Am coborât dintr-un ghem de nori negri şi am aterizat pe aeroportul din Oslo. Aerul nordului m-a făcut să mă simt ajunsă pe altă planetă. Planeta pistruilor, pletoşilor, caprelor şi gheţarilor.

Ne-am cazat într-un hostel din Oslo, situat cam în zona centrului pe o străduţă foarte frumoasă. Sigur că am plătit în plus pentru albituri şi brusc preţul nu ni s-a mai părut atât de mic. Şi sigur că o sticlă de cola 0.25 costa 6 euro, iar noi încă nu scăpasem de boala convertirii preţurilor în lei. «Tre să fii debil să plăteşti 80 de lei pentru un gât de apă dulce». Şi ne făceam un ceai din pliculeţele aduse de acasă.

Urma ca a doua zi să pornim în călătoria spre Gheţar, care avea să dureze. Şi a doua zi a venit, când de dimineaţă ne-am îmbarcat într-un autobuz plin-plinuţ cu oameni din vreo 16 ţări cu care ne apucam să străbatem jumătate de Norvegie până în Bergen. Iar din Bergen încă vreo 2 ore până la Gheţar.

View-urile norvegiene sunt fantastice. Eu nu ştiam ce înseamnă fjord şi nici nu ştiam cum se pronunţă până să vin în Norvegia. Iar pe lângă fjorduri sunt sute de cascade care cad din vârful munţilor şi care înconjoară sătucurile mici cu case din lemn. Uneori, după zeci de km de munţi, cascade şi floricele se iveşte câte o  căsuţă mică la care te uiţi şi îţi promiţi că într-o zi o să te muţi în ea. Sau într-o bisercă veche de 200 de ani.

M-a mai trezit din amorţeală mirosul de brânză de capră. Asta tot e parte din farmecul Norvegiei. Doar că mirosul este atât de puternic încât te face să-ţi ascunzi nasul chiar şi într-un autobuz închis. Lângă fabrici stau piramide din bucăţi de brânză puse una  peste alta care aşteaptă să fie împachetate. Sunt zeci de asemenea fabrici. Crescătoriile de capre din apropiere adaugă la parfumul satului norvegian. Noi aveam imunitate, veneam din Chişinău. Australienii şi americanii care călătoreau cu noi păreau însă şocaţi de ceea ce li se întâmplă. Dar se obişnuiau şi ei sau le luau ochii imaginile de peste geam.

Bergen-ul tot nu ţinea cu prietenii noştri americani. Este un oraş pescăresc şi totul miroase a peşte acolo. Totul. Posibil, e de la piaţa de peşte din centrul oraşului. Poate pentru că peste tot se găteşte peşte. Pe lângă asta, e un loc tare colorat şi frumuşel. Un loc de atmosferă, tipic scandinavic, cu multe clădiri vechi lipite una de alta, cu multe pieţişoare şi street cafes. Nu am stat acolo decât pentru prânz şi ne-am continuat traseul spre gheţar.

Pentru cei cu fobie de înălţime, Norvegia nu e o idee bună. Să urci un munte cu străduţe înguste pe care înaintezi cu maximum 5 km/oră şi să îi încredinţezi întreg viitorul tău de succes unui şofer norvegian este un exerciţiu de încredere serios. Prima oră, am tremurat continuu şi am urmărit drumul foarte concentrată ca, dac’ şeva, să alerg din ultimul rând de scaune până la şofer şi să-i sar în ajutor. Până la urmă, am acceptat că probabil, o să mor pe acest drum şerpuit din Norvegia şi într-un final a ajuns să-mi fie totuna. Ca să fie foarte clar – drumurile erau înconjurate de prăpastie. Abruptă. Şi cu fiecare «nivel» pe care îl ridicam, devenea şi mai abruptă. Eu aveam impresia că niciun om normal, niciodată, nu se porneşte pe acest drum şi că nu există viaţă în împrejurimi.

Dar norvegienii şi-au plasat şi un magazin în vârful muntelui. Deci bănuiesc că pentru personalul magazinului, traseul psihedelic era o rutină ordinară. Din magazinul cela mi-am luat o geantă albastră cu cerbi pe care mama o ia acum la cumpărături. Cred că ar trebui să o cer înapoi :).

Autobuzul a rămas acolo şi a acceptat în sfârşit că mai departe nu poate înainta. Noi mai aveam de trecut o bucată de munte până a ajunge la destinaţie. Ajunsesem într-o zonă destul de plată, însă la altitudine mare. Era foarte frumos. Multe izvoraşe peste care păşeam, mult verde, multe flori, câte o căpriţă pe ico-colo şi conturul albastru al Gheţarului care devenea tot mai vizibil. De fapt, el era încă destul de departe pentru că tot mersul nostru pe jos a durat mai mult de 2 ore. Unora li se făcea rău de la altitudine, alţii încă se gândeau la autobuz şi la faptul că urmează să se întoarcă fix pe acelaşi traseu. Tuturor ne era foame. Foarte foame. Şi sete. Dacă în mod miraculos ar fi apărut pe drum un frigider cu Coca Cola, preţul de 6 euro ni s-ar fi părut o dovadă de bunăvoinţă.

Când am ajuns la Gheţar, au încetat toate gândurile gălăgioase. Nici nu ştiam sigur cum să reacţionez la masa imensă de gheaţă, de un albastru carraibean care te înconjoară cât vezi cu ochii şi care îţi provoacă sentimente neaşteptate. Aşa că eu una m-am trântit pe gheaţă, îmbrăcată în combinizoncicul de cosmonaut pe care l-am închiriat special pentru acel moment şi am contemplat. Am privit bucata de gheaţă din depărtare, cât de albastră este şi apoi repede m-am uitat la partea de gheţar de lângă mine ca să văd dacă e la fel de impresionantă sau e numai un efect al distanţei. Şi era la fel de impresionantă.

Organizatorii au pregătit şi un picnic pe gheţar, cu sandwich-uri cu şuncă şi roşii, cu ceai din termos, cu apă plată şi dulciuri. 50 de oameni în salopete care mănâncă buterbroade pe un gheţar din Norvegia. Au fost tare bune. Şi ceaiul numai bun de cald. Şi al doilea ceai tot.

După masă, plini de energie, ne-am apucat să ne dăm pe lunecuşul gheţarului şi să râdem. Nu recomand Riscul de a şchiopăta tot drumul de 2 ore înapoi la autobuz este mare. Dar merită, pentru că drumul înapoi oricum pare mai scurt şi este mult mai pofighist decât primul.

În gheţar sunt şi un fel de tuneluri care s-au format şi cu un ghid special, poţi să îţi dai drumul prin ele. Numai că ai nevoie de câteva ustensile speciale şi de o temperatură mai joasă decât cea de atunci. Altfel, riscul e mare să nu mai poţi ieşi. Asta din to-do list

N-am văzut niciodată nimic asemănător şi nu ştiu dacă voi vedea.  Nu doar ca Gheţarul, dar ca Norvegia în general. Câteva zile m-am uiat la feţele norvegienilor. Femeile lor sunt blonde cu sprâncene albe şi pistrui. Bărbaţii, mai ales cei tineri sunt în majoritate blackeri cu plete lungi şi piercinguri.  În Norvegia, pe timp de vară, toate perdelele din hoteluri sunt negre. Asta îi ajută să doarmă când afară e zi 24/7. Nopţile albe sunt ceva foarte ciudat. Soarele apune, dar afară continuă să fie seară. Şi rămâne aşa până dimineaţa, o seară interminabilă.

Clar că noi am vrut să ieşim la o plimbărică pe străzile din Bergenul nocturn după ce am revenit la civilizaţie. Recepţionista însă ne-a recomandat insistent să rămânem în cameră pentru că “noaptea” în zona centrală a oraşului au loc tot felul de bătăi între clanuri şi că este periculos pentru străini.

Aşa că am tras perdelele negre şi am mers să dormim. Destule evenimente pentru o singură zi :).