TRAIANUS, CĂLUGĂR FĂRĂ SCHIT

                     La patruzeci  şi patru de ani, vârstă la care bărbaţii  gândesc pozitiv, adică au mintea la agoniseală, putere, femei sau felurite alte soluţii de parvenire,  Traianus (Traian Vasilcău, n. 1969, satul Viişoara, cu domiciliul de reşedinţă la Chişinău) scrie în principal poezie de inspiraţie religioasă într-o preafrumoasă limbă română. A publicat până în prezent  patruzeci şi patru  de volume. Culegerea de versuri “Cînd s-au fost spus Îngerii”, la care ne referim, este o carte de credinţă creştină, dar şi de poezie, de devoţiune şi mântuire prin poezie a unui cuget şi suflet ce pare să fi întors spatele agitaţiei debusolante şi frământărilor sterile ale mileniului III. Majoritatea textelor poartă titlul de psalmi, ceea ce aminteşte atât de cartea psalmilor veterotestamentari, cât şi de crestomaţia de 150 de psalmi din litughia creştină, cântaţi zilnic în ceasurile canonice.

               Prozodia, frazarea şi dicţiunea  ascultă de o muzicalitate aparte(“simfopoeme”), care nu este doar ritm şi rimă înrudite cu perfecţiunea, ci şi melos înduhovnicit, desmărginire antigravitaţională: “De-o vecie viscoleşte/Cu luceferi, nu cu nea./Astă seară o să vină/Dumnezeu la o cafea.//Obosit, abia vorbeşte,/Turlă rară – vorba Sa./Astă seară poposeşte/Dumnezeu la masa mea//Taci mai bine, Te-odihneşte,/Sunt de vrei, tăcerea Ta,/Astă seară când opreşte/Ceru-ntreg la poarta mea.//Şi-o să pururi viscolească/Pacea Lui inima mea,/De-o să crească, să tot crească!/Veşnicii în urma Sa.”

             Traianus nu este doar un poet învăţat în sensul neobişnuitei amplitudini a orizontului  cultural, spiritual şi lingvistc (de la Grigorie de Nazianz şi Grigorie Palama la expresiile pline de sevă şi duh ale ceasloavelor, cronicilor şi tradiţiilor noastre orale, de la Eminescu la Vasile Voiculescu, Argezi, Blaga, de la Ion Vinea la Ioan Alexandru, Lidia Stăniloae sau Adrian Popescu) ci şi un desăvârşit stihuitor în sensul ştiinţei şi misterului de a scrie poezie, de a induce în cititor un fel de dependenţă de tip halucinogen.

            Candoare, priveliştile florale şi iconice, fiorul şi sentimentul sacralităţii şi frumuseţii suprafireşti se corelează cu sute de ipostaze dintr-un imaginar cvasiinepuizabil al smereniei, al dialogului, al spovedaniei, al închinăciunii inimii pe rugul aprins al ofrandei de sine la altarul Sfintei Treimi. Traianus are un al şaselea simţ al limbajului poetic(ars combinatoria, metafore ce decolează în metafizic, frecvenţa oximoronului), ajungând să pună semnul de egalitate între viaţă şi poezie, între existenţa sa pământeană şi rugăciune, între “crucea cuvântului” şi candidatura  la viaţa veşnică a celor aleşi: “Prea plin de Tine, Doamne, vreau să fiu,/Căci numai Tu eşti poezia lumii./Ea mamă mi-i acum, în ea Te ştiu,/Anii de-azur în necădere du-mi-i”.

                În ciuda unor forţări semantice tip “mă infinitizez” sau a unor sintagme prozaice de dragul rimei, Traianus est unul dintre cei mai reprezentativi poeţi ai spiritualităţii noastre ortodoxe. Mai dăm, spe a convinge cititorul, un singur exemplu, “Psalmul zilei a şaptea”, care nu poate lipsi din nicio antologie a poeziei creştine româneşti: “Am totul cât Te am pe Tine, Doamne,/Şi n-am nimic dacă Te părăsesc./Câmpii de lumânări nesecerate/În ochi-mi duc şi tot Te preaslăvesc.//Nevrednic sunt de Tine însuţi, Doamne,/Tăcerea mi-i mormânt, pe care-l cresc,/Netrebnicul de mine-s o tânjire/La porţi de iad şi tot Te preaslăvesc.// Călugăr fără schit, n-am vreo chilie/În inima-mi pentru vreun cânt ceresc./În leagăn dau mereu tristeţea lunii,/Şi-am înfiat-o şi Te preaslăvesc.// În orice zi mă nasc şi mor întruna/Şi iar mă nasc să mor, şi să-mplinesc/Condiţia neantului continuu/Pe care-l birui şi Te preaslăvesc.”

 Geo VASILE, București