Fragment din romanul inca fara titlu (13)
În mod normal zilele i se scurg nenumărate şi nenumite. Neştiute. Ar fi reduntant să se agaţe de numele zilelor. Oricum trec şi le uită atât de uşor. Că le ştie numele sau deloc. Zilele nu pot avea nume. Au doar răsărit şi apus. Între ele doar albul luminii şi aceeaşi incapacitate de a-şi ocupa mintea cu ceva anume. În rest, noapte. Astăzi, însă, este diferit. Este ziua lui de poker. Poker electronic. O "bornă" în calendarul lui săptămânal. Depinde cât de prost stă cu banii sau... depinde. Şi de sentiment.Acel sentiment. Pe care îl trăieşte atunci când se uită la mânile barmanului care-i numără bancnotele. Banii care deja sunt ai lui, chiar dacă pentru moment încă trenează în mâinile altcuiva. Încă. Îşi poate aminti de o zi sau alta doar dacă a câştigat sau a pierdut şi de abia atunci îşi aminteşte şi numele. Joi, marţi, sâmbătă. Cinci bucăţi le-a prins ultima dată săptămâna trecută, într-o zi de vineri, cu nori şi ploaie. Rămăsese să mai joace, poate se mai oprea din acel picurat mocănesc şi într-un sfert de oră i-au şi venit. Careu cu joker. Un sfert de salar. Aşa, la o apăsare pe buton.
Dar nimic nu este veşnic. Mai ales banii. Banii şi eternitatea. Paradoxul perfect. Banii care-i sunt pe terminate şi eternitatea care-i este indiferentă. Şi sentimentu este reciproc. Aşa s-a dovedit cel puţin până în prezent. Cântul sirenelor virtuale devine tot mai intens, tot mai ispititor şi tot mai insistent. Le resimte chemarea şi atunci deschide ochii. În acelaşi pat. Singur. Acelaşi cuţit în stomac. Acelaşi dor. Aceeaşi nevoie de a o vedea. Sau măcar a o auzi. Poate va trece pe la cimitir. Poate nu. Porneşte computerul şi încarcă vocea atât de vie a lui Jeff Buckley. Vocea unui mort. Hallelujah. Acelaşi duş. Spălatu’ obligatoriu pe dinţi. Bărbieritul. Plăcerea uzuală. Cămaşa neagră. Cravata roşie. Şosete proaspete. Parfum. O privire pe geam. Soare. Cer senin. Şi durerea nevralgică dintre coaste. O fi vrut Dumnezeu să-i smulgă una pentru a-i face o femeie pe măsură. Însă a renunţat până la urmă din lipsă de idei sau, poate, înţelegând că-i este imposibil aşa ceva. Aşa îl şi lasă. Womanless. Rămâne doar cu durerea. Dorul şi durerea nervilor prinşi în menghina coastelor.
Pe lângă uşă trece o pereche de tocuri într-un tempo Allegro moderato. O fi vameşa de la uşa vecină. Se duce la serviciul ei de la aeroport. Că atunci când o face în Allegro con fuoco în mod cert se duce la o petrecere sau să-şi revadă iubitul. Altcineva nu poate fi, deoarece penticostala de la ultima uşă nu poartă tocuri. Singurele două femei de pe palier. Sunetul paşilor se aude tot mai stins. El mai aşteaptă puţin şi iese. Înainte de a închide uşa, obişnuita rutină de căutare a cheilor prin buzunare. Trei buzunare la pantaloni, două la cămaşă şi încă vreo patru la sacou. Cheile niciodată nu sunt acolo unde le ştia ultima dată şi parcă le şi aude râsul năstruşnic, însă până la urmă le dă de urmă şi închide uşa care se şi blochează cu toate trei "limbile" într-un sunet sec şi familiar de ghilotină binevoitoare. Pe coridor aceeaşi senzaţie de claustrofobie.
Ridică privirea şi vede acelaşi tavan de beton nud apasând greu şi parcă simte că se miceşte. Din cutiuţa intunecoasa a garsonierei direct în tunelul crepuscular. Un semiïntuneric etern. Zvacnind obosit in ritmul vatamat al neonului muribund din casa scarilor. Şi uşi în dreapta şi-n stânga. Lipsesc doar gratiile şi, poate, supraveghetorii. Deşi, se supraveghează vecinii unii pe ceilalţi şi oricum ce-i de ştiut se ştie. Priveşte în jos şi vede podeaua acoperită, din loc în loc, cu pătrate de gresie. Fiecare cum s-a priceput să-şi ornamenteze cei doi metri liniari din preajma uşii. Ca nişte insuliţe multicolore plutind pe suprafaţa "îngheţată" a cimentului. Numai bune să joci şotron. Sărind într-un picior. Ca un "gulliver" săltând de pe o insulă pe alta undeva într-un "pacific" imaginat de Jonathan Swift...
Sursa
2012-02-09 22:50:00