Xerox ne rabotaet!

America. America de Nord chiar aș spune. SUA – dacă e să intru în detalii. Wyoming, pentru a fi mai exact. Cheyenne. E Lincolway. 2414. KFC. Aproape un an în urmă.

Era o zi ciotkoasă de vară, toate zilele au fost ciotkoase. Pantalonii(negri), maioul(negru cu 2 dungi albe pe mânici), chipiul, ecusonul, încălțămintea(de la Shoes for Crews) erau gata, eu tot. În 2 pași și trei salturi eram la lucru. Clock in și ziua a început. Așa în fiecare săptămână. 6 zile. Și un day off. Pe E Lincolnway 2414, am învățat ce înseamnă să zâmbești ca prostul. Într-o zi un ucrainean i-a dosit cheile unei fete care lucra cu noi, inclusiv cheile de la oficul managerilor, seif, casă, mașină. Era cashier în ziua ceea, când a înțeles că nu noi i le luasem(aici deja începea un test de-a managerilor), a început să plângă, rămâneam uimit când vedeam cât de repede își ștergea lacrimile și afișa zâmbetul pe buze în momentul în care cineva se apropia de casă. Lucrătorii de acolo știu că trebuie să zâmbească și zâmbesc continuu când au în față un client, indiferent de starea lor interioară, americanii nu vând doar produse și servicii. Americanii vând stări. False, e adevărat, însă plăcute. Mai plăcute cel puțin decât Tam napisano Xerox ne rabotaet. Apropo de foi A4 informative. Într-una din zile cuptorul care făcea carne grill a ars. Pe toate ușile era scris că noi nu avem grill, fapt pentru care ne cerem scuze, clienții continuau să comande la casă grill, nici un client nu a primit replica: Belește ochii acolo îi scris negru pe alb, mășcat! Tigări nu avem! America.
În KFC era și o chestie numită Buffet. Achitai 8$ și mâncai cât încape în tine, un krug, două, trei, infinit. Într-o zi a venit un ciuvak tare rupt. Mega rupt. Rupt total. A luat tavă și a început a pune direct pe ea mâncarea, fără a folosi farfurii. Piure, sos, carne, salată de varză, mac&cheese și tot ce mai luase el acolo stăteau amestecate direct pe tavă. Nu l-a arătat nimeni cu degetul, nu l-am filmat sau fotografiat, el era client și pe banii lui putea să ia mâncare măcar și pe hârtie igienică sau în pumn. Eu atunci am înțeles ce înseamnă consumatorul este rege. America.
Un american rîjîi, pasionat de limba rusă, ne ducea din când în când în excursie. În Denver. Acolo am înțeles ce înseamnă un muzeu de artă. Acolo am văzut(de la distanță) un gay party, cu pink flamingo, curcubeu și tot pachetul. Dar la aceste momente revin, poate, cu o altă ocazie. În Denver am fost în Guitar Center, aista-i un fel de ProARTA sau Gramafon, doar că mare cât Metro. Chitări, pedale, amplificatoare, tobe, pian, dj seturi și toate fignelile care scot sunete. În magazin e simplu, te așezi la aparatul care îți place și cânți, pe nimeni de acolo nu-l freca că eu prima dată țin în mână o chitară electrică, vânzătorii nu erau cu ochii în patru pe mine, pentru că eu luasem un les paul de pe perete, îl conectasem la nu știu ce amplificator și loveam în strune like a rock star sau că mă închisesem în cabina acustică cu o chitară acustică care valora nici mai mult, nici mai puțin de 5000$, au tăcut și atunci când m-am așezat la tobe, să nu mai zic că un tată își aduseseră acolo copii ca la circ, le dădea bețele în mână și picii loveau fără milă în snare, kick, bass, hi-hat și ce denumiri mai au chestiile alea, consultantul încerca să-l convingă pe tată că ciuvacii lui îs tare tr00 și peste ani vor fi ROCK STARURI, la noi bleaha-muha vezi doar foițe cu ”Ne Trogai. Nu pune mâna. Nu atinge”. America.
Eu acum încerc să par om ocupat, de asta mănânc des în cantine(a se citi gălbenuș sau cantina din bloc A, ASEM), tipa n-am timp. Și tare des mi-amintesc de bufetul din KFC și Country Buffet, nu de mâncarea de acolo, ci de ne-privirile personalului, ne-număratul șervețelelor pe care le-am luat, ne-fața de om zaibit a casieriței și nu în ultimul rând despre ne-privirile oamenilor de la celelalte mese. America.
O fi cultura bate-o vina sau alt ceva, va rămâne o taină nedezlegată a secolului XXI, cert e faptul că deși la noi butcile și magazinele îs la tot pasul, iar zilnic se înregistrează sute de noi companii, ele încă nu au ajuns să fie atât de multe, pentru a se bate de la clienți. Exact cu un an în urmă, pășeam pe pământ American, parcă-i acelaș pământ. Aceleași flori. Copaci. Dar nu știu cum, parcă suntem oleac diferiți. Poate-i rău. Dar poate-i bine. Dar poate pohui.
Voie bună!