Suptul

Dacă am fi programaţi, ca şi celelalte mamifere, să ne putem descurca (hrăni), să fim parţial autonomi după, să spunem, un an sau după patru; dacă dezvoltarea noastră, având creierul atât de mare şi complex, nu ar dura aşa mult timp (până la 18 ani, poate 20, în funcţie de cât "intenţionează" angoasele de pierdere ale mamei să ne menţină într-o dependenţă completă, agăţaţi scai de poala ei asistenţială).

Dacă am fi, aşadar, făcuţi să devenim mai rapid autonomi, fără despărţiri (înţărcări) lacrimogene, izvor nesecat de avânturi poetice ulterioare, dacă n-am sta agăţaţi de sân (şi de surogatele sale) până la vârste ridicole, NU ne-am mai îndrăgosti mai târziu - francezul zice perfect: désespérément - de te miri cine, care te miri pe cine ne evocă.

Pentru că am bănuiala că dragostea disperată nu este altceva decât o foarte convingătoare slujbă cvasi-religioasă, narcotică, de veşnică pomenire a vârstei paradisiace când totul ne cădea mură-n gură, gata mestecat, iar eu eram tu (adică ea).