N-o urăsc

Imaginea femeii ce doarme în patul bărbatului pe care-l iubesc îmi stă cuibărită de ani buni într-un colț al minții, îmi otrăvește speranțele și-mi omoară demnitatea.
Deși nu am văzut-o decât o singură dată întâmplător, pe stradă, îi cunosc forma unghiilor și alunițele de pe față.
Am analizat pozele ei cu o scupulozitate exagerată de mii de ori. I-am mărit imaginea până la denaturare în nopțile mele de delir și nesomn ca să-i disting clar dinții, culoarea părului și pe cea a ochilor.
Cu mâna pe inimă, cu o sinceritate dureroasă vecină cu tortura, am recunoscut din prima zi în care am văzut-o că este de o frumusețe irezistibilă.
Și fiecare trăsătură fină a feței ei mă doare și mă umilește.
Strălucirea și puritatea tenului ei mă face să vreau să-mi ascund capul în nisip ca un struț.
Părul ei, frumos aranjat întotdeuna mă face să-mi fie rușine de-al meu.
Mă gândesc cu groază că vreodată, vreo glumă proastă a Providenței ar putea să ne aducă față în fața, iar el să ne vadă alături.
Defectele mele ar deveni mai accentuate, pe fonul frumuseții ei.
O invidiez și o admir pentru firea ei calmă, echilibrată, pentru existența ei senină și dulceagă.
O respect pentru felul ei liniștit de a-l iubi. Aș vrea să pot să-mi supun și eu sentimentele rațiunii atât de abil cum o face ea.
E o femeie adevărată. Am dat acest verdict acum câteva luni, când fumul geloziei și al patimii a început să se disperseze, iar eu am început să o văd cu alți ochi.
Aș vrea să pot s-o urăsc.
Aș vrea ca atunci când îl văd să am argumente în defavoarea ei.
Dar nu am.
De câte ori ne întâlnim îl întreb dacă o iubește, pentru că de fiecare dată îmi spune „nu”, iar asta mă bucură.
Dacă într-o zi ar răspunde afirmativ la întrebarea mea penibilă, mi-ar sângera inima, dar aș înțelege.