Despre moarte, înviere şi viaţa de apoi
După cum, de altfel, a spus-o şi Nietzsche, nu are importanţă viaţa veşnică [în sine], ci faptul ca eu să fiu viu, veşnic. Sau altfel spus: nu mă interesează supravieţuirea [singulară] în veşnicie a vreunei părţi a fiinţei mele, a sufletului, de pildă. Asta nu este tocmai similar cu a avea existenţă veşnică, că voi putea să mă bucur, să iubesc, să mă desfăt sufleteşte şi trupeşte de ceilalţi…
Faptul acesta, anume că esenţa omului nu este doar sufletul, constituie de altfel şi revoluţia umanistă pe care o aduce creştinismul. Înainte de creştinism, Platon considera trupul drept mormânt al sufletului, iar Socrate se bucura înainte de a muri pentru că, zicea el, sufletul lui urma să se elibereze din închisoarea trupului…
În antiteză, aşadar, cu această viziune, în creştinism, încă din primul veac, noţiunea de ”chip al lui Dumnezeu” se aplica şi trupului, fiind considerat de aceeaşi valoare ontologică cu sufletul. Creştinismul a vorbit despre om ca ”întreg”, adoptând cea dintâi abordare holistică a omului. Deşi noţiunea biblică de ”suflet” înseamnă, într-adevăr, ”întregul”, adică deopotrivă trupul şi ceea ce numim astăzi ”suflet”, în tot Occidentul, datorită lui Augustin, a fost foarte dificil să fie percepută această dimensiune. În Occident a predominat acel cogito ergo sum, iar nu cunoscutul iubesc, deci exist, specific spiritualităţii răsăritene.
Omul se va mântui aşa cum este: întreg, cu sufletul şi trupul. Acesta este şi motivul, de altfel, pentru care primii creştini stârniseră furia filosofilor, care îi caracterizau pe creştini ca fiind ”materialişti”. (more…)
Sursa
2014-04-23 12:37:28