Colaborarea lui Horia Sima cu Antonescu

(adaptare după interviul dat de Horia Sima în 1977 lui Maurizio Cabona, publicat ulterior pe site-ul antisistem voxnr.com)

- Care a fost programul pe care l-aţi propus în timpul diarhiei cu Ion Antonescu din anii 1940-1941?

- Aveam un program simplu şi progresiv:

a) În politica externă – încadrarea, fără rezerve, a României în lupta anti-comunistă a puterilor Axei.

b) În politica externă – alegeri libere, cu participarea tuturor partidelor, în scopul legalizării revoluţiei legionare. În orice caz, am fi obţinut o majoritate colosală.

La început, generalul Antonescu era de acord cu planul meu. Totuşi, mai tîrziu, sub influenţa anturajului său şi şefilor vechilor partide, a renunţat. Partidele şi-au dat seama că ar putea suferi o grea înfrîngere în numele democraţiei, pe care nu au respectat-o deloc în timp ce au guvernat ţara.

Propria dictatură era mai mai comodă pentru Antonescu, căci el nu avea un partid sau alţi colegi cu care să împartă puterea. Era un om singur! Şi cum el avea deja planul său de a ne alunga de la putere, ideea alegerilor nu-i surîdea. Iată de ce nu a acceptat propunerea noastră.

c) În economie, propuneam imediata limitare a forţei capitalului iudiac, care acaparase 70% din bogăţiile naţionale. Antonescu chiar a luat unele măsuri în acest sens.

Totodată, interesul nostru era dirijat spre ţărănime, care trebuia salvată din mizerie şi dotată cu mijloacele indispensabile pentru a se elibera economic şi pentru a deveni un corp politic puternic, care ar avea de spus un cuvînt greu în politica naţională.

- Despre ruptura cu Antonescu şi faptele ce au urmat există versiuni contradictorii. Care a fost cauza conflictului?

- Nu este vorba de o singură cauză. Au fost mai multe care, acumulîndu-se, au provocat ruptura.

a) Antonescu nu a înţeles pe deplin Mişcarea Legionară. Totodată, nu a fost în relaţii bune cu Codreanu, pe care îl critica pentru că nu îi acceptase direcţia politică. Nu trebuie să uităm că generalul Antonescu a fost unul din factorii principali în instaurarea dictaturii carliste, la 10 februarie 1938. A fost ministru al Apărării Naţionale în guvernul care a sprimat vechea constituţie, deschizînd calea pentru decizii arbitrare şi crime. Este adevărat că nu a mai figurat în al doilea guvern al dictaturii carliste. Era prea incomod pentru temperamentul autoritar al regelui, şi cu atît mai mult, acesta nu mai avea nevoie de Antonescu. Dictatura de implantase.

b) Antonescu nu era doar un om foarte ambiţios, dar mai era atins de o boală care îi provoca accese de furie şi cruzime. El nu dorea să împartă puterea cu nimeni, cu toate că nu avea partid şi prin urmare, nu reprezenta pe nimeni în ţară.

El nu a văzut în Mişcarea Legionară o forţă naţională capabilă de a reînvia poporul român, ci un simplu aliat temporar de care dorea să se servească. Vedea în Mişcare o putere capabilă să-i frîneze accesul la putere.

c) Vechile elemente carliste, evreii şi toţi cei ce au fost învinşi la 6 septembrie 1940, după o perioadă de confuzie şi tăcere s-au regrupat în jurul generalului, l-au ademenit şi l-au determinat să ne atace.

d) În fine, anturajul generalului Antonescu era în întregime ostil Mişcării Legionare. Consilierul său cel mai apropiat, Mihai Antonescu, aparţinea Partidului Liberal. În acel anturaj mai erau o serie de femei, agenţi ai serviciilor secrete, care au transmis constant informaţii Uniunii Sovietice.

În aceste condiţii, nu trebuie să ne mirăm de ceea ce a urmat. Generalul se gîndea mai mult la sine decît la ţara pe care o conducea. Aceşti pretinşi amici şi acoliţi s-au folosit de ambiţia sa dementă şi cînd nu au mai avut nevoie de dînsul – la 23 august 1944 – l-au aruncat fiarei bolşevice. S-a împlinit astfel visul acestora de a scoate România din Axă cu preţul jertfirii generalului.