Sârma ghimpată din gardul ruşinii care nu mai este

Ani grei au trecut de când sârma ghimpată a fost înşiruită de-a lungul aşa numitei „graniţe” cu statul român de azi. Pentru a realiza tragismul faptului, este suficient să ne imaginăm un gard de sârmă ghimpată care desparte Ardealul de Muntenia. Ce nebun ar putea accepta aşa ceva? Ei bine, noi, românii basarabeni, am fost obişnuiţi să acceptăm. Generaţia mea, însă, nu va mai tăcea. Generaţia mea a mers la prea multe şcoli, a ieşit în stradă de prea multe ori, a cunoscut prea mulţi oameni străini, a înţeles prea multe suferinţe ale părinţilor şi bunicilor…

Indiferent de motivaţia pe care au avut-o autorităţile noastre, cert rămâne că s-a făcut un important înspre aducerea estului Moldovei mai aproape de vest şi, implicit, de Ţară.

În anul 2010 trebuie să vorbim despre integrare europeană, principii democratice, valori general-umane şi apropiere de cealaltă parte a continentului european. Să nu ne imaginăm însă, că motivaţia celor mai mulţi din generaţia mea a constat în apropierea de vechea Europă. Nu. Noi visăm la Ţară cu ochii deschişi. Noi vedem aberaţia care era auto-izolarea prin metode staliniste şi o numim ca atare: aberaţie.

Vestul şi-a mutat graniţa pe Prut, iar noi am înaintat spre el. Mai rămâne să scăpăm şi de tancurile sovietice care-şi au ţevile îndreptate spre vest. Este ironic – pe timpul dictaturii comuniste toate au fost făcute deodată şi fără drept de apel, împotriva populaţiei. Acum însă, pentru „cârpirea” găurilor lăsate de ruşi, trebuie să le facem pe toate treptat, pas cu pas, democratic. Dar ne conformăm pentru că avem un crez pe care nimeni nu ni-l poate fura: noi nu suntem ca ei. Noi respectăm oamenii, noi ne iubim semenii pentru că sunt ai noştri. Ei nu au putut să ne iubească pentru că se aveau deja pe ei şi între ei. Au transformat estul Moldovei într-un ocol… şi l-au împrejmuit cu sârmă ghimpată pentru ca noi, cei care ne-am născut acolo să înţelegem clar cine suntem în ochii lor.

Mizăm pe democraţie şi pe statutul nostru de fiinţe umane raţionale şi înzestrate cu inteligenţă emoţională. Sunt sigur că şi ţăranii care se plângeau că le-a rămas o imensă gaură în gospodărie pentru că a fost scos gardul din sârma, tot aceste lucruri le aveau în minte. Ei nu au vrut reinstalarea gardului ghimpat, ci instalarea unui nou gard, din resursele aceloraşi autorităţi care şi-au asumat responsabilitatea de „a se mişca spre vest”. Apelul mi se pare firesc şi decent, mai ales că imposibilitatea acestora de a-şi amplasa un nou gard din resurse proprii este evidentă.

Vom re-învăţa să ne privim cu aceeaşi ochi, plini de încredere frăţească şi optimism. Vom construi poduri din învăţământ, din cultură, diplomaţie şi economie, până când ne vom re-obişnui să fim împreună, fără a ne gândi că nu suntem.