cerească,
Domnul să te învelească,
Suflete, cu Rai.
Tronul ți-i din așteptări,
La pian îți cîntă luna,
Te chem să m-alungi întruna
Prin înnămețite gări.
De un veac, iubirea mea,
Cîntecul din mine-i stins,
Sufletul nu stă din nins,
Fă-l să zboare-altundeva,
Unde-i mama Crinului,
Tot El prinț Divinului.
***
Plouă necunten în munți,
Stropii sunt grei, ca de fier.
Păstrează-ți sufletul teafăr,
E nevoie de suflet și-n cer.
Potopul torențial
Nu-ngenunchează pădurea.
Așa fie și sufletul tău,
Munte ce frînge securea.
***
Soarele se-ascunde-n zare,
Vine noaptea cea mai grea,
România-i de vînzare,
Cu tot cu morminte-n ea.
Lumea însă chefuiește,
Veselia-i viața sa
Și nici moare, nici trăiește
Să mai poată învia!
Sfințenie sub lacăt
Biserica-ncuiată de vînt
Se tînguie-n mine.
Acolo nici o umbră de Sfînt
Demult nu mai vine.
Biserica-ncuiată de vînt
C-o albastră cicoare
E ctitorie doar de pămînt,
Unde cerul nu se întrezare.
Biserica-ncuiată de vînt,
“Deschide-mă!”, ar vrea să-mi spună,
Dar are glasul din inimă frînt
Și clopotul ei, abia auzit, sună-n lună.
***
E atîta frumusețe nescrisă în jur,
Înmulțește-ți talanții cu taina ei sfîntă,
Prea zadarnică, lumea mai cîntă
Cînd din Rai viscolește afabilul pur.
E atîta vecie nescrisă în jur…
***
Văd și nu mă încred în ce se-arată
Privirii mele–floare înserată.
Eu caut steaua care nu se vede,
Să zbor în infinit pentru-a mă pierde.
Și tot n-o văd, dar de mă vede dînsa
Ce-o crede despre floarea nopții, plînsa?
***
Toate tainele-s apuse,
Suferi de nu știi să taci.
Dăruiește-mă, Iisuse,
Unui lan imens de maci.
Spovedirile-s excluse
În al lumii adevăr.
Hăruiește-mă, Iisuse,
Cu povara unui măr.
Rănile mi-s păsări duse
Înspre Tine, Dumnezeu.
Hăulește-mă, Iisuse,
Să te vadă ochiul meu.
Mînurile-s ierbi supuse,
Grijurile-au amuțit.
Făurește-mă, Iisuse,
Din lemn nou de infinit.
Și-mi dă nume de gherghină
Să-nfloresc numai Lumină.
***
La ora cînd am simțit că durerea mă lasă
Și flautul inimii mele rîu se făcu,
Rochie îndoliată de mireasă
Moartea avu.
Străfulgerare
(Pridvor de Aminuri)
Doamne, Dumnezeule, Sfinte Iisuse Christoase,
Viața mea e ca un rîu cu ape mîloase,
Viața mea e-nvolburată și înnegurită,
Viața mea e de păcat tot mai înrîurită.
Te rog, fă-o, Doamne, să fie boltă senină,
Te rog, fă-o, Doamne, să fie curgere lină,
Te rog, fă-o, Doamne, să fie de dragoste plină,
Te rog, fă-o, Doamne, să fie Viață deplină.
Doamne, Dumnezeule, în clipa ce-i tot mai finită
Viața mea e ca o doină de Rai părăsită,
Viața mea e ca un tril de stea pustiită,
Fă-o să fie de Tine doar îndrăgostită.
Te rog, așa cum ai preschimbat apa în vinuri
Preschimbă și viața mea într-un roi de Aminuri
Și-n inima ce mi-am zidit-o în rugi și-n metanii
Deschide, Iisuse,-un altar al preasfintei jelanii.
Doamne, Dumnezeule, candela mea cea nestinsă,
Răul mă arde, vicleanu-i cu sabia-ncinsă,
Cel de-argățește la diavoli are arma întinsă
Spre iarba care-ar zbura înspre lumea-ți ne-nvinsă.
Numai acolo răul va fi preschimbat în supremul tău bine,
Numai acolo zîmbet va fi tot ce a fost suspine,
Numai acolo, crin, voi cînta într-o oaste de crinuri,
De Fiul Divin dirijați, în pridvor de Aminuri!
Ne rămîne un cer
Îmbătat de Divin, sufletul tău luminează.
“Te pup pe suflet” îți spun și tu surîzi cu fior.
Dacă pleci este semn că orice clipă durează
Cît n-am visat, și-om preface-o în veșnicul dor.
Potolindu-mi furtuna din inima mea, Amintire,
Te-acuprind ca pe-un prunc, cel cu surîs aurifer
Și-ți șoptesc: “Poți să pleci, viața e o nesfîrșire,
Chiar de pierdem pămîntul ne rămîne de-a pururi un Cer”.
Sursa
2014-07-21 15:36:28