Când am încetat să mă uit la cer?

Când am încetat să mă uit la cer? Obișnuiam să ridic privirea și să răsuflu infinitul. Încercam să asociez norii cu diferite obiecte din natură. Aș vrea să alerg prin nori, să sar din unul în altul și să mă simt ca în țara lui Peter Pan. Aș mînca din ei ca și cum aș mînca vată dulce doar că nu roz dar albă. Aș fi lipicioasă, dar aș fi ca și în perioada cînd eram copil.
Când am încetat să mă uit la cer? Acu mă doare privirea, lăcrimez, e prea albastru, e prea luminos.
…Mie frică de lumină… Și cînd mă gîndesc că datorită privii ridicate spre cer eu știam să visez. Am încetat să visez? Nu, nu, nu vreau să accept aceasta! Poate nu e prea tîrziu, poate nu m-am schimbat, poate pot deveni cea care eram odată.
Privesc în sus. Lăcrimez. E prea albastru.
-Închide ochii și vezi cerul cu ochii închiși.
-Nu pot, am uitat cum arată.
-Gîndește-te la albastru. Cu ce ți se asociază culoarea albastră?
-Cu tricoul tău de ieri, nu? Erai în tricou albastru. Cu oja mea de pe unghii și cu marea. Vreau la mare.
-Acu adu-ți aminte de culoarea cerului. E tot așa de frumoasă ca marea?
-E mai întunecat, nu vreau să fie întunecat. Vreau ca și în copilărie. Era al meu și doar al meu. Se poate să fie ca și în copilărie?
-Nu.
-De ce?
-Pentru că vreau să fie al nostru.
-Vreau să mă dau cu sania printre nouri și să împoșc cu bulgări. Să plec departe.
-Dar o să-mi fie dor.
-Mie tot, dar vreau să-mi fie dor. E frumos, îmi amintește de motivele de ce țin la tine…
Pot deschide ochii?