Despre feminitate şi emancipare

Intr-o seară de cireşar m-am pornit cu doi flăcăi pe lac cu barca. Undeva pe la mijlocul lacului zic: “Ia daţi vâslele la mine! Vreu şi eu să conduc”. Unul din ei schiţase o privire interogativă: “Ce te-o apucat? Eşti sigură?”
Stăteau ambii şi mă măsurau cu priviri diferite. Unul trăgea cu coada ochiului spre mal şi se ruga să nu ne zărească vreun ins cu gură harnică. Altul, mă privea cu interes ştiinţific parcă. Aşa cum priveşti prin lupă evoluţia unei gaze exotice.
Ambii erau siguri că am să renunţ după cel mult 3 minute de vâslit. Dar nu. În extrema mea tinereţe tare mai eram îndârjită la mama. Mai aveam şi o trăsătură de caracter din cauza căreia sufeream cumplit acasă: unde mă angajam, foc şi pară treceam, dar ajungeam până la punctul final. Câteodată singură şi obosită.
I-am plimbat cu barca încă vreo jumate de ceas pe lac, situaţie imposibilă pentru ei, pe care aveau s-o uite cu greu, mai ales că încălzită de-a binelea începeam deja să mă dezbrac…
Acum, peste ani, apreciez răbdarea lor în seara ceea. Băieţi destepţi care nu şi-au pus mintea cu o zburdalnică. Pentru unul din ei chiar era să fac o pasiune. Încă 5 minute şi cedam cu pulsaţie. Ne-am despărţit la timp.
Nu cred că de atunci am pus mâna pe vreo vâslă. Poate pentru că nici nu-mi aduc aminte să fi primit vreo umbră de satisfacţie de la preluarea cârmei pe barcă, dar pun rămăşag că pentru multe femei senzaţia de a fi cu vâsla în mână e sinonimă cu emanciparea. Mie însă, ca să mă simt femeie, nu-mi trebuie să conduc o barcă, ci sa ma aflu la braţul unui căpitan de vas. Feminitatea mea se reduce la pulbere în vânt, fără un bărbat puternic şi protector în preajmă. Şi aşa cum în viaţa asta nu prea am visat la luna de pe cer, nici nu mi-a fost imposibil să am ceea ce-mi doresc, ca femeie, fără a scanda lozinci de emancipare, a-mi antrena muşchii sau a-mi scurta fustele.
Nu cred să fiu o excepţie. Doar că nu fac parte din muierele care dimineaţa scandează vioi «vrem aceleaşi drepturi ca bărbaţii» sau alte bazaconii, iar seara cară saci de ciment pe umeri. Nu. Eu îmi caut de plăcerile mele, iar seara, braţele şi umerii mi-i gătesc pentru dezmierdări.
P.S. Pentru prima dată de la înfiinţarea blogului folosesc tag-ul “emancipare”.

• Jurnalul Soacrei Mici