Să învăţ să nu mai mint

Mint zilnic. De nevoie. Sunt o neruşinată. Îmi mint cunoscutele, că sunt frumoase, că le stă bine aia sau aia, că au iubiţi super sexoşi, deşi sunt nişte blegi. Îmi mint şefii, că au idei geniale, deşi ştiu sunt nişte rataţi, care merg pe drumul falimentului. Mint la magazine sau în farmacie, când le zâmbesc vânzătorilor.

Mint despre cum mă simt. Perfect, minunat! What a nice day!

Mint atunci când sunt întrebată despre viaţa mea. Spun doar generalisme şi lucruri abstracte.

De ce mint? Să mă gândesc…pentru că oamenii vor să fie minţiţi. Adevărul nu le place, nu îl ascultă şi nu îl acceptă.

“Nu îmi place rochia ta, eşti cam grăsuţă şi arăţi ca o paraşută”.

“Eşti un ratat.”

“Nu vreau să te felicit cu “ziua ta de naştere” pentru că nu valorezi nimic pentru mine”.

Şi mint. Le ofer oamenilor ceea de ce au nevoie, ce vor să audă.

Eram odată la o întâlnire cu om inteligent. Ne povestea despre viaţa lui. Cineva l-a întrebat: “aţi spus vreodată minciuni?” “Da”, a spus omul. “Chiar în această seară, v-am minţit pe voi.” “De ce?”, a întrebat fata nedumerită. “Pentru că asta aţi vrut să auziţi”.

Nu ştiu câte kg de minciuni spun zilnic. Minciuni nevinovate, mititele şi frumuşele, ca tiftelele în sousul rusesc.

Dar aş prefera să spun doar adevărul, aşa cum fac cu familia mea – pe ei nu îi mint niciodată. Pentru că ei nu se supără când le spune EXACT ceea ce cred, fără exagerări şi chichiţe. Ce fain ar fi să fie cu toată lumea aşa. Atunci, nu voi fi nevoită să spun “arăţi minunat”, “eşti drăguţă azi” sau “seara a fost minunată”, “mai staţi, nu ne este încă somn”.

Mda. Aş vrea să scap de “politeţe” şi să învăţ să spun adevărul verde în faţă.

***

Dar eu oare de câte ori pe zi sunt minţită? Câţi îmi spun adevărul şi câţi mă mint? Mi-e groază să mă gândesc la asta.