Pierdută într-o lume nebună!

Ştiu, nimeni nu-mi va putea răspunde vreodată la multe întrebări pe care mă măcina de luni bune. Dar acum e momentul meu de sinceritate, nu are nimeni dreptul să mă judece.

Şi poate aşa a fost mai bine, încercam să mă conving. Poate aşa a fost cel mai corect. Am gustat cu tot corpul acea bucurie enormă, acea speranţă, fie şi preţ de cîteva minute. N-a fost vina nimănui, cu toate că încă nutrea în mine acel sentiment de vină. 
Nu aveam nimic de iertat, în afară de mine. În viaţa fiecărui om există ceva de felul ăsta. Aşa e făcută lumea. Trebuie să facem faţă, să ne împăcăm cu situaţia. Recunosc, mi-a fost greu să-mi impun aceste gînduri. Cîndva, am să înţeleg ce sens şi ce scop are întîmplarea asta. Pînă la urmă, ăsta e destinul care mi-a fost dat. O să trăiesc eu cumva şi de acum înainte. Sper că mai chibzuit şi fără să o mai iau pe alte căi atît de ocolite. Uneori am impresia că orele se tîrăsc cu o încetineală înspăimîntătoare. Îmi simţ mintea ca o flacără plăpîndă care se stinge din cînd în cînd. Mă simt pierdută într-o lume ce nu este înscrisă pe atlase sau hărţi. 
S-au epuizat toate sursele persuadării. Am o paloare muribundă. După toate aceste gînduri izbucnesc iar în hohote. Înţeleg că doar prin exersarea propriei mele voinţe, pot să-mi ucid sentimentele. Am nevoie de afecţiune, suntfrîntă, buimacă, într-o stare de istovire care mă făce să uit pînă şi că exist. Fiecare bucată din corpul meu îşi duce viaţa ei aparte fără vreo grijă de armonie. Aş fi vrea să azvîrl o notă de prospeţime în această atmosferă funerară. Ce bine ar fi să avem un corp de schimb pentru zilele nefericite. Poate că nici nu m-ar ajuta. Mă simt atît de devastată ca ridicată de la pămînt. Ca un naufragiat solitar, azvîrlit în largul oceanului.

 
Realizez acum mai mult ca niciodată că s-a sfîrșit, că trebuie să trăiesc mai departe, dar o parte din mine refuză să mă asculte. E ca un lucru pe care cineva îl consideră terminat, dar care pentru ceilalţi încă continuă. Cîntecul s-a sfîrşit, dar acordurile încă mai vibrează în aer. Însăşi faptul că mă pot simţi singură îmi aduce alinare. Singurătatea nu e un sentiment chiar aşa de rău. E ca liniştea în care se cufundă un copac după ce păsările şi-au luat zborul de pe ramurile lui. Acel prim pas a atras după sine un şir lung de erori. Cînd închizi prost primul nasture de la cămaşă, inevitabil se încurcă toţi ceilalţi. Orice încercare de a repara e greşită.  Şi ştiu, că incă voi simţi o durere vagă care-mi va pătrunde cutia toracică încă mult timp. Ştiu, că sunt nuanţe care-mi sunt indispensabile. 
 E greu cînd ţii aşa ceva în tine.