adevaruri bibliceGoogle Page Rank

 adevaruri biblice adevaruri biblice


Articole despre Adevarul Bibliei si nu despre "adevarul" religiei
RSS posts

Religie


Comenteaza





Noaptea de păcat a pământului se va termina cu o dimineaţă de bucurie
Noaptea de păcat a pământului se va termina cu o dimineaţă de bucurieO noapte de plâns şi o dimineaţă de bucurie — Două metode de căutare a adevărului — Metoda urmată aici — Scopul acestei lucrări — Diferenţa între studiul reverenţios al Scripturilor şi obiceiul periculos al speculaţiei — Obiectivul profeţiei — Starea religioasă prezentă a lumii, văzută din două puncte de vedere — Întunericul egiptean — Un curcubeu al făgăduinţei — Cărarea celui drept este progresivă — Cauza marii apostazii — Reforma — Aceeaşi cauză împiedică Uarăşi progresul adevărat — Perfecţiunea cunoştinţei nu este un lucru al trecutului, ci al viitoruluiTitlul acestui volum de studii — „Planul divin al veacurilor” — sugerează o progresie sistematică în aranjamentul divin, cunoscută mai dinainte Dumnezeului nostru. Noi credem că din acest punct de vedere, şi nu din altul, se poate vedea că învăţăturile revelaţiei divine sunt atât frumoase cât şi armonioase. Perioada de permisiune a păcatului a fost pentru omenire o noapte întunecoasă care nu va fi uitată niciodată; dar ziua glorioasă a dreptăţii şi favorii divine, ce va fi introdusă prin Mesia, care, ca Soare al Dreptăţii, va răsări şi va străluci deplin şi clar în toţi şi peste toţi, aducând vindecare şi binecuvântare, va fi mai mult decât contrabalansarea nopţii îngrozitoare de plâns, suspin, durere, boală şi moarte, în care a fost atâta vreme creaţia care suspină. „Seara vine plânsul, iar DIMINEAŢA vine veselia.” Psalmul 30:5.((10))Ca din instinct, toată creaţia, în timp ce suspină şi suferă durerile naşterii, aşteaptă, speră şi tânjeşte după ZIUĂ, pe care oamenii o numesc Epoca de Aur; totuşi ei bâjbâie orbeşte, fiindcă nu sunt conştienţi de scopurile îndurătoare ale marelui Iehova. Dar nici chiar cele mai înalte concepţii ale lor despre o astfel de epocă nu corespund nici pe departe cu ceea ce va fi realitatea. Marele Creator pregăteşte „un ospăţ de lucruri grase”, care va uimi creaturile Sale şi va fi excesiv mai mult, mai abundent decât ceea ce în mod rezonabil puteau ele cere sau aştepta. Şi creaturilor Sale uimite, care privesc lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu care întrece toate aşteptările, El le explică: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice DOMNUL. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Isaia 55:8, 9.Deşi noi ne vom strădui în această lucrare, cu succes credem, să punem planul lui Dumnezeu în faţa cititorului interesat şi nepărtinitor într-un mod mai armonios, mai frumos şi mai raţional decât se înţelege în general, aşa cum el se raportează la trecutul, prezentul şi viitorul procedurilor Sale şi cum le explică, totuşi cu hotărâre negăm că acesta este rezultatul înţelepciunii sau capacităţii extraordinare din partea scriitorului. Lumina de la Soarele Dreptăţii, în aceste zori ale Zilei Milenare, este cea care descoperă aceste lucruri ca „adevăr prezent”, cuvenit să fie apreciat acum de către cei sinceri — cei curaţi cu inima.Deoarece scepticismul este în floare, însăşi temelia religiei adevărate şi a adevărului este pusă adesea la îndoială chiar de către cei sinceri. Noi ne-am străduit să descoperim suficient din temelia pe care trebuie zidită toată credinţa — Cuvântul lui Dumnezeu — pentru a da încredere şi siguranţă în mărturia lui chiar şi celui necredincios. Şi ne-am străduit să facem acest lucru într-un mod care va apela la raţiune şi va putea fi acceptat ca temelie. Apoi pe această temelie ne-am străduit să zidim învăţăturile Scripturii în aşa manieră încât, ((A11)) pe cât posibil, chiar simpla judecată umană să-i poată încerca laturile şi unghiurile după cele mai exigente reguli de dreptate pe care ea le poate cere.Crezând că Scripturile revelează un plan consecvent şi armonios, care, dacă este văzut, trebuie să se recomande pe sine fiecărei conştiinţe sfinţite, această lucrare este publicată în speranţa că va ajuta pe cei care studiază Cuvântul lui Dumnezeu, sugerând linii de gândire care se armonizează unele cu altele şi cu Cuvântul inspirat. Cei care recunosc Biblia ca revelaţia planului lui Dumnezeu — şi acestora ne adresăm în special — vor fi de acord fără îndoială că, dacă este inspirată de Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt luate ca întreg, trebuie să descopere un plan armonios şi consecvent cu sine şi cu caracterul Autorului lui Divin. Ca şi căutători ai adevărului, obiectivul nostru trebuie să fie a obţine completul şi armoniosul întreg al planului revelat al lui Dumnezeu; şi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem motiv să aşteptăm acest lucru, deoarece este promis că spiritul adevărului ne va conduce în tot adevărul. Ioan 16:13.Ca cercetători, avem două metode la dispoziţie. Una este să căutăm printre toate vederile sugerate de diferitele secte ale bisericii şi să luăm de la fiecare acel element pe care l-am putea considera adevăr — o sarcină fără sfârşit. O dificultate pe care am întâlni-o prin această metodă ar fi că, dacă judecata noastră ar fi denaturată şi deformată, sau prejudecăţile noastre înclinate în vreo direcţie — şi ale cui nu sunt? — aceste dificultăţi ar împiedica alegerea noastră corectă şi am putea alege eroarea şi respinge adevărul. Iarăşi, dacă am adopta această metodă am pierde mult, pentru că adevărul este progresiv pentru cei care-l caută şi umblă în lumina lui, luminând tot mai mult până la ziua perfectă, în timp ce diferitele crezuri ale diferitelor secte sunt fixate şi staţionare, şi aşa au fost întocmite cu secole în urmă. Şi fiecare din ele desigur conţine o proporţie mare de eroare, deoarece în anumite privinţe importante fiecare le contrazice pe celelalte. Această metodă ar conduce într-un labirint de ((A12)) dezorientare şi confuzie. Cealaltă metodă este să ne debarasăm minţile de orice prejudecată şi să ţinem minte că nimeni nu poate şti mai mult despre planurile lui Dumnezeu decât a revelat El în Cuvântul Său, şi că aceasta le-a fost dat celor blânzi şi umiliţi cu inima; şi ca atare, căutând serios şi sincer numai conducerea şi învăţătura Sa, vom fi conduşi de către marele lui Autor la o înţelegere a planului, pe măsură ce acesta devine cuvenit a fi înţeles, folosindu-ne de diferitele ajutoare pregătite divin. Vezi Efeseni 4:11-16.Această lucrare este special destinată ca ajutor pentru această clasă de căutători ai adevărului. Se va remarca faptul că referinţele ei sunt numai la Scripturi, cu excepţia cazului în care se poate apela la istoria lumii pentru a dovedi împlinirea declaraţiilor Scripturii. Mărturiei teologilor moderni nu i s-a acordat nici o greutate, iar aceea a aşa-zişilor Primii Părinţi a fost omisă. Mulţi dintre ei au mărturisit în armonie cu gândurile exprimate aici, dar noi credem că o greşeală obişnuită la oamenii din prezent şi din toate timpurile este să creadă anumite doctrine fiindcă şi alţii, în care aveau încredere, le-au crezut. Aceasta este evident o cauză rodnică a erorii, pentru că mulţi oameni buni au crezut şi au învăţat pe alţii eroarea, cu o conştiinţă cu totul bună (Faptele 26:9). Căutătorii adevărului trebuie să-şi golească vasele de apele noroioase ale tradiţiei şi să le umple la fântâna adevărului — Cuvântul lui Dumnezeu. Nici o învăţătură religioasă nu trebuie să aibă greutate dacă nu-l conduce pe căutătorul adevărului la acea fântână.Această lucrare este prea mică, chiar şi pentru o examinare generală şi rapidă a întregii Biblii şi a învăţăturilor ei; dar recunoscând graba zilelor noastre, ne-am străduit să fim atât de concişi pe cât ni s-a părut a permite importanţa subiectelor.Celui care studiază cu interes i-am sugera că pentru el ar fi nefolositor să treacă în fugă peste această lucrare, sperând să obţină forţa şi armonia planului sugerat şi a dovezilor scripturale prezentate în ea. Noi ne-am străduit pe tot ((A13)) parcursul să prezentăm diferitele fragmente de adevăr, nu numai într-un astfel de limbaj, dar şi într-o astfel de ordine care să permită cât se poate de bine tuturor claselor de cititori să înţeleagă clar subiectul şi planul general. În timp ce studiul amănunţit şi ordonat este necesar pentru aprecierea oricărei ştiinţe, în mod special este aşa pentru ştiinţa revelaţiei divine. Şi în această lucrare el este dublu necesar prin faptul că, pe lângă că este un tratat asupra adevărurilor revelate divin, este şi o examinare a subiectului (după câte ştim noi) dintr-un punct de vedere complet diferit de acela al oricărei alte lucrări. Nu avem de oferit nici o justificare pentru tratarea multor subiecte de obicei neglijate de creştini — printre altele, venirea Domnului nostru şi profeţiile şi simbolismul Vechiului şi Noului Testament. Nici un sistem teologic care trece cu vederea sau omite cele mai importante trăsături ale învăţăturii scripturale nu trebuie să fie prezentat sau acceptat. Avem încredere totuşi că se va recunoaşte o deosebire mare între studiul serios, cumpătat şi reverenţios al profeţiei şi al altor scripturi în lumina faptelor istorice împlinite, pentru a obţine concluzii pe care judecata sănătoasă sfinţită le poate aproba, şi o practică prea obişnuită a speculaţiei generale care, atunci când se aplică la profeţia divină, este gata să dea frâu liber teoriei nesăbuite şi fanteziei vagi. Cei care cad în acest obicei primejdios, în general se transformă în profeţi (?) în loc de studenţi ai profeţiei.Nici o activitate nu este mai nobilă, mai înnobilatoare decât studiul reverenţios al scopurilor revelate ale lui Dumnezeu — „lucruri . . . în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu a dat profeţii despre viitor, ca şi declaraţii privind prezentul şi trecutul, este de la sine o mustrare de către Iehova a nechibzuinţei unora dintre copiii Săi, care-şi scuză ignoranţa şi neglijează studiul Cuvântului Său zicând: „Există destul în Matei capitolul 5 pentru a mântui pe oricine”. Nici să nu presupunem că profeţia a fost dată numai pentru a satisface curiozitatea legată de viitor. Obiectivul ei evident este de a-l ((A14)) face pe copilul consacrat al lui Dumnezeu familiar cu planurile Tatălui său, pentru ca în acest fel să-şi înroleze interesele şi simpatia în aceste planuri, şi să i se permită să privească atât prezentul cât şi viitorul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Când astfel este interesat în lucrarea Domnului, el poate servi atât cu spiritul cât şi cu înţelegerea; nu numai ca un serv, ci şi ca un fiu şi moştenitor. Revelând acestora ceea ce va fi, contracarează influenţa a ceea ce este acum. Efectul studiului atent nu poate fi altfel decât întăritor pentru credinţă şi stimulator pentru sfinţenie.În ignoranţă de planul lui Dumnezeu pentru recuperarea lumii din păcat şi urmările lui, şi sub ideea falsă că biserica nominală în condiţia ei prezentă este singurul mijloc pentru realizarea acestui plan, astăzi, după ce Evanghelia a fost propovăduită timp de aproape nouăsprezece secole, starea lumii este astfel încât trezeşte îndoieli serioase în orice minte gânditoare atât de greşit informată. Astfel de îndoieli nu sunt învinse uşor cu nimic ce nu este adevăr. De fapt, fiecărui observator care cugetă, din două lucruri trebuie să-i fie evident unul: ori Biserica a făcut o mare greşeală presupunând că în veacul prezent şi în condiţia ei prezentă slujba ei a fost să convertească lumea, ori, altfel, planul lui Dumnezeu a fost un eşec jalnic. Pe care alternativă a dilemei o vom accepta noi? Mulţi au acceptat şi fără îndoială mai mulţi încă o vor accepta pe cea din urmă şi vor umfla rândurile necredinţei în ascuns sau deschis. Unul din obiectivele acestui volum este de a ajuta pe unii ca aceştia care cad astfel în mod nevinovat.La pagina 16 prezentăm o diagramă publicată de „Societatea misionară londoneză” („London Missionary Society”) şi după aceea în Statele Unite de „Consiliul pentru misiuni a femeilor prezbiteriene” („Women’s Presbyterian Board of Missions”). Se numeşte „Un apel mut în favoarea misiunilor externe”. Ea spune o poveste tristă de întuneric şi ignoranţă despre singurul nume dat sub ceruri sau printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi. ((A15)) „Veghetorul” („The Watchman”) — ziarul „Asociaţiei creştine a tinerilor” („Y.M.C.A.”) din Chicago a publicat aceeaşi diagramă şi comentând-o a spus:„Ideile unora sunt foarte ceţoase şi nedefinite în legătură cu starea spirituală a lumii. Acasă şi în străinătate auzim despre glorioasa lucrare de reînsufleţire, despre noi eforturi misionare în diferite direcţii, despre deschiderea una după alta a ţărilor spre Evanghelie şi despre sume mari care sunt dedicate răspândirii ei; şi ajungem la ideea că se fac eforturi adecvate pentru evanghelizarea naţiunilor pământului. Se estimează astăzi că populaţia lumii este de 1.424.000.000 (în 1886 — n.e.), şi, studiind diagrama, vom vedea că mult mai mult de jumătate — aproape două treimi — sunt încă complet păgâni, iar restul sunt în cea mai mare parte fie urmaşi ai lui Mahomed, fie membri ai acelor biserici apostate a căror religie este practic o idolatrie creştinizată şi despre care cu greu se poate spune că ţine sau învaţă Evanghelia lui Cristos. Chiar cu privire la cei o sută şaisprezece milioane de protestanţi nominali trebuie să ne amintim ce mare proporţie în Germania, Anglia şi în această ţară (S.U.A.–n.e.) au căzut în necredinţă — un întuneric mai adânc, dacă este posibil, chiar decât cel al păgânismului — şi ce mulţi sunt orbiţi de superstiţie sau sunt îngropaţi în extremă ignoranţă; aşa încât, în timp ce opt milioane de evrei resping încă pe Isus din Nazaret şi în timp ce mai mult de trei sute milioane care-I poartă numele au căzut de la credinţa Lui, mai mult de o sută şaptezeci milioane se închină lui Mahomed, iar restul enorm al omenirii se închină până în ziua de astăzi la animale şi pietre, la propriii lor străbuni, la eroi morţi sau la diavol însuşi; toţi, într-un fel sau altul, adorând şi servind creatura în locul Creatorului, care este Dumnezeu peste toţi, veşnic binecuvântat. Nu este aceasta îndeajuns pentru a întrista inima creştinilor cugetători?”Cu adevărat acesta este un tablou trist. Şi, deşi diagrama prezintă nuanţe de diferenţă între păgâni, mahomedani şi evrei, toţi sunt la fel, în ignoranţă totală de Cristos. Unii ar putea presupune la început că această vedere referitoare la proporţia de creştini este prea întunecată şi mai curând exagerată, dar noi credem contrariul. Ea arată creştinătatea nominală în cele mai luminoase culori posibile. ((A16)) http://acsib.com/images/chart16c.jpg

((A17))De exemplu, cei 116.000.000 puşi ca protestanţi sunt cu mult peste numărul adevărat. Şaisprezece milioane, credem noi, exprimă mai apropiat numărul membrilor adulţi declaraţi ai bisericii, şi un milion, ne temem, ar fi o estimare prea liberală a „turmei mici”, a celor „sfinţiţi în Isus Hristos”, care „umblă nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Trebuie ţinut minte că o proporţie mare a membrilor bisericii, întotdeauna puşi la socoteală, sunt copiii şi pruncii. Acesta este cazul în special în ţările Europei. În multe dintre acestea copiii sunt socotiţi membri ai bisericii din cea mai fragedă pruncie.Dar întunecat cum pare, acesta nu este cel mai întunecat tablou pe care-l prezintă omenirea decăzută. Decupajul de mai sus prezintă numai generaţiile prezente în viaţă. Când considerăm faptul că în cei şase mii de ani trecuţi, secol după secol au măturat alte mulţimi vaste, care aproape toţi au fost învăluiţi în aceeaşi ignoranţă şi păcat, cât de întunecată este scena! Văzut din acest popular punct de vedere, acesta este cu adevărat un tablou îngrozitor.Diferitele crezuri de astăzi învaţă că toate aceste miliarde ale omenirii, neştiutoare de singurul nume dat sub ceruri prin care trebuie să fim mântuiţi, sunt pe drumul care duce drept spre chinul veşnic; şi nu numai atât, dar toţi cei 116.000.000 de protestanţi, exceptând foarte puţini sfinţi, sunt siguri de aceeaşi soartă. Nu-i de mirare dar, ca aceia care cred astfel de lucruri îngrozitoare despre planurile şi scopurile lui Iehova să fie zeloşi în promovarea proiectelor misionare — mirare este că nu sunt înnebuniţi după ele. A crede cu adevărat aşa, şi a aprecia astfel de concluzii, ar lipsi viaţa de orice plăcere şi ar învălui în tristeţe orice perspectivă luminoasă a naturii.Pentru a arăta că în subiectul despre soarta păgânilor nu am făcut declaraţii false despre „ortodoxie”, cităm din broşura „Un apel mut în favoarea misiunilor externe”, în ((A18)) care a fost publicată diagrama. Propoziţia de încheiere este: „Evanghelizaţi marile generaţii de peste hotare — cele o mie de milioane suflete care mor în disperare fără Cristos, într-o proporţie de 100.000 pe zi”.Dar, deşi aceasta este trista privelişte din punctul de vedere al crezurilor umane, Scripturile prezintă o vedere mai luminoasă, ceea ce aceste pagini au ca scop să arate. Instruiţi de Cuvânt, nu putem crede că marele plan de mântuire al lui Dumnezeu a fost sau va fi vreodată menit să fie un astfel de eşec. Va fi o uşurare pentru copilul dezorientat al lui Dumnezeu, să remarce că profetul Isaia prezice tocmai această stare de lucruri şi remediul ei, zicând: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele; dar DOMNUL va răsări peste tine şi slava Lui se va arăta peste tine. Şi neamuri [păgânii] vor umbla în lumina ta” (Isaia 60:2, 3). În această profeţie, negura mare este luminată de curcubeul făgăduinţei: „Neamuri [popoarele pământului în general] vor umbla în lumina ta”.Neîntrerupta mizerie şi întunecime a lumii, şi progresul lent al adevărului, nu numai că au fost o taină pentru Biserică, dar şi lumea şi-a cunoscut şi simţit starea. A fost un întuneric ce se putea simţi, asemenea întunericului care a învăluit Egiptul. Ca dovadă la aceasta, remarcăm spiritul rândurilor următoare, extrase dintr-o revistă din Filadelfia. Îndoiala şi tristeţea, intensificate de crezurile conflictuale ale diferitelor şcoli, n-au fost încă risipite din mintea scriitorului prin razele adevărului divin emanate direct din Cuvântul lui Dumnezeu:„Viaţă! Taină adâncă! Cine poate să spunăCe trebuinţă are El de-acest slab lut?Format de a Sa mână cu minunată măiestrie —Materie, minte, voinţă şi suflet hotărât;Născut doar ca să moară; moartea — sigur destin.Unde-i atuncea acea boare, acea suflare trecătoare?Căci unul măcar din numărul cel mare,((A19))Care-au trăit, au murit şi mult au suferit,Nu se întoarce să spună planul măreţ —Acel viitor, care-i al tău şi al meu.Te rugăm, o, Doamne, încă o rază trimite,Lumină ce calea să ne arate;Nu pe credinţă bazată, ci o vedere mai clară,Ai nopţii nori întunecaţi să-i facă să dispară;Această îndoială, frică şi spaimă cutremurătoareŞi gândul ce ne strică prezenta binecuvântare.Această minte fără de-ncetare,Mereu cu un avânt mai mareRespinge dogmele prezente,Învăţate de secte şi şcoli disonante,Ca să-ncătuşeze raţiunea cu-a lor reguli şi legi.Vrem să Te cunoaştem aşa precum eşti —Al nostru loc la Tine — şi rolul ce-l avemÎn planul acesta fără egalCreator infinit, şi om.Ridică vălul acesta care vederea acoperă dar,«Să fie lumină!» dă poruncă iar;Dezvăluie taina tronului Tău,Căci noi necunoscutul în beznă căutăm.”La aceasta noi răspundem:A vieţii taină desigilată va spune curândCe bucurie are El în acest slab lut,Format de a Sa mână cu minunată măiestrie,Marcat cu al Său chip: voinţă şi gândire;Născut nu ca să moară, ci o naştere nouăUrmează sentinţei — „pământul în pământ”.Căci Unul din numărul cel mare,Care-a trăit, care-a murit şi mult a suferit,A înviat şi-a dovedit planul măreţ al lui Dumnezeu —Viitorul acela, al tău şi al meu.Al Său Cuvânt dezvăluie acumO rază de lumină nouă, ce ne conduce pe drum;Ce-acum pe credinţă se sprijină,Dar ca şi vederea este de sigură;Şi-ai nopţii nori întunecaţi alungă:De îndoială, frică, spaimă cutremurătoareŞi gândul ce stricat-a prezenta binecuvântare.((A20))Acum, o, Doamne, când fără de-ncetareAceastă minte cu avânt mai mareRespinge dogmele prezente,Învăţate de secte şi şcoli disonante,Ca să-ncătuşeze raţiunea cu-a lor reguli şi legi,Te poate căuta şi cunoaşte aşa precum eşti;Al nostru loc la Tine şi rolul ce-l avemÎn planul acesta fără egal,Creator infinit, şi om.Ridică vălul, descoperă-n măsură deplină,Celor care păşesc în a cerului lumină,A tronului Său taină slăvităAscunsă de veacuri, însă acum descoperită.Astfel de binecuvântare vine acum pentru lume prin dezvăluirea scopului divin şi prin deschiderea Cuvântului divin, binecuvântare şi revelare din care suntem încredinţaţi că acest volum este o parte.Cei care se vor întoarce de la simplele speculaţii ale oamenilor şi-şi vor dedica timpul spre cercetarea Scripturilor, neexcluzând raţiunea, pe care Dumnezeu ne invită s-o folosim (Isaia 1:18), vor afla că un binecuvântat curcubeu al făgăduinţei se întinde pe cer. Este o greşeală a presupune că aceia fără credinţă şi fără îndreptăţirea care urmează credinţei ar putea înţelege clar adevărul: nu este pentru ei. Psalmistul spune: „Lumina [adevărul] este semănată pentru cel drept” (Psalmul 97:11). Pentru copilul lui Dumnezeu se dă o candelă care risipeşte mult din întunericul de pe cărarea lui. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105). Dar numai „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). În realitate, nu este nici unul drept, „nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10); clasa la care se face referire aici este „îndreptăţită prin credinţă”. Numai această clasă are privilegiul să umble pe cărarea care străluceşte tot mai mult — să vadă nu numai dezvăluirea prezentă a planului lui ((A21))Dumnezeu, dar şi lucrurile viitoare. Este adevărat că deşi cărarea fiecărei persoane credincioase este strălucitoare, totuşi aplicarea specială a acestei declaraţii este la cei drepţi (îndreptăţiţi) ca şi clasă. Patriarhii, profeţii, apostolii şi sfinţii trecutului şi prezentului au umblat în lumina ei crescândă; şi lumina va continua să crească dincolo de prezent — „până la miezul zilei”. Este o singură cărare continuă, şi acea lumină continuă şi crescândă este Mărturia Divină, luminând pe măsură ce devine cuvenită.De aceea, „Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în DOMNUL”, aşteptând împlinirea acestei făgăduinţe. Mulţi au atât de puţină credinţă încât nu caută mai multă lumină, şi din cauza necredincioşiei şi lipsei lor de preocupare se permite ca ei să stea în întuneric, în timp ce ar fi putut umbla în lumina crescândă.Spiritul lui Dumnezeu, dat să îndrumeze Biserica în adevăr, va lua din lucrurile scrise şi ni le va arăta; dar în afară de ceea ce este scris noi nu avem nevoie de nimic, deoarece Sfintele Scripturi pot să înţelepţească spre mântuire, prin credinţa care este în Isus Cristos. 2 Timotei 3:15.Deşi încă este adevărat că „întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele”, lumea nu va rămâne întotdeauna în această stare. Suntem asiguraţi că „vine dimineaţa” (Isaia 21:12). După cum Dumnezeu face acum ca soarele natural să răsară peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, tot aşa, în ziua Milenară Soarele Dreptăţii va străluci în folosul întregii lumi şi „va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului” (1 Corinteni 4:5). El va risipi aburii nocivi ai răului şi va aduce viaţă, sănătate, pace şi bucurie.Privind în trecut, aflăm că atunci lumina n-a strălucit decât plăpând. Promisiunile veacurilor trecute erau vagi şi nedesluşite. Promisiunile făcute lui Avraam şi altora, şi reprezentate tipic în legea şi ceremoniile Israelului trupesc, au fost doar umbre şi au dat numai o idee vagă despre scopurile minunate şi îndurătoare ale lui ((A22)) Dumnezeu. Ajungând în zilele lui Isus lumina a crescut. Până atunci speranţa cea mai înaltă fusese că Dumnezeu va aduce un eliberator pentru a salva pe Israel de vrăjmaşi şi pentru a-l înălţa ca naţiune de căpetenie a pământului, poziţie de putere şi influenţă în care Dumnezeu îl va folosi ca mijloc pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Oferta făcută lor, de moştenire în împărăţia lui Dumnezeu pe condiţiile cerute, a fost atât de diferită de ceea ce aşteptaseră ei, iar perspectivele clasei în alegere ca să ajungă cândva la mărirea promisă, considerate din exterior şi omenesc, erau atât de puţin probabile încât toţi, în afară de puţini, au fost orbiţi astfel faţă de mesaj. Orbirea şi ostilitatea lor faţă de mesaj a crescut în mod natural când, în desfăşurarea planului lui Dumnezeu, a venit timpul cuvenit pentru a-l extinde şi a face ca invitaţia de a participa la Împărăţia promisă să se poată aplica la fiecare creatură de sub ceruri, care prin exercitarea credinţei să fie socotită un copil al credinciosului Avraam şi moştenitor al făgăduinţei făcute lui.Dar după Cincizecime, când Evanghelia prezentată de Isus a ajuns să fie înţeleasă, Biserica a văzut că binecuvântările pentru lume urmau să aibă un caracter durabil, şi că pentru realizarea acestui scop Împărăţia va fi spirituală şi va fi compusă din israeliţi adevăraţi, o „turmă mică” aleasă atât dintre evrei cât şi dintre neamuri, pentru a fi înălţată la natură şi putere spirituală. De aceea citim că Isus a adus la lumină prin Evanghelie viaţa şi nemurirea (2 Timotei 1:10). Şi din zilele lui Isus străluceşte încă mai multă lumină, după cum El a prezis că va fi, spunând: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va vesti lucrurile viitoare”. Ioan 16:12, 13.Totuşi, după ce apostolii au adormit, a venit un timp când majoritatea Bisericii a început să neglijeze candela şi să caute conducerea învăţătorilor omeneşti; iar învăţătorii, umflaţi de mândrie, şi-au însuşit titluri şi funcţii şi au ((A23)) început să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu. Apoi gradual a luat fiinţă o clasă specială numită „cler”, care s-au privit pe ei înşişi şi au fost priviţi de alţii ca îndrumători cuveniţi spre credinţă şi practică, separat de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, în timp s-a dezvoltat marele sistem al papalităţii, printr-un respect necuvenit faţă de învăţăturile oamenilor failibili şi printr-o neglijare a Cuvântului infailibilului Dumnezeu.Grave au fost într-adevăr rezultatele rele produse de această neglijare a adevărului. După cum toţi ştiu, ambele, biserica şi lumea civilizată, au fost aproape cu totul înrobite de acest sistem şi conduse spre a adora tradiţiile şi crezurile oamenilor. Pentru a ieşi din această robie, s-a dat o îndrăzneaţă şi binecuvântată lovitură pentru libertate şi pentru Biblie, prin ceea ce este cunoscut ca Reformă. Dumnezeu a ridicat luptători îndrăzneţi pentru Cuvântul Său, printre care au fost: Luther, Zwingli, Melanchthon, Wycliffe, Knox şi alţii. Aceştia au atras atenţia asupra faptului că papalitatea a dat la o parte Biblia şi a pus în loc decretele şi dogmele bisericii, şi au scos în relief câteva din învăţăturile şi practicile ei eronate, arătând că erau construite pe tradiţii contrare adevărului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Aceşti reformatori şi aderenţii lor au fost numiţi protestanţi, pentru că au protestat împotriva papalităţii şi au pretins Cuvântul lui Dumnezeu ca singura normă corectă de credinţă şi practică. În zilele Reformei multe suflete credincioase au umblat în lumină, atât cât strălucea atunci. Dar din zilele lor încoace protestanţii au făcut puţin progres, deoarece, în loc să umble în lumină s-au oprit în jurul conducătorilor lor favoriţi, dornici să vadă cât vedeau ei, dar nimic mai mult. Ei au pus hotare progresului lor în calea adevărului, îngrădind împreună cu puţinul adevăr pe care-l aveau multă eroare adusă de la biserica „mamă”. Majoritatea creştinilor au un respect superstiţios pentru crezurile formulate astfel cu mulţi ani în urmă, presupunând că ((A24)) acum nu se poate cunoaşte mai mult decât au cunoscut reformatorii despre planurile lui Dumnezeu.Această greşeală a fost costisitoare, deoarece, pe lângă faptul că atunci numai puţine principii mari ale adevărului au fost recuperate din gunoiul erorii, există caracteristici speciale ale adevărului care-şi au timpul cuvenit în mod constant, şi creştinii au fost lipsiţi de acestea prin gardurile crezurilor lor. Pentru a ilustra: A fost un adevăr în zilele lui Noe, şi unul care cerea credinţă de la toţi cei care voiau să umble în lumina de atunci, că venea un potop, în timp ce Adam şi alţii nu ştiuseră nimic despre el. N-ar fi propovăduire de adevăr a propovădui acum un potop viitor, dar sunt alte adevăruri dispensaţionale care devin în mod constant cuvenite, despre care vom şti dacă umblăm în lumina candelei; astfel, dacă avem toată lumina care a fost cuvenită cu câteva sute de ani în urmă şi numai aceea, suntem într-o anumită măsură în întuneric.Cuvântul lui Dumnezeu este un mare depozit de hrană pentru peregrinii flămânzi de pe cărarea strălucitoare. Există lapte pentru prunci şi hrană tare pentru cei mai dezvoltaţi (1 Petru 2:2; Evrei 5:14); şi nu numai atât, dar el conţine hrană adaptată şi pentru diferite anotimpuri şi condiţii; şi Isus a spus că servul credincios va scoate din depozit hrană la timp potrivit pentru casa credinţei — „lucruri noi şi lucruri vechi” (Luca 12:42; Matei 13:52). Ar fi imposibil ca astfel de lucruri să se aducă de la orice crez sau depozit sectar. Am putea aduce unele lucruri vechi şi bune de la fiecare, dar nimic nou. Adevărul conţinut în crezurile diferitelor secte este atât de acoperit şi amestecat cu eroarea, încât frumuseţea lui inerentă şi valoarea lui adevărată nu se pot discerne. Diferitele crezuri se contrazic şi se ciocnesc continuu; şi cum fiecare pretinde o bază biblică, confuzia de gândire şi discordia evidentă sunt puse pe seama Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta a dat naştere la obişnuitul proverb: „Biblia este ca o vioară veche la care se poate cânta orice melodie”.((A25))Ce expresiv este acest proverb pentru necredinţa vremurilor noastre, pricinuită de denaturările Cuvântului şi caracterului lui Dumnezeu prin tradiţii omeneşti, ca şi pentru creşterea inteligenţei care nu se va mai închina cu respect orb şi superstiţios în faţa opiniilor semenilor, ci va cere socoteală pentru speranţa care este în noi. Căutătorul credincios al Cuvântului trebuie să fie totdeauna în stare să dea un argument pentru speranţa lui. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate da înţelepciune şi este folositor pentru doctrină, instruire etc., „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit” (1 Petru 3:15; 2 Timotei 3:15-17). Numai acest singur depozit conţine o rezervă nesecată de lucruri, atât noi, cât şi vechi — hrană la timp potrivit pentru casă. Desigur că nici unul care crede declaraţia scripturală „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care merge mereu crescând până la miezul zilei” nu va pretinde că miezul zilei a venit în timpul lui Luther; şi dacă nu, facem bine să dăm atenţie candelei noastre „ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, PÂNĂ SE VA CRĂPA DE ZIUĂ”. 2 Petru 1:19.Nu este nici suficient că acum ne găsim pe cărarea luminii; trebuie „să umblăm în lumină”, să continuăm să facem progres, altfel lumina, care nu se opreşte, va trece mai departe şi ne va lăsa în întuneric. Dificultatea multora este că şed, şi nu urmează pe cărarea luminii. Luaţi o concordanţă şi examinaţi textele de sub cuvintele şed şi stau, apoi comparaţi-le pe acestea cu cele găsite sub cuvintele umblă şi aleargă, şi veţi găsi un mare contrast. Oamenii „şed (locuiesc) în întuneric” şi cu cei „batjocoritori”, şi stau (se opresc) printre păcătoşi, dar „umblă” în lumină şi „aleargă” pentru premiu. Isaia 42:7; Psalmul 1:1; Evrei 12:1.Perfecţiunea cunoştinţei nu este un lucru al trecutului, ci al viitorului — al viitorului foarte apropiat, suntem încredinţaţi; şi până când nu recunoaştem acest fapt nu ((A26)) suntem pregătiţi să apreciem şi să aşteptăm noi dezvăluiri ale planului Tatălui. Este adevărat, noi încă ne întoarcem la cuvintele profeţilor şi apostolilor pentru toată cunoştinţa prezentului şi viitorului; dar nu pentru că ei au înţeles totdeauna mai bine decât noi planurile şi scopurile lui Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu i-a folosit ca purtători de cuvânt ai Săi, ca să ne comunice nouă şi întregii Biserici de-a lungul Veacului Creştin, adevărul referitor la planurile Sale imediat ce el devine cuvenit. Acest fapt este dovedit cu prisosinţă de apostoli. Pavel ne spune că Dumnezeu a făcut cunoscut Bisericii creştine taina (secretul) voinţei Sale, lucru pe care Şi-l propusese în Sine şi pe care nu-l descoperise niciodată înainte, deşi îl consemnase în cuvinte tainice care n-au putut fi înţelese până când le-a sosit timpul, pentru ca ochii înţelegerii noastre să se deschidă ca să aprecieze „chemarea de sus” destinată exclusiv credincioşilor Veacului Creştin (Efeseni 1:9, 10, 17, 18; 3:4-6). Aceasta ne arată clar că nici profeţii, nici îngerii n-au înţeles sensul profeţiilor rostite. Petru spune că atunci când ei cu nerăbdare au întrebat pentru a le cunoaşte sensul, Dumnezeu le-a spus că adevărurile cuprinse în profeţiile lor nu erau pentru ei înşişi, ci pentru noi, cei din Veacul Creştin. El îndeamnă Biserica să spere încă la mai mult har (favoare, binecuvântare) în această direcţie — încă la mai multă cunoştinţă despre planurile lui Dumnezeu. 1 Petru 1:10-13.Deşi Isus a promis că Biserica va fi condusă în tot adevărul, este evident că dezvăluirea lui urma să fie treptată. Cu toate că în zilele apostolilor Biserica era liberă de multe erori care au apărut sub şi în papalitate, totuşi nu putem presupune că Biserica timpurie a văzut aşa de adânc sau aşa de clar în planul lui Dumnezeu, cum este posibil să se vadă astăzi. Este de asemenea evident că apostoli diferiţi au avut grade diferite de pătrundere în planul lui Dumnezeu, deşi toate scrierile lor au fost şi ele îndrumate şi inspirate de Dumnezeu, cum au fost şi cuvintele profeţilor. Pentru a ilustra diferenţele de ((A27)) cunoştinţă, trebuie doar să ne amintim cursul pentru un timp şovăitor al lui Petru şi al altor apostoli, cu excepţia lui Pavel, când Evanghelia începea să meargă la neamuri (Faptele 10:28; 11:1-3; Galateni 2:11-14). Nesiguranţa lui Petru era în contrast vizibil cu siguranţa lui Pavel, inspirat de cuvintele profeţilor, de procedurile din trecut ale lui Dumnezeu şi de descoperirile directe făcute lui.Pavel evident a avut revelaţii mai bogate decât oricare alt apostol. Lui nu i-a fost îngăduit să facă cunoscute aceste revelaţii Bisericii, nici chiar celorlalţi apostoli în mod complet şi clar (2 Corinteni 12:4; Galateni 2:2), totuşi, în acele viziuni şi revelaţii date lui Pavel putem vedea o valoare pentru întreaga Biserică; pentru că, deşi nu i-a fost permis să spună ceea ce a văzut, nici să prezinte în amănunt tot ceea ce ştia despre tainele lui Dumnezeu în legătură cu „veacurile viitoare”, totuşi ceea ce a văzut a dat forţă, nuanţă şi adâncime de sens cuvintelor lui, pe care, în lumina faptelor ulterioare, a împlinirilor profetice şi a conducerii Spiritului, noi le putem aprecia mai deplin decât Biserica timpurie.Ca întărire pentru declaraţia anterioară, ne amintim ultima carte a Bibliei — Apocalipsa, scrisă prin anul 96 d. Cr. Cuvintele introductive o anunţă ca pe o descoperire specială de lucruri neînţelese înainte. Aceasta dovedeşte în concluzie că, până la timpul acela cel puţin, planul lui Dumnezeu nu fusese complet revelat. Această carte n-a fost vreodată, până acum, tot ceea ce numele ei implică — o descoperire, o REVELAŢIE. În ceea ce priveşte Biserica timpurie, probabil că nimeni n-a înţeles vreo parte a cărţii. Chiar Ioan, care a avut viziunile, a fost probabil neştiutor de semnificaţia celor văzute. El a fost atât profet cât şi apostol; şi în timp ce în calitate de apostol a înţeles şi a arătat ceea ce atunci era „hrană la timp potrivit”, ca profet a rostit lucruri care vor furniza „hrană” pentru casă în vremurile viitoare.În timpul Veacului Creştin unii dintre sfinţi, examinând această carte simbolică, au căutat să înţeleagă viitorul ((A28)) Bisericii, şi fără îndoială că toţi care au citit şi au înţeles chiar şi numai o parte din învăţăturile ei au fost binecuvântaţi aşa cum a fost promis (Apocalipsa 1:3). Pentru unii ca aceştia cartea a continuat să se deschidă, şi în zilele Reformei a fost un ajutor important pentru Luther în a decide că papalitatea, căreia i-a fost serv conştiincios, era într-adevăr „Anticristul” menţionat de apostol, a cărui istorie vedem acum că ocupă o parte atât de mare din acea profeţie.Astfel Dumnezeu dezvăluie treptat adevărul şi revelează nemărginitele bogăţii ale harului Său; şi ca urmare acum este cuvenită mult mai multă lumină decât în oricare alt timp trecut din istoria Bisericii.„Şi noi splendori vom mai vedea,Lumină care creşte încă.”
Planul lui Dumnezeu
Planul lui DumnezeuExistă  patru puncte principale în planul lui Dumnezeu:1. Prin permisiunea răului, creația inteligentă a lui Dumnezeu va învăța rezultatele neascultării și păcatului. 2. Dumnezeu va oferi o cale pentru recuperarea omenirii și va acorda celor doritori o oportunitate pentru viața veșnică. Această recuperare este prin sacrificiul ispășitor al lui Isus Hristos. 3. Din întreaga omenire, Dumnezeu selectează și dezvoltă o clasă aleasă. Acești adevărați creștini vor primi ca răsplată a credinţei lor nemurirea. 4. Prin Isus și această clasă aleasă, Dumnezeu va îndepărta păcatul şi va restabili armonia dintre El şi om, aşa cum a fost la început în Eden.Motivația din spatele tuturor acțiunilor lui Dumnezeu este  dragostea . Dumnezeu a permis lui Satan să-i ispitească pe primii noștri părinți, Adam și Eva, aducând astfel păcatul în lume ( Romani 5:12 ). Acest lucru a fost  permis de iubire.  Înțelepciunea lui Dumnezeu recunoaște că  experiența este cel mai bun învățător.  Astfel, Dumnezeu a permis umanității (și îngerilor) să învețe despre și să experimenteze devastarea păcatului - ura, egoismul, sărăcia, lăcomia, boala, suferința ... moartea. Când faptele omenirii devin atât de groaznice și devastatoare încât, dacă ar fi continuat, nici o carne nu ar trebui salvată ( Matei 24:21 , 22 ), Dumnezeu va interveni cu putere. Psalmistul scrie: "Vino și vezi ce a făcut DOMNUL,  pustiile pe care le-a adus pe pământ, el  face ca războaiele să înceteze  până la marginile pământului ... El spune:" Stați liniștit și știți că Eu sunt Dumnezeu " (Psalmi 46: 8-10 )Înainte de întemeierea lumii ( 1 Petru 1:20 ), Dumnezeu a făcut planuri pentru răscumpărarea omului. Isus a fost de acord să moară pentru Adam (și posteritatea sa). „În Adam  toți  mor, așa și în Hristos  toți  vor învia,“ I Corinteni 15:21 , 22 . Curând «toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară» , Ioan 5:28 , 29 În timpul învierii, Dumnezeu va da fiecărui individ şansa pentru a obține  viața veșnică . Aceasta este  ziua judecății.  Atunci omenirea va învăța neprihănirea. ( Isaia 26: 9 , Ieremia 31:29 , 30 ). Între cădere și restaurarea omenirii, Dumnezeu are un plan mai mare. Persoanele fizice sunt testate cu privire la faptul dacă Îl iubesc sau nu pe Dumnezeu cu toată ființa lor. Isus a primit prima ocazie. Din cauza ascultării Sale, El a fost înălțat într-o poziție mai presus de ceea ce a avut în existența sa preumană. "La înfăţişare a fost găsit ca un om, sa smerit și sa supus până la moarte, chiar și moartea crucii. De aceea  și Dumnezeu la înălțat foarte mult  și I-a dat un nume care este mai presus de orice nume". ( Filipeni 2: 8 , 9 ) Astfel, Hristos a devenit primul dintr-o nouă creație. ( Evrei 10:20 )Era dorința lui Dumnezeu, era dragostea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu era  ca el să aibă o  familie spirituală.  ( Efeseni 1: 4 ) În timpul acestui Veac Evanghelic, o  mică turmă  dezvoltă credință și ascultare. Ei se conformează chipului fiului său (Hristos) și vor primi (uniți cu Hristos)  gloria, onoarea și nemurirea . (Romani 2: 7, 1 Corinteni 15:53)) Hristosul (Isus și Biserica Sa) vor inaugura pacea. Atunci omenirea va fi restaurată la perfecțiune. "Căci el trebuie să domnească până când își va pune toți vrăjmașii sub picioarele lui. Ultimul dușman care va fi eliminat este moartea ... Și atunci când toate lucrurile sunt supuse lui, atunci Fiul însuși va fi supus celui care ia supus totul , pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți,“ .  Acesta este planul lui Dumnezeu.
Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”
Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”„Iata, voi preface Ierusalimul intr-un potir de ametire pentru toate popoarele din jur …; si o piatra grea pentru toate popoarele. Toti cei care o vor ridica vor fi raniti …; .” Zaharia 12: 2, 3Declaratiile recente ale unui conducator de stat islamic in legatura cu dorinta de a vedea Israelul sters de pe harta lumii, gandim ca au legatura cu statutul Ierusalimului. Biblia insa, este plina de marturii ca Dumnezeu pe evrei „ii va aduce inapoi”, „ii va planta in tara lor si nu vor mai fi smulsi” (Amos 9:14, 15) si Israelul „va fi pentru totdeauna locuit si Ierusalimul din generatie in generatie” (Ioel 3:20). Ierusalimul a fost si va fi capitala Israelului. Daca Israelul ar fi sters de pe harta lumii, ar insemna ca toate aceste marturii biblice nu s-ar putea implini si ca Biblia n-are valoare. Aceasta dorinta, de a avea Ierusalimul in posesie, sigur este un potir de ametire, care-i face pe unii sa aiba pretentii fara suport istoric si biblic. Ierusalimul este si o piatra grea care-i va rani pe cei care o vor ridica, adica cei care se vor impovara cu decizii nedrepte, in defavoarea Israelului, vor avea de suferit. Pe de alta parte, exista fagaduinta ca cei care vor sprijini lucrarea lui Dumnezeu in legatura cu Israelul, vor fi binecuvantati (recititi Geneza 12:2, 3; Numeri 24:8, 9), adica Dumnezeu apreciaza pe acei conducatori de state care au luat si care iau pozitie impotriva declaratiilor de ura si distrugere a statului Israel.Domnul nostru Isus a spus: „…; Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri pana se vor implini timpurile neamurilor” (Luca 21:24). Profetia Domnului nostru s-a implinit, caci Ierusalimul nu mai este calcat in picioare de neamuri. Mai mult, exista promisiunea ca „Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al DOMNULUI; toate popoarele se vor strange la Ierusalim pentru Numele DOMNULUI, si nu vor mai urma inclinarea incapatanata a inimii lor rele” (Ieremia 3:17). Aceasta se va implini in timpul domniei mesianice, cand Satan va fi legat pentru o mie ani ca sa nu mai insele neamurile.Despre Isreal profetul Isaia spune: „In ziua aceea Isreal va fi al treilea, cu Egiptul si cu Asiria (Siria, Irak, Iran), o binecuvantare in mijlocul pamantului. Caci DOMNUL ostirilor ii va binecuvanta zicand: ‘Binecuvantat sa fie Egiptul, poporul Meu si Asiria, lucrarea mainilor Mele si Israel mostenirea Mea!’ ” (Isaia 19: 24, 25). Din aceasta profetie intelegem ca Israel va fi binecuvantat, si la fel si celelalte popoare.Apoi, Domnul nostru vorbind despre Israel le-a spus ucenicilor: „Vedeti smochinul si toti copacii. Cand infrunzesc, voi singuri cunoasteti, vazandu-i, ca de acum vara este aproape. Tot asa, cand veti vedea intamplandu-se aceste lucruri, sa stiti ca imparatia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21:29, 30). Stim ca in Biblie smochinul reprezinta pe Israel, din descrierea pe care o face profetul Ieremia in profetia sa, capitolul 24. Infiintarea statului modern Israel este un semn ca imparatia este chiar foarte aproape
"Vor fi ploi de binecuvântări”
             “Vor fi ploi de binecuvântări”„Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot Muntele [împărăţia] Meu cel sfânt.” Isaia 11:9.R5573 W. T. 15 noiembrie 1914 (pag. 339-342)Obişnuită cum este omenirea cu o conducere şi cu o guvernare greşită, a fost necesar ca Israelului să i se dea asigurare că Împărăţia lui Mesia pe care Dumnezeu o va stabili într-o zi pe pământ nu numai că va avea motive şi intenţii bune, ci va poseda şi putere superioară de cunoştinţă şi judecată. Şi aceasta este ceea ce a subliniat profetul Isaia. Noul Împărat nu va avea nevoie să se bazeze pe canalele obişnuite de informaţie în împărţirea binecuvântărilor Sale şi în administrarea mustrărilor şi pedepselor Sale, ci va poseda o înzestrare cu putere supraomenească prin care va cunoaşte înseşi gândurile şi intenţiile inimii. El nu va avea nevoie să judece după cele văzute sau după cele auzite, aşa cum trebuie să facă toţi conducătorii pământeşti, oricât de bine intenţionaţi ar fi. Isaia 11:3, 4.A fost potrivit, de asemenea, ca Israelul şi toţi ceilalţi să ştie că Împărăţia lui Dumnezeu care va fi stabilită va fi absolut dreaptă şi imparţială; fiindcă experienţa lor a demonstrat că până şi cei mai înţelepţi şi mai buni dintre coducătorii, legiuitorii, judecătorii lor etc., au fost guvernaţi în mare măsură de egoism. Oamenii mari ai acestei lumi au adunat bogăţie pe cheltuiala supuşilor lor şi i-au îmbogăţit pe prietenii lor speciali şi le-au dat privilegii speciale, adeseori pe socoteala celor săraci, a celor neajutoraţi, a celor dispreţuiţi. Prin urmare, Domnul prin profet ne asigură că noul Împărat al pământului va administra echitatea pentru toţi; că cei smeriţi, cei înapoiaţi, cei modeşti şi fără pretenţii, cei care nu au dispoziţia de a-şi impune pretenţiile şi de a-şi afirma drepturile, vor avea ajutorul Său deosebit; şi că cei săraci, cu care puţini simpatizează sau îi încurajează sau îi ajută, vor găsi în noul Împărat un Prieten.Mileniul nu prin evoluţieCei care se aşteaptă ca Împărăţia Milenară să vină ca rezultat al eforturilor prezente, sub ordinea societăţii care predomină acum, şi care cred că lumea se apropie treptat de Mileniu printr-un proces evolutiv, ar trebui să considere cu atenţie acest Cuvânt al Domnului prin profet, aşa cum este arătat în textul şi contextul nostru. Profetul declară că atunci când Mesia va lua frâul guvernării, primul Său pas va fi să judece pe cei săraci şi să mustre pe cei bogaţi cu echitate, în interesul celor smeriţi ai pământului. Cum ar putea fi posibil aceasta, dacă echitatea ar fi predominat deja printr-un proces treptat, aşa încât să nu mai fi existat săraci şi bogaţi şi aşa încât toţi să devină smeriţi?Alte Scripturi în armonie cu această mărturie a profetului Isaia arată că însăşi lucrarea pe care Domnul nostru o va face la începutul Domniei Sale va fi să corecteze greşelile care vor predomina atunci. Însuşi Domnul nostru sugerează că pământul va fi departe de a fi într-o stare binecuvântată la a Doua Venire a Sa, când El pune întrebarea: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8.) Revelatorul de asemenea dă o mărturie clară asupra acestui subiect. El spune: „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor. … Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei care se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să distrugi pe cei care distrug pământul!” Apocalipsa 11:15-18.Biblia este armonioasă şi consecventăMulte Scripturi au aceeaşi semnificaţie. Poziţia Bibliei este armonioasă şi consecventă pe tot cuprinsul ei. Ea descrie timpul prezent în care păcatul predomină, ca „lumea rea de acum”, în care „prinţul acestei lumi” stăpâneşte şi în care poporul adevărat al Domnului, Corpul lui Cristos, moştenitorii Împărăţiei, „suferă violenţă” (după Biblia engleză — n. t.) şi declară că această violenţă produce pentru cei care sunt deprinşi în mod corect prin ea un caracter care va fi aprobat de Domnul. Scripturile arată că sfinţilor credincioşi ai lui Dumnezeu care suferă acum li se va da această Împărăţie glorioasă nouă ca moştenire împreună cu Mesia. Lor li se va da stăpânirea „pretutindeni sub ceruri”, aşa cum i-a declarat îngerul profetului Daniel (Daniel 7:27). Iehova va lua această domnie cu forţa de la „prinţul acestei lumi”, Satan, şi o va da Fiului Său, a cărui Mireasă va avea parte de Împărăţia Mirelui ei. Acest transfer se va îndeplini într-un Timp de mare Strâmtorare, care va încheia această lume prezentă, ordinea socială prezentă.În contextul nostru profetul continuă spunând: „Va lovi pământul cu toiagul gurii Lui şi va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui”. Este foarte evident deci, că la timpul stabilirii Împărăţiei vor exista nu numai săraci care vor avea nevoie de ajutor şi sprijin, dar vor exista şi răi. Toiagul gurii lui Mesia semnifică judecăţile pe care El le-a exprimat deja şi care au trecut în mare parte neobservate de către creştinătate. Ne amintim declaraţia Sa: „Pe cine Mă respinge şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l judece: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va judeca în ziua de pe urmă” (Ioan 12:48) — Ziua Judecăţii, acum prezentă, din 1874 încoace. Creştinătatea în general a recunoscut dreptatea Cuvântului Domnului, dar cei care încearcă să trăiască în armonie cu acel Cuvânt sunt remarcabil de puţini. Ca urmare, când va veni timpul de a se face „din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb”, şi când această judecată va începe cu Casa nominală a lui Dumnezeu, sistemele nominale vor cădea — condamnate de acel Cuvânt.Numai puţinii credincioşi, mărgăritarele Domnului, vor „fi socotiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla” în lume, când, aşa cum este descris în altă parte, „în mânia Lui Domnul le vorbeşte omenirii, şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte” — când El Se va răzbuna pe duşmanii Săi şi-i va răsplăti pe cei ce au cunoscut voinţa Stăpânului, dar n-au făcut-o. „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. „De aceea, aşteptaţi numai, zice Domnul, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze îmesajş curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând” (Ţefania 3:8, 9). „Dreptatea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul mijlocului Său” (Isaia 11:5). Brâul reprezintă sârguinţă, serviciu; iar anunţul aici este că Mesia va fi un Servitor credincios, sârguincios al lui Dumnezeu, îndeplinind toată lucrarea încredinţată în grija Sa.Schimbări mari în creaţia animalăReferirea din acest capitol 11 al cărţii lui Isaia la schimbarea de dispoziţie în regnul animal, aşa încât lupul şi mielul, leopardul şi iedul, viţelul şi leul vor locui în armonie, este în deplin acord cu prezentările scripturale generale ale „timpurilor restabilirii tuturor lucrurilor”. Nu numai omenirea va fi restabilită, va fi adusă înapoi la condiţia iniţială de perfecţiune umană şi armonie cu Creatorul ei, dar şi animalele inferioare se vor împărtăşi de binecuvântarea şi de restaurarea ordinii care va fi îndeplinită prin Domnia lui Cristos, acum, credem noi, foarte aproape.În relatarea din Geneza nu există nici o aluzie că animalele peste care Adam avea stăpânire erau sălbatice, rele, în vrăjmăşie cu omul. Din contră, implicaţia este că ele erau în completă supunere faţă de stăpânul lor perfect. Putem presupune în mod raţional că în timp ce rasa, aflată sub influenţa distrugătoare a sentinţei morţii, a pierdut tot mai mult din asemănarea cu Creatorul ei, în care a fost creat primul om, în acelaşi timp a pierdut şi puterea de a stăpâni peste animalele inferioare.Natura puterii posedate de către Adam cel perfect mai poate fi încă imperfect găsită în capacitatea superioară a unora din rasa decăzută de a stăpâni creaţia inferioară. Astfel vedem că unii oameni pot exercita forţă şi control mental, nu numai asupra cailor sălbatici, ci şi asupra animalelor feroce din junglă. Adam a fost declarat de către Domnul să fie rege al pământului, şi în această calitate a fost recunoscut de către ordinele inferioare ale creaţiei. După ce omenirea a pierdut puterea ei mentală iniţială de a controla animalele inferioare, s-a ivit o luptă între ele, în care omul a fost constrâns să folosească forţă împotriva forţei, pentru că pierduse stăpânirea asupra creaţiei animale.Prin urmare, restabilirea omenirii la acea poziţie înălţată care a fost pierdută prin păcat implică în mod natural restabilirea creaţiei inferioare la condiţiile originare, aşa cum este sugerat în profeţia pe care o avem în discuţie. Aceeaşi idee este dată în declaraţia că „un copilaş le va mâna”, ori va stăpâni animalele sălbatice când acestea vor fi aduse în relaţia lor cuvenită cu omenirea. În profeţia lui Isaia, capitolul 65:25, se spune cu privire la condiţiile Milenare că „lupul şi mielul vor paşte împreună”. Referirea poate fi la oameni care au avut înainte dispoziţie sau caracter de lup şi de miel; sau se poate referi la animale, sau la amândouă. În oricare din aceste două cazuri expresia semnifică o binecuvântată Domnie a Păcii. Profetul continuă: „leul va mânca paie ca boul şi şarpele se va hrăni cu ţărână”. Dacă aceasta se referă la lei literali, implicaţia ar fi că ei îşi vor pierde dispoziţiile lor carnivore şi că vor suferi unele schimbări care îi vor face ierbivori, cum au fost create animalele la început (Geneza 1:30). S-ar părea să sugereze că animalele nu vor mai fi pradă unele pentru altele.Zorile speranţei pentru lumeExpresia „şarpele se va hrăni cu ţărână” este asemănătoare cu declaraţia din Psalmul 72:9, cu privire la domnia viitoare a lui Mesia: „Vrăjmaşii lui vor linge ţărână”, semnificând distrugerea şarpelui, sau mai degrabă a marelui Adversar, Satan, pe care îl simbolizează şarpele. „Nici un rău, nici o pustiire nu se va face pe tot Muntele [Împărăţia] Meu cel Sfânt, zice Domnul”Naşterea adevăratului Sion, Biserica lui Cristos, va fi motiv de bucurie printre toţi cei care iubesc cu adevărat dreptatea; pentru că, deşi la început el va zdrobi în bucăţi toate speranţele lor de mult îndrăgite, va fi zorile unei speranţe reale pentru întreaga lume. Le va umili mândria şi îi va despuia de toate posesiunile lor îndrăgite şi de ceea ce ei au ajuns să considere drepturile lor. Va zdrobi lăudatele lor instituţii civile, sociale şi religioase, şi va ruina complet ordinea socială actuală. Cu toate acestea, va fi preludiul necesar stabilirii marii Ordini Noi, care va ajunge să fie „dorinţa tuturor popoarelor”, de îndată ce vor vedea marea ei superioritate faţă de vechea ordine.Două clase născute din SionDescriind naşterea „copilului”, a Cristosului, al cărui Cap a fost născut cu mai bine de optsprezece secole în urmă şi al cărui Corp este aproape să se nască, Profetul Isaia exclamă (capitolul 66:7, 8): „Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca săi vină suferinţele, a dat naştere unui fiu. Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un popor dintr-o dată? Abia a intrat în munci, şi fiica Sionului  şi-a şi născut fiii!” Lucrul în mod special minunat pe care profetul îl relatează aici este că un „fiu” se va naşte din Sion înainte ca Sionul să aibă durerile naşterii. Aceasta este o referinţă izbitoare la faptul, învăţat cu claritate în altă parte, că „grâul” copt al Bisericii Evanghelice va fi separat de grâul necopt şi de „neghină” la sfârşitul acestui Veac, că ei vor fi înălţaţi şi glorificaţi înainte de a veni necazul arzător, mistuitor.Acest „fiu” deci este Turma Mică, Corpul lui Cristos, adevăratul Sion. Din Sionul nominal va ieşi această clasă a Primelor Roade, înainte ca sistemul nominal să fie răsturnat; pentru că el va muri în durerile naşterii, şi prin moartea lui va naşte pe fiii ei mai târzii, Mulţimea Mare. În această Zi mare a Domnului, Sionul nominal va da naştere Fiului şi acestor copii de mai târziu.„Aş putea să aduc până la naştere şi să nu las să nască? zice Domnul. Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea? zice Dumnezeul tău”. O, nu! Pe cât este de sigur că s-a născut Capul, pe atât este de sigur că şi Corpul se va naşte. Naşterea se va completa cu siguranţă. Marele Cristos compus va ieşi întreg, fără nici un membru lipsă — şi înainte de a începe durerile naşterii Sionului. Dar „cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva?” Şi astfel, după ce fiul se va naşte, Sistemul Mamă va da naştere, când îi vor veni durerile, unei mulţimi mari de fii! Această Mulţime Mare este descrisă în Apocalipsa venind din „necazul cel mare” şi spălându-şi hainele, pătate şi murdare, şi albindu-le „în sângele Mielului”.După naşterea acestor două clase ale poporului Domnului, va urma naşterea naţiunii evreieşti. Ei vor fi treziţi din somnul Hadesului, în care au fost ca naţiune de peste optsprezece secole. Toate acestea vor avea loc în zorile timpurii ale Zilei lui Cristos. O, ce bucurie va fi! Sionul Trupesc şi Sionul Spiritual se vor bucura împreună! Apoi curând sărmana omenire pedepsită va începe să se alăture la cântecele de laudă Dumnezeului întregului Har. Ce timpuri minunte stau chiar în faţa noastră! Cu toate că nori şi întuneric ascund pentru un timp scurt razele strălucitoare ale binecuvântatelor Zori Milenare, curând gloriosul „Soare al Dreptăţii” se va ridica în splendoare şi razele sale se vor răspândi rapid peste tot pământul, împrăştiind întunericul păcatului, risipind ceţurile erorii şi superstiţiei, şi aducând lumea la lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu.Restabilirea nu este o schimbare de naturăÎntreaga mărturie a Scripturii cu privire la binecuvântările care au să vină peste lume în Noul Veac arată că ele vor fi toate pământeşti. Declaraţia că până şi creaţia inferioară se va schimba la fire este o promisiune că în acea Zi binecuvântată nu va mai exista o condiţie de antagonism şi duşmănie între omenire şi ordinele inferioare ale creaturilor lui Dumnezeu, ci totul va fi în pace şi armonie. Ar fi cu totul fără sens să fie schimbată dispoziţia animalelor, să fie aduse în supunere omului, dacă întreaga rasă ar trebui să fie schimbată în fiinţe spirituale şi să devină ca îngerii. Multe profeţii vorbesc despre omenire în Timpurile Restabilirii ca fiind fiinţe umane, adaptate la pământ şi bucurându-se de binecuvântările pământului. „Fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura” (Mica 4:4). „Vor construi case şi le vor locui … Nu vor construi case, ca altul să locuiască în ele … se vor bucura de lucrul mâinilor lor.” Isaia 65:21-25.Aceste promisiuni pentru lume în general nu fac nici o referire la clasa care este aleasă din mijlocul omenirii în timpul acestui Veac Evanghelic. Promisiunile pentru aceştia sunt toate spirituale. Ei vor fi făcuţi ca şi Cristos, şi Îl vor „vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Ei sunt chemaţi să obţină gloria Lui. Cum au „purtat chipul celui făcut din ţărână”, tot aşa vor „purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:49). Lor li s-a promis o parte în învierea lui Cristos — Întâia Înviere. Ei vor domni ca regi şi preoţi într-o Împărăţie pe care fiinţele pământeşti n-o pot moşteni. „Nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea.” (1 Corinteni 15:50) Ei au fost chemaţi cu o Chemare Cerească. Ei nu sunt din lume, întocmai cum nici Capul şi Domnul lor nu este din lume. Ioan 17:16.De ce nu reuşesc mulţi să înţeleagă Cuvântul lui DumnezeuPentru mulţi greutatea de a înţelege aceste deosebiri vine din faptul că nu împart drept Scripturile, aşa cum l-a sfătuit sf. Pavel pe Timotei zicând: „Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul Adevărului” (2 Timotei 2:15). Acest proces i-ar face capabili să înţeleagă că Împărăţia lui Dumnezeu în sine este formată numai din Domnul nostru Isus şi „mica turmă” a Sa de învingători, cărora El le spune: „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia” (Luca 12:32). Aceştia vor constitui clasa domnitoare, după cum arată multe scripturi. La început oamenii vor fi supuşi acestei Împărăţii spirituale, iar după aceea vor deveni cetăţeni sau membri ai ei, dacă vor veni în armonie cu legile şi reglementările ei într-o stare de împăcare cu Dumnezeu, devenind copiii lui Cristos, care va fi Părintele Veşniciilor pentru lume în timpul Veacului Mijlocitor. El va fi Cel care va aduce întreaga rasă a lui Adam — atât cei care au încă o măsură de viaţă cât şi cei care au coborât în mormânt — de la starea morţii înapoi la perfecţiunea deplină a vieţii, dacă atunci se vor dovedi voitori şi ascultători. Altfel vor fi nimiciţi în Moartea a Doua — distrugere veşnică.Evident Împărăţia n-a venit încăProfetul Daniel, explicând visul lui Nebucadneţar cu privire la Chipul cel Mare, arată că Împărăţia lui Dumnezeu, la început când va fi instaurată, la începutul Veacului Milenar, va fi numai o Piatră mică, ce „s-a dezlipit … fără ajutorul vreunei mâini”, dar care va deveni „un munte mare” şi va umplea „tot pământul” (Daniel 2:31-45). Această Piatră Împărăţie este scoasă din „pământ” de către Domnul. La început este nesemnificativă ca mărime şi lumii i se pare că este fără putere. Dar imediat ce este stabilită în putere, această Împărăţie va lovi „marele chip” al stăpânirii pământeşti şi îl va măcina până la pulbere (în Timpul de Strâmtorare care vine), iar vântul o va sufla. Această Piatră Împărăţie este Muntele Sfânt la care se face referire în Isaia 11:9. Un munte este simbolul scriptural al unei împărăţii. Dealurile par să fie simboluri ale guvernelor mai mici ale lumii. Vezi Isaia 2:2; 40:4; 51:5; 59:18; Ps. 46:2, 3; 97:5.Nu va fi permisă nici o violenţă sau lezare în toată Împărăţia sfântă a lui Dumnezeu, după ce ea va fi stabilită. Iubirea va fi Legea, iar Puterea Divină va fi mijlocul care va aplica acea lege. Toţi cei care nu se vor comforma ei vor fi „nimiciţi din mijlocul poporului”, aşa cum a declarat Domnul prin Apostolul Petru (Fapte 3:23). Ce evident este că această Împărăţie încă n-a venit, când vedem că egoismul este regula printre omenire, în mod individual şi naţional, şi că există multe influenţe ale răului care rănesc şi distrug astăzi în întreaga lume. Aşa că noi continuăm să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Şi credem că această cerere făcută de atâta timp de către sfinţii Domnului va fi împlinită foarte curând.După ce Mesia va fi zdrobit puterea răului, după ce va fi răsturnat toate marile sisteme ale erorii şi ale viciului şi va fi eliberat pe oameni, El va îndeplini binecuvântarea omenirii prin răspândirea cunoştinţei caracterului lui Iehova. Apostolul Pavel de asemenea ne asigură că este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să vină la o cunoştinţă a Adevărului pentru a fi mântuiţi. El ne asigură că nu poate exista nici o mântuire fără cunoştinţă. Nimeni nu va fi vreodată mântuit prin ignoranţă. Până acum numai relativ puţini din milioanele pământului au venit la o astfel de cunoştinţă de Dumnezeu încât să fie în stare să exercite credinţă în El şi în marele Sacrificiu pe care El l-a asigurat pentru întreaga lume.Caracterul cuprinzător al planului de mântuireDar faptul că în viaţa prezentă numai puţini ajung la această cunoştinţă mântuitoare nu zădărniceşte în nici un fel marele Plan Divin, nici nu face ca moartea lui Cristos în folosul întregii rase a lui Adam să fie fără efect. Domnul ne asigură în Cuvântul Său că, la timpul potrivit, adevărata Lumină va lumina „pe orice om” (Ioan 1:9). Aceasta include pe toţi păgânii şi pe toţi cei handicapaţi mintal, care în această viaţă n-au putut înţelege Adevărul, precum şi pe toţi pruncii care au murit înainte de a ajunge la vârsta la care să poată şti despre Dumnezeu şi despre Adevărul Său în Cristos. Include atât pe cei morţi, cât şi pe cei vii. Căci „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”, ci numai numele lui Isus. Astfel Dumnezeu a făcut pregătiri îndestulătoare pentru toţi.Nici nu trebuie să presupunem că cunoştinţa care va ajunge să fie peste întreaga lume în timpul Domniei Mesianice este puţină stropire cu informaţie, aşa cum a ajuns la o parte foarte limitată a lumii ici şi colo, pe alocuri, până în prezent. Poporul Domnului a primit stropii harului şi Adevărului, dar prevederea pentru Veacul viitor va fi abundentă şi universală. Cunoştinţa Domnului va fi adâncă precum oceanul — ca plinătatea mării. Ploi de binecuvântări vor veni peste lume în măsură abundentă. Efectul va fi „ca ploaia pe iarba cosită” (Ps. 72:6). Când iarba este proaspăt cosită şi rădăcinile ei sunt mai accesibile, ce repede răspunde la ploile răcoritoare! Şi ce repede încolţeşte cu vigoare reînnoită! Aşa va fi şi cu omenirea, după ce vor fi scăpaţi de tot ceea ce îi împovărează şi împiedică ploile harului să ajungă la inimile lor. Ce repede vor răspunde ei la aversele răcoritoare şi la ploile de binecuvântări atât de îmbelşugat acordate lor, şi vor încolţi în viaţă şi frumuseţe pe măsură ce vor bea din bogatele provizii de har!
VESTEA CEA SLĂVITĂ
VESTEA CEA SLĂVITĂLuca 2:1-20Mesajul îngeresc al primului Crăciun — „O veste bună, de mare bucurie” — Va fi îndeplinită în timpul Mileniului — Binecuvântarea vine întâi pentru Biserică, apoi pentru lume — Apoi veşnic „pace pe pământ şi bună învoire între oameni” — „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”.„Căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”  Versetul 11 .R5816 WT 15 decembrie 1915 (pag. 376-379)Mesajul îngerilor către păstorii din câmpiile Betleemului devine tot mai preţios pentru fiecare copil al lui Dumnezeu pe măsură ce acesta creşte în har şi cunoştinţă. Pe măsură ce ochii înţelegerii lui se deschid mai larg faţă de lungimile şi lăţimile marelui Plan al Vârstelor al lui Dumnezeu, acest mesaj profetic este tot mai mult apreciat ca un rezumat al întregii Evanghelii. Nu ni se poate atrage atenţia destul de des asupra marelui eveniment care stă la baza acestui Mesaj — naşterea Mântuitorului.Nu contează că 25 decembrie nu este aniversarea reală a naşterii Mântuitorului, ci este probabil aniversarea anunţării de către îngerul Gabriel, aniversarea conceperii Fecioarei Maria, Domnul nostru fiind născut după calendar cu nouă luni mai târziu, sau cam pe la 1 octombrie. Unul atât de mare, a cărui naştere, moarte şi înviere din morţi înseamnă atât de mult pentru familia umană, poate fi amintit şi sărbătorit în orice zi, în fiecare zi, de către toţi cei care apreciază ceea ce a făcut El pentru rasa noastră. Însă, deoarece majoritatea creştinilor s-au obişnuit să sărbătorească 25 decembrie ca ziua naşterii Domnului nostru, noi nu trebuie să protestăm, ci să ne alăturăm tuturor în celebrarea acestei zile cu bucurie în inimă, dându-ne daruri şi semne de amintire unul altuia, copiind astfel favoarea divină, care a dat omenirii pe Fiul lui Dumnezeu ca dar de îndurare şi iubire pentru răscumpărarea noastră.Timp de mai bine de patru mii de ani făgăduinţele lui Dumnezeu, învăluite în mai multă sau mai puţină obscuritate, i-au fost date omenirii, sugerând că în cele din urmă marele blestem al păcatului şi morţii care venise asupra lumii prin neascultarea tatălui Adam în Eden va fi îndepărtat, şi în locul unui blestem, al unei nefericiri, va veni de la Domnul o binecuvântare cu împrospătare de viaţă veşnică. Această lecţie a venit de-a lungul veacurilor prin diferite tipuri, ilustraţii şi făgăduinţe neînţelese până la timpul naşterii Domnului nostru, în special printre evrei, care erau favorizaţi divin şi erau popor de legământ.Deoarece evreii erau un popor cu simţ comercial, mulţi puteau fi găsiţi în toate părţile lumii civilizate. Astfel credinţa într-un Dumnezeu şi speranţa lui Israel într-un Mesia au fost făcute cunoscut, mai mult sau mai puţin, de aceea citim că pe vremea naşterii Mântuitorului nostru „toţi oamenii erau în aşteptarea” unui Mesia care să vină. Fără îndoială că această aşteptare era bazată pe interpretarea profeţiei lui Daniel, care vedem acum că marca clar anul majoratului Domnului nostru, când a împlinit treizeci de ani şi S-a consacrat operei Sale şi a primit conceperea Spiritului Sfânt, ungerea Sa ca marele Preot antitipic şi ca marele Rege antitipic peste Israel şi peste lume. Daniel 9:24-27.DE LA BETLEEM LA NAZARETÎn timpurile vechi existau cetăţi onorabile şi cetăţi de rând. Nazaretul era în general recunoscut ca fiind din a doua categorie, în timp ce Betleemul era în mod distinct din prima — Cetatea lui David, regele preaiubit al lui Israel. Scripturile arată că Maria, mama Domnului nostru, şi soţul ei, Iosif, erau amândoi din linia lui David şi că profeţia care prezicea că Mesia se va naşte în Betleem a fost împlinită într-o manieră aparent accidentală. Mica 5:2.Pe timpul acela Imperiul Roman stăpânea lumea întreagă, evreii fiindu-i supuşi dar aşteptând necontenit pe viitorul Mesia pentru a-i elibera ca să nu mai fie un popor supus şi a-i face o castă conducătoare în Împărăţia Sa, care va avea stăpânire peste toată lumea. Atunci era la putere marele împărat roman Cezar August, care a scos un decret să se facă un recensământ pentru toată lumea cu scop de impozitare etc.Sf. Luca ne informează că drept răspuns la acest decret împărătesc, Iosif şi Maria s-au suit în cetatea lor natală ca să se înscrie; că astfel Isus S-a născut în Betleem; că datorită acelei mari adunări de oameni în acelaşi timp pentru acelaşi scop, locurile de poposit erau puţine şi grajdul hanului era folosit de unii ca adăpost; şi că Iosif şi Maria fiind sosiţi târziu, au fost obligaţi să ocupe aceste locuri umile. Astfel s-a întâmplat că Regele Slavei, a cărui Împărăţie va conduce în curând întreaga lume, a fost născut în zilele trupului Său într-un grajd şi a fost culcat într-o iesle.ÎNGERII ŞI PĂSTORIINobili păstori trebuie să fi fost aceştia, cărora Atotputernicul le-a trimis Mesajul îngeresc în privinţa naşterii lui Isus, Mesia — Mesajul care a răsunat de-a lungul veacurilor şi a ajuns la urechile noastre, Mesajul care ne uimeşte tot mai mult pe măsură ce-i putem pătrunde înţelesul. Întâi, un înger li s-a înfăţişat păstorilor şi le-a liniştit temerile, zicând, „Nu vă temeţi, căci, iată, vă aduc o veste bună”. S-ar părea că frica este unul dintre impulsurile dominatoare ale minţii umane, în special în legătură cu revelaţiile divine.Oamenii îşi dau seama — chiar şi cei mai buni din rasă — că ei sunt imperfecţi şi că Atotputernicul este perfect şi legile Sale sunt perfecte. Lumea pare să-şi dea seama instinctiv că asupra lor zace un blestem sau o condamnare a Atotputernicului, şi instinctiv se teme de încă un blestem, încă o condamnare, dându-şi seama de păcătoşenia ei continuă şi crescândă. Acest lucru este adevărat astăzi despre toţi, în afară de relativ puţini care sunt bine informaţi în privinţa Planului Divin. Astfel subiectul acesta este neplăcut pentru lume — un subiect pe care preferă să-l evite, din cauza unui simţământ de vinovăţie şi a unei frici de cunoaştere şi condamnare mai mare.Le aparţine adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu acum, după cum le-a aparţinut îngerilor atunci, să asigure lumea că Dumnezeu este mai bun decât se tem ei — că Dumnezeu aşa a iubit lumea încât s-o răscumpere de sub sentinţa justă a morţii, blestemul care a venit peste toţi moştenitorii imperfecţiunii şi condamnării lui Adam.„Veste bună” este altă traducere a cuvântului Evanghelie. Ce frumos este gândul că Evanghelia este în mod real şi cu adevărat veste bună! Vai! răstălmăcirile Planului lui Dumnezeu, din cauza cărora atât de mulţi din poporul Său declarat Îi denaturează caracterul şi Cuvântul, şi aplică termenul Evanghelie la diferitele lor mesaje din Veacurile Întunecate, care învaţă purgatoriul şi chinul veşnic drept parte a rasei!Să ne depărtăm de această idee falsă şi să primim adevărul că Evanghelia este veste bună. Îngerul a elaborat mai departe şi a spus că Mesajul său era „veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. O, Mulţumim lui Dumnezeu, Planul Său este mai larg, mai adânc, mai înalt şi mai impresionant decât orice am conceput noi vreodată! Mesajul Evangheliei trebuie să fie veste bună nu numai pentru cei relativ puţini care au acum urechi să audă şi ochi să vadă frumuseţile lui, ci la timpul cuvenit al lui Dumnezeu el trebuie să fie veste bună care va fi mare bucurie pentru toţi oamenii de pretutindeni.După cum fiecare membru al rasei lui Adam a avut parte de căderea lui şi de blestemul morţii care a venit asupra lui ca rezultat al neascultării, tot aşa fiecare membru al rasei a fost inclus în marele sacrificiu răscumpărător pe care Domnul nostru Isus l-a oferit şi care a fost încheiat la Calvar. Planul lui Dumnezeu în Cristos, aşa cum se duce la îndeplinire şi cum în cele din urmă va fi îndeplinit, va însemna mare bucurie pentru tot poporul; iar vestea despre acest fapt a fost dată chiar la momentul naşterii Domnului nostru, fiindcă El a fost Cel prin care în cele din urmă toate lucrurile slăvite ale Scopului şi Planului divin vor fi îndeplinite.LOGICA MESAJULUIMesajul a anunţat faptul că este pentru oameni raţionali, care vor vrea să ştie de ce Dumnezeul cel neschimbător, care a pronunţat odată un blestem asupra rasei, va amenda şi va schimba lucrurile aşa încât să înlocuiască blestemul cu o binecuvântare. Mesagerul a declarat filosofia Planului Divin — „Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos (Mesia), Domnul”. Aici avem cheia întregii declaraţii evanghelice, despre felul în care Dumnezeu a putut fi drept şi în acelaşi timp Îndreptăţitorul păcătoşilor care-L acceptă pe Isus. Rom. 3:26.Cuvântul Mântuitor de aici înseamnă Dătător de viaţă. Ce frumos este gândul că după cum moartea este plata păcatului, blestemul peste rasă, acest Mesia care S-a născut va fi Cel care va salva rasa de sub sentinţă dându-i iarăşi viaţă! Explicaţia felului în care El le va da iarăşi viaţă nu s-a dat, nici nu era necesară atunci. Însă acum, în lumina evenimentelor şi cu explicaţiile furnizate în Noul Testament prin Spiritul sfânt, vedem că sacrificiul voluntar al vieţii Domnului nostru, moartea Lui, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, rezolvă pretenţiile Justiţiei divine împotriva lui Adam, şi astfel, în acelaşi timp, împotriva tuturor care-i împărtăşesc sentinţa lui la moarte, adică a întregii omeniri.Într-adevăr, cu cât vedem mai mult din Planul Divin pentru mântuirea noastră, care a început să prindă formă la naşterea lui Isus, cu atât simţim mai mult că am striga împreună cu corul îngeresc laude Dumnezeului cerurilor, mulţumire pentru îndurarea Sa faţă de copiii oamenilor! Nu era important că pruncul născut în Betleem era Mântuitorul numai în perspectivă, că El n-a putut fi uns să-Şi facă lucrarea până a ajuns la starea bărbăţiei cu treizeci de ani mai târziu. Nu era important că până şi atunci era necesar ca El să-Şi dea viaţa treptat în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale pământeşti, ca să se sfârşească la Calvar. Nu era important nici că învierea Sa a fost la trei zile după moartea Sa, iar înălţarea cu patruzeci de zile mai târziu şi că binecuvântările în general vor fi amânate cu aproape nouăsprezece secole. După cum îngerii s-au putut bucura la prima înmugurire a Planului Divin de Mântuire, tot aşa, toţi care au credinţă în rezultatul final se pot bucura cu o bucurie nespusă şi pot da laudă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi Fiului Său, Domnul nostru.„MÂNTUIŢI ÎN NĂDEJDE”Deşi s-au scurs aproape nouăsprezece secole de când a fost dat Mesajul îngeresc, acesta n-a fost încă împlinit decât într-o măsură limitată prin credinţă, pentru cei care au ochiul şi urechea credinţei — în total „o turmă mică”. Dar vestea rea de mare nefericire pentru aproape tot poporul a fost larg răspândită în numele lui Cristos, spre marea discreditare a Planului Divin şi spre dezonoarea caracterului divin. În loc de a aduce bucurie, mesajul a adus în mod foarte general necaz şi tristeţe, în special pentru cei cu inima blândă şi cu dispoziţie mai generoasă. De fapt putem spune că nici un mesaj despre Domnul Isus n-a ajuns vreodată la toţi oamenii. Chiar şi astăzi, după nouăsprezece secole de propagandă, numai o parte comparativ mică au auzit vreodată de singurul nume dat sub ceruri şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi — că „în nimeni altul nu este mântuire”. Fapte 4:12.Ce vom spune atunci despre mântuirea care a venit pentru cei care au acceptat cu adevărat pe Cristos ca Mântuitorul lor, care se bucură în El ca atare, şi care prin credinţă văd mântuirea lui Dumnezeu începută în inimile lor, dar care încă trebuie să fie împlinită sub întreg cerul? Apostolul o numeşte pe aceasta mântuire prin speranţă. Cuvintele lui sunt, „În nădejdea aceasta am fost mântuiţi” Rom. 8:24.Noi nu suntem mântuiţi în realitate; noi suntem încă înconjuraţi de păcat, durere, suspin, plâns şi moarte; blestemul nu este încă îndepărtat. Tot ce au primit până acum chiar cei mai buni din poporul Domnului este mântuirea prin nădejde, prin credinţă. Totuşi, această anticipare a mântuirii viitoare, a învierii dintre morţi, a participării la gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine promise credincioşilor, este atât de puternică, atât de clară, încât cei care o posedă se pot bucura cu o bucurie negrăită şi plină de slavă, chiar şi în mijlocul încercărilor, dificultăţilor, slăbiciunilor şi condiţiilor nefavorabile ce însoţesc blestemul care este încă peste omenire.O PROFEŢIE A LUCRURILOR BUNEMesajul îngeresc a fost o profeţie a lucrurilor bune care vor fi realizate pentru Biserică şi lume în timpul Vârstei Milenare. Biserica va avea prima binecuvântare. Întâia Înviere va fi compusă numai din cei fericiţi şi sfinţi care vor trăi şi vor domni cu Cristos în timpul miei de ani. Atunci Satan va fi legat, iar influenţele bune ale adevărului şi dreptăţii vor lumina toată lumea (Apoc. 20:1-6). Declaraţia Scripturilor este că eliberarea va veni devreme în dimineaţa Zilei Milenare. După cum spune profetul, „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor”. Ps. 46:5.Dar aşa mult cum ne bucurăm în speranţele glorioase ale Evangheliei puse în faţa noastră care vedem acum, care ne bucurăm acum cu o bucurie nespusă, noi suntem bucuroşi şi că mila şi iubirea divină au aşa lungime şi lăţime, înălţime şi adâncime, încât cuprind toată omenirea şi prevăd o binecuvântare pentru fiecare membru al rasei lui Adam, prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.Această profeţie îşi va avea împlinirea în timpul Mileniului. Marele Mântuitor care deja ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său, Se va ridica în calitate de Rege, Mesia glorificat, şi-Şi va stabili domnia dreptăţii în lume pentru binecuvântarea şi ridicarea fiecărui membru al rasei. În armonie cu spusele apostolului, acelea vor fi Timpurile Înviorării, „Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Dacă Domnul ar fi bazat speranţa lumii pe unele fapte de merit sau dreptate făcute de lume, atunci într-adevăr ne-am fi putut teme — într-adevăr, cu cât am şti mai mult despre lume, cu atât am avea mai puţină speranţă. Dar, dimpotrivă, Domnul a bazat toată propunerea unei binecuvântări viitoare, nu pe vrednicia noastră, ci pe vrednicia şi jertfa Fiului Său. Vi s-a născut un Dătător de viaţă, care este Mesia, Domnul.Cum ne creşte bucuria legată de binecuvântările vârstei viitoare când ştim că încercările şi greutăţile Vârstei Evanghelice prezente sunt supuse supravegherii divine în privinţa interesului Turmei Mici care este acum, mai înainte, adunată de printre oameni — Aleşii, Biserica! Noi vedem că încercările şi dificultăţile prezente sunt cizelările şi şlefuirile necesare pentru dezvoltarea de către noi a roadelor şi darurilor Spiritului sfânt în asemănarea de caracter a iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru, Speranţa noastră, Mirele nostru. Ce gând de bucurie, că în curând numărul aleşilor chemaţi din lume pentru a fi „Mireasa, Soţia Mielului”, se va completa şi ei vor intra în glorie! Ce preţios este gândul că atunci ei vor fi privilegiaţi ca împreună cu Domnul şi Învăţătorul lor să ofere şi lumii favoarea divină a binecuvântării şi ridicării! Ce onoare, privilegiu sau binecuvântare mai înaltă ar fi posibil să vină peste cineva?CÂNTAREA ÎNGERILORDupă ce Cel ceresc a dat Mesajul veştii bune de mare bucurie, o oaste de îngeri li s-a înfăţişat păstorilor zicând, „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pe pământ pace, bună plăcere faţă de oameni”. (După trad. limbă greacă — n.t.) Aceasta de asemenea este o profeţie. Nu este încă adevărată, dar va fi îndeplinită în fiecare amănunt la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, care credem că acum este aproape, chiar la uşă. Dumnezeu nu primeşte încă slavă în locurile preînalte. Încă nu este pace printre oameni. Chiar dimpotrivă. Numele lui Dumnezeu este hulit, nu numai de către cei care cu vulgaritate şi glume triviale iau numele divin în deşert, nu numai de către păgânii care se închină diavolilor şi cred că aceştia sunt dumnezei, ci chiar de către creştini. În fiecare zi numele lui Dumnezeu este hulit de către aceia care pretind a fi poporul Său, care pretind a susţine Numele Sfânt.Căci să se ştie că hula este orice denaturare care aduce dezonoare altuia. Dumnezeu să fie îndurător faţă de noi! deoarece fără îndoială cu o ocazie sau alta fiecare dintre noi am hulit numele Său cel sfânt în această manieră — denaturând caracterul divin şi Planul Divin, înfăţişând pe Dumnezeul Iubirii, al Îndurării, al Dreptăţii şi al Adevărului ca iniţiatorul, plănuitorul şi înfăptuitorul chinului veşnic pentru marea masă a creaturilor Sale umane, născute în păcat, deformate prin neleguire, înclinate spre păcat precum scânteile zboară în sus.Dar Domnul a avut milă faţă de noi fiindcă am făcut-o din ignoranţă. De aceea noi trebuie să avem compasiune faţă de alţii care fiind încă în ignoranţă denaturează pe Dumnezeul nostru; şi puterile noastre trebuie să fie continuu aplecate spre ajutorarea lor, ca ochii înţelegerii lor să se poată deschide mai larg pentru a înţelege lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, şi să cunoască iubirea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea.Observând că pacea pe pământ şi buna plăcere faţă de oameni n-au urmat încă de la naşterea Mântuitorului şi până acum, şi nediscernând că aceasta este o profeţie a ceea ce va trebui să se îndeplinească în timpul Mileniului, mulţi au fost înclinaţi să schimbe traducerea acestui verset aşa încât să spună, „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Totuşi, nici prin această schimbare declaraţia n-ar fi încă adevărată, deoarece nici chiar poporul Domnului n-are pace pe pământ. Pacea pe care o au ei este în inimile lor şi se bazează pe credinţa în Dumnezeu şi în glorioasele lucruri pe care El le-a promis. Însuşi Domnul nostru şi apostolii au mărturisit despre aceasta, asigurându-ne că oricine vrea în prezent să trăiască evlavios va suferi persecuţie şi că vrăjmaşii lui vor fi cei din propria casă. 2 Tim. 3:12; Mat. 10:36.Să nu ne încurcăm pe noi înşine şi să nu prescurtăm mărturia Cuvântului, ci să privim cu ochiul credinţei înainte spre Ziua lui Cristos, în care toate aceste profeţii glorioase îşi vor avea împlinirea, în care pacea va umple într-adevăr Pământul de cunoştinţa slavei Domnului, aducând favoare divină şi îndepărtând blestemul de la întreaga creaţie gemândă, aşa cum este arătat prin apostol. Rom. 8:22.VA FI ÎMPLINITĂ LA TIMPUL CUVENIT AL LUI DUMNEZEUAceastă profeţie nu se va împlini chiar la inaugurarea Mileniului. Numai la sfârşitul lui, când familia umană, prin reglementările Împărăţiei, va fi fost ridicată din păcat, boală, durere, tristeţe şi moarte, sus, sus, la tot ce s-a pierdut în Adam — numai atunci va fi într-adevăr slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, numai atunci va exista pace între oameni. Nu trebuie să înţelegem că întreaga rasă va aprecia iubirea şi favoarea divină, nici chiar după ce ei vor fi văzut dreptatea lui Dumnezeu manifestată în Cristos. Dimpotrivă, Scripturile par să înveţe clar că va fi o clasă care se va dovedi nepotrivită pentru viaţă veşnică, care nu va aprecia favoarea divină. Şi aflăm cu satisfacţie că toţi aceştia vor fi distruşi dintre oameni în Moartea a Doua.Astfel, în cele din urmă, la încheierea Mileniului, Satan şi toţi răufăcătorii cu voia fiind distruşi, va veni timpul, după cum este arătat în Scripturi, când vocea tuturor celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ va fi auzită lăudând veşnic pe Dumnezeu şi pe Miel. Osana! Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Pace şi bună învoire între oameni! Acesta va fi strigătul final al unei rase răscumpărate când marele Plan de Mântuire va fi fost îndeplinit conform Scopului divin de la început, după cum este prezentat în Scripturi.DIN SLAVĂ ÎNTR-O IESLETimpul naşterii Domnului nostru este foarte clar fixat. În Studii în Scripturi, Vol. 2, am intrat în detalii în acest subiect şi nu vom repeta aici concluziile noastre. Renumitul recensământ făcut din ordinul lui Cezar August a cuprins lumea civilizată din vremea aceea, şi conform obiceiului evreiesc fiecare familie şi seminţie şi-a înscris numele.Atât Iosif cât şi Maria, fiind din linia davidică, au mers în Cetatea lui David — Betleem — ca să se înscrie. Cetatea este mică, situată pe coasta unui deal. Hanurile sau hotelurile din acea ţară sunt foarte diferite de ale noastre. Ele nu sunt nici hoteluri nici cârciumi, ci se intră dintr-o curte. Diferite odăi mari, nemobilate, se pun la dispoziţia călătorului care-şi aduce cu sine învelitorile în care doarme, ca şi hrană şi astfel de ustensile casnice uşoare cum doreşte să folosească. La parter sunt prevăzute grajduri pentru cai şi cămile etc., iar în eventualitatea unei aglomeraţii, ca în această împrejurare, nu este un lucru neobişnuit ca oamenii, găsind odăile de sus pline, să se adăpostească aproape tot atât de confortabil în zona grajdurilor.Aşa s-a întâmplat că Mântuitorul nostru a intrat în cea mai umilă manieră în lumea pe care, ca Logos, El o crease (Ioan 1:10). În grajdul hanului supraaglomerat păstorii L-au găsit pe prunc, cum fusese prezis de către îngeri, şi au plecat să anunţe faptul. Însă Maria nu s-a lăudat, ci a aşteptat timpul cuvenit al lui Dumnezeu.
Civilizația la răscruce
Civilizația la răscrucePe măsură ce omenirea crește ca număr, apar probleme tot mai greu de gestionat, dacă privim conglomeratul de popoare și etnii, care acoperă planeta noastră. Aceasta ca o mamă trebuie să sature din ce în ce mai mulți copii, pentru că azi (2018) am depășit numărul de șapte miliarde, iar unii strategi emit idei de a mai frâna procesul demografic, ba chiar de a mai genera ici și colo o epidemie, și de ce nu, câte un război, dacă se poate să fie război mondial, pentru că unul ca, acesta este mai eficace de a reduce numărul populației, ca să ajungă pâinea la toți. Sigur este vorba ca pâinea să ajungă la săraci, pentru că bogătașii, au mai mult decât le trebuie. zic: ” și ce dacă nu au pâine! Să mănânce cozonaci!” Grija bogaților pentru ca săracii de azi să nu moară de foame este mare, pentru că dacă ei mor de foame, cine va ridica trusturile faraonice ale celor care dorm pe saltele umplute cu bani. Dar, poate greșesc, pentru-că dacă stau să mă gândesc bine, ce nevoie au bogații de acești flămânzi din moment ce robotizarea crește rapid?De acum avem roboți zic ei, care lucrează pe gratis și care nu mănâncă niciodată, în timp ce prin hărnicia lor neobosită, ne umplu băncile de bani, și ca să nu plătim impozite le ascundem în ”peștera lui Ali Baba”. Ba unele capete înfierbântate de beția puterii se gândesc să producă soldați mecanici robotizați, care nu simt durerea, nu simt oboseala, nici foamea sau frigul și căldura și cu care să fie invincibili în războaie.Alții mai cu multă școală, fac calcule astronomice și calculează posibilitatea de a popula spațiul cosmic, făcând din planeta Marte o trambulină, un cap de pod ca să evadăm de pe pământ în caz că nu vom mai încăpea pe el, dacă ritmul de înmulțire a populației este în continuă creștere. Cei drept pe Lună am fost, dar ce să-i faci, dacă Luna e mică și nu are apă, iar pe Marte cică s-ar găsi. Numai că și un zbor pe Marte deși planeta este relativ ”aproape” până ajungem pe dânsa, ne crește barba ca la Moș Crăciun . Și apoi cine are bani ca să-și cumpere bilet va zbura. Mai aproape de pământ este planeta Venus, numai că poți să frigi șorici pe ea de fierbinte ce este. Nu e bine pe Venus ! Și atunci mergem pe Marte cu bilet fără întors, pentru că nu se știe dacă ne va ajunge combustibilul la rachetă ca să ne repatriem. Dar.... vedem noi! Duși să fim, după aia ne descurcăm cumva. Și ce dacă Dumnezeu a zis: ” ...căci țărână ești și în țărână te vei întoarce...” Geneza 3:19. Noi nu vrem să ne întoarcem în țărâna pământului din care am fost creați, vrem să murim pe Marte, sau pe care planetă vrem noi.Cei cu mulți bani vreau să fie înmormântați în cimitire care să se învârtă în jurul pământului. Iar alții pe Marte și mai încolo în Calea Lactee.Cer scuze pentru ironiile inserate aici, dar, din cele văzute și citite prin mass media aceste planuri bântuie mințile multor oameni aparent deștepți, dar fără credință în Dumnezeu, iar acea carte veche numită Biblia scrie undeva în paginile ei că: ” Nebunul zice în inima sa : ” nu este Dumnezeu” Psalmul 14:1Unii cred că există Dumnezeu, dar nu cred că Dumnezeu s-a gândit la toate problemele când a proiectat planeta. Deși scrie că n-a făcut-o în zadar ci ca să fie locuită Isaia 45:18; El probabil nu s-a gândit că va veni timpul când oamenii nu vor mai încăpea pe ea, și atunci aici suntem noi ca să rezolvăm problema. Numai că Dumnezeu are alte planuri în favoarea noastră iar noi le respingem și atunci ne întreabă: ” Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere” și adresând-u-se omului de știință î-L întreabă:” Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune dacă ai pricepere.” Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Iov 38:2-4 ( Care sunt legile mecanicii cerești, crezi că legea materiei este doar atât cât cunoști tu)? Chiar crezi că nu m-am gândit cu mii de ani înainte la problemele care te frământă pe tine azi?. De un timp încoace, tu ți-ai făcut viața mai ușoară punând în practică legile materiei pe care ți-am permis ca să le descoperi dar nu tu le-ai elaborat, ci Eu! Citește te rog în cartea Mea unde profetul Meu a scris acolo: ” Tu ai întemeiat pământul și el rămâne tare : După legile Tale stă în picioare totul astăzi” Psalmul 119:90-91. Cunoști toate aceste legi ale universului?Este bune că te preocupă viitorul tău, pentru că Eu ți-am pus în minte ” gândul veșniciei” Eclesiastul 3:11,dar să știi că pentru acesta Eu am luat măsuri, și am proiectat un plan ca tu să te simți fără grijă pe planeta pe care o iubești. Eu M-am gândit la toate ce te frământă, și la altele pe care mintea omenească nu poate să le cuprindă. M-am gândit la toate chiar înainte ca să apară un fir de praf din planeta pe care locuiești, dar să știi un singur lucru, că Pământul este al Meu, nu al tău. Eu L-am creat, nu tu și-l dau ca moștenire la cine ascultă de legea Mea. Pentru tine Eu am sacrificat ce am avut mai scump. Ioan 3:16 Eu am calculat exact câți oameni poate hrăni planeta pe care locuiești, nu este nevoie să mergi ca să locuiești pe alte planete pentru că Pământul este mama ta. Nu te îngrijora și nu lua măsuri necugetate, pentru că îți faci mai mult rău. Eu te-am creat, din materialul acestei planete. Eu ți-am dat viața pe care ai pierdut-o prin neascultare. Pentru aceasta te-am rănit, dar tot Eu te voi vindeca, pentru ca să nu mai faci ce ai făcut. (Osea 6:1-3)Citește scrisoarea Mea de dragoste pentru tine, Ea este Biblia. Nu te lua după filosofii păgâne. Destinul tău nu este scris în stele, nu Horoscopul croiește viitorul omului.Prin prezicerile Apocalipsei nu M-am gândit să te distrug pe tine sau planeta, M-am gândit să distrug răul din tine ca să fie pace în lume, și toți oamenii plăcuți Mie să fie fericiți Luca 2:14. M-am gândit să pun capăt războaielor și nimeni să nu mai învețe arta războiului . M-am gândit ca din armamentul de pe tot globul să te pun să-l transformi în unelte agricole. Isaia 2:4; Mica 4:3 , Fiul Meu a luat măsuri ca să șteargă lacrimile de pe toate fețele Apocalipsa 21:4 ; Isaia 25: 6-9. Să nimicească moartea pe vecie. Să lege pe Satan pentru ca să nu te mai înșele Apocalipsa 20:3. ” Va fi belșug de grâne în țară, până în vârful munților, și spicele lor se vor clătina ca și copacii din Liban; oamenii vor înflori in cetăți ca iarba pământului. (Ps.72:16)Faci bine că ai început oarecum timid să te îngrijești de flora și fauna planetei, și încerci să o protejezi, fiul Meu te-a răscumpărat atât pe tine cât și planeta cu tot ce-i aparține, și o va regenera iar tu vei colabora cu El pentru a o transforma într-un Paradis, ca să te simți bine nu numai câțiva ani, ci veșnic. Te îngrijorează topirea ghețurilor și încălzirea globală? Ei bine să știi că nu a fost totdeauna gheață la poli decât de la potop, și am să-l fac să fie fertil atât acolo cât și în deșerturile pe care am de gând să le ud cu apă ca să fie belșug. (Isaia 35:7) Ești îngrijorat , și că vor dispărea animalele arctice, împreună cu ursul polar? Și la asta M-am gândit și am luat măsuri. Dar tu îți poți imagina că Eu pot transforma genetic toate vietățile de pe pământ ca să redevină vegetariene ca și atunci când Le-am creat? Geneza 1:29-31. Îți poți imagina că eu pot transforma genetic leul ca să pască din nou, iarbă la fel ca și boul? Isaia 11:7 Dar tu cum împarți cu cei din jurul tău darurile Mele? Ai milă de cei săraci, pentru că după cum văd nu ai milă de loc și: ” strigătul secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului oștirilor” Iacob 1-6 Faci rău că nu te întorci la sfaturile Mele ca să trăiești de aceea permit Armaghedonul ca să te umilească pentru că : ”Omul va trebui să-și plece în jos privirea semeață, și îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea” Isaia 2:11 După aceea voi da popoarelor buze curate ca toți să cheme numele Domnului ca să-I slujească într-un gând ” Țefania 3:9Și toate acele lucrări de reașezare a tuturor lucrurilor prin care Eu am vorbit prin gura tuturor profeților din vechime Fapte 3:21 am planificat să în ceapă din Ierusalim. Te întrebi de ce din Ierusalim? Pentru că Ierusalimul este cetatea pe care am ales-o să pun în Ea Numele Meu 1 Regi 11:36În Ierusalim pe muntele Moria M-am jurat lui Avraam ( Geneza 22:16-18) că toate familiile pământului vor fi binecuvântate în seminția lui când era gata să-și sacrifice unicul fiu legitim la porunca Mea. Pe acel munte unde Avraam a renunțat la fiul sau de dragul Meu, Eu de dragul tău am renunțat la fiul Meu ca tu să poți scăpa de moarte. Crezi tu aceasta? ” Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” Ioan 3:16Știu că te apasă un jug greu și că tânjești după eliberare. Știu că vrei să scapi de suferință și moarte, dar te rog nu încerca alte remedii, și nu face legământ cu ea, cu moartea (Isaia 28:15) pentru că Eu am aranjat altfel lucrurile spre binele tău. Iată cum: ” Pun ca temelie în Sion o piatră ( piatra lepădată de zidari, și care nu este altcineva decât fiul Meu), o piatră încercată, o piatră din capul unghiului clădirii ( piramidei) temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă” Dar te rog mai rabdă puțin, pentru că acel ce a murit pentru tine, te va elibera de ” robia stricăciunii” Romani 8:19-22.Ea exemplu de la servul meu apostolul Pavel pentru că pentru el jurământul pe care la-m făcut lui Avraam a constituit ”o puternică îmbărbătare” pe calea îngustă pe care mergea și a cărui speranță, pătrundea (metaforic vorbind) până dincolo de perdeaua dinlăuntru. Evrei 6:13-20Știi că cunoștința de Domnul va acoperii tot pământul cum acoperă fundul mării apele? (Isaia 11:9) Știi că pe pământ Eu pregătesc tuturor popoarelor o viață îmbelșugată și șterg lacrimile de pe toate fețele, pentru că nu va mai fi moarte, nici țipăt nici durere? Isaia 25:6-9; Apocalipsa 21:1-5Știi că întreaga planetă se va conduce dintr-un singur centru și acesta va fi Ierusalimul? Ascultă ce spun eu prin profet:” În vremea aceea ( acest mileniu) Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnului și nu vor mai urma pornirile inimii lor rele” Ieremia 3:17. Știi că legile și regulamentele drepte care vor fi introduse în lume vor porni din Ierusalim, și dacă le vei respecta îți vor aduce mari bucurii ( Isaia 2:2-3; Mica 4:1-4?Sunt informat că vrei să anticipezi lucrarea Mea influențat de Satana și duhurile răutății, să creezi ceea ce Eu am în plan, o Nouă Ordine Mondială. Dacă acest plan ar reuși să fie implementat, de aceste puteri, vei fi din nou încătușat, dar Fiul Meu te va elibera de aceste puteri ale întunericului. ( Apocalipsa 19: 11-20)Să ne bucurăm împreună cu profetul care exclamă: ” Piatra( Isus) pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii, Domnul ( Iehova) a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este ziua ( de o mie de ani) pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea! Doamne ajută! Doamne dă izbândă! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Vă binecuvântăm din casa Domnului. Iehova este Dumnezeu și ne luminează Psalmul 118: 22-27
Ziua de judecata
Ziua de judecataOpinia generală asupra Zilei de Judecată — Este ea scripturală? — Termenii judecată şi zi, definiţi — Câteva zile de judecată menţionate în Scripturi — Prima zi de judecată şi rezultatele ei — O altă zi hotărâtă — Judecătorul — Caracterul judecăţii viitoare — Asemănarea şi deosebirea dintre prima şi a doua judecată — Responsabilitatea prezentă a lumii — Două judecăţi care survin între timp şi obiectivele lor — Estimări foarte diferite ale judecăţii viitoare — Cum au văzut-o profeţii şi apostolii„Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca dupădreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” — „Isus Hristos cel drept”, „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Faptele 17:30, 31; 1 Ioan 2:1; Ioan 5:22.O idee foarte vagă şi nedefinită predomină în legătură cu Ziua de Judecată. Opinia nutrită în general este că Cristos va veni pe pământ, pe un mare tron alb, şi va chema pe sfinţi şi păcătoşi pe rând înaintea Lui pentru a fi judecaţi, în mijlocul unor mari zguduiri ale naturii — cutremure de pământ, morminte deschizându-se, stânci despicându-se, munţi prăbuşindu-se; că păcătoşii tremurând vor fi aduşi din străfundurile de suferinţă veşnică să-şi audă repetate păcatele, doar pentru a se întoarce iarăşi la o osândă veşnică şi nemiloasă; şi că sfinţii vor fi aduşi din cer ca să fie martorii suferinţei şi disperării celor condamnaţi, ca să audă iarăşi hotărârea în propriile lor cazuri şi să se întoarcă. Conform teoriei predominante, toţi îşi primesc sentinţa şi răsplata la moarte, şi judecata aceasta, care, pentru a se deosebi, este numită în mod obişnuit judecată generală, este numai o repetare a acelei prime judecăţi, dar  fără vreun scop imaginabil, deoarece se pretinde că o hotărâre finală şi inalterabilă se dă la moarte.Întregul timp care se presupune a fi destinat pentru această lucrare imensă de judecare a miliardelor este o zi de douăzeci şi patru de ore. Un discurs ţinut recent la o congregaţie din Brooklyn a exprimat opinia generală asupra acestui subiect. S-a ţinut să se facă o relatare detaliată asupra lucrării Zilei de Judecată, reprezentând-o ca terminată în limitele unei singure zile literale.Aceasta este o concepţie foarte imatură şi cu totul lipsită de armonie cu Cuvântul inspirat. Este dedusă dintr-o interpretare prea literală a pildei Domnului nostru cu oile şi caprele (Matei 25:31-46). Ea ilustrează absurditatea încercării de a forţa o interpretare literală asupra unui limbaj figurativ. O pildă nu este niciodată o declaraţie exactă, ci numai o ilustraţie a unui adevăr prin ceva ce în multe privinţe se aseamănă cu el. Dacă această pildă ar fi o declaraţie literală a modului în care va fi condusă judecata, ea s-ar aplica la oi şi capre literale, întocmai cum scrie, şi nicidecum la omenire. Să vedem acum o opinie atât mai scripturală cât şi mai raţională despre lucrarea şi despre rezultatul marii Zile de Judecată pe care a hotărât-o Dumnezeu, opinie cu ale cărei concluzii raţionale şi scripturale trebuie să fie şi sunt de acord toate pildele şi ilustraţiile.Termenul judecată înseamnă mai mult decât numai darea unui verdict. El include ideea unui proces, ca şi a unei hotărâri bazate pe acel proces. Şi acest lucru este adevărat nu numai despre cuvântul englezesc (ca şi despre cel românesc — n.e.) judecată, ci şi despre cuvântul grecesc din care este tradus.Termenul zi, atât în Scripturi cât şi în utilizarea obişnuită, deşi cel mai adesea este folosit pentru a reprezenta o perioadă de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, de fapt înseamnă orice perioadă de timp definită sau specială. Astfel, de exemplu, vorbim despre ziua lui Noe, ziua lui Luther, ziua lui Washington; şi astfel, unde citim în Biblie despre „ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri”, întregul timp de creare este numit zi (Geneza 2:4) — o perioadă lungă, definită. Apoi citim despre „ziua ispitirii în pustie” — patruzeci de ani (Evrei 3:8, 9); „ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2); de asemenea „ziua răzbunării”, „ziua mâniei” şi „ziua de strâmtorare” — termeni aplicaţi la o perioadă de patruzeci de ani la încheierea Veacului Iudeu şi la o perioadă similară de strâmtorare la sfârşitul Veacului Evanghelic. Apoi iarăşi citim despre „ziua lui Hristos”, „ziua de judecată” şi „ziua Lui” — termeni aplicabili Veacului Milenar, în care Mesia va domni peste lume, o va conduce şi o va judeca după dreptate, atât încercând, cât şi dând sentinţă. Şi despre perioada aceea este scris: El va judeca lumea după dreptate, şi în ziua Lui va arăta cine este fericitul şi singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Faptele 17:31; 1 Timotei 6:15). De ce unii ar presupune că această zi de judecată este doar de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, deşi recunosc sensul mai larg al cuvântului zi în alte cazuri similare, este în afara înţelegerii noastre, exceptând presupunerea că au fost influenţaţi de tradiţie, fără o dovadă sau o investigaţie adecvată.Cei care vor consulta cu grijă o concordanţă completă a Bibliei în legătură cu Ziua de Judecată şi vor remarca felul şi volumul de lucrare care trebuie să se realizeze în perioada aceea, vor vedea curând absurditatea opiniei generale şi necesitatea de a se da termenului zi semnificaţia lui mai largă.În timp ce Scripturile vorbesc despre o zi mare de judecată sau de încercare încă viitoare şi arată că masele omenirii vor avea încercarea completă şi sentinţa finală în ziua aceea, ele de asemenea învaţă că au mai fost şi alte zile de judecată, în timpul cărora au fost în încercare anumite clase alese.Prima mare judecată [încercare şi sentinţă] a fost la început în Eden, când întreaga omenire, reprezentată prin capul ei, Adam, a stat în încercare în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul acelei încercări a fost verdictul: Vinovat, neascultător, nevrednic de viaţă; şi pedeapsa aplicată a fost moartea — „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Şi astfel, „în Adam toţi mor”. Încercarea aceea din Eden a fost prima zi de judecată a lumii; şi decizia Judecătorului (Iehova) a fost de atunci întotdeauna aplicată.„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei . . . nedreptăţi.” Ea se poate vedea în fiecare procesiune funerară. Fiecare mormânt este o mărturie a ei. Este simţită în fiecare durere şi suferinţă pe care o trăim — toate fiind rezultatul primei încercări şi sentinţe — sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu, că suntem nevrednici de viaţă şi de binecuvântările asigurate omului la origine când era ascultător şi în asemănarea lui Dumnezeu. Dar omenirea va fi recuperată din sentinţa primei încercări prin acea jertfă pentru toţi, pe care o va acorda marele Răscumpărător. Toţi vor fi salvaţi din morminte şi de sentinţa morţii — nimicirea — care, în vederea acestei răscumpărări, nu mai este considerată moarte în sensul deplin al cuvântului, moarte veşnică, ci mai curând un somn temporar, deoarece în dimineaţa Milenară toţi vor fi treziţi de către Dătătorul de viaţă care i-a răscumpărat pe toţi. Până acum numai Biserica celor care cred în Cristos sunt într-un sens eliberaţi sau „scăpaţi” de această sentinţă şi pedeapsă originară, iar scăparea lor nu este încă reală, ci numai socotită astfel prin credinţă. „Suntem mântuiţi prin speranţă” numai. Eliberarea noastră reală de această pedeapsă cu moartea (venită prin Adam şi de la care scăpăm prin intrarea în Cristos) nu va fi trăită pe deplin până în dimineaţa învierii, când vom fi satisfăcuţi să ne trezim în asemănarea Răscumpărătorului. Dar faptul că noi care am ajuns la o cunoştinţă a planului îndurător al lui Dumnezeu în Cristos „am scăpat de stricăciunea care este  [încă] în lume”, departe de a dovedi că alţii nu vor avea nici o speranţă de scăpare viitoare, mai curând dovedeşte contrariul, pentru că noi suntem primele roade pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Scăparea noastră de la moartea în Adam la viaţa în Cristos este doar o anticipare a eliberării oricărui va vrea să fie eliberat din robia stricăciunii [moartea] la libertatea vieţii, cuvenită tuturor celor pe care Dumnezeu îi va recunoaşte ca fii. Toţi care vreau pot fi eliberaţi din moarte la viaţă, indiferent de deosebirile de natură pe care Dumnezeu le-a prevăzut pentru fiii Săi pe diferitele planuri de fiinţă. Veacul Evanghelic este ziua de încercare pentru viaţă sau moarte a celor chemaţi la natură divină.Dar Dumnezeu a hotărât o zi în care va judeca lumea. Cum se poate aceasta? S-a răzgândit Dumnezeu? A ajuns El la concluzia că hotărârea Lui în încercarea primului om şi sentinţa generală au fost nedrepte, prea aspre, că acum hotărăşte să judece lumea individual? Nu; dacă aşa ar fi cazul, n-am avea nici o garanţie că în încercarea viitoare va fi o hotărâre mai dreaptă decât în cea trecută. Nu fiindcă Dumnezeu consideră nedreaptă hotărârea Lui la prima judecată, ci fiindcă El S-a îngrijit de o răscumpărare din pedeapsa primei judecăţi, pentru ca să poată acorda o altă judecată (încercare) în condiţii mult mai favorabile pentru întreaga omenire — toţi având atunci experienţa cu păcatul şi cu urmările lui. Dumnezeu n-a schimbat nici o iotă din scopul Său originar, pe care l-a alcătuit înainte de a începe lumea. În mod clar ne informează că El nu Se schimbă şi că în nici un caz nu va achita pe cei vinovaţi. El va pretinde întreaga pedeapsă pe care în mod drept a pronunţat-o. Şi acea pedeapsă întreagă a fost plătită de Răscumpărătorul sau înlocuitorul pe care Dumnezeu Însuşi L-a dat — Isus Cristos, care, „prin harul [favoarea] lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”. Dând o răscumpărare pentru rasa lui Adam, cu propria Sa viaţă, Domnul nostru poate în mod drept să facă tuturor o nouă ofertă de viaţă. Această ofertă pentru Biserică este sub Legământul de jertfă (Psalmul 50:5; Romani 12:1); pentru lume va fi sub Noul Legământ. Romani 14:9; Evrei 10:16; Ieremia 31:31.Mai departe suntem informaţi că atunci când Dumnezeu va da lumii această încercare individuală, va fi sub Cristos ca Judecător, pe care Iehova Îl va onora astfel datorită ascultării Sale chiar până la moarte pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu L-a înălţat mult, chiar la natură divină, ca să poată fi Prinţ şi Mântuitor (Faptele 5:31), ca să-i poată răscumpăra din moarte şi să le acorde judecată tuturor celor pe care i-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Dumnezeu a încredinţat toată judecata Fiului şi I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Ioan 5:22. Deci, Cristos cel mult înălţat, glorificat, care aşa a iubit lumea încât Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru ea, este cel care va fi Judecătorul lumii în încercarea ei viitoare promisă. Şi însuşi Iehova L-a numit în această funcţie, chiar pentru acest scop. Deoarece acestea sunt declaraţiile clare ale Scripturilor, nu există nimic de temut, ci, dimpotrivă, există mare pricină de bucurie pentru toţi în aşteptarea Zilei de Judecată. Caracterul Judecătorului este o garanţie suficientă că judecata va fi dreaptă, îndurătoare, şi va avea consideraţia corespunzătoare pentru slăbiciunile tuturor, până când cei dornici şi ascultători vor fi aduşi înapoi la perfecţiunea originară pierdută în Eden.În vechime un judecător era unul care făcea dreptate şi uşura pe cei asupriţi. De exemplu, remarcaţi cum, atunci când erau asupriţi de vrăjmaşii lor datorită încălcărilor împotriva Domnului, Israel a fost tot mereu eliberat şi binecuvântat prin ridicare de judecători. Astfel citim: „Fiii lui Israel au strigat către DOMNUL, şi DOMNUL a ridicat un salvator . . . Otniel. Şi Duhul DOMNULUI a fost peste el. El a judecat pe Israel şi a pornit la război . . . şi mâna Lui a fost puternică . . . . Ţara a avut odihnă patruzeci de ani” (Judecătorii 3:9-11). Astfel, deşi lumea a fost de mult sub  puterea şi asuprirea adversarului Satan, totuşi Acela care plăteşte păcatele tuturor cu propriul Său sânge preţios, curând Îşi va lua marea putere şi va domni. El va elibera şi va judeca pe aceia pe care aşa i-a iubit, încât i-a răscumpărat.Cu această concluzie sunt în acord toate declaraţiile profetice. Este scris: „El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire”. Psalmul 98:9.Această judecată viitoare va fi exact pe aceleaşi principii ca şi prima. Aceeaşi lege de ascultare va fi prezentată, cu aceeaşi răsplată de viaţă şi cu aceeaşi pedeapsă de moarte. Şi cum prima încercare a avut un început, a progresat şi a culminat cu o sentinţă, tot aşa va avea şi a doua; iar sentinţa va fi viaţă pentru cei drepţi şi moarte pentru cei nedrepţi. A doua încercare va fi mai favorabilă decât prima, datorită experienţei câştigate sub urmările primei încercări. Spre deosebire de prima, în a doua încercare fiecare om va sta la probă numai pentru sine, nu pentru altul. Nimeni nu va muri atunci din cauza păcatului lui Adam sau din cauza imperfecţiunilor moştenite. Nu se va mai spune: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii; ci oricărui om care va mânca aguridă i se vor străpezi dinţii”. „Sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:4). Şi atunci va fi adevărat despre lume cum este adevărat despre Biserică acum, că un om nu va fi judecat după ce nu are, ci după ce are (2 Corinteni 8:12). Sub domnia lui Cristos, omenirea va fi treptat educată, instruită şi disciplinată până va ajunge la perfecţiune. Şi când vor fi ajuns la perfecţiune, oamenilor li se va cere armonie perfectă cu Dumnezeu, şi oricine nu va da ascultare perfectă va fi înlăturat, fiind judecat nevrednic de viaţă. Păcatul care prin Adam a adus moarte rasei a fost pur şi simplu un act de neascultare; dar prin acel act el a căzut de la perfecţiune. Dumnezeu a avut dreptul să ceară de la el ascultare perfectă, deoarece a fost creat perfect; şi El va cere tot aşa de la toţi oamenii când marea lucrare de restabilire a lor va fi completă. Nici unuia, cărui în oricât de mic grad îi va lipsi perfecţiunea, nu i se va permite atunci să aibă viaţă veşnică. A nu ajunge atunci la perfecţiune, va însemna a păcătui cu voia împotriva luminii depline şi a capacităţii perfecte.Şi cine va păcătui cu voia, împotriva luminii şi capacităţii depline, va pieri în moartea a doua. Şi dacă cineva, în timpul acelui veac de încercare, sub acea deplină revărsare de lumină, va dispreţui favorurile oferite şi nu va face nici un progres spre perfecţiune timp de o sută de ani, va fi socotit nevrednic de viaţă şi va fi „nimicit”, deşi la o sută de ani acesta va fi într-o perioadă de relativă copilărie. Astfel este scris despre ziua aceea: „Cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Astfel toţi vor trebui să aibă cel puţin o sută de ani de încercare; şi dacă nu vor fi atât de îndărătnici încât să refuze a face progrese, încercarea lor va continua de-a lungul întregii zile a lui Cristos, ajungând la culme numai la încheierea ei.Încheierea judecăţii viitoare a lumii este arătată clar în pilda cu oile şi caprele (Matei 25:31-46), în Apocalipsa 20:15; 21:8 şi în 1 Corinteni 15:25. Aceste scripturi şi altele arată că la sfârşitul ei cele două clase vor fi fost complet separate — ascultătorii şi neascultătorii; cei în armonie cu litera şi spiritul legii lui Dumnezeu şi cei care nu vor fi în armonie cu ele. Cei dintâi vor intra în viaţă veşnică, iar ceilalţi vor fi retrimişi în moarte, stingere („a doua moarte”), aceeaşi sentinţă ca şi la prima judecată, din care fuseseră socotiţi eliberaţi prin Cristos, care a câştigat dreptul de a-i elibera prin plătirea răscumpărării lor — prin moartea Sa. Aceasta va fi a doua moarte a lor. Nu se va mai da nici o răscumpărare pentru ei şi nu va mai exista nici o eliberare sau înviere pentru ei, păcatul lor fiind voit, păcat individual împotriva luminii şi posibilităţii depline, sub cea mai favorabilă încercare individuală.Nu vrem să se înţeleagă că ignorăm responsabilitatea prezentă a lumii, pe care fiecare om o are conform măsurii de lumină de care se bucură, fie că este multă, fie că este puţină, fie că este lumina naturii, fie că este a revelaţiei. „Ochii DOMNULUI sunt în orice loc, văzând răul şi binele” şi „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău” (Proverbele 15:3; Eclesiastul 12:14). Faptele bune şi faptele rele din prezent vor primi o răsplată dreaptă, fie acum, fie mai târziu. „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Timotei 5:24). Nimeni în afară de favorizaţii Domnului, „turma mică”, n-are până acum lumină suficientă ca să-şi atragă pedeapsa finală, moartea a doua. Aici doar aducem în discuţie subiectul responsabilităţii prezente a lumii, lăsând amănuntele pentru consideraţii ulterioare.Între prima şi a doua zi de judecată a lumii intervine o perioadă de aproximativ şase mii de ani, şi în timpul acestei perioade lungi Dumnezeu a selecţionat dintre oameni două clase speciale, în mod special încercându-i, disciplinându-i şi pregătindu-i pentru a fi instrumentele Sale onorate în perioada sau în ziua de judecată a lumii.Aceste două clase sunt numite de către Pavel (Evrei 3:5, 6) casa fiilor şi respectiv casa servilor, cea dintâi fiind compusă din învingătorii încercaţi şi găsiţi credincioşi în timpul dispensaţiei creştine, iar cea de-a doua fiind compusă din credincioşii învingători de dinaintea dispensaţiei creştine. Aceste alegeri speciale în nici un sens nu se suprapun peste judecata sau încercarea promisă lumii în veacul care urmează acestei Dispensaţii Evanghelice. Cei care trec cu succes încercarea pentru oricare din aceste clase speciale nu vor veni la judecată cu lumea, ci vor intra în răsplata lor când lumea va veni la judecată. Ei vor fi agenţii lui Dumnezeu în binecuvântarea lumii — dând oamenilor instrucţia şi pregătirea necesară pentru încercarea şi judecata lor finală. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.Aceste clase special selecţionate au fost odată, ca şi restul omenirii, sub condamnarea adamică, dar prin credinţă au devenit părtaşi la beneficiile morţii lui Cristos. Întâi fiind îndreptăţiţi prin credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi apoi îndeplinind condiţiile care urmează respectivei lor chemări, ei sunt socotiţi vrednici de înălţare la starea de onoare şi autoritate.Încercarea sau judecata ambelor acestor clase a fost mult mai severă decât va fi încercarea lumii în ziua ei de judecată, deoarece a trebuit ca aceştia să se împotrivească lui Satan, prinţul acestei lumi, cu toate uneltirile şi capcanele lui, pe când în ziua de judecată a lumii Cristos va domni şi Satan va fi legat ca să nu înşele neamurile (Apocalipsa 20:3). Aceştia au suferit persecuţie pentru dreptate, pe când atunci oamenii vor fi răsplătiţi pentru dreptate şi pedepsiţi numai pentru nedreptate. Aceştia au avut pe cale mari pietre de încercare şi capcane, care vor fi îndepărtate când lumea va fi pusă în încercare. Dar, dacă încercarea acestor două clase speciale a fost mult mai aspră decât va fi încercarea lumii, şi răsplăţile sunt corespunzător mai mari.Sub denaturările marelui înşelător, Satan, atât lumea cât şi Biserica nominală au fost jefuite de asigurările binecuvântate ale timpului viitor de judecată dreaptă. Ei ştiu că Biblia vorbeşte despre o zi de judecată viitoare, dar o privesc numai cu frică şi spaimă; şi datorită acestei frici nu există pentru ei veşti mai nedorite decât aceea că ziua Domnului este aproape. Ei o plasează departe şi nu doresc să audă de ea, nici măcar să fie menţionată. Ei n-au nici o idee despre binecuvântările păstrate pentru lume sub acea domnie glorioasă a Celui pe care Dumnezeu L-a numit să judece lumea cu dreptate. Printre cele mai mari dintre influenţele orbitoare pe care Satan le-a născocit pentru a ţine pe oameni în ignoranţă în privinţa adevărului referitor la ziua de judecată au fost erorile care s-au strecurat în crezurile şi cărţile de cântări ale diferitelor secte religioase. Mulţi au ajuns să preţuiască aceste erori ca fiind de mai mare importanţă decât Cuvântul lui Dumnezeu.Cât de diferit au privit profeţii şi apostolii acea zi de judecată promisă! Remarcaţi cuvintele profetice triumfătoare ale lui David (1 Cronici 16:31-34). El spune:„Să se bucure cerurileŞi să se înveselească pământul!Să se spună printre neamuri căDOMNUL împărăţeşte!Să urle marea cu tot ce este în ea!Câmpia să se înveselească împreună cu tot ce este pe ea!Atunci copacii din pădure vor cânta de bucurieînaintea DOMNULUI!CĂCI EL VINESĂ JUDECE PĂMÂNTUL.Lăudaţi pe DOMNUL, căci este bun,Căci îndurarea Lui ţine în veac”.Spre acea zi arată şi apostolul, asigurându-ne că va fi o zi glorioasă şi de dorit, şi că toată creaţia suspină după ea şi suferă împreună durerile naşterii — aşteptând pe marele Judecător să elibereze şi să binecuvânteze lumea, precum şi să înalţe şi să glorifice Biserica. Romani 8:21, 22.În Ioan 5:28, 29, o preţioasă făgăduinţă a unei viitoare judecăţi-încercări de viaţă veşnică pentru lume, printr-o traducere greşită este transformată într-un blestem îngrozitor. Conform textului grecesc, cei care au făcut răul — care n-au avut aprobarea divină — vor veni la înviere [ridicându-se la perfecţiune] prin judecăţi, „lovituri”, disciplinări.
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui DumnezeuDe ce a fost permis răul — Corect şi greşit ca principii — Simţul moral — Dumnezeu a permis răul şi-l va folosi pentru bine — Dumnezeu nu este autorul păcatului — Încercarea lui Adam nu a fost o farsă — Ispitirea lui a fost aspră — El a păcătuit cu voia — Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră — Înţelepciunea, iubirea şi dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam — Legea lui Dumnezeu este universalăRău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferinţă de vreun fel — Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferinţele omeneşti, tristeţile, durerile, slăbiciunile şi moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară — păcatul — şi remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noştri părinţi, după ce i-a creat perfecţi şi drepţi? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?Dificultatea se naşte fără îndoială din lipsa înţelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înţelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenţie ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecţiunea, maiestatea şi autoritatea dreaptă a legii Sale, şi să dovedească atât oamenilor cât şi îngerilor urmările rele care decurg din încălcarea ei. În afară de aceasta, prin însăşi natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar şi pentru Dumnezeu, după cum declară Scripturile. Este „cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) şi El „nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2:13). El nu poate greşi, şi de aceea El n-a putut alege decât cel mai înţelept şi cel mai bun plan pentru a-Şi aduce creaturile în viaţă, chiar dacă vederea noastră mărginită ar putea pentru un timp să nu discearnă izvoarele ascunse ale înţelepciunii infinite.Scripturile declară că toate lucrurile au fost create pentru plăcerea Domnului (Apocalipsa 4:11) — fără îndoială pentru plăcerea de a-Şi împărţi binecuvântările şi de a-Şi exercita atributele fiinţei Sale glorioase. Şi, deşi în elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca răul şi răufăcătorii să joace un rol activ, totuşi nu o face de dragul de a face rău şi nici pentru că este aliat cu păcatul, deoarece declară că El nu este „un Dumnezeu căruia să-I placă răutatea” (Psalmul 5:4). Deşi opus răului în toate sensurile, Dumnezeu îl permite (adică nu-l împiedică) pentru un timp, deoarece înţelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lecţie durabilă şi valoroasă pentru creaturile Sale.Este un adevăr evident că pentru fiecare principiu corect există un principiu greşit corespunzător, ca, de exemplu, adevăr şi falsitate, iubire şi ură, dreptate şi nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca, corect şi greşit, prin efectele lor când sunt puse în acţiune. Acel principiu al cărui rezultat, atunci când este activ, este binefăcător şi producător de ordine finală, armonie şi fericire, se numeşte principiu corect; iar opusul, care este producător de discordie, nefericire şi nimicire, se numeşte principiu greşit. Rezultatele acestor principii puse în acţiune se numesc bine şirău; iar fiinţa inteligentă, capabilă să deosebească principiul corect de cel greşit, şi care voluntar se conduce după unul sau după celălalt, se numeşte virtuoasă sau păcătoasă.Această facultate de a face deosebire între principiul corect şi cel greşit se numeşte simţ moral sau conştiinţă. Prin acest simţ moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi în stare să raţionăm despre Dumnezeu şi să recunoaştem că El este bun. La acest simţ moral apelează Dumnezeu întotdeauna ca să-Şi dovedească neprihănirea sau dreptatea; şi prin acelaşi simţ moral a putut Adam discerne că păcatul sau nedreptatea este rău, chiar înainte de a-i cunoaşte toate urmările. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt înzestrate cu acest simţ moral. Un câine are ceva inteligenţă, dar nu până la acest grad, deşi poate învăţa că anumite acţiuni îi aduc aprobarea şi răsplata stăpânului, iar altele îi aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viaţa, dar n-ar putea fi numit păcătos; sau ar putea apăra proprietatea şi viaţa, dar n-ar putea fi numit virtuos — deoarece nu cunoaşte calitatea morală a acţiunilor sale.Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne între ceea ce este corect şi greşit, sau capabil numai de a discerne şi a face ceea ce este corect; dar să-l fi făcut aşa ar fi însemnat să facă doar o maşină vie, şi cu siguranţă nu un chip mintal al Creatorului său. Sau l-ar fi putut face pe om perfect şi cu voinţă liberă, după cum l-a şi făcut, dar să-l fi ferit de ispita lui Satan. În cazul acela, experienţa omului fiind limitată la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile răului din afară sau la ambiţii din interior, ceea ce ar fi făcut viitorul veşnic nesigur şi ar fi existat întotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare şi  dezordine; pe lângă aceasta, binele n-ar fi fost niciodată atât de apreciat dacă nu era pus în contrast cu răul.Dumnezeu Şi-a familiarizat creaturile întâi cu binele, înconjurându-le cu el în Eden, iar apoi, ca pedeapsă pentru neascultare, le-a dat o severă cunoştinţă a răului. Alungaţi din Eden şi lipsiţi de legătura cu El, Dumnezeu i-a lăsat să aibă experienţa bolii, durerii şi morţii, pentru ca astfel să poată cunoaşte veşnic răul, lipsa de sens şi răutatea excesivă a păcatului.Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea şi evaluarea corectă a ambelor principii; „DOMNUL Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:22). De aceasta au parte şi urmaşii lor, numai că ei capătă întâi cunoştinţa răului şi nu pot să-şi dea seama pe deplin ce este binele până când vor avea experienţa lui în Mileniu, ca urmare a răscumpărării lor de către Cel care atunci le va fi Judecător şi Rege.Simţul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este corect şi greşit, ca şi libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trăsături importante ale asemănării lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este corect şi greşit a fost scrisă în constituţia lui naturală. Ea a fost parte a naturii lui, întocmai cum este parte a naturii divine. Dar să nu uităm că acest chip sau asemănare cu Dumnezeu, această natură a omului care la origine avea legea înscrisă în ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influenţa distrugătoare şi degradantă a păcatului; ca atare, acum nu mai este aşa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implică şi capacitatea de a urî; deci putem gândi că Creatorul nu-l putea face pe om în propria Lui asemănare, cu puterea de a iubi şi a face ce este corect, fără capacitatea corespunzătoare de a urî şi a face ce este greşit. Această libertate de alegere, numită liber arbitru sau voinţă liberă, este parte din înzestrarea originară a omului; iar aceasta, împreună cu măsura deplină a facultăţilor lui mintale şi morale, l-au constituit într-un chip al Creatorului. Astăzi, după şase mii de ani de degradare, atât de mult din  asemănarea originară s-a şters prin păcat, încât noi nu suntem liberi, ci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem legaţi de păcat şi de urmările lui, aşa încât acum păcatul este mai uşor şi de aceea mai plăcut rasei căzute decât dreptatea.Nu trebuie să punem la îndoială faptul că Dumnezeu putea să-i dea lui Adam o atât de vie imagine a numeroaselor urmări rele ale păcatului încât să-l fi oprit a-l comite, dar noi credem că Dumnezeu a prevăzut că o experienţă reală cu răul va fi cea mai sigură şi cea mai durabilă lecţie pentru a-i servi veşnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului să aleagă şi să simtă consecinţele răului. Dacă posibilitatea de a păcătui n-ar fi fost niciodată permisă, omul n-ar fi putut să se împotrivească păcatului, şi, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit în înfăptuirea binelui. Dumnezeu caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. El doreşte supunere inteligentă şi voită, mai degrabă decât un serviciu ignorant şi mecanic. El avea deja în acţiune mijloace mecanice neînsufleţite care-I împlineau voia, dar planul Lui era să facă ceva mai nobil, o creaţie inteligentă după propria Sa asemănare, un domn pentru pământ, a cărui loialitate şi dreptate să fie bazate pe aprecierea a ceea ce este corect şi greşit, a binelui şi răului.Principiile de corect şi greşit au existat ca principii întotdeauna şi trebuie să existe întotdeauna; şi toate creaturile perfecte, inteligente, în asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie libere să aleagă unul din ele, cu toate că numai principiul corect va continua să fie veşnic activ. Scripturile ne informează că atunci când activitatea principiului rău va fi fost permisă suficient de mult pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va înceta pentru totdeauna să fie activ şi toţi cei care vor continua să se supună stăpânirii lui vor înceta pentru totdeauna să existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui şi făcătorii de bine vor continua veşnic.Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experienţă?  Există patru moduri de a cunoaşte lucrurile, şi anume: prin intuiţie, prin observaţie, prin experienţă şi prin informaţie primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaştere intuitivă ar fi o înţelegere directă, fără procesul raţionamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaştere aparţine numai divinului Iehova, fântâna veşnică a întregii înţelepciuni şi a întregului adevăr, care, din necesitate şi prin însăşi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoştinţa omului despre bine şi rău nu putea fi intuitivă. Cunoştinţa omului putea veni prin observaţie, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului şi a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele fiinţe; şi atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte fiinţe, din altă parte?De ce să nu fie omul ilustraţia şi să-şi primească cunoştinţa prin experienţă practică? Aşa este: omul câştigă experienţă practică şi în acelaşi timp oferă o ilustraţie altora, fiind „o privelişte pentru îngeri”.Adam avea deja o cunoştinţă despre rău prin informaţie, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedeca să încerce experimentul. Adam şi Eva Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor şi deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze şi să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Prin urmare, ei aveau o cunoştinţă teoretică despre rău, deşi niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecinţă, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor şi legea Lui generoasă, nici pericolele de care în acest mod El Îşi propusese să-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înţelept a permis-o şi al cărei folos final fusese prevăzut de înţelepciunea Sa.Puţini apreciază severitatea ispitei sub care au căzut primii noştri părinţi, şi dreptatea lui Dumnezeu în faptul că a dat o pedeapsă atât de aspră pentru ceea ce multora le pare o încălcare atât de uşoară; dar puţină reflecţie va clarifica totul. Scripturile relatează simplu cum femeia, mai slabă, a fost înşelată şi astfel a devenit călcătoare de lege. Experienţa şi cunoştinţa ei cu Dumnezeu erau încă mai limitate decât ale lui Adam, pentru că el a fost creat întâi; şi Dumnezeu îi comunicase direct cunoştinţa despre pedeapsa păcatului, înainte ca ea să fie creată, în timp ce Eva probabil a primit informaţia de la Adam. Când a gustat din fruct, punându-şi încrederea în denaturarea înşelătoare a lui Satan, evident ea nu şi-a dat seama de măsura încălcării, deşi probabil ea a avut îndoieli şi uşoare temeri că nu era totul în regulă. Dar, deşi înşelată, Pavel spune că ea a fost călcătoare de lege — deşi nu atât de vinovată ca şi când ar fi păcătuit împotriva unei lumini mai mari.Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost înşelat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie să fi păcătuit cu o înţelegere mai deplină a păcatului şi a pedepsei corespunzătoare, ştiind cu siguranţă că va trebui să moară. Putem vedea cu uşurinţă care a fost ispita care l-a împins astfel să-şi atragă cu nesocotinţă pedeapsa pronunţată. Având în vedere că ei erau fiinţe perfecte, în asemănarea mintală şi morală a Creatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminenţă marcată de către bărbatul perfect faţă de iubita lui tovarăşă, femeia perfectă. Dându-şi seama de păcat şi temându-se de moartea Evei, şi astfel de pierderea lui (şi aceasta fără speranţa redobândirii ei, deoarece nu se dăduse nici o astfel de speranţă), Adam, în disperare, cu nesocotinţă a hotărât să nu trăiască fără ea. Socotindu-şi propria viaţă nefericită şi fără valoare dacă era lipsit de tovărăşia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare, pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea că era asupra ei. Amândoi „au păcătuit”, după cum arată apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Însă Adam şi Eva erau unul, nu „doi”; deci Eva a împărtăşit sentinţa pe care purtarea ei a ajutat-o să vină asupra lui Adam. Romani 5:12, 17-19.Dumnezeu a prevăzut nu numai că dându-i omului libertatea de alegere, datorită lipsei de apreciere deplină a păcatului şi a urmărilor lui el îl va accepta, dar a văzut şi că, cunoscându-l, îl va alege în continuare, pentru că acea cunoştinţă îi va strica într-atât natura morală, încât răul îi va deveni treptat mai plăcut şi mai de dorit decât binele. Totuşi, Dumnezeu a hotărât să permită răul, pentru că, având remediul pregătit pentru eliberarea omului de urmările lui, El a văzut că, drept rezultat, îl va conduce prin experienţă la o apreciere deplină a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi în contrast cu el a strălucirii fără egal a virtuţii — învăţându-l astfel cu atât mai mult să iubească şi să onoreze pe Creatorul său, care este izvorul şi fântâna întregii bunătăţi, şi veşnic să evite ceea ce i-a adus atât de multă suferinţă şi nefericire. Aşadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu şi o mai mare ură pentru tot ceea ce este opus voinţei Lui, şi ca urmare stabilirea fermă în dreptate veşnică a tuturor celor care vor profita de lecţia pe care Dumnezeu o dă acum prin permisiunea păcatului şi a relelor legate de el. Totuşi, să se remarce marea deosebire între faptul incontestabil că Dumnezeu a permis păcatul, şi eroarea gravă a unora care-L acuză pe Dumnezeu că este autorul şi instigatorul păcatului. Acestă vedere din urmă este şi blasfematoare şi contradictorie cu faptele prezentate în Scripturi. Cei care cad în această eroare, în general o fac în încercarea de a găsi un alt plan de mântuire decât cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca preţul nostru de răscumpărare. Dacă ei reuşesc să se convingă pe ei înşişi şi pe alţii că Dumnezeu este responsabil de tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea*, şi că omul ca unealtă nevinovată în mâinile Lui a fost forţat să păcătuiască, atunci ei lasă drum liber teoriei că n-a fost necesară o jertfă pentru păcatele noastre şi nici milă, sub nici o formă, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie unei alte părţi a teoriei lor false, adică universalismul, pretinzând că, după cum Dumnezeu a cauzat tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea la toţi, El va cauza şi eliberarea întregii omeniri din păcat şi moarte. Şi raţionând că Dumnezeu a voit şi a cauzat păcatul şi că nimeni nu I s-a putut împotrivi, tot aşa, ei pretind că atunci când El va voi dreptatea, toţi vor fi tot aşa de neputincioşi în a I se opune. Dar în toate aceste raţionamente, cea mai nobilă calitate a omului, libertatea de voinţă sau de alegere, cea mai remarcabilă trăsătură a asemănării lui cu Creatorul său este în întregime lăsată la o parte şi omul este teoretic degradat la o simplă maşină care acţionează numai când este pusă în acţiune. Dacă acesta ar fi cazul, omul, în loc să fie domnul pământului, ar fi inferior chiar şi insectelor, deoarece fără îndoială că ele au voinţă sau putere de alegere. Chiar şi  micii furnici i s-a dat putere de voinţă, căreia omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune şi-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici. *Pentru a susţine această teorie sunt folosite două texte din Scriptură (Isaia 45:7 şi Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare greşită a cuvântuluirău. Păcatul este întotdeauna un rău, dar un rău nu este întotdeauna un păcat. Un cutremur de pământ, un mare incendiu, o inundaţie sau o molimă ar fi o calamitate, un rău; dar nici unul dintre acestea n-ar fi păcate. Cuvântul rău, în textele citate, înseamnă calamităţi. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus nenorocire în Psalmul 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plângerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz în Psalmul 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus răutate în Psalmul 141:5, stare nenorocită în Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalmul 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleaşi cuvinte sunt traduse în multe alte locuri: rău, vatămare, durere, rană, suferinţă, necaz, tristeţe.În Isaia 45:7 şi Amos 3:6, Domnul îi aminteşte lui Israel despre legământul făcut cu ei ca naţiune — dacă se vor supune legilor Lui, îi va binecuvânta şi îi va apăra de nenorocirile comune lumii în general; dar dacă-L vor părăsi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronomul 28:1-14, 15-32; Leviticul 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.Totuşi, când nenorocirile veneau peste ei, erau înclinaţi să le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a înştiinţat prin profeţi, amintindu-le de legământul lor şi spunându-le că acele calamităţi erau de la El şi cu voinţa Lui, pentru corectarea lor. Este absurd să se folosească aceste texte pentru a dovedi că Dumnezeu este autorul păcatului, deoarece ele nu se referă deloc la păcat. Este adevărat, Dumnezeu are puterea să oblige pe om fie la păcat, fie la dreptate, dar Cuvântul Lui declară că El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea, în mod logic, să oblige pe om la păcat, pentru acelaşi motiv că „El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Un astfel de procedeu nu ar fi în concordanţă cu caracterul Său drept şi de aceea ar fi o imposibilitate. Şi El caută închinarea şi iubirea numai a celor care I se închină în spirit şi în adevăr. În acest scop El a dat omului libertate de voinţăprecum are El şi doreşte ca omul să aleagă dreptatea. Permisiunea ca omul să aleagă pentru sine a dus la căderea lui de la legătura, favoarea şi binecuvântările divine, la moarte. Prin experienţa sa cu păcatul şi moartea, omul învaţă practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fără ca el să aibă experienţa păcatului şi a urmărilor lui. Faptul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte ce va face omul nu este folosit împotriva acestuia, ca o scuză că l-a degradat la o simplă fiinţă-maşină; dimpotrivă, este folosit în favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevăzând calea pe care va apuca omul dacă era lăsat liber să aleagă pentru sine, nu l-a împiedicat să guste experimental păcatul şi urmările lui amare, ci a început imediat să Se îngrijească de un mijloc pentru recuperarea lui din prima încălcare a legii, asigurând un Răscumpărător, un mare Mântuitor, în stare să mântuiască cu desăvârşire pe toţi cei care se vor întoarce la Dumnezeu prin El. În acest scop — pentru ca omul să poată avea o voinţă liberă şi totuşi să i se dea posibilitatea să profite de prima lui nereuşită, când şi-a folosit voinţa greşit, în neascultare de voinţa Domnului — Dumnezeu S-a îngrijit nu numai de o răscumpărare pentru toţi, dar şi ca o cunoştinţă a posibilităţii de împăcare cu Sine astfel oferite, să fie mărturisită la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ură şi răutate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, necesar şi inevitabil al răului, pe care Dumnezeu a permis ca omul să-l vadă şi să-l simtă. Dumnezeu poate menţine viaţa atât cât vede potrivit, chiar şi împotriva puterii distructive a răului actual; dar ar fi tot atât de imposibil ca Dumnezeu să menţină veşnic o astfel de viaţă, cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Adică, moral este imposibil. O astfel de viaţă ar putea deveni tot mai mult o sursă de nefericire pentru sine şi pentru alţii; de aceea, Dumnezeu este prea bun să menţină o existenţă aşa de nefolositoare şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, şi, puterea Lui susţinătoare fiind retrasă, va urma nimicirea, rezultatul natural al răului. Viaţa este o favoare, un dar de la Dumnezeu, şi va fi continuată veşnic numai pentru cei supuşi.Nici o nedreptate nu li s-a făcut urmaşilor lui Adam nedându-li-se prilejul unei încercări individuale. Iehova n-a fost în nici un sens obligat să ne aducă în existenţă; şi aducându-ne în fiinţă nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obligă să ne perpetueze veşnic fiinţa, nici chiar să ne acorde o încercare sub făgăduinţa de viaţă veşnică dacă suntem supuşi. Să notăm bine acest punct. Viaţa prezentă, care de la leagăn până la mormânt nu este decât un proces de moarte, în ciuda tuturor relelor şi dezamăgirilor ei, este un dar, o favoare, chiar dacă n-ar exista nimic după aceea. Aşa o apreciază marea majoritate, excepţiile (sinuciderile) fiind comparativ puţine, iar aceştia, curţile noastre de justiţie în mod repetat au stabilit că sunt dezechilibraţi mintal, altfel nu s-ar înlătura pe ei înşişi în acest fel de la binecuvântările prezente. Pe lângă acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arată care ar fi fost conduita copiilor lui în împrejurări similare.Mulţi s-au deprins cu ideea eronată că Dumnezeu a pus neamul nostru omenesc la încercare de viaţă cu alternativa chinului veşnic, în timp ce la nimic de felul acesta nu se face nici măcar aluzie în pedeapsă. Favoarea sau binecuvântarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi supuşi este viaţa — viaţa continuă — fără durere, boală şi orice alt element de descompunere şi moarte. Lui Adam i-a fost dată această  binecuvântare în măsură deplină, dar a fost avertizat că va fi lipsit de acest „dar” dacă nu va da ascultare lui Dumnezeu — „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. El n-a ştiut nimic despre o viaţă în chin, ca pedeapsă pentru păcat. Viaţa veşnică nu este nicăieri făgăduită, nimănui, decât ascultătorilor. Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vieţii, este pedeapsa pe care El o prescrie.Chinul veşnic nu este sugerat nicăieri în scripturile Vechiului Testament, şi numai câteva declaraţii din Noul Testament pot fi în aşa fel răstălmăcite încât să apară că învaţă acest lucru; iar acestea se găsesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost înţelese de către poporul care le-a auzit (Luca 8:10) şi care par să fie doar puţin mai bine înţelese astăzi*. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4. *Vezi broşura „Ce spun Scripturile despre iad?” Mulţi au presupus că Dumnezeu este nedrept permiţând ca urmaşii lui Adam să aibă parte de condamnarea lui, în loc să acorde fiecăruia o încercare şi o şansă de viaţă veşnică asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune aceştia dacă se va arăta acum că posibilitatea şi încercarea de viaţă a lumii va fi mult mai favorabilă decât a fost a lui Adam, şi aceasta pentru că Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam să aibă parte de pedeapsa lui pe o cale naturală? Noi credem că acesta este cazul şi ne vom strădui să-l clarificăm.Dumnezeu ne asigură că după cum condamnarea a trecut asupra tuturor în Adam, tot aşa, El a făcut aranjamente pentru un nou cap, tată sau dătător de viaţă pentru omenire, în care toţi pot fi transferaţi prin credinţă şi supunere, şi că, după cum înAdam toţi au împărtăşit blestemul morţii, tot aşa în Cristos toţi vor împărtăşi binecuvântarea restabilirii; Biserica fiind o excepţie (Romani 5:12, 18, 19). Astfel văzute  lucrurile, moartea lui Isus, cel fără pată, cel fără păcat, a fost o rezolvare completă a păcatului lui Adam în faţa lui Dumnezeu. După cum un om a păcătuit şi în el toţi i-au împărtăşit blestemul, pedeapsa, tot aşa Isus, plătind pedeapsa acelui singur păcătos, a cumpărat nu numai pe Adam, ci şi pe toţi urmaşii lui — pe toţi oamenii — care prin ereditate i-au împărtăşit slăbiciunile, păcatele şi pedeapsa acestora — moartea. Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, personal fără pată, aprobat, şi în El cu o sămânţă sau rasă perfectă, nenăscută, la fel neatinsă de păcat, Şi-a dat toată viaţa şi dreptul uman ca preţ de răscumpărare deplin pentru Adam şi rasa sau sămânţa care era în el când a fost condamnat.După ce a cumpărat complet viaţa lui Adam şi a rasei sale, Cristos Se oferă să adopte ca sămânţă a Sa, copii ai Săi, pe toţi din rasa lui Adam care vor accepta condiţiile Noului Său Legământ şi astfel prin credinţă şi supunere vor intra în familia lui Dumnezeu şi vor primi viaţă veşnică. Astfel Răscumpărătorul „va vedea o sămânţă de urmaşi [toţi din sămânţa lui Adam care vor accepta adopţia, în condiţiile Lui], va trăi multe zile” [învierea pe un plan mai înalt decât cel uman fiindu-I acordată de către Tatăl ca răsplată pentru supunerea Lui], şi totul în modul cel mai greu de crezut — prin sacrificiul vieţii şi posterităţii. Şi astfel este scris: „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:22.Prejudiciul care ni s-a adus prin căderea lui Adam (noi n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decât compensat cu favoarea prin Cristos; şi toţi, mai devreme sau mai târziu („la timpul cuvenit” al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplină să fie restabiliţi la aceeaşi stare de care s-a bucurat Adam înainte de a păcătui. Cei care nu primesc o cunoştinţă deplină şi, prin credinţă, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu în prezent (şi aceştia sunt marea majoritate, incluzând copiii şi păgânii), cu siguranţă vor avea aceste privilegii în veacul viitor sau în „lumea viitoare”, dispensaţia sau veacul care urmează celui prezent. În acest scop, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi afară din ele”. Pe măsură ce fiecare (fie în veacul acesta, fie în cel următor) devine pe deplin conştient de preţul de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus şi de privilegiile care-i urmează, este considerat ca fiind în încercare, aşa cum a fost Adam; şi supunerea aduce viaţă veşnică, iar nesupunerea moarte veşnică — „a doua moarte”. Totuşi, supunere perfectă fără capacitate perfectă de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legământul de Har, membrii Bisericii în timpul Veacului Evanghelic au avut dreptatea lui Cristos atribuită lor prin credinţă, ca să le completeze deficienţele inevitabile provenite din slăbiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru „oricine vrea” din lume în timpul Veacului Milenar. Nu se va aştepta perfecţiune morală absolută numai când se va ajunge la perfecţiune fizică (ceea ce va fi privilegiul tuturor înainte de încheierea Veacului Milenar). Acea nouă încercare, rezultat al răscumpărării şi al Noului Legământ, va diferi de încercarea din Eden prin aceea că faptele fiecăruia vor afecta numai propriul viitor.Dar oare aceasta nu va da unora din omenire o a doua şansă de a câştiga viaţă veşnică? Răspundem: Prima şansă de viaţă veşnică a fost pierdută pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, care „erau încă în coapsele lui”, prin neascultarea tatălui Adam. Sub încercarea aceea originară „a venit condamnarea peste toţi oamenii”, iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, lui Adam şi tuturor celor care au pierdut viaţa prin eşecul lui, după ce au gustat din răutatea excesivă a păcatului şi au simţit greutatea pedepsei păcatului, să li se dea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul. Dacă cineva vrea să o numească pe aceasta „a doua şansă”, să o facă: cu siguranţă ea trebuie să fie a doua şansă a lui Adam, şi, într-un sens cel puţin, este la fel pentru toată rasa răscumpărată, dar va fi prima posibilitate individuală a urmaşilor lui, care, atunci când s-au născut, erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleaşi; adică, toţi au fost condamnaţi la moarte din cauza neascultării lui Adam şi toţi se vor bucura (în Veacul Milenar) de o posibilitate deplină de a câştiga viaţă veşnică sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ. Aceasta, după cum au anunţat îngerii, este „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Şi, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu — că Domnul nostru Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi — trebuie să fie „mărturisit” tuturor „la timpul cuvenit” (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la Veacul Evanghelic această şansă sau posibilitate de a ajunge la viaţă. Dumnezeu, dimpotrivă, ne spune că Veacul Evanghelic este numai pentru alegerea Bisericii, a preoţimii împărăteşti prin care, în timpul unui veac următor, toţi ceilalţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a adevărului şi li se va acorda posibilitatea deplină să-şi câştige viaţa veşnică sub Noul Legământ.Dar ce avantaj există în metoda urmată? De ce nu li se dă tuturor oamenilor o şansă individuală de viaţă acum, imediat, fără procesul lung al încercării şi condamnării lui Adam, fără împărtăşirea de către urmaşii lui în condamnarea lui, fără răscumpărarea tuturor prin jertfa lui Cristos şi fără noua ofertă de viaţă veşnică făcută tuturor în condiţiile Noului Legământ? Dacă răul trebuie să fie permis datorită liberului arbitru al omului, de ce nimicirea lui se realizează printr-o metodă atât de deosebită şi ocolită? De ce se permite să intervină atâta suferinţă, şi să vină peste mulţi care în cele din urmă vor primi darul vieţii ca şi copii supuşi ai lui Dumnezeu?O! Acesta este punctul pe care se centrează interesul în acest subiect. Dacă Dumnezeu ar fi orânduit altfel propagarea speciei noastre, aşa încât copiii să nu aibă parte de urmările păcatelor părinteşti — slăbiciuni mintale, morale şi fizice — şi dacă Creatorul ar fi aranjat aşa încât toţi să aibă o stare edenică favorabilă pentru încercarea lor şi numai călcătorii de lege să fie condamnaţi şi „înlăturaţi”, câţi am putea presupune că s-ar găsi vrednici şi câţi nevrednici de viaţă, sub toate acele condiţii favorabile?Dacă s-ar lua ca şi criteriu singurul caz al lui Adam (şi el desigur a fost în toate privinţele un model de umanitate perfectă), concluzia ar fi că nici unul n-ar fi fost găsit perfect ascultător şi vrednic, fiindcă nici unul n-ar fi posedat acea cunoştinţă clară de Dumnezeu şi experienţa cu El care să dezvolte încredere deplină în legile Lui, dincolo de judecata lor personală. Suntem asiguraţi că ceea ce I-a permis lui Cristos să Se încreadă şi să Se supună fără rezerve a fost cunoştinţa Lui despre Tatăl (Isaia 53:11). Dar să presupunem că un sfert ar fi câştigat viaţa; sau chiar mai mult, să presupunem că o jumătate ar fi fost găsiţi vrednici şi că cealaltă jumătate ar fi suferit plata păcatului — moartea. Ce se întâmpla? Să presupunem că cealaltă jumătate, cei ascultători, nici n-ar fi avut experienţa cu păcatul, nici nu l-ar fi văzut: nu puteau ei să simtă veşnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stăpânită numai de teama de Dumnezeu şi de pedeapsă? Serviciul lor n-ar putea fi atât de sincer ca şi când ar cunoaşte binele şi răul, şi, prin urmare, ar avea o apreciere deplină a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a făcut legile ce guvernează atât propria Sa conduită, cât şi cea a creaturilor Sale.Apoi, de asemenea, să considerăm jumătatea care ar fi mers în moarte ca rezultat al propriului lor păcat voit. Ei ar fi înlăturaţi veşnic din viaţă şi singura lor speranţă ar fi ca Dumnezeu din iubire să-Şi amintească de ei ca şi creaturi ale Sale, lucrarea mâinilor Sale, şi să le dea o altă încercare. Dar de ce să facă aşa? Singurul motiv ar fi speranţa că dacă ar fi treziţi şi încercaţi din nou, unii din ei, datorită experienţei lor mai mari, ar putea alege ascultarea şi ar trăi.Dar, chiar dacă un astfel de plan ar avea rezultate tot atât de bune ca şi cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiecţii serioase la el.Cu cât este mai conform cu înţelepciunea lui Dumnezeu să se restrângă păcatul în anumite limite, aşa cum face planul Lui. Cu cât este mai bine, ceea ce chiar minţile noastre care au putere limitată pot discerne, să nu avem decât o lege perfectă şi imparţială, care declară că plata păcatului voit este moartea — nimicirea — înlăturarea de la viaţă. Dumnezeu limitează astfel răul pe care-l permite, prevăzând ca domnia Milenară a lui Cristos să îndeplinească stingerea completă a răului şi a răufăcătorilor cu voia şi să introducă o veşnicie de dreptate, bazată pe cunoştinţă deplină şi supunere de bună voie a fiinţelor perfecte.Dar există alte două obiecţii la planul sugerat, de a încerca pe fiecare individ separat la început. În planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Răscumpărător, pentru că numai unul păcătuise şi numai unul fusese condamnat. (Ceilalţi i-au împărtăşit condamnarea.) Dar dacă prima încercare ar fi fost individuală şi dacă jumătate din rasă ar fi păcătuit şi ar fi fost individual condamnaţi, s-ar fi cerut sacrificiul unui răscumpărător pentru fiecare individ condamnat. O viaţă nepierdută putea răscumpăra o viaţă pierdută, nu mai mult. Omul cel perfect, „Omul Hristos Isus”, care îl răscumpără pe Adam cel căzut (şi pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi „o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru TOŢI” în nici o altă împrejurare decât în împrejurările planului pe care Dumnezeu l-a ales.Dacă am presupune că numărul total al fiinţelor umane începând de la Adam este de o sută de miliarde şi că numai jumătate din aceştia au păcătuit, s-ar cere ca toţi cei cincizeci miliarde de oameni ascultători, perfecţi, să moară pentru a da o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru toţi cei cincizeci miliarde de călcători ai legii; şi astfel, şi prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Şi un astfel de plan n-ar cere mai puţinăsuferinţă decât există astăzi.Cealaltă obiecţie la un astfel de plan este că s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea şi înălţarea la natură divină a unei „turme mici”, corpul lui Cristos, o companie al cărei Cap şi Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, în mod drept, să poruncească celor cincizeci miliarde de fii ascultători să-şi dea drepturile, privilegiile şi vieţile ca răscumpărare pentru păcătoşi, deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi câştigat dreptul la viaţă veşnică. Deci, dacă acelor oameni perfecţi li s-ar fi cerut să devină răscumpărători ai celor căzuţi, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, să le pună în faţă vreo răsplată specială, aşa încât ei, pentru bucuria pusă în faţa lor, să poată îndura pedeapsa pentru fraţii lor. Şi dacă li s-ar fi dat aceeaşi răsplată care I-a fost dată Domnului nostru Isus, şi anume, să aibă parte de o nouă natură, cea divină, şi să fie mult înălţaţi, mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi — alături de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un număr imens pe planul divin, ceea ce înţelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, aceşti cincizeci de miliarde, în asemenea împrejurări, ar fi cu toţii la egalitate şi nici unul dintre ei mai mare sau cap, în timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptatcere doar un Răscumpărător, unul mult înălţat, la natură divină, apoi o „turmă mică” dintre aceia pe care El i-a răscumpărat şi care „merg pe urmele Lui” de suferinţă şi negare de sine, ca să-I împărtăşească numele, onoarea, gloria şi natura, întocmai cum soţia are parte cu soţul.Cei care pot aprecia această trăsătură a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor într-un reprezentant, a deschis calea pentru răscumpărarea şi restabilirea tuturor printr-un Răscumpărător, vor găsi în ea soluţia multor nedumeriri. Ei vor vedea că osândirea tuturor într-unul a fost reversul unei nedreptăţi: a fost o mare favoare pentru toţi, dacă se ia în legătură cu planul lui Dumnezeu de a da îndreptăţire tuturor prin jertfa unuia. Răul va fi pe vecie stins când scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost îndeplinit şi când beneficiile răscumpărării vor acoperi complet pedeapsa păcatului. Totuşi, este imposibil să se aprecieze corect această trăsătură a planului lui Dumnezeu fără o recunoaştere deplină a răutăţii păcatului şi a naturii pedepsei lui — moartea, a importanţei şi valorii preţului de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus, şi a restabilirii sigure şi complete a omului la condiţii favorabile, condiţii în care va avea loc o încercare deplină şi suficientă înainte de a fi declarat vrednic de răsplată (viaţă veşnică), sau de pedeapsă (moarte veşnică).Având în vedere marele plan de răscumpărare şi „restabilirea tuturor lucrurilor” care urmează logic prin Cristos, putem vedea că prin permisiunea răului rezultă binecuvântări care, probabil, altfel nu puteau fi atât de deplin realizate.Nu numai oamenii beneficiază pentru toată eternitatea de experienţa câştigată, şi îngerii prin observarea experienţelor omului, ci toţi sunt în continuare avantajaţi de o cunoaştere mai deplină a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este manifestat în planul Lui. Când planul Lui va fi realizat în întregime, toţi vor putea vedea clar înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut să violeze hotărârea divină şi nici să salveze rasa pe drept condamnată fără o anulare completă a pedepsei lor printr-un răscumpărător voluntar. Vor vedea iubirea care a pregătit acest sacrificiu nobil şi care a înălţat mult pe Răscumpărătorul, la dreapta lui Dumnezeu, dându-I putere şi autoritate prin care să restabilească la viaţă pe cei pe care-i cumpărase cu propriul Său sânge preţios. Vor vedea de asemenea puterea şi înţelepciunea care au putut să realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, şi să conducă toate influenţele împotrivitoare aşa încât să le facă, cu sau fără voia lor, agenţi pentru înaintarea şi realizarea finală a marilor Sale scopuri. Dacă răul n-ar fi fost permis şi astfel ţinut în stăpânire de către providenţa divină, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea răului pentru un timp printre oameni dă dovadă astfel de o înţelepciune clarvăzătoare, care a cuprins toate împrejurările care puteau surveni, a plănuit remediul şi a marcat rezultatul final prin puterea şi harul Său.În timpul dispensaţiei Evanghelice, păcatul şi relele care-l însoţesc au fost folosite mai departe pentru disciplinarea şi pregătirea Bisericii. Dacă păcatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus şi al Bisericii Sale, a cărei răsplată este natura divină, ar fi fost imposibil.Apare clar că în fond aceeaşi lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a cărei ascultare are ca răsplată viaţa, iar a cărei neascultare pedeapsa morţii, trebuie în cele din urmă să guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; şi acea lege, după cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsă într-un singur cuvânt — Iubire. „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). În cele din urmă, când scopurile lui Dumnezeu vor fi fost împlinite, gloria caracterului divin se va arăta tuturor creaturilor inteligente şi toţi vor vedea că permisiunea temporară a răului a fost o trăsătură înţeleaptă în tactica divină. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credinţei, privind înainte prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfinţilor profeţi de la început lumii — restabilirea tuturor lucruri
Pământul în flăcări, sau pământul transformat într-o vastă grădină a Edenului?
Pământul în flăcări, sau pământul transformat într-o vastă grădină a Edenului?“Aşa vorbeşte Domnul: “Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele!”” … “Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele”. Isaia 66:1; 60:13Comentându-se despre un presupus sfârşit al lumii, unii creştini sunt de acord că lumea nu va mai fi nimicită prin potop de apă, în baza legământului făcut de Dumnezeu cu Noe după potop: “Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului … Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Genesa 9:11,13).Da, spun aceştia, lumea nu va mai fi nimicită prin apă, dar va fi nimicită prin foc. Textul pe care se bazează este 2 Petru 3:10: “… pământul cu tot ce este pe el va arde”.Domnul Isus vorbind despre sfârşitul veacului spune: “… atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată … Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din cauza celor aleşi zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:21).Dacă totul ar arde literal, atunci de ce să se scurteze zilele de necaz?O altă declaraţie profetică este cea a apostolului Pavel: “Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul … pentru ca să rămână ce nu se clatină” (Evrei 12:26,27).Ce să mai rămână dacă totul trebuie să ardă?Profetul Ţefania (3:8,9) spune: “… tot pământul va fi misuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca         să-I slujească într-un gând”.Căror popoare le va da buze curate, dacă este foc literal?Revenind la ceea ce apostolul Petru vrea să ne spună în textul “… pământul cu tot ce este pe el va arde”, constatăm că dacă pământul ar arde cu un foc real, acest fapt ar contrazice multe afirmaţii biblice care arată că va fi transformat treptat spre starea de grădină a Edenului. Iată unele din promisiunile lui Dumnezeu privitoare la pământ: “Un neam trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic” (Eclesiastul 1:4), “Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit (Isaia 45:18), “… El va face pustia lui ca un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului” (Isaia 51:3).În mod special se promite poporului Israel reaşezare şi rămânere veşnică în “ţara sfântă”, după cum este scris: “… se va zice: “Viu este Domnul care a scos pe copiii lui Israel … din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor” (Ieremia 16:15) şi “Iuda va fi veşnic locuit şi Ierusalimul din neam în neam” (Ioel 3:20).Din mediile de informare, precum şi din relatările vizitatorilor “ţării sfinte”, aflăm cu admiraţie şi bucurie despre “miracolul” acestei ţări. Avem convingerea că profeţiile legate de acest pământ sunt în curs de îndeplinire şi viitorul va dovedi din plin că declaraţia profetică: “Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului” (Ezechiel 36:35), devine o realitate.Cum să înţelegem, deci, cuvintele apostolului Petru?Toţi creştinii sunt de acord că Biblia nu se înţelege numai literal, ci şi simbolic. Iată un exemplu de netăgăduit: “Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat, vă spun, că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”” (Ioan 6:53), ceea ce înseamnă a crede în meritul jertfei Domnului Isus.Cuvintele “pământ”, “foc”, “cer” au şi un sens figurativ pe lângă cel literal. Nu putem pune la îndoială sensul simbolic al acestor cuvinte din expresiile următoare: “Ai rostit hotărârea de la înălţimea cerurilor; pământul s-a îngrozit şi a tăcut” (Psalmul 76:8), “Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul …” (Psalmul 96:11).Considerăm, deci, că apostolul Petru, vorbeşte despre un pământ, un cer şi o ardere simbolică. “Pământul” reprezintă întocmirile din prezent bazate pe nedreptate, egoism şi minciună şi care vor fi înlocuite cu întocmiri noi, bazate pe iubire, dreptate şi respect de aproapele, adică “un pământ nou în care va locui dreptatea” (2 Petru 3:13).Cerurile de acum, care se vor topi, reprezintă pe Satan, “dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi sutele de căi religioase ale căror crezuri se contrazic între ele. Satan va fi legat (Apocalipsa 20:1,2) şi aceste căi religioase vor fi înlocuite cu o singură cale, “calea sfântă” pe care vor merge toţi cei răscumpăraţi (Isaia 35:8,9), sub conducerea Domnului şi a Bisericii, “noul cer” (Apocalipsa 21:1). Astfel, pe pământ va fi o singură cale şi atunci se va îndeplini profeţia din Isaia 2:3 “Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: “Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui”. Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” şi din Ieremia 3:17 “În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în Numele Domnului şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele”.
Care este planul lui Dumnezeu?
Care este planul lui Dumnezeu?Există  patru puncte principale în planul lui Dumnezeu:1. Prin permisiunea răului, creația inteligentă a lui Dumnezeu va învăța rezultatele neascultării și păcatului. 2. Dumnezeu va oferi o cale pentru recuperarea omenirii și va acorda celor doritori o oportunitate pentru viața veșnică. Această recuperare este prin sacrificiul ispășitor al lui Isus Hristos. 3. Din întreaga omenire, Dumnezeu selectează și dezvoltă o clasă aleasă. Acești adevărați creștini vor primi ca răsplată a credinţei lor nemurirea. 4. Prin Isus și această clasă aleasă, Dumnezeu va îndepărta păcatul şi va restabili armonia dintre El şi om, aşa cum a fost la început în Eden.Motivația din spatele tuturor acțiunilor lui Dumnezeu este  dragostea . Dumnezeu a permis lui Satan să-i ispitească pe primii noștri părinți, Adam și Eva, aducând astfel păcatul în lume ( Romani 5:12 ). Acest lucru a fost  permis de iubire.  Înțelepciunea lui Dumnezeu recunoaște că  experiența este cel mai bun învățător.  Astfel, Dumnezeu a permis umanității (și îngerilor) să învețe despre și să experimenteze devastarea păcatului - ura, egoismul, sărăcia, lăcomia, boala, suferința ... moartea. Când faptele omenirii devin atât de groaznice și devastatoare încât, dacă ar fi continuat, nici o carne nu ar trebui salvată ( Matei 24:21 , 22 ), Dumnezeu va interveni cu putere. Psalmistul scrie: "Vino și vezi ce a făcut DOMNUL,  pustiile pe care le-a adus pe pământ, el  face ca războaiele să înceteze  până la marginile pământului ... El spune:" Stați liniștit și știți că Eu sunt Dumnezeu " (Psalmi 46: 8-10 )Înainte de întemeierea lumii ( 1 Petru 1:20 ), Dumnezeu a făcut planuri pentru răscumpărarea omului. Isus a fost de acord să moară pentru Adam (și posteritatea sa). „În Adam  toți  mor, așa și în Hristos  toți  vor învia,“ I Corinteni 15:21 , 22 . Curând «toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară» , Ioan 5:28 , 29 În timpul învierii, Dumnezeu va da fiecărui individ şansa pentru a obține  viața veșnică . Aceasta este  ziua judecății.  Atunci omenirea va învăța neprihănirea. ( Isaia 26: 9 , Ieremia 31:29 , 30 ). Între cădere și restaurarea omenirii, Dumnezeu are un plan mai mare. Persoanele fizice sunt testate cu privire la faptul dacă Îl iubesc sau nu pe Dumnezeu cu toată ființa lor. Isus a primit prima ocazie. Din cauza ascultării Sale, El a fost înălțat într-o poziție mai presus de ceea ce a avut în existența sa preumană. "La înfăţişare a fost găsit ca un om, sa smerit și sa supus până la moarte, chiar și moartea crucii. De aceea  și Dumnezeu la înălțat foarte mult  și I-a dat un nume care este mai presus de orice nume". ( Filipeni 2: 8 , 9 ) Astfel, Hristos a devenit primul dintr-o nouă creație. ( Evrei 10:20 )Era dorința lui Dumnezeu, era dragostea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu era  ca el să aibă o  familie spirituală.  ( Efeseni 1: 4 ) În timpul acestui Veac Evanghelic, o  mică turmă  dezvoltă credință și ascultare. Ei se conformează chipului fiului său (Hristos) și vor primi (uniți cu Hristos)  gloria, onoarea și nemurirea . (Romani 2: 7, 1 Corinteni 15:53)) Hristosul (Isus și Biserica Sa) vor inaugura pacea. Atunci omenirea va fi restaurată la perfecțiune. "Căci el trebuie să domnească până când își va pune toți vrăjmașii sub picioarele lui. Ultimul dușman care va fi eliminat este moartea ... Și atunci când toate lucrurile sunt supuse lui, atunci Fiul însuși va fi supus celui care ia supus totul , pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți,“ .  Acesta este planul lui Dumnezeu.Pentru un studiu biblic mai detaliat privind Planul lui Dumnezeu, vă rugăm să folosiți următorul link http://www.adevarprezent.org/studii-biblice-2/
Nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iac. 4:2)
Nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iac. 4:2):Necazul pentru mulţi este că nu se folosesc de marea rezervă de har divin pusă deoparte pentru folosul celor care, rămânând în El şi cuvântul Lui rămânând în ei, caută şi găsesc. Nimeni să nu presupună că toate rugăciunile trebuie să fie egoiste. Chiar dimpotrivă, avem multă libertate în privinţa rugăciunii, în acord cu Cuvântul şi voia Domnului.Fiecare încercare a credinţei şi a răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc întipărită, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare de îndată să putem solicita şi primi “har, ca să avem ajutorul” făgăduit. Fiecare învingere asupra noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a sluji Marelui Rege şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de a le folosi cu înţelepciune.Dacă aveţi ispite şi încercări pe care le puteţi birui şi care rodesc în caracterul vostru răbdare, experienţă, dragoste frăţească, simpatie şi iubire, bucuraţi-vă, mulţumiţi în rugăciunile voastre şi recunoaşteţi mila şi ajutorul divin. Dacă încercările vi se par mai grele decât puteţi suporta şi par să vă strivească, duceţi cauza voastră înaintea marelui Purtător de greutăţi şi cereţi ajutorul Lui în purtarea a orice v-ar face bine şi eliberarea de sub tot ce nu v-ar face bine, ci v-ar dăuna. Dacă inima voastră este plină de dorinţa de a asculta de porunca Domnului şi “nu uitaţi strângerea voastră laolaltă”, şi sunteţi împiedicaţi în mod nejustificat, într-un mod pe care aţi încercat să-l biruiţi dar nu puteţi, duceţi chestiunea la Domnul în rugăciune, vegheaţi, aşteptaţi şi străduiţi-vă potrivit rugăciunii voastre, şi curând veţi vedea manifestarea puterii divine pentru voi. Dacă vedeţi un frate adevărat, un “soldat” adevărat clătinându-se şi în pericol, inima să vă fie atât de plină de iubire pentru toţi “fraţii” Domnului, încât nu numai să alergaţi spre a-l ajuta, ci şi să interveniţi neîncetat la tronul harului ceresc, până când l-aţi recâştigat, sau până când din propria lui voinţă a renunţat cu totul la “calea îngustă”. Şi dacă greşeala ar fi a voastră, rugăciunile şi eforturile voastre vor fi desigur binecuvântate şi făcute să lucreze spre folosul vostru. Dacă nu aveţi zel arzător de a vesti veştile bune de mare bucurie, rugaţi-vă serios, credincios şi stăruitor, străduiţi-vă şi în curând îl veţi dobândi. Dacă aveţi zel şi iubire pentru Evanghelie, dar nu aveţi capacitate s-o puteţi prezenta, rugaţi-vă pentru aceasta, folosind din plin ceea ce deja aveţi. Dacă aveţi zel şi capacitate, dar vă lipseşte ocazia favorabilă, duceţi şi această plângere cât veţi putea mai degrabă înaintea Domnului în rugăciunile voastre, spunându-I că v-aţi folosit cu credincioşie de toate ocaziile pe care le-aţi avut. Apoi vegheaţi pentru mai multe posibilităţi, fără ca mâna voastră să lenevească în a folosi chiar şi cele mai modeste, cele mai neînsemnate ocazii ce vă sunt la îndemână.Aveţi o dispoziţie certăreaţă, sau alte obiceiuri rele, de care vă daţi seama că sunt o povară pentru casă şi familie, şi pentru fraţii voştri din casa Domnului? Duceţi aceasta la Domnul în rugăciune, cerând har ca să biruiţi, şi între timp folosiţi cea mai bună străduinţă şi efort în armonie cu rugăciunea voastră.Vă lipseşte înţelepciunea, aşa încât eforturile voastre de a servi Domnului şi adevărului sunt de obicei eşecuri? Duceţi-o la Domnul în rugăciune, amintindu-vă de făgăduinţa, “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Iac. 1:5.Aveţi complicaţii în afaceri, produse de lipsa voastră de judecată, sau de necinstea altora, sau de generozitatea voastră faţă de săraci etc.? Şi acestea vă neliniştesc şi vă împiedică progresul în cele spirituale şi astfel vă ameninţă binele ca “noi creaţii”? Aceasta este desigur o chestiune potrivită să fie pusă în faţa Domnului la tronul harului ceresc. Şi deşi n-ar fi corect să încercaţi să-I dictaţi Domnului cum să vă vină uşurarea şi să aşteptaţi ca Domnul să facă o minune ca să reuşească aventura voastră imprudentă, totuşi puteţi cere ca înţelepciunea Lui să conducă şi să supravegheze în privinţa rezultatelor, mai bine decât ar putea-o face înţelepciunea voastră.Iată o gamă largă de subiecte (şi poate fi mult lărgită) în legătură cu care putem merge la tron cu îndrăzneală în numele lui Isus, să cerem şi să primim, să căutăm şi să găsim har îndeajuns de la Dumnezeu. Dar gama de subiecte în legătură cu care nu ne putem apropia de Dumnezeu este de asemenea largă. Nu putem cere ceva ce să slujească mândriei, egoismului sau ambiţiei noastre, sau ceva ce ar leza pe altul, nici ceva ce ar veni în conflict cu planul Domnului aşa cum este revelat în Cuvântul Lui. O! Câţi “cer şi nu capătă, pentru că cer rău”, ca să poată folosi favoarea dorită pentru dorinţele lor pământeşti.
Împărăția LUI Îmbelşugată
Împărăția LUI Îmbelşugată"Vor ședea fiecare sub vita lui și sub smochinul lui; și nimeni nu-i va face să se teamă" (Micah 4: 4).Sub organizarea actuală a Pământului, resursele sunt limitate și visul unei vieți mai bune este întrerupt de realitățile unei lumi pline de păcat și de egoism. Nu va fi întotdeauna așa. Biblia promite că întregul Pământ va deveni un Paradis, începând din Israel: "pustia și țara uscată se vor bucura; deșertul se va bucura și va înflori ca trandafirul "(Isaia 35: 1). Pământul își va da roadele, astfel încât nimeni nu va mai fi nevoit să plece de acasă în căutarea traiului (Psalmi 67: 6). "Va fi belsug de grane in tara, pana in varful muntilor, si spicele lor se vor clatina ca si copacii din Liban; oamenii vor inflori in cetati ca iarba pamantului." (Psalmul 72:16) În Împărăția lui Dumnezeu, înviat din morți și îndrumat în neprihănire, omul va avea o viață abundentă. Toți cei ascultători vor împărtăși binecuvântarea plină de bunătate a vieții veșnice: "Duhul și mireasa spun: “Vino” Și cel ce aude, să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să vină ... cine vrea să ia apa  vieții liber (fără plată)!"(Apocalipsa 22:17).
Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu sau o Persoană cu un scop?
 Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu sau o Persoană cu un scop?Duhul Sfânt este puterea mare a lui Dumnezeu pe care El o folosește pentru a-și îndeplini scopurile Sale. În Vechiul Testament, Dumnezeu și-a folosit puterea pentru a creia lumea și toate plantele și animalele vii. "Și Duhul lui Dumnezeu s-a mișcat pe fața apelor", Genesa 1: 2 . Dumnezeu l-a folosit de asemenea pentru a face miracole pentru diferite personaje ale Vechiului Testament (precum Avraam și Ilie) și de multe ori pentru națiunea lui Israel.  Apostolul Petru afirmă în 1 Petru 1:21 că " nicio prorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfant.".  Odată cu venirea lui Isus,  spiritului lui Dumnezeu a fost folosit pentru un scop mai înalt. Isus, la râul Iordan după botezul său, a primit Spiritul Sfânt "coborând ca un porumbel" de sus. Același spirit a fost promis tuturor credincioșilor în Hristos când ei au intrat într-o viață dedicată deplină lui Dumnezeu. Nu o persoană spirituală sfântă a intrat în Isus și mai târziu în adepții creștini la Cincizecime. În schimb, puterea sfântă a lui Dumnezeu intră în credincioși și le transformă inimile și mințile. Acestea au devenit fiii lui Dumnezeu ( 1 Ioan 3: 1 ) prin locuirea duhului ( Romani 8:11 ) și ei sunt transformati prin El. ( 1 Corinteni 2:12 ).  Singurul text folosit în apărarea Spiritului Sfânt că este egal cu Dumnezeu și cu Isus este 1 Ioan 5: 7 . Cu toate acestea, această scriere nu se găsește în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al V-lea și, prin urmare, este omisă din traducerile moderne.  Există și alte pasaje care folosesc pronumele personale "el", referitor la spiritul sfânt ( Ioan 14:16 ), dar acest lucru reflectă doar faptul că cuvântul grecesc, parakletos , tradus "Mângâietorul" este masculin și necesită astfel un pronume masculine pentru a-l identifica. Atunci când se folosește cuvântul grecesc, "pneuma", tradus "spirit" , traducătorii folosesc în mod corespunzător pronumele nearticulat, "it" . ( Ioan 1:32 ).   Următoarele fraze din Noul Testament utilizează același cuvânt, "spirit", care nu dau ideea unei personalități, ci descriu mai degrabă caracteristicile care vin de la Dumnezeu; „Spiritul lui Dumnezeu“ ( Matei 3:16 ) „ duhul sfințeniei “ ( Romani 1: 4 ) „ spiritul unei minți sănătoase “ ( 2 Timotei 1: 7 ; „  spiritul adevărului “ ( Ioan 14 : 17 ), " spiritul făgăduinței " ( Efeseni 1:13 ), " spiritul blândeței " ( Galateni 6: 1 ), "spiritul harului " ( Evrei 10:29 ) etc. Ele nu descriu o persoană ci puterea sfântă, transformatoare care emană de la Dumnezeu.            În acelaşi sens, ca putere de influenţă, Scriptura vorbeşte şi de “spiritul Lumii” sau “spiritual lui Satan”.  
“EL DĂ LINIŞTE”
“EL DĂ LINIŞTE”CÂND dă El linişte, cine poate s-o tulbure?”. Şi cine altul decât “Dumnezeul oricărei mângâieri”, ne poate da linişte în mijlocul tulburărilor care se ridică asupra sufletului ca furtunile neaşteptate pe mare? Ca şi marinarii în pericol pe ocean, strigăm şi noi către El, şi El ne duce în portul dorit - portul binecuvântat - al liniştii şi păcii în Dumnezeu.Care este strigătul care aduce acest răspuns de pace? Nu este rugăciunea ca orice ocazie de tulburare să fie îndepărtată de la noi, deoarece nu întotdeauna este voinţa divină ca să aducă pace spiritului omenesc pe această cale; nu întotdeauna aceasta este cea mai bună cale. Dar există un strigăt care întotdeauna aduce liniştea pe care “nimeni n-o poate tulbura”. Aceasta este rugăciunea pentru supunerea dulce, încrezătoare şi iubitoare în voinţa lui Dumnezeu.“Să se facă, nu voia mea, ci a Ta,Şi a mea să fie una cu ea.Pace eu cer - dar ea va fi,O, Doamne, cu Tine una a fi”.Ce este ceea ce ne tulbură spiritul? Este oare neliniştea cu privire la lucrul meu, finanţele mele, reputaţia mea, prietenii mei? Presupun că Tatăl meu ceresc va auzi rugăciunea mea şi va îndepărta orice cauză aparentă a agitaţiei în ceea ce priveşte una sau toate acestea chiar azi. Aceasta nu ne va da pacea statornică, deoarece într-o viaţă atât de plină cu astfel de incertitudini ca acestea, noi ocazii de nelinişte se vor ridica probabil chiar mâine.Dar dacă eu spun: “Doamne, vreau ca toate aceste lucruri care afectează pacea minţii mele atât de tare, să fie sub controlul Tău; aranjează Doamne, toate în întregime conform voinţei Tale, pentrucă Tu eşti Tatăl meu şi Prietenul meu; voia Ta este ca copiii Tăi să aibă cele mai bune lucruri din toate; şi Tu ştii ce este mai bine pentru mine. Ce loc de odihnă este acesta! Cum trece simţul responsabilităţii prea mari; cum grija tulburătoare este mutată, de pe inima prea slabă pentru a o duce, pe umărul puternic, pe care se odihneşte în mod corect şi uşor guvernarea tuturor lucrurilor.Dacă această experienţă a unui spirit blând şi liniştit, care înaintea lui Dumnezeu este de mare preţ, nu este atinsă deodată, să nu ne descurajăm. Ea nu este de mare preţ doar în sensul valorii sale, ci deseori este de mare preţ în sensul costului pentru a o obţine.Ea urmează luptelor succesive, deselor renunţări de sine repetate, şi numeroaselor încercări în care grija şi iubirea infailibilă a lui Dumnezeu au fost clar manifestate. Am văzut valurile mării în vântul Nord-Estic, cât de tulburătoare şi întunecate erau! Pe neaşteptate, ploaia s-a prefăcut în torenţi, cu o furie ce părea nemiloasă, şi apele nerezistente au devenit perfect calme ca o surpriză copleşitoare. Când furtuna a trecut, soarele ce apunea strălucea glorios, şi apele liniştite aveau frumoasele culori de roz şi auriu.Natura îşi are corespondenţele sale spirituale. O surpriză vine după o altă surpriză, pe neaşteptate, în mod copleşitor. Spiritul care s-a agitat odată fără linişte în valurile încercărilor mai mici se scufundă în dulcea supunere la întristările mai grele. Noi învăţăm că Dumnezeu a fost chiar şi în furtună, şi în sfârşit iubirea Sa conştientă, prezenţa sa statornică, pacea Sa neschimbătoare - frumuseţea asemănării cu Dumnezeu - glorifică caracterul şi viaţa.
Cântece de pe Calea înaltă a sfinţeniei
Cântece de pe Calea înaltă a sfinţeniei„Cei izbaviti de Domnul se vor intoarce si vor merge spre Sion cu cantece de biruinta. O bucurie vesnica le va incununa capul, veselia si bucuria ii vor apuca, iar durerea si gemetele vor fugi! Isaia 35:10Zilnic ne rugăm ”Vie Împărăția Ta, Facă-se voia Ta, precum în ceruri așa și pe Pământ”. La timpul potrivit al lui Dumnezeu, acest lucru va avea loc. Împărăția, pregătită celor blânzi care vor moșteni pământul, încă de la întemeierea lumii, va fi o binecuvântare pentru toate familiile umane (Matei 5:5, 25:37). Morții vor învia și împreună cu cei vii vor avea ocazia să-l cunoască pe Dunnezeu, așa cum este și sa se împace cu El, să trăiască veșnic pe un Pământ ca Grădina Edenului.                   Iată câteva melodii ce se vor cânta atunci în Împărăție:·         Nu vor mai fi agresiuni: „ Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera.” (Isaia 11:9)·         Nu va mai fi rău: “Pe calea aceasta nu va fi niciun leu, si nicio fiara salbatica nu va apuca pe ea, nici nu va fi intalnita pe ea, ci cei rascumparati vor umbla pe ea.” (Isaia 35:9), “Nimic intinat nu va intra in ea, nimeni care traieste in spurcaciune si in minciuna; ci numai cei scrisi in Cartea Vietii Mielului.” (Apocalips 21:27)·         Nu vor mai fi decese: “Unde iti este biruinta, moarte? Unde iti este boldul, moarte?”, “El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi.” (1 Cor. 15:55, Apocalips 21:4)·         Nu vor mai fi lucrări ale lui Satan: “Fiul lui Dumnezeu S-a aratat ca sa nimiceasca lucrarile diavolului.” (1 Ioan 3:8)·         Nu vor mai fi oameni fără adăpost sau înfometaţi: “Vor zidi case si le vor locui; vor sadii vii si le vor manca rodul. Nu vor zidi case, ca altul sa locuiasca in ele; nu vor sadi vii, pentru ca altul sa le manance rodul; caci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, si alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor. Nu vor munci degeaba si nu vor avea copii ca sa-i vada pierind, caci vor alcatui o samanta binecuvantata de Domnul, si copiii lor vor fi impreuna cu ei.” (Isaia 65:21-23).·         Nu vor mai fi boli (îmbolnăviri): “Niciun locuitor nu zice: "Sunt bolnav!" , “Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci schiopul va sari ca un cerb, si limba mutului va canta de bucurie; (Isaia 33:24, 35:5)·         Nu vor mai fi războaie: “Din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia impotriva altuia si nu vor mai invata sa faca razboi;”(Mica 4:3)·         Nu va mai fi tristeţe: “va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul”, “O bucurie vesnica le va incununa capul, veselia si bucuria ii vor apuca, iar durerea si gemetele vor fugi! ( Luca 2:10, Isaia 35:10).·         Nu va mai fi frică: "Atunci lupul va locui impreuna cu mielul, si pardosul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna, si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc, si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul de tata se va juca la gura bortei naparcii, si copilul intarcat va baga mana in vizuina basilicului.” (Isaia: 11:6-8)·         Nu vor mai fi duşmani: “ Caci trebuie ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea.” (1 Cor: 15:25,26)·         Îi vom iubi pe toţi cei care odată au fost duşmanii noştrii: “iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc” Matei 5:44·         Vor fi multe cântece, dar unul dintre cele mai mari din ele va fi că nu vor mai fi ignoranţi:” Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: "Cunoaste pe Domnul!", ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul;” Ieremia 31:34    Ce mare Dumnezeu avem, ce iubitor!El vrea să mântuiască pe toți oamenii, de aceea a făcut astfel de pregătiri, a întocmit un plan. Ne pune înainte viața și moartea, ascultarea și neascultarea, ce vom alege?! Slăvit, onorat și mult binecuvântat să fie Numele Său în veci de veci pentru Harul nemeritat arătat față de noi! Amin!
CRISTOS CEL ÎNVIAT
CRISTOS CEL ÎNVIAT1 Corinteni 15:1-28Răscumpărarea şi restabilirea, doctrine îngemănate — Învierea lui Isus, atestată de multe dovezi infailibile — Ceea ce prezintă studiul de astăzi este în conflict ireconciliabil cu teologia curentă — Timpul prezenţei lui Cristos — Lucrarea Împărăţiei Mesianice prezentată pe scurt — Supunerea la orice putere contrară.„Dar acum Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.” Versetul 20Studiul de astăzi ne atrage atenţia asupra marii importanţe a doctrinei Învierii, prezentând-o ca fiind îngemănată cu cealaltă mare doctrină pe care Apostolul o prezintă „întâi de toate” — „cum Hristos A MURIT PENTRU PĂCATELE NOASTRE, după Scripturi”. Doctrina Învierii este legată de această doctrină fundamentală a Răscumpărării ca de la cauză la efect.Atât de importantă este această doctrină în estimarea Apostolului inspirat, încât el declară în mod accentuat că, dacă n-ar fi adevărată, atunci n-ar exista nici o speranţă în afara vieţii prezente, propovăduirea Evangheliei ar fi zadarnică, cei care o propovăduiesc sunt martori mincinoşi, credinţa creştinilor este zadarnică şi speranţa lor este înşelătoare. Mai mult, el arată că viaţa de sacrificiu, în vederea învierii şi răsplăţilor ei, nu face decât să priveze viaţa prezentă de puţina bucurie şi de avantajul pe care ei l-ar putea avea acum, aceasta fiind tot ce-ar avea ei vreodată; iar cei care au adormit în Cristos au pierit — dacă Cristos n-ar fi înviat dintre cei morţi.Într-adevăr astfel ar fi trista noastră stare dacă n-ar exista nici o înviere din morţi. Dacă învierea, pentru care Cristos a murit ca să ne-o asigure, nu ne este garantată, pentru a fi îndeplinită la timpul cuvenit, noi suntem încă în păcatele noastre şi sub pedeapsa morţii fără nici o rază de speranţă. Mai mult, dacă n-ar fi nici o înviere, deşi Domnul nostru Isus Cristos a murit ca să ne-o asigure, atunci Dumnezeu nu-Şi îndeplineşte partea Sa de contract.În timp ce versetele 12-19 declară importanţa acestei doctrine îngemănate cu Răscumpărarea —Învierea — versetele 20-26 accentuează caracterul ei adevărat. Învierea lui Cristos, atestată de multe dovezi infailibile (versetele 5-8; Fapte 1:3), este o garanţie că aceia pe care El i-a răscumpărat cu sângele Său preţios nu numai că vor fi treziţi din morţi, ci vor avea şi posibilitatea să obţină o înviere completă la toate binecuvântările şi favorurile pierdute prin căderea adamică. Aceasta este asigurarea pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor că Răscumpărarea dată la Calvar pentru păcatele lumii întregi a fost acceptabilă, o satisfacere deplină a pretenţiilor Dreptăţii împotriva rasei, aşa încât El poate fi acum drept, şi totuşi Îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus. Fapte 17:31; Romani 3:26.Să observe creştinii în versetul 20 ce ignoră diferitele crezuri ale creştinătăţii, şi ce este în direct antagonism cu învăţăturile lor; anume, că Cristos cel înviat a fost „pârga celor adormiţi” — că Domnul nostru a fost primul care a avut experienţa învierii în sensul deplin al cuvântului, primul care a avut experienţa învierii la perfecţiune şi viaţă veşnică. Este adevărat, unii au fost treziţi temporar înaintea Lui, pentru a cădea iarăşi în moarte; de exemplu, Lazăr, fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, fiul Sunamitei etc. Dar acestea au fost numai ilustraţii parţiale ale învierii, pentru a-i asigura pe oameni de Puterea Divină de a o realiza pe deplin la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.SCRIPTURILE SUNT LOGICEMarcaţi logica acestor fapte: Dacă Cristos trebuia să fie primul înviat dintre cei morţi, nimeni n-a fost înviat  înainte de El; şi dacă, aşa cum este arătat în versetele precedente, cei care au adormit în Cristos au pierit, în afară de cazul că sunt restabiliţi la viaţă prin înviere, şi dacă cei care mor în Cristos „dorm în Isus” până la a doua Sa venire, este clar că nici unul dintre ei n-a mers în cer când a murit. Ei au fost morţi, au dormit în Isus, s-au odihnit în speranţă; şi trebuia ca ei să rămână astfel până la timpul hotărât pentru învierea lor — a doua venire a lui Cristos, când „Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14; Ioan 5:28, 29.„David nu s-a suit la ceruri.” Daniel trebuie să aştepte, şi el se va scula la partea sa de moştenire „la sfârşitul zilelor”. Avraam trebuie să aştepte timpul când va poseda Ţara Făgăduită, din care el n-a posedat nici măcar cât să-şi pună piciorul. Iov trebuie să aştepte până ce mânia acestei „zile rele” va fi trecut. Sf. Pavel, şi împreună cu el toţi cei care iubesc arătarea Domnului, trebuie să aştepte plinătatea timpului când răsplata credincioşiei lor îşi va avea timpul cuvenit. Fapte 2:34; Daniel 12:13; Fapte 7:5; Iov 14:12-15,21; 2 Timotei 4:8.Toată învăţătura acestor Scripturi este în acord perfect. Dar ea este în conflict de neîmpăcat cu teologia curentă a aşa-zisei creştinătăţi, în ale cărei teorii, logic considerate, nu are nici un loc doctrina învierii. Dacă omul merge în cer când moare, şi este bucuros „să scape de acest înveliş muritor” pe care unii îl numesc închisoare, deşi îl iubeşte, îl îngrijeşte şi stă în el cât mai mult posibil — de ce, în numele raţiunii, ar spera el să se reunească cu corpul său? Toată această poziţie este ilogică, nescripturală şi nu se susţine.Versetul 21 combate cu aceeaşi forţă teologia curentă. El spune că deoarece prin om a venit moartea, tot prin om — „Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi”, vine şi învierea din morţi. Teologia curentă spune că răscumpărarea noastră este asigurată prin sacrificiul unui Dumnezeu, nu a unui om. Dar Scripturile sunt foarte explicite în a ne arăta un echivalent exact, un substitut uman pentru capul uman al rasei noastre, a cărui răscumpărare o asigură pe aceea a posterităţii sale, pe exact acelaşi principiu pe care căderea şi condamnarea lui au atras după sine păcatul şi moartea asupra lor. 1 Timotei 2:5, 6; Ioan 1:14.ORDINEA LA ÎNVIERECa urmare a sacrificiului de Sine — a cărnii Sale, a umanităţii Sale — Domnul nostru a fost mult înălţat, chiar la natură divină. După înviere El a spus, ”Datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ”. Când Omul Isus Cristos Şi-a predat umanitatea, El Şi-a predat-o pentru totdeauna. Ca urmare, când a fost înviat dintre morţi, existenţa Sa era într-o natură nouă, pentru ca puterea abundentă a naturii divine date Lui să poată fi exercitată în recuperarea reală din păcat şi moarte a celor pe care El i-a salvat din punct de vedere legal prin propria Sa moarte. Filipeni 2:8-11; Matei 28:18; Ioan 6:51.Versetele 22, 23 arată că toţi care sunt ai lui Cristos — prin credinţă în jertfa Sa — vor primi beneficiile morţii Sale prin înviere deplină la perfecţiunea vieţii pierdute în Eden. Ordinea învierii urmând să fie, „Cristos cel dintâi rod”, care include pe Isus Capul şi Biserica Corpul Său — „Întâia înviere” (Apocalips 20:6). Apoi urmează învierea tuturor celor care sunt ai lui Cristos în timpul prezenţei Sale — greceşte parousia, prezenţă, nu venire. Timpul prezenţei Sale este toată mia de ani de domnie a Sa. În acea perioadă „toţi cei din morminte (buni şi răi, drepţi şi nedrepţi) vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii” — greceşte krisis, judecată, nu condamnare. Ioan 5:28, 29.Cei din prima clasă intră imediat în răsplata deplinei învieri — perfecţiune umană; în timp ce clasa din urmă se trezesc pentru judecată, sau încercare de viaţă veşnică. Acesta va fi privilegiul la care vor ajunge dacă devin ai lui Cristos prin supunere totală la disciplinarea şi controlul Său. Altcumva, încercarea lor se va opri la o sută de ani şi ei vor muri în moartea a doua, din care nu mai există recuperare. Isaia 65:20.Nimeni, dacă nu va fi în Cristos, nu va fi făcut viu, înviat deplin, deşi toţi vor avea experienţa trezirii din moarte, care este primul pas în procesul de înviere, şi o încercare de a-şi dovedi vrednicia sau nevrednicia pentru plinătatea învierii, care este perfecţiune reală şi viaţă veşnică. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” 1 Ioan 5:12; Ioan 3:36.LUCRAREA ÎMPĂRĂŢIEI MESIANICEVersetele 24, 25 ne asigură de biruinţa lui Cristos şi ne arată în ce va consta acea biruinţă — în supunerea completă a oricărei puteri şi autorităţi împotrivitoare, şi în punerea sub picioarele Sale a tuturor vrăjmaşilor, fie că acei vrăjmaşi vor fi: împrejurări rele, principii rele, puteri rele sau indivizi răi. El va izgoni toate împrejurările  rele prin permiterea mai întâi a marelui Timp de Strâmtorare (Daniel 12:1) şi apoi pricinuirea ca împrejurările bune să le ia locul. El va izgoni pentru totdeauna principiile rele prin inundarea lumii cu lumina şi adevărul Său şi prin reînnoirea în mod efectiv cu un spirit drept a inimilor tuturor celor care vor dori şi vor asculta. El va birui complet orice putere împotrivitoare prin exercitarea marii Sale puteri pentru răsturnarea lor completă şi definitivă. El va supune orice persoană împotrivitoare prin îndepărtarea acestora în moartea a doua, din care nu mai este revenire.„El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale.” Timpul acestei domnii este limitat la o mie de ani (Apocalips 20:6). La expirarea acelei perioade, toţi care vor fi în opoziţie cu dreptatea, ca şi Diavolul care i-a înşelat şi i-a condus, vor fi aruncaţi în iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalips 20:7-15). „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este mortea.” Aceasta nu este moartea a doua, în care au fost aruncaţi împotrivitorii lui Dumnezeu; altfel limbajul ar fi contradictoriu. Este moartea adamică, pe care Cristos a venit s-o nimicească eliberând toţi supuşii ei. Pentru a îndeplini această lucrare se va cere întreaga domnie mesianică — o mie de ani.                                                                                                            W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 105-106)
Soarta omului şi soarta animalului
Soarta omului şi soarta animalului“Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soarta au amandoi; cum moare unul, aşa moare şi celalalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertaciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se coboară în jos în pământ?” Eclesiastul 3:19-21   Întrebarea din Eclesiastul 3:21 – “Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus şi dacă suflarea dobitocului se coboară în pământ?” este de fapt o chestionare în privinţa nemuririi sufletului. Omul poate spune ce vrea şi cei mai mulţi cred că sufletul este nemuritor, aşa cum a minţit Satan în Eden “cu siguranţă nu veţi muri” (Geneza 3:4), dar Dumnezeu spune altceva. În Geneza 2:17 El spune: ”din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Moartea este pedeapsa pentru păcat. Biblia ne învaţă clar că toţi mor şi intră în mormânt. Totuşi, pentru că Isus a murit pentru noi, omenirea va fi înviată- “după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” 1 Corinteni 15:22.Cuvântul “suflare” din versetul 21 provine din cuvântul evreiesc “ruach”, care înseamnă vânt sau respiraţie. Respiraţia omului şi animalului se opreşte la moarte. Unii citesc Eclesiastul 12:7 şi cred că Solomon şi-a schimbat părerea la sfârşitul cărţii sale. “Pâna nu se întoarce ţarâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat”. Această Scriptură însă se referă la dreptul de viaţă dat de Dumnezeu lui Adam, drept care este pierdut de orice om la moarte. “Domnul Dumnezeu a facut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a facut astfel un suflet viu.” (Geneza 2:7) – deci până Dumnezeu să-I fi dat viaţă, omul nu a fost un suflet (o fiinţă raţională, cu conştiinţă şi simţuri), abia ulterior a devenit. Tot aşa şi la moarte omul încetează a mai fi un suflet. Dumnezeu nu a pus în om ceva indestructibil, aşa cum a sugerat Satan. Puterea sau permisiunea de a trăi pentru orice ființă vine de la Dumnezeu şi este o binecuvântare din partea Lui. Adam şi rasa lui au pierdut acest drept când Adam a păcătuit, prin urmare toţi oamenii se nasc muritori. Biblia nu se contrazice. Dacă în om era ceva nemuritor, nu mai era nevoie de Răscumpărare şi Înviere. Doctrina sufletului nemuritor loveşte direct în Preţul de Răscumpărare (viaţa iubitului nostru Răscumpărător) şi îl face fără valoare, pentru că dacă omul nu moare, el nu trebuie răscumpărat şi înviat. Pe cine vom crede, pe Satan sau pe Dumnezeu? “Cat despre mine, eu şi casa mea vom sluji lui Iehova." Iosua 24:15 – Sfinţit şi onorat să fie numele Său în Vecii Vecilor!
CERURI NOI ȘI UN PĂMÂNT NOU
CERURI NOI ȘI UN PĂMÂNT NOU” Caci iata, Eu fac ceruri noi si un pamânt nou; așa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți înveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Caci voi preface Ierusalimul in veselie, si pe poporul lui, in bucurie. Eu insumi Ma voi inveseli asupra Ierusalimului si Ma voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi in el de acum nici glasul plansetelor, nici glasul tipetelor.” Isaia 65:17-19Mulți creștini înțeleg că aceste ceruri și pământ nou vor apărea după ce actualul Cer și Pământ vor fi distruse. Totuși Biblia contrazice astfel de păreri. Iată doar câteva versete în acest sens: ”Un neam trece, altul vine, si pamantul ramane vesnic in picioare.” Eclesiastul 1:4 ; ”Caci asa vorbeste Domnul, Facatorul cerurilor, singurul Dumnezeu care a intocmit pamantul, l-a facut si l-a intarit, l-a facut nu ca sa fie pustiu, ci l-a intocmit ca sa fie locuit: "Eu sunt Domnul, si nu este altul!” Isaia 45:18 ; ” "Cerul este scaunul Meu de domnie, si pamantul este asternutul picioarelor Mele!” Isaia 66:1, etc. Când se vorbește despre distrugerea Cerurilor și Pământului se vorbeste în limbaj profetic și simbolic despre distrugerea orânduirii eclesiastice (Cerul) și civile (Pământul) de astăzi, care vor fi înlocuite de Cerurile Noi și Pământul Nou, adică Împărăția lui Dumnezeu, faza Spirituală și Pământească. Aceste versete din Isaia 65 sunt un anunț despre ceea ce va face Isus și Biserica atunci când vor judeca Lumea (Matei 19:28, 1 Cor.6:2). Atunci vor fi create acel Cer și Pământ Nou. În prezent Satan este ”dumnezeul veacului acestuia (acestei lumi)”(2 Cor. 4:4)  și toată omenirea sunt ”fiii neascultării”(Efeseni 2:1,2). Cu toate acestea când se va împlini rugăciunea Domnului ”vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ” neprihănirea și pacea vor umple tot Pământul (2 Pet.3:13, Isaia 26:9).Apostolul Petru a predicat că la a doua venire a lui Isus, tot ce s-a pierdut prin păcatul lui Adam va fi restituit omenirii: ” Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare si sa trimita pe Cel ce a fost randuit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie sa-L primeasca, pana la vremurile asezarii din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai proroci din vechime. ” (Fapte 3:19-21) . Când sănătatea, pacea și comuniunea cu Dumnezeu și neprihănirea vor fi restaurate, nu vor mai fi suferință, boală și lacrimi.Marele nostru părinte, Iehova, ne învață că ordinea de lucruri prezentă este trecătoare. La înviere oamenii își vor aminti cât de îngrozitor este păcatul și ce urmări cumplite are. Ei vor avea atunci posibilitatea să urmeze voia dreaptă a lui Dumnezeu. Iermia 31:34:” Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: "Cunoaste pe Domnul!", ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor."Și iată câte lucruri minunate ne spune Dumnezeu despre acel Cer și Pământ Nou: ” Nu vor mai fi in el nici copii cu zile putine, nici batrani care sa nu-si implineasca zilele. Caci cine va muri la varsta de o suta de ani va fi inca tanar, si cel ce va muri in varsta de o suta de ani va fi blestemat ca pacatos. Vor zidi case si le vor locui; vor sadii vii si le vor manca rodul. Nu vor zidi case, ca altul sa locuiasca in ele; nu vor sadi vii, pentru ca altul sa le manance rodul; caci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, si alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor.Nu vor munci degeaba si nu vor avea copii ca sa-i vada pierind, caci vor alcatui o samanta binecuvantata de Domnul, si copiii lor vor fi impreuna cu ei. Inainte ca sa Ma cheme, le voi raspunde; inainte ca sa ispraveasca vorba, ii voi asculta! Lupul si mielul vor paste impreuna, leul va manca paie ca boul, si sarpele se va hrani cu tarana. Niciun rau, nicio vatamare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfant, zice Domnul."     Isaia 65:20-25Nu ne putem imagina cât de minunată va fi acea nouă ordine – ” "Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc."1 Cor. 2:9 Binecuvântat să fie Tatăl Ceresc și Domnul nostru Isus Hristos în veci de veci!
Ce se va întâmpla după înviere?
Ce se va întâmpla după înviere?                Cei mai mulţi dintre cei care se declară creştini nu cred cu adevărat în înviere. Dintre cei care cred, o bună parte sunt de părere că cei morţi vor fi treziţi din moarte doar pentru a li se da sentinţa, apoi vor fi trimişi în iad pentru a fi pedepsiţi.            Ioan 5:28,29 ne spune: „  Nu va mirati de lucrul acesta; pentru ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele vor invia pentru viata; iar cei ce au facut raul vor invia pentru judecata.”            Conceptul de judecată include un proces şi apoi o sentinţă. Scopul judecăţii, chiar şi în tribunalele omeneşti, este acela de coerciţie sau corectare. Omenirea nu este acum în proces de judecată, va fi după înviere. Deocamdată, deoarece tatăl rasei, Adam, a eşuat în încercarea lui de a asculta pe Dumnezeu, toţi mor (1 Corinteni 15:22). Această moarte se mai numeşte şi moarte adamică, deoarece ea este provocată de păcatul lui Adam. La înviere, cei care au făcut rău, adică cei care nu au primit iertare prin sângele lui Isus în viaţa actual, se vor scula pentru procesul lor de corectare. Tatăl Ceresc prin marea Sa bunătate şi iubire dă tuturor oamenilor o a doua şansă. Cei mai mulţi dintre cei care au trăit vreodată pe Pământul acesta, miliarde de oameni, nu au auzit niciodată de Dumnezeu, iar cei care au auzit, nu i-au slujit cum trebuia datorită condiţiilor şi influenţelor nefavorabile. La înviere aceste condiţii şi influenţe vor fi reprimate, oamenii vor învăţa dreptatea: “cand se implinesc judecatile Tale pe pamant, locuitorii lumii invata dreptatea.” Isaia 26:9. Dumnezeu nu este nedrept să condamne oamenii pentru neştiinţă sau neputinţă. Toţi vor cunoaşte pe Dumnezeu (Isaia 11:9, Habacuc 2:14). Oamenii vor ajunge să facă deosebirea între ce e rău şi ce e bine, între Moarte şi Viată şi numai cei care vor alege să facă răul cu voia vor fi definitiv şterşi din existenţă – această este moartea a doua, din care nu mai există înviere, este o pierdere definitivă a vieţii.            Scopul domniei de 1000 de ani a lui Hristos pe Pământ este de a readuce omenirea înapoi la perfecţiunea pierdută de Adam (Fapte 3:19-21). Viaţa de pe Pământ va fi foarte diferită atunci. Satan nu va mai avea influenţă asupra oamenilor – Apocalips 20:1-3: “Apoi am vazut coborandu-se din cer un inger care tinea in mana cheia Adancului si un lant mare. El a pus mana pe balaur, pe sarpele cel vechi, care este diavolul si Satana, si l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat in Adanc, l-a inchis acolo si a pecetluit intrarea deasupra lui, ca sa nu mai insele neamurile, pana se vor implini cei o mie de ani. Dupa aceea trebuie sa fie dezlegat pentru putina vreme.”            La înviere sănătatea oamenilor va fi restaurată – Isaia 35:5,6: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci schiopul va sari ca un cerb, si limba mutului va canta de bucurie…”Păcatele oamenilor vor fi iertate şi oamenii vor învăţa neprihănirea – Zaharia 8:21,22: „Locuitorii unei cetati vor merge la cealalta si vor zice: "Haidem sa ne rugam Domnului si sa cautam pe Domnul ostirilor! Vrem sa mergem si noi!"Si multe popoare, si multe neamuri vor veni astfel sa caute pe Domnul ostirilor la Ierusalim si sa se roage Domnului." Ieremia 31:34: “Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: "Cunoaste pe Domnul!", ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor."            La sfârşitul celor 1000 de ani omenirea va fi încercată: “Cand se vor implini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat si va iesi din temnita lui, ca sa insele neamurile…” Cei care nu-l vor iubi pe Dumnezeu şi dreptatea Lui vor fi atunci definitiv distruşi în a doua moarte (simbolizată de iazul de foc). Cei mai mulţi, credem noi, se vor bucura să trăiască în dragoste şi dreptate aici pe Pământ, puţini vor fi îndepărtaţi definitiv de la viaţă. Atunci se va îndeplini Apocalips 21:4: “ El (Dumnezeu) va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.”            Slăvit, onorat şi binecuvântat să fie Tatăl Ceresc pentru pregătirile Lui minunate, pentru bunătatea Lui nemărginită arătată prin Fiul Său!”  Domnul imparateste in veac si Si-a pregatit scaunul de domnie pentru judecata. El judeca lumea cu dreptate, judeca popoarele cu nepartinire. Domnul este scaparea celui asuprit, scapare la vreme de necaz.” Psalmul 9:7-9” Sa se bucure cerurile si sa se inveseleasca pamantul; sa mugeasca marea cu tot ce cuprinde ea! Sa tresalte campia cu tot ce e pe ea, toti copacii padurii sa strige de bucurie inaintea Domnului! Caci El vine, vine sa judece pamantul. El va judeca lumea cu dreptate, si popoarele, dupa credinciosia Lui.” Psalmul 96:11-13” Sa urle marea cu tot ce cuprinde ea, sa chiuie lumea si cei ce locuiesc pe ea, sa bata din palme raurile, sa strige de bucurie toti muntii inaintea Domnului! Caci El vine sa judece pamantul! El va judeca lumea cu dreptate, si popoarele, cu nepartinire.” Psalmul 98:7-9” Isus a zis: "Eu am venit in lumea aceasta pentru judecata: ca cei ce nu vad sa vada, si cei ce vad sa ajunga orbi." Ioan 9:39” pentru ca a randuit o zi in care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul pe care L-a randuit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita, prin faptul ca L-a inviat din morti…" Fapte 17:31Psalmul 85:4-13: „ Intoarce-ne iarasi, Dumnezeul mantuirii noastre! Inceteaza-Ti mania impotriva noastra!In veci Te vei mania pe noi? In veci Iti vei lungi mania? Nu ne vei inviora iarasi, pentru ca sa se bucure poporul Tau in Tine? Arata-ne, Doamne, bunatatea Ta si da-ne mantuirea Ta! Eu voi asculta ce zice Dumnezeu, Domnul: caci El vorbeste de pace poporului Sau si iubitilor Lui, numai ei sa nu cada iarasi in nebunie. Da, mantuirea Lui este aproape de cei ce se tem de El, pentru ca in tara noastra sa locuiasca slava. Bunatatea si credinciosia se intalnesc, dreptatea si pacea se saruta. Credinciosia rasare din pamant, si dreptatea priveste de la inaltimea cerurilor. Domnul ne va da si fericirea, si pamantul nostru isi va da roadele. Dreptatea va merge si inaintea Lui, si-L va si urma, calcand pe urmele pasilor Lui!
Psalmul 65
Psalmul 651. (Catre mai marele cantaretilor. Un psalm al lui David. O cantare.) Cu incredere, Dumnezeule, vei fi laudat in Sion, si implinite vor fi juruintele care Ti-au fost facute.2. Tu asculti rugaciunea, de aceea toti oamenii vor veni la Tine.3. Ma coplesesc nelegiuirile: dar Tu vei ierta faradelegile noastre.4. Ferice de cel pe care-l alegi Tu si pe care-l primesti inaintea Ta, ca sa locuiasca in curtile Tale! Ne vom satura de binecuvantarea Casei Tale, de sfintenia Templului Tau.5. In bunatatea Ta, Tu ne asculti prin minuni, Dumnezeul mantuirii noastre, Nadejdea tuturor marginilor indepartate ale pamantului si marii!6. El intareste muntiiprin taria Lui si este incins cu putere.7. El potoleste urletul marilor, urletul valurilor lor, si zarva popoarelor.8. Cei ce locuiesc la marginile lumii se inspaimanta de minunile Tale: Tu umpli de veselie Rasaritul si Apusul indepartat.9. Tu cercetezi pamantul si-i dai belsug, il umpli de bogatii si de rauri dumnezeiesti pline cu apa.Tu le dai grau, pe care iata cum il faci sa rodeasca:10. ii uzi brazdele, ii sfarami bulgarii, il inmoi cu ploaia si-i binecuvantezi rasadul.11. Incununezi anul cu bunatatile Tale, si pasii Tai varsa belsugul.12. Campiile pustiului sunt adapate, si dealurile sunt incinse cu veselie.13. Pasunile se acopera de oi, si vaile se imbraca cu grau: toate striga de bucurie si canta.Un minunat psalm despre ce se va întâmpla în Împărăţie – Oamenii vor fi înspăimântaţi de mulţimea binecuvântărilor, întreg Pământul va fi plin de veselie. Binecuvântat să fie Dumnezeul nostru în veci de veci! 
Ce face sângele lui Isus Hristos pentru noi?
Ce face sângele lui Isus Hristos pentru noi?Biblia ne învață ceea ce sângele și jertfa de răscumpărare a lui Isus Hristos a făcut și le va face pentru omenire:Garantează lui Adam și tuturor copiilor săi o înviere din morți.  Ioan 5:28 , "Nu va mirati de lucrul acesta; pentru ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui"   1 Timotei 2: 4-6 , "care voieste ca toti oamenii sa fie mantuiti si sa vina la cunostinta adevarului. Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos care S-a dat pe Sine insusi ca pret de rascumparare pentru toti; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenita. "Oferă iertarea păcatului pentru toți. Iertarea acum pentru adevărații creștini; Iertarea în înviere pentru omenire.  Romani 5:19 , "Caci, dupa cum prin neascultarea unui singur om, cei multi (omenirea) au fost facuti pacatosi, tot asa, prin ascultarea unui singur Om, cei multi (omenirea) vor fi facuti neprihaniti." ( Coloseni 1:14) : ”in care avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor ".   Ieremia 31 : 31 , 34 ," Iata, vin zile, zice Domnul, cand voi face cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda un legamant nou. Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: "Cunoaste pe Domnul!", ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor.""Cu toate acestea, nu toți vor accepta această ofertă , " cine vrea..." Apocalipsa 22:17 .Dă pace.  Romani 5: 1 "  Deci fiindca suntem socotiti neprihaniti, prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.".   Coloseni 1:20 : " pace prin sangele crucii Lui".Oferă Viața Veșnică. Romani 6:23 : "Darul lui Dumnezeu este viața veșnică în Hristos Isus, Domnul nostru". Ioan 3:16 , "pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică".Eliberează evreii din lege . Romani 7: 4 , "Tot astfel, fratii mei, prin trupul lui Hristos, si voi ati murit in ce priveste Legea" (  Galateni 3:13) : "Hristos ne-a răscumpărat pe noi (iudeii) din blestemul Legii".Deschise ușa la chemarea cerească . Evrei 10:19 , 20 : "  Astfel, dar, fratilor, fiindca prin sangele lui Isus avem o intrare sloboda in Locul Preasfânt  pe calea cea noua si vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinauntru, adica trupul Sau " Evrei 3: 1 ," De aceea, frati sfinti, care aveti parte de chemarea cereasca, atintiti-va privirile la Apostolul si Marele Preot al marturisirii noastre, adica Isus".Garantează restaurarea Pământului . Faptele Apostolilor 3:20 , 21 : si sa trimita pe Cel ce a fost randuit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie sa-L primeasca (păstreze), pana la vremurile asezarii din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai proroci din vechime.  Isaia 35: 1 , 2 , 7 , "Pustiul si tara fara apa se vor bucura; pustietatea se va inveseli si va inflori ca trandafirul; se va acoperi cu flori si va sari de bucurie, cu cantece de veselie si strigate de biruinta... marea de nisip se va preface in iaz, si pamantul uscat, in izvoare de apa....“   Psalmul 67: 6 ,«... Atunci  pământul își va da roadele».
DEZVOLTAREA “DOCTRINEI TRINITĂŢII”
                                    DEZVOLTAREA “DOCTRINEI TRINITĂŢII”                   Apostolii care au umblat cu Isus în timpul slujirii Sale şi au condus Biserica în primele decenii ale erei creştine l-au cunoscut pe Isus ca Mesia, Unsul lui Dumnezeu. El a fost “Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16:16), existând de la începutul creaţiei lui Dumnezeu.  Mai târziu a fost făcut carne, s-a născut ca o fiinţă umană, a umblat printre oameni, a învăţat pe ucenicii Săi şi şi-a dat viaţa ca răscumpărare pentru toţi (Ioan 1:14, 1 Ioan 1:1-13, Matei 9:6, 20:28). Totuşi, după ce apostolii au murit, s-a dezvoltat confuzia cu privire la natura lui Isus. Creştinii de atunci au început să dezbată despre cine a fost El şi relaţia Sa cu Tatăl Ceresc. Poate acest lucru a fost determinat de faptul că nu mai existase niciodată o asemenea persoană, că uneori vorbea în pilde. În mod remarcabil, chestiunea este tulbure în mintea multor creştini chiar şi azi.                   Repere istorice: Imperiul Roman                   În 325 d.Hr., împăratul Constantin cel Mare a convocat un mare Consiliu (Conciliu) bisericesc să dezbată şi să decidă problema. De ce ar face Constantin acest lucru? De ce i-ar păsa dacă există un acord cu privire la cine a fost Cristos şi ce relaţie a avut El cu Tatăl Ceresc?                   La 1 mai 305 d.Hr co-împăraţii Diocleţian şi Maximian au abdicat de la conducerea Romei. Ei i-au numit pe Galerius şi Constanţiu I, tatăl lui Constantin cel Mare, în locul lor. Acesta din urmă răspundea de Vestul Imperiului, dar este asasinat la scurtă vreme, urmaş fiindu-i fiul său, Constantin. Pentru a rămâne singur la putere Constantin intră în conflict cu Maxentius, preferatul Senatului şi a Gardei Pretoriene. Bătălia decisivă se dă în 312 la Podul Milvius (Milvan), lângă Roma.  În noaptea de dinaintea bătăliei, Constantin a avut o viziune pe cer. Episcopul Hosius, care-l însoţea l-a ajutat să interpreteze viziunea ca fiind o cruce, prin aceasta înţelegându-se că Cristos va interveni pentru a-i da împăratului victoria. Unele însemnări spun că Constantin i-a pus pe soldaţi să-şi picteze pe scuturi o cruce. Constantin îl înfrânge pe Maxentius şi hotăreşte că religia creştinilor este religia adevărată.                    În 313 d.Hr. Constantin se întâlneşte cu Licinus la Milano. Licinus era înlocuitorul lui Galerius ca împărat în Est. Printre acordurile la care au ajuns cei doi este şi cel cu privire la toleranţa religioasă. Acest acord este cunoscut sub numele de Edictul de la Milano şi el a însemnat sfârşitul persecuţiilor organizate de autorităţi împotriva creştinilor.                   În ciuda înţelegerii dintre cei doi, fiecare dorea să rămână singur stăpânitor. Datorită acestui lucru în 316 începe un nou război, sfârşit cu înfrângerea şi apoi executarea lui Licinus. Rămas singur împărat, fără oponenţi, Constantin îşi îndreaptă atenţia spre unitatea Imperiului. El a realizat curând că dezbaterea despre natura lui Cristos şi relaţia Sa cu Dumnezeu dividea Biserica creştină şi că o unitate a Imperiului nu ar fi fost posibilă fără a rezolva controversa.                                        Repere istorice: Controversa în Biserică                     Natura lui Hristos, în special divinitatea sau natura lui divină, precum şi cuvintele lui Ioan au fost subiect de dezbatere în Biserică. Liderii de atunci ai Bisericii s-au întrebat cum pot Scripturi ca: “Eu si Tatal una suntem” (Ioan 10:30) “Cine M-a vazut pe Mine a vazut pe Tatal” (Ioan 14:9) să se împace cu “Tatal este mai mare decat Mine.” (Ioan 14:28) sau "Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu este bun decat Unul singur: Dumnezeu.” (Matei 19:17, Marcu 10:18, Luca 18:19).                      Această dezbatere a condus la tot felul de teorii conflictuale şi explicaţii despre natura lui Hristos şi despre relaţia lui cu Tatăl. A fost Isus ca şi Tatăl, fără început? Dacă a fost creat, la ce distanţă în timp a fost creat? Dacă a fost creat, din ce a fost creat, din nimic sau din aceeaşi substanţă cu Tatăl? A fost Cristos subordonat în autoritate şi putere sau egal cu Tatăl? Dacă Isus a fost divin, a fost de o divinitate mai mică decât Tatăl? A fost divin şi când a venit pe Pământ? A fost perfect şi complet când a fost aici pe Pământ sau aici a crescut şi s-a maturizat în vreun fel?                     Oraşul Alexandria din Egipt era în acel moment centrul învăţământului din Imperiul Roman şi astfel a devenit şi centrul acestei dezbateri. La începutul secolului IV, episcop al Alexandriei este numit Alexandru. Din cauza poziţiei sale, el a fost cel mai influent lider al Bisericii din acel timp. Opiniile lui erau în direcţia punerii semnului egal între Hristos şi Dumnezeu Tatăl. Unul din preoţii săi, Arius, a fost şocat de această tendinţă, el crezând că întotdeauna Fiul a fost subordonat Tatălui. Cei care au s-au adunat în jurul lui Arius au fost numiţi „subordonaţionişti” de către Alexandru şi adepţii lui.                      Arius a luat poziţie, vorbind public despre părerile lui, care coincideau cu cele ale Bibliei şi punându-se în opoziţie cu Alexandru, care era de altă părere. A luat astfel naştere un conflict între episcopul de Alexandria şi unul dintre presbiterii (bătrânii de adunare) de acolo. În vederea susţinerii învăţăturilor lui, Arius a făcut apel la un alt influent episcop, Eusebius de Nicomedia. Acesta a împărtăşit părerile lui Arius devenind un fel de purtător de cuvânt şi strateg pentru cei cu aceeaşi părere.                      Alexandru şi-a susţinut şi el punctul de vedere. Printre susţinătorii lui s-a distins un tânăr bogat, zelos, presbiter, numit Atanasius. El a devenit cel mai vizibil şi mai radical oponent, nedându-se la o parte de la nicio acţiune pentru a opri răspândirea opiniei lui Arius. S-au distins astfel două tabere: arienii şi atanasienii. Dezbaterea a devenit tot mai polatrizată şi mai ostilă. Pe lângă cele două mari scoli de gândire mai existau şi altele mai mici, care susţineau diferite interpretări a celor două variante. Deşi dezbaterea a fost la început între liderii Bisericii şi învăţaţi, ulterior ea a fost preluată de poporul de rând ajungându-se la două tabere şi aici. Dacă mergeai la brutărie sau bărbier peste tot puteai auzi această dezbatere.                      Pasiunea cu care se susţineu cele două opinii era  mare. S-a ajuns până acolo încât au izbucnit lupte de stradă între cele două tabere. Conducătorii sau condamnat şi excomunicat reciproc. Se acuzau unii pe alţii  de extorcare, furt, răpire, mită, ucideri, asasinate şi chiar trădare împotriva Împăratului, în speranţa că îi vor câştiga sprijinul. Unele dintre acuzaţii erau adevărate, dar ambele tabere erau predispuse la exagerări, bazându-se pe zvonuri şi dovezi slabe.                     Ei foloseau trucuri murdare unii împotriva altora. Într-o situaţie una dintre tabere a angajat o prostituată să intre în dormitorul unui episcop din tabăra adversă, în timp ce acesta dormea, şi astfel să îl compromită. Dar cum şi prostituata era partizana taberei din care făcea parte episcopul, cei care au angajat-o au sfârşit prin a fi ei compromişi.                     Cum Biserica şi Imperiul erau într-o stare de tulburare datorită acestei dezbateri, Constantin a decis că problema trebuie rezolvată. Triburile migratoare erau la frontiera Imperiului, iar această controversă a fost considerată o ameninţare majoră pentru unitatea acestuia.                     Conciliul de la Niceea                     Împăratul Constantin cel Mare a cerut ca această controversă să se rezolve într-un Conciliu al liderilor Bisericii. El a găzduit acest Conciliu în palatal său de la Niceea, fapt ce îl punea în poziţia de a putea influenţa pe episcopi. Constantin a suportat toate cheltuielile generate de deplasarea celor 250 de episcopi şi a însoţitorilor lor. La Niceea totul a fost gratuit, mai mult decât atât împăratul a trimis bani pentru renovarea sau reconstrucţia unora dintre biserici. Constantin a asistat la Conciliu, a participat la dezbateri şi a aprobat crezul hotărât acolo.                     Împăratul Constantin l-a numit pe episcopul Hosius din Cordoba, Spania, să prezideze Conciliul. Reamintim că acesta a fost cel care l-a ajutat să interpreteze viziunea de pe cer înainte de bătălia de la Podul Milvan, din 312 şi a continuat să-i fie consilier spiritual. În anul precedent Conciliului de la Niceea, Constantin l-a trimis pe Hosius la Alexandria să resolve litigiul, fără success însă.  El a fost cel care i-a sugerat împăratului să organizeze Conciliul. Figurile proeminente, cele mai vocale, a celor două tabere au fost Arius şi Atanasius, dar fiindcă ambii erau presbiteri şi nu episcopi nu au putut participa la dezbaterile de la Niceea.                     Arius a fost descris de înregistrările istorice ca un om cu obiceiuri cumpătate, învăţat şi cu vorbire deosebită. Nici una din scriereile sale nu au supravieţuit după moartea sa, ele fiind distruse în totalitate de oponenţii săi. Tot ce ştim despre el şi părerile lui ştim din scrierile adversarilor săi. Faptul că aceştia nu-i expun niciun defect înseamnă că caracterul său moral era ireproşabil, în imens contrast cu cel al lui Atanasius.                     În promovarea părerilor sale în Alexandria şi în altă parte, Atanasius a folosit violenţa şi forţa. A fost acuzat în repetate rânduri de bătăi, de luare de mită, furt, extorcare, sacrilegii, trădare, ucidere şi instigare la revolte, dar rareori a fost condamnat.                      Aproape toţi cei 250 de episcopi de la Conciliu erau din jumătatea de est a Imperiului. Ei şi-au început deliberările la începutul lunii iunie a anului 325. Controversa doctrinară pe care ei o dezbăteau era legată de Tatăl şi de Fiul, Spiritul Sfânt nu era parte din dezbatere.  Controversa ariană era prima pe ordinea de zi şi discuţiile au luat mai bine de două săptămâni. Între timp episcopii au lucrat la elaborarea unui crez care nu a putut fi agreat de susţinătorii lui Arius, fapt ce i-a împiedicat să îl semneze. Constantin a sugerat (probabil la sfatul episcopului Hosius) ca să se folosească un cuvânt grecesc atunci inventat – homoousios- care înseamnă de aceeaşi esenţă sau substanţă. Mulţi episcopi, inclusivi anti-arieni, au obiectat, deoarece cuvântul nu se află în Scripturi. Cu toate acestea în crezul inventat atunci, Fiul şi Tatăl au fost declaraţi egali, de aceeaşi substanţă sau esenţă (deşi chiar Isus spune de mai multe ori că el nu este egal cu Tatăl). Toţi episcopii, înafară de doi, au semnat noul crez, care nu ţinea seama de Scripturi ci de părerile unora şi interesele Împăratului. Cei doi episcopi au fost scoşi din funcţiile lor şi exilaţi alături de Arius în Ilyria (Iugoslavia şi Albania de astăzi). Pentru acceptarea crezului lor, Conciliul a adăugat anateme (afurisenii) pentru oricine ar mai susţine credinţa ariană.                     După ce Arius şi susţinătorii lui au fost expulzaţi, Conciliul şi-a continuat lucrările mai bine de o lună. Considerând că au unificat doctrinar Biserica, episcopii se ocupă ulterior de unificarea acesteia din punct de vedere administrative. Au fost adoptate 20 de canoane sau reguli care reglementează organizarea Bisericii şi comportamentul clerului său. Normele Bibliei erau lăsate deoparte.                      Conciliul de la Niceea nu rezolvat chestiunea                          În realitate episcopii nu au realizat unitatea doctrinară. Nu puteau şterge din Scripturi pasaje care combăteau crezul inventat de ei:             1 Ioan 4:2,3 “orice duh care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup (carne) este de la Dumnezeu; şi orice duh care nu mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit. El chiar este în lume acum.”            2 Ioan 1:7 “Caci în lume s-au răspandit multi amăgitori, care nu mărturisesc că Isus Hristos vine în trup (ca om). Iată amăgitorul, iata Antihristul!”            Cu toate că crezul a fost emis cu aprobarea lui Constantin, ulterior acesta a oscilat, aprobându-l alternativ când pe Arius când pe Atanasius. Acest lucru nu s-a întâmplat pentru că el era nestatornic ci pentru că opinia public a fluctuat, el fiind influenţat de aceasta. Împăratul i-a exilat când pe Arius când pe Atanasius. Arius i-a scris de multe ori lui Constantin cu cuvinte pe care acesta le-a aprobat ca fiind “ortodoxe”.  Pe de altă parte Atanasius a provocat în mod repetat aşa de multe probleme în Alexandria sau în alte părţi încât a fost condamnat şi exilat de către Constantin. Atanasius a fost exilat nu mai puţin de cinci ori.                Istoria post-niceană                      În anul 330 Constantin a inaugurat şi sfinţit noul său oraş, pe care el l-a numit “noua Romă”, dar supuşii i-au spus Constantinopol. Arienii şi simpatizanţii lor controlau Antiochia, Cezareea, Tirul şi Nicomedia.                      Atanasius şi-a menţinut puterea în Alexandria prin intimidarea şi terorizarea oponenţilor săi. Acuzaţiile împotriva lui s-au înmulţit în primăvara şi vara lui 331. A mituit cu lădiţe cu aur ofiteri imperiali, a ucis sau trimis la închisoare episcopii care I se părea că nu îi susţin poziţia.                      Constantin a reacţionat nervos şi a ordonat episcopilor întruniţi în Conciliul de la Tir din 334 să judece acuzaţiile împotriva lui Atanasius. Conciliul a trimis un grup de “comisari” la Alexandria să investigheze acuzaţiile. Pentru următoarele două luni Alexandria a fost în fierbere. Era clar că raportul lor îl va incrimina pe Atanasius, de aceea acesta a fugit.                                  Episcopii, care în timpul anchetei părăsiseră Tirul pentru a merge la Ierusalim unde au sfinţit Biserica Sfântului Mormânt, la întoarcere, auzind acuzaţiile, l-au excomunicat pe Atanasius. La auzul acestei veşti, la Alexandria au izbucnit revolte.                      La 6 noiembrie 335 Constantin se întorcea la Constantinopol din numeroasele sale călătorii. La paradă, o persoană îmbrăcată în zdremţe şi doliu a rupt cordonul soldaţilor care ţineau mulţimea la distanţă şi s-a aruncat în genunchi la picioarele lui Constantin. Era Atanasius care îi cerea împăratului să îl apere de duşmani şi să cheme Conciliul de la Tir la Constantinopol să dea explicaţii pentru ce îl excomunicaseră.                       Constantin a fost de accord cu cerea sa şi a convocat episcopii. Episcopii arieni au prezentat dovezile descriindu-i pe cei atanasieni drept tâlhari fără scrupule şi mincinoşi. În final, Eusebiu din Nicomedia, episcop arian, a prezentat zguduitoarea acuzaţie că Atanasius le-a spus prietenilor săi  că nu va participa la Conciliul de la Tir şi dacă împăratul va încerca să îl forţeze îşi va exercita controlul asupra portului din Alexandria pentru a opri  transportul de cereal egiptene în întreg bazinul Mării Mediterane.                      Constantin era furios. Constantinopolul, Antiohia, Atena, Roma şi alte oraşe mari ale Imperiului depindeau de livrările regulate de cereal egiptene. A întârzâia aceste livrări însemna declanşarea unor revolte în întreg Imperiul. Atanasius a negat totul, dar Eusebius a promis să aducă martori pentru probarea acuzaţiilor. Constantin l-a certat în mod violent pe Anastasie, iar acesta i-a răspuns cu avertizări şi ameninţări. Înfuriat, Constantin l-a condamnat pe Atanasius la exil definitiv în Galia. El l-a numit pe acesta scandalagiu, căruia nu este bine ai fi încredinţate problemele Bisericii. Exilat pe frontiera germană, Atanasius nu a stat inactiv. El a început o campanie pentru ai convinge pe episcopii din vestul Imperiului de opiniile sale. El a lucrat, planificat şi aşteptat ocazia să se întoarcă la Alexandria, baza puterii şi influenţei sale.                     Arianismul aproape a învins                     În vara anului 336, episcopii din Răsărit s-au întâlnit la Constantinopol în prezenţa Împăratului. Un crez scris de Arius a fost citit şi discutat.Toţi s-au declarat satisfăcuţi de ceea ce era scris şi au ordonat reprimirea lui Arius în Biserică. Consiliul a ordonat episcopului Alexandru, a Bisericii Sfinţii Apostoli din Constantinopol, un adept al lui Atanasie, să îl accepte pe Arius şi să îi dea cuminecătura. Duminica dimineaţa, când Eusebius, Arius şi alţi episcopi au ajuns la biserică, Episcopul Alexandru a refuzat să îl accepte. Eusebius l-a avertizat despre consecinţele nerespectării ordinului Conciliului şi i-a dat tip de gândire până a doua zi când vor reveni. Seara, când Arius, Eusebius şi susţinătorii lor s-au întâlnit pentru a discuta strategia pentru a doua zi, Arius a acuzat puternice dureri la nivelul stomacului, fapt ce a necesitat deplasarea sa la baie. Văzând că întârzâie să se întoarcă, cei prezenţi l-au căutat, dar a fost găsit mort pe podeaua băii. Moartea lui Arius a fost tragică, ea apărând în ajunul a ceea ce putea fi triumful său. Unii spun că a fost asasinat, otrava fiind foarte frecvent folosită în acel moment în Imperiu. Pe de altă parte nu ar fi fost prima persoană de vârsta lui (probabil 70 de ani), care să moară de o afecţiune intestinală sau poate de un atac de cord, provocat de boală sau tensiunea acumulată în aşteptarea celei mai importante zile a vieţii sale.                     Atanasius avea să declare mai târziu că moartea prematură a lui Arius era judecata divină împotriva învăţăturii sale eretice, că Domnul însuşi a condamnat erezia sa, comparându-l pe Arius cu Iuda Iscarioteanul.                     Câteva luni mai târziu, în mai 337, Constantin a murit. Moartea lui a generat un val de violenţe între arieni şi atanasieni, aceştia luptând cu ferocitate pe străzile principalelor oraşe din est. Urmaş al lui Constantin cel Mare la tron a fost fiul său, Constanţiu al II-lea.  El era prieten cu Eusebius, de aceea l-a făcut episcop al Constantinopolului. Noul împărat îl consider ape Atanasius un necredincios, care printre altele s-a aliat cu rivalii săi. Fratele său, Constantin al II-lea, care conducea în partea de vest a Imperiului scrisese o scrisoare Bisericii din Alexandria îndemnându-i să-l primească încă o dată înapoi pe Atanasius.                      La scurt timp după ce Atanasius s-a întors, un nou conciliu a episcopilor răsăriteni, cel din Antiochia a adus acuzaţii împotriva lui. Cu participarea lui Constanţius, ei l-au acuzat de violenţă şi haos. La 16 martie 339 soldaţii sunt trimişi să-l aresteze, dar fiind informat din timp de acoliţii săi, Atanasius fuge. Violenţele din oraşele orientale ale Imperiului încetează pentru un timp, aceasta şi pentru că episcopii anti-arieni au fost evacuaţi.                      Mulţi dintre aceşti episcopi l-au urmat pe Atanasius în exil, în vestul Imperiului, în special la Roma. Efectul incalculabil al acestor plecări a fost că ei l-au determinat pe Episcopul Romei să fie un participant major la controversă, ba mai mult să îi ia sub protecţia lui. Acest lucru a dus la o mare fisură între bisericile din Orientul grec şi Occidentul latin.                     În 353, Constanţius devine singur împărat. El a convocat cel puţin nouă concilii bisericeşti, urmărind, ca şi tatăl său, unitatea în Imperiu prin căutarea unităţii în Biserică. El a forţat adopterea unui crez de mijloc prin evitarea atât a cuvintelor crezului de la Niceea cât şi a sloganurilor arianiste. Cu toate acestea a făcut aceeaşi greşeală ca tatăl său Constantin cel Mare, crezând că nişte cuvinte potrivite şi o formulare potrivită rezolvă problema controversei.                      Creşterea influenţei atanasiene                           În 361 Constanţius s-a îmbolnăvit şi a murit. Lui i-a urmat la tron Iulian. Acesta a fost puternic sprijinit de episcopii occidentali, anti-arieni, anticipând că noul împărat va curăţa Imperiul de arianism. Cu toate aceştia el i-a surprins anunţând că vrea să elibereze întreg Imperiul de cultul galileanului, adică de creştinism. Agenda lui era să restabilească păgânismul, de aceea a fost cunoscut şi cu numele de Iulian Apostatul. El a devenit astfel duşmanul ambelor tabere. Atanasius a profitat de această conjuctură urmărind unirea creştinilor şi răspândirea vederilor sale. Iulian trimite trupe să îl aresteze, dar acesta scapă din nou.                      În 363 Iulian moare în luptă, în încercarea de a cuceri Persia. Ofiţerii săi l-au proclamat ca nou comandant pe un general creştin, Iovian. Atanasius merge în Mesopotamia să îl întâlnească pe Iovian. Atanasius era încântat descoperind că Iovian era un creştin niceean. Din această cauză când s-a întors şi a intrat în Antiochia, centru al arianismului, Iovian l-a luat alături de el pe Atanasie. Câteva luni mai târziu Iovian moare accidental. Succesorii săi au fost Valentinian (creştin niceean) în Vest şi fratele său, Valens (creştin arian) în Est. Ambii au avut o largă toleranţă faţă de celălalte păreri şi au fost interesaţi spre compromis mai degrabă decât spre a pune părţile în dezbatere.                      Lărgirea doctrinară şi concluziile                      În această atmosferă tulbure apare un nou element – care este natura Duhului Sfânt? Acest element nu a constituit subiect de discuţie la Niceea. Noul crez care a ieşit din această discuţie a redefinit întreaga imagine. În timp ce crezul de la Niceea a fost anatemizat atât de cei care spuneau că Tatăl  şi Fiul sunt de o „esenţă” cât şi de cei care au negat că sunt una, noul crez spunea că aceştia trei, Tatău, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei persoane separate, dar una şi aceeaşi esenţă – homoousius – cuvânt grec inventat la Niceea.                       În 373 Valentinian a murit. Cinci ani mai târziu moare şi Valens, în luptă cu vizigoţii. Omul numit de Valens ca succesor a fost un general spaniol, Theodosius. După ce a învins revoltele barbarilor de la frontieră, în ianuarie 380 Theodosius a mers la Milano unde i-a cerut episcopului pro-Niceean, Ambrozie, să-l instruiască în credinţa catolică. Luna următoare Theodosius e emis un edict  în care spunea că creştini sunt aceeia care cred în trinitatea ortodoxă şi unicitatea Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Discuţia doctrinară s-a încheiat. Prin Conciliul de la Constantinopol din 381 este condamnat definitiv arianismul, arianiştii fiind înfieraţi ca dizidenţi, eretici demni de pedeapsă. Creştinismul în forma aprobată de Theodosius şi Conciliu devine obligatoriu.                                         Consecinţe şi învăţături            Odată cu triumful teologiei impuse la Niceea rezultatul a fost nu numai că Isus a devenit Dumnezeu, ci şi Dumnezeu a devenit Isus. Se producea o ruptură deosebită faţă de credinţa Vechiului Testament. Credinţa într-un Dumnezeu unic, Iehova, nu mai este la modă, deşi Dumnezeu însuşi afirmă de multe ori că EL e SINGURUL Dumnezeu şi nu că ar fi 3 în 1. A dispărut odată cu acest crez libertatea de credinţă. A crede altceva te cataloga eretic. Conciliul şi nu Biblia devine autoritatea care stabileşte credinţa. Bâlbâiala în a explica ceva ce nu este biblic, crezul trinitar, a dus la catalogarea acestuia ca „taină” şi prin urmare nu trebuie explicat. Dumnezeu care nu moare a fost Isus care a murit sau cum zicea un călugăr, s-a prefăcut că moare când de fapt nu a murit. Dacă Isus nu a murit nu există Răscumpărare, nu există Înviere şi credinţa noastră este zadarnică, aşa cum spunea şi Pavel în 1 Corinteni 15. Implicarea statului şi împăratului în discuţiile doctrinare a dus la compromiterea credinţei. Biserica uită de capul ei, Mirele ceresc, şi îl ia ca protector pe împărat ca şi reprezentant al satului, iar asta se numeşte CURVIE SPIRITUALĂ. Crezul trinităţii nu este scriptural. Nu a fost niciodată susţinut nici de Vechiul Testament, nici de Isus, nici de apostoli.
Despre darurile Spiritului şi roadele Spiritului
Despre darurile Spiritului şi roadele SpirituluiApostolul Pavel are o lungă explicație cu privire la darurile spiritului în capitolele 12-14 din 1 Corinteni. El specifică darurile duhului în 1 Corinteni 12: 8-11: "De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească despre întelepciune; altuia, să vorbească despre cunoştintă, datorită aceluiaşi Duh; altuia, credinţa, prin acelaşi Duh; altuia, darul tamăduirilor, prin acelaşi Duh; altuia, puterea să faca minuni; altuia prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia, felurite limbi; şi altuia, tălmacirea limbilor.  Dar toate aceste lucruri le face unul si acelaşi Duh, care dă fiecăruia în parte, cum voieşte.".Isus a poruncit în Matei 28:19 , 20 " Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatalui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învaţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. " Daruri, cum ar fi vorbirea în limbi străine, au fost necesare pentru a răspândi Evanghelia în teritoriile străine și stabili biserica timpurie. În 1 Corinteni 14:22         (Cornilescu) , Pavel a precizat că "limbile sunt un semn nu pentru cei credinciosi, ci pentru cei necredinciosi", astfel încât ei să creadă că mesajul a fost de la Dumnezeu. Apoi puteau să spună cu încredere că puterea lui Dumnezeu era la lucru. În același mod, darurile vindecării, înțelepciunii și profeției au furnizat dovezi puternice ale puterii lui Dumnezeu pentru cei necredincioși care au asistat la ele.Acest cuvânt "dar" este tradus din greacă și se referă în mod special la un dar miraculos. În 1 Corinteni 12:27 , 28 , Pavel subliniază că diferitele daruri miraculoase oferite unor membri ai bisericii timpurii nu au fost date pentru ca un membru să fie mai bun decât altul. Prin urmare, ei nu ar trebui să fie lăudați sau mândri daca se constata ca sunt primitorii unui dar. Slava trebuie acordată lui Dumnezeu care a făcut aceste distincții în biserică pentru promovarea Evangheliei .  În 1 Corinteni 13 , apostolul avertizează în privinţa posesiei acestor daruri fără a produce roadele spiritului, adică credința, speranța și dragostea. Aceste roade ale caracterului creștin au o valoare superioară în comparație cu darurile . În versetul 8, el învaţă că dragostea nu va pieri  niciodată, dar celelalte daruri ale spiritului vor înceta în cele din urmă. În plus, există dovezi puternice potrivit cărora numai apostolii ar putea da aceste daruri altora și, după moartea lor, aceste daruri au încetat.   Vezi Romani 1:11 ;Fapte 8:16, Fapte 4:30 , 31 ; Fapte 19: 6 . Fapte 2:43 şi 5:12 În 1 Corinteni 14 , Pavel continuă să sfătuiască în "vederea zidirii sufletesti a Bisericii" (vs 12). Nici unul din biserică nu a avut aceste abilități minunate mai mari decât Pavel și totuși el afirmă în versetul 19: "voiesc mai bine sa spun cinci cuvinte intelese, ca sa invat si pe altii, decat sa spun zece mii de cuvinte in alta limba.".
Speranţa Sionului
                                                                Speranţa SionuluiTextele noastre se găsesc în Isaia 49:22, 23. • 22 De aceea, aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „Iată, voi face neamurilor semn cu mâna şi-Mi voi înălţa steagul spre popoare; ele vor aduce înapoi pe fiii tăi în braţele lor şi vor duce pe fiicele tale pe umeri. • 23 Te vor hrăni împăraţi şi împărătesele lor te vor alăpta. Se vor închina cu faţa la pământ înaintea ta şi vor linge ţărâna de pe picioarele tale, ca să ştii că Eu sunt Domnul şi că cei ce nădăjduiesc în Mine nu vor fi daţi de ruşine.” Şi Isaia 30:9: Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine când vei striga; cum va auzi, te va asculta. Ar fi destule aceste texte ca să ne întoarcem acasă acum şi să medităm asupra sensului lor adânc şi asupra făgăduinţei. Dar dacă vreţi să auziţi ceva mai mult, vom împărtăşi nişte gânduri care ating nişte aspecte profunde ale istoriei şi profeţiei. Când armata romană a lui Titus a distrus Ierusalimul, cetatea avea aproape 2000 de ani vechime. Credinţa îl adusese pe Avraam din Ur din Caldeea într-o ţară pe care avea să i-o arate Dumnezeu. Datorită credinţei şi ascultării sale, Dumnezeu a făcut un legământ cu el şi i-a dat o făgăduinţă. Legământul avea câteva aspecte. Două din ele se găsesc în aceste versete: Gen. 12:3: Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Gen. 13:14, 15: Domnul a zis lui Avram după ce s-a despărţit Lot de el: Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi ţi-o dau ţie şi seminţei tale în veac. Dar Avraam a murit ca locuitor temporar într-o ţară străină, neavând în posesie nicio ţară prin moştenire. El a fost îngropat într-o bucată de pământ în Hebron, pe care o cumpărase pentru a o îngropa pe Sara, soţia lui. După 430 de ani de la legământul cu Avraam, Dumnezeu l-a ridicat pe Moise ca să conducă familia captivă a lui Avraam din Egipt înapoi în acea ţară. Moise a primit de la Dumnezeu Legea la Sinai şi a scris prevederile acesteia pentru poporul de legământ. El a scris cele 5 cărţi ale Scripturilor, cunoscute ca Tora. După 40 de ani în pustie poporul a intrat în ţara promisă. Apoi au urmat ani de războaie, judecători, împăraţi, şi chiar o despărţire a celor 10 seminţii de cele 2. Dar tot timpul ei au fost o Teocraţie şi au fost răspunzători faţă de Cel atotputernic. Împăratul David a stabilit împărăţia în Ierusalim, iar Solomon a construit templul ca centru de închinare Atotputernicului pentru poporul său, sub legământul cu Avraam şi cu Moise. Ierusalimul şi-a menţinut independenţa sub împăraţi timp de mai bine de 500 de ani. În Ierusalim au domnit împăraţi atât buni cât şi răi. Cuvântul Domnului prin Moise i-a avertizat de consecinţele neascultării. Lev. 26:18: Dacă, cu toate acestea, nu Mă veţi asculta, vă voi pedepsi de şapte ori mai mult pentru păcatele voastre. Avertizarea se repetă de 7 ori în acelaşi capitol, cu o profeţie despre şapte timpuri şi Sabate. Ne vom întoarce curând la acest punct. Numele asiriene, Sargon, Salmanassar şi Sanherib sunt consemnate atât în arheologie cât şi în istoria biblică. Întâi au căzut în robie cele 10 seminţii de nord. (2 Împ. 17:6) Politica asiriană era să fragmenteze naţiunile cucerite în părţi mici, apoi să le risipească în tot imperiul pentru a distruge unitatea naţională şi etnică. Dar Iuda şi Beniamin cu Ierusalimul au fost cruţate o vreme. După împăraţii cei răi dinainte, împărătul Iosia s-a ocupat de repararea templului pângărit. Marele Preot Hilchia, în timp ce supraveghea lucrarea, a descoperit singura copie a Cărţii Legii care supravieţuise. (2 Cron. 34:14-21) Era se pare o copie scrisă de Moise. (Deuter. 31:24-26) Iosia a fost mişcat de mesajul legământului şi a pus să fie citit în faţa întregului popor. El a rededicat lui Dumnezeu Împărăţia şi a procedat la îndepărtarea falsei închinări. (2 Împ. Cap. 22-23) Profeţii, împreună cu Ioel, Amos, Isaia, au condamnat cultul ritual şi au învăţat umilinţa, dreptatea şi moralitatea. Poporul lui Dumnezeu a suferit pentru că uita şi făcea compromisuri. Lui Israel a trebuit să i se amintească întotdeauna. Preoţii lui Israel au trecut de la datoria de a face ritualurile la cea de Rabini şi de învăţători ai Iudaismului. De la Iosia la Zedechia speranţa şi identitatea evreiască părea să se reînsufleţească. Dar era prea puţin şi prea târziu pentru a fi păstrată Împărăţia şi generaţia aceea neglijentă. Apoi forţele Babilonului au căzut greu asupra Ierusalimului. După multe conflicte, în anul 606 înaintea erei noastre, Nebucadneţar l-a îndepărtat pe ultimul împărat al lui Iuda şi a deportat populaţia evreiască în Babilon. Ultima lor zi de independenţă a fost 9 Av. Ierusalimul şi templul au căzut în 10 Av. Să ţinem minte acel eveniment şi acea dată. Dar căderea lui Zedechia n-a însemnat distrugerea tuturor speranţelor Sionului pentru poporul ales. Cei luaţi în Babilon duceau cu ei seminţele unei conştiinţe naţionale şi erau legaţi cu speranţe mai înalte decât cele privitoare la Împăraţi, Temple şi sărbători. În timpul robiei şi disciplinării Dumnezeu a păstrat o rămăşiţă de dragul lui Avraam. Acolo pe malurile râurilor Babilonului zeloţii plângeau. Dar erau în minoritate. Ceilalţi s-au îndrăgostit de ţară. Au construit sinagogi pentru adunări religioase în timp ce-şi aminteau de Templul şi de sacrificiile lor cu ferestrele deschise spre Ierusalim. Acolo îşi păstrau vii speranţele şi făgăduinţele. În bibliotecile din Babilon evreii au găsit o comoară de manuscrise şi au câştigat dragostea pentru cărţi şi foamea după învăţătură. După 70 de ani, Cirus împăratul Persiei a cucerit Babilonul şi a declarat amnistie pentru exilaţi. Este surprinzător că numai cam 42.000 au vrut să se folosească de decretul împăratului Cirus şi să se întoarcă împreună cu Ezra. Aceştia n-au uitat de speranţa întoarcerii şi restabilirii Sionului. Apoi în 334 Imperiul Persan i-a revenit lui Alexandru cel Mare. Marele preot, în loc se i se împotrivească, i-a deschis porţile Ierusalimului şi i-a presărat calea cu flori. Iudaismul era repede asimilat dacă Scripturile Ebraice nu-şi găseau loc în cultura greacă. Astfel că hasidicii au fost de acord cu traducerea Scripturilor în greacă, în Egipt prin anul 250 î.e.n., cunoscută ca Septuaginta. Deşi s-au făcut unele compromisuri în text, traducerea a fost foarte folositoare în atragerea multora dintre evreii pe jumătate asimilaţi înapoi în orbita iudaismului. Ajungem acum la perioada când Imperiul Roman a luat locul lumii greceşti. A fost un timp când Roma a tolerat cultura greacă, chiar până la punctul la care Împăratul Irod a refăcut şi a extins al doilea templu care fusese rezidit sub Ezra şi Neemia. Dar toleranţa nu avea să dureze mult. Legiunile romane s-au întors şi au înconjurat Ierusalimul în anul 69 era noastră. În anul următor, anul 70 e.n., templul sfânt a fost iarăşi ars. Asta s-a întâmplat din nou exact în Tisha B’Av, 9. De data aceasta populaţia evreiască fie s-a împrăştiat prin grotele şi stâncile Iudeii, fie a căutat refugiu printre naţiunile din diaspora. Ei aveau numai speranţa făgăduinţei sacre a întoarcerii. Acum ce s-a întâmplat cu speranţa evreiască „anul viitor în Ierusalim”? Chiar dacă o rămăşiţă evreiască a ocupat ţara timp de secole .... ....trebuie să mergem încă 1800 de ani ca să vedem flacăra sacră a speranţei şi a făgăduinţei arzând încă. Degetul divin al favorii indica spre marile schimbări din anii 1870 pentru întoarcerea în ţara speranţei. După secole de discriminare, persecuţie şi izolare a evreilor din diaspora, în 1878 la Congresul de la Berlin la Naţiunilor se forma un punct de cotitură. Anul acesta este marcat în profeţie, dar este clar arătat şi în paginile istoriei. În timp ce alianţele politice refăceau harta Europei, Imperiul Otoman-turcesc a făcut astfel de concesii încât Anglia să aibă protectoratul asupra Palestinei şi de fapt al tuturor provinciilor asiatice ale Turciei. Benjamin Disraeli, cu titlul de Lord Beaconsfield, a fost primul Prim-minstru evreu al Angliei şi a negociat rolul crucial al Angliei, care a stabilit scena pentru istoria Orientului Mijlociu pentru totdeauna. Anglia s-a angajat să apere de agresiune aceste teritorii turceşti, şi în acelaşi timp a asigurat drepturile evreilor care se întorceau şi ale evreilor din regiune. Sub această supraveghere, prima aşezare evreiască a fost stabilită în Peta Tikva, care înseamnă „Uşa Speranţei”. Deşi puţine lucruri s-au schimbat pentru evreii din Rusia şi din altă parte care sufereau, se deschidea o uşă a speranţei. În 1890 C. T. Russell a scris un studiu despre Restabilirea lui Israel. După 9 ani speranţele sioniste pentru o „patrie” l-au animat pe Theodore Herzl, şi de fapt pentru o întoarcere în ţara lor străveche. Publicaţia lui, „Statul Everu”, a trezit vechile speranţe pentru „anul viitor în Ierusalim”. De atunci înainte s-au răspândit Sionismul şi imigrarea. Străduinţa nu era uşoară şi lumea era în tranziţie. Importanţa Congresului de la Berlin din 1878 poate că pare a fi uitată, dar nu este uitată în paginile istoriei. Reconfigurarea Europei a dus la tensiuni culturale şi la rivalităţi istorice mai mari, care au produs marele război european din 1914. Şi războiul acela a reconfigurat harta Europei, care a pregătit scena pentru al doiea război mondial. Şi aici a fost degetul făgăduinţei şi al profeţiei. Fiecare etapă a închis o uşă după evreul din diaspora şi a deschis alta în patria lui. Ne amintim: Ierusalimul a fost luat şi torţa lui Nebucadneţar a ars tempul în 9 Av (Ier. 39:2). Cetatea şi autonomia ei naţională au fost pustiite. Rămăşiţa lui Israel a fost evacuată din Ierusalim pentru 70 de ani, până când împăratul Cirus a decretat libertatea de a se întoarce la Ierusalim. Titus a ars din nou templul şi a pustiit Ierusalimul în 9 Av, anul 70. Evreii au rămas sub talpa neamurilor până cu un secol în urmă. Precizia profeţiei este marcată nu numai în timp, ci şi în evenimente. De două ori a permis Dumnezeu ca torţa de foc să fie pusă asupra simbolului împărăţiei lui Israel, iar acum, după 2520 de ani, sub stăpânirea neamurilor, Dumnezeu a pus torţa de foc asupra Împăraţilor Neamurilor Europei. Torţa a fost aprinsă la 1 august 1914. La 9 Av. Credem că nu este o coincidenţă, ci prin decret divin. Atotputernicul intenţionează totuşi să împlinească făgăduinţa avraamică faţă de aceia care odată au fost îndureraţi. Deci, ce a urmat după acel război care a schimbat viitorul lui Israel? Un tânăr chimist evreu numit Chiam Weizman a oferit britanicilor o formulă care folosea acetona pentru obţinerea corditei necesare producerii în canitate masivă a prafului de puşcă, o necesitate critică pentru efortul Aliaţilor în război. În timpul războiului Weizman a lucrat cu alt prim-minstru, Lordul Balfour. Acesta l-a întrebat pe Weizman cum ar putea fi recompensat. El a răspuns: „O patrie pentru poporul meu”. Nu este greu deci să vedem legătura între sprijinul Angliei şi dorinţa puternică a lui Weizman de a avea o patrie evreiască. Declaraţia Balfour a fost scrisă în 1917. Aniversarea a 100 de ani a acestui document are loc în acest an (2017) la 2 noiembrie. În pofida obecţiilor internaţionale, lumii nu-i este îngăduit să uite. Mai târziu Weizman a devenit primul preşedinte al lui Israel. Dar 1917 a fost începutul. Decalaraţa Balfour din 1917 promitea sprijinul Angliei în obţinerea unei patrii evreieşti chiar acolo unde este moştenirea lor biblică. Theodore Herzl cu viziunea unui Stat Evreu a pavat drumul pentru întoarcere. Apoi evreii au venit cu sutele, cu miile, apoi cu milioanele. Pământul a fost curăţat, udat, sădit şi recoltat. Chiar dacă mulţi conducători au fost evrei laici, a existat o rămăşiţă angajată faţă de făgăduinţa făcută lui Avraam. Între 1924 şi 1934 au venit intelectuali şi alte profesii pentru a face planul pentru naţiune. După trauma celui de-al Doilea Război Mondial au venit evrei din toate păturile sociale ca să umple ţara. În 1948 s-a născut o naţiune în ţara ei străveche, chiar dacă a fost împărţită tot mereu. Restul l-am văzut în zilele noastre. Nici războaiele, nici opinia lumii nu i-a îndepărat din ţară. Tulburarea lor actuală cu palestinienii este datorită faptului că n-au scos afară pe vrăjmaşii Legii la început când au intrat în Canaan, iar acum că au cedat altora locurile sfinte cum este Muntele Templului. Nu fiindcă ţările arabe n-au avut destul spaţiu aşa încât să aibă nevoie de un mic petic de deşert pe care Israel l-a trasformat într-o grădină. Gaza cea luxuriantă le-a fost dată celor care voiau un loc numai al lor. Dar primitorii au transformat-o iarăşi într-un deşert şi o zonă de teroare. Fac pustiire şi o numesc pace. Lumea acuză acum pe Israel de rasism sau de „epurare etnică”. Dar nu fiindcă arabii sau palestinienii nu au loc au mai mult decât necesar în afara hotarelor Israelului. -- Problema a ajuns la acordul de la Oslo unde liderii moderni au căutat să facă pace prin împărţirea ţării promise cu aceia care sunt hotărâţi să distrugă Israelul. -- Legea lui Israel prevedea un tratament echitabil al străinilor care erau dispuşi să se supună legilor ţării, dar nu să-i adăpostească pe distrugători. Aşa va fi sub Noul Legământ care va fi făcut cu casa lui Israel şi a lui Iuda. Cei credinciosi care studiaza Biblia, care veghează la întoarcerea Sionului au câteva întrebări legate de felul în care se vor desfăşura scenele finale din profeţie. Israelul are 6,4 milioane de evrei, 44% din populaţia evreiască din lume, care este estimată la 14,4 milioane. Se vor întoarce aceia cu credinţă şi speranţă? Sunt încă nişte experienţe grele pentru acest popor al speranţei. Israelul este înconjurat de aceia care au ca misiune comună să ia ţara şi să distrugă poporul. Profeţiile din Psa. 83 şi din Ezechiel 38 indică naţiuni apropiate şi vrăjmaşi depărtaţi. Totuşi vedem că Israel a urmat un plan de recuperare care este în mare parte paralel cu paşii declinului. -- Dar intenţionează Dumnezeu să lege binecuvântările Sale de guvernarea actuală a lui Israel? -- Se va obţine pacea prin negocieri? -- Vor fi nesocotite cererile arabilor/musulmanilor şi se vor proclama drepturile Israelului la ţară? -- Va primi Israel ţara lărgită care a fost promisă, înainte sau după Zaharia 12 şi 14? Un lucru este sigur: favoarea lui Dumnezeu nu este fiindcă ei sunt mari printre naţiuni, nu fiindcă au dat aşa dovadă de sfinţenie. -- Favoarea Lui este mai întâi datorită credinţei părinţilor. -- Apoi datorită făgăduinţei Sale care este sigură (Deuter. 7:6). -- Apoi fiindcă poporul evreu a fost instruit în cuvintele lui Dumnezeu ((Rom. 3:2)). Poporul va trebui totuşi să privească spre Profeţii din vechime şi spre aceia dintre ei care sunt credincioşi. Musulmanii sunt segmentul religios cel mai larg şi cu cea mai rapidă creştere din omenire. Evreii sunt cel mai mic segement din omenire şi procentajul lor a scăzut în ultimul secol. Totuşi, „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii ca să facă de ruşine pe cele tari.” ((1 Cor. 1:17)) Vedem Deuter. 7:7-9: 7 Nu pentru că întreceţi la număr pe toate celelalte popoare S-a alipit Domnul de voi şi v-a ales, căci voi sunteţi cel mai mic dintre toate popoarele. 8 Ci pentru că Domnul vă iubeşte, pentru că a vrut să ţină jurământul pe care l-a făcut părinţilor voştri, pentru aceea v-a scos Domnul cu mâna Lui puternică şi v-a izbăvit din casa robiei, din mâna lui Faraon, împăratul Egiptului. 9 Să ştii dar că Domnul, Dumnezeul tău, este singurul Dumnezeu. El este un Dumnezeu credincios şi Îşi ţine legământul şi îndurarea până la al miilea neam de oameni faţă de cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui. Acum să vedem cum cei mici de pe pământ sunt folosiţi ca să smerească dar şi să binecuvânteze pe cei puternici. Peta Tikva, din Valea Acor (Uşa Speranţei, Osea 2:15), a fost prima aşezare evreiască în 1878. Acum a înflorit într-un oraş prosper cu o populaţie mai mare de 230.000 locuitori. Acum este al doilea sector industrial ca mărime după oraşul de la nord, Haifa. Poate că nu prea se ştie că industria lui majoră este Teva Pharmaceuticals. Ei aprovizionează lumea cu produse medicale pentru: boala Parkinson, Alzheimer, scleroza multiplă, cancerul de prostată, boala Crohn, ALS ((scleroza amiotrofică)) şi multe alte produse neurologice şi oncologice. Teva din Peta Tikva este cel mai mare producător de medicamente generice care serveşte o lume de puţini prieteni şi de mulţi duşmani. Teva a cumpărat recent două companii de medicamente majore europene cu suma de 10 miliarde de dolari. Multe medicamente generice accesibile au fost blocate de giganţii farmaceutici (precum Pfizer şi Eli Lilly). Pentru a ajunge pe piaţa globală, Teva a cumpărat firmele concurente şi acum este furnizorul major în Europa, America şi Asia. Numai recent a cumpărat două companii europene majore cu o sumă care depăşeşte 30 de miliarde. -- Adevărat, acestea nu sunt tratamente totale pentru a restaura viaţa umană. -- Dar un popor care este cel mai mic de pe pământ este pregătit pentru viitor să binecuvânteze mulţimea omenirii. Pavel a fost un evreu educat şi a scris scrisori către Romani în primul secol. Romani cap. 11 este o capodoperă de raţionamente şi profeţie despre Israel. El arată că Dumnezeu nu Şi-a uitat făgăduinţa şi favoarea faţă de poporul pe care l-a cunoscut dinainte. Apoi el leagă întoarcerea în favoare de „viaţa din morţi”. Smochinul şi măslinul sunt luate adesea ca imagini ale speranţei lui Israel. A existat odată ideea că Israel era un copac mort, dar acum a înflorit, în împlinirea făgăduinţei făcute în Ieremia 31:31-34. În veacurile care vin vom putea privi în urmă şi vom găsi că şi aceasta a fost cunoscut mai dinainte în marele orar al Lui Dumnezeu pentru îndepărtarea stăpânirii neamurilor peste ţară, şi întoarcerea favorii la Israel şi la poporul cărţii. Citim în Amos 9:9: Căci iată, voi porunci şi voi vântura casa lui israel între toate popoarele, cum se vântură cu ciurul, fără să cadă un singur bob la pământ. Sămânţa făgăduinţei nu este nici uitată nici pierdută. Făgăduinţa lui Avraam este repetată deseori în cartea Genesei: Gen. 22:17, 18: Te voi binecuvânta şi-ţi voi înmulţi foarte mult sămânţa, ca stele cerului şi ca nisipul de pe ţărmul mării; şi sămânţa ta va stăpâni porţile vrăjmaşilor ei. Toate popoarele vor fi binecuvântate în sămânţa ta, fiindcă ai ascultat de glasul Meu. Gen. 12:3: Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Făgăduinţa este sigură atât pentru NISIP cât şi pentru STELE. Să nu fim din aceia care se împotrivesc celor din Israel. Binecuvântaţi-i şi lăsaţi ca viziunea şi speranţa eternă să trăiască în continuare
SERVICIUL SUFERINŢELOR
SERVICIUL SUFERINŢELOR„Din adâncuri te chem, Doamne!” „Dacă dă El pace, cine poate s-o tulbure?” Ps. 130:1 ; Iov 34:29 Viaţa fiecărei fiinţe umane îşi are luminile şi umbrele ei, înălţimile ei de bucurie şi adâncimile ei de întristare. Acestea formează o mare parte din urzeala şi beteala experienţelor; iar pânza caracterului care iese din războiul activ al vieţii va fi fină şi frumoasă, sau aspră şi urâtă, conform îndemânării şi grijii cu care persoana ţese în ea firele experienţei. În fiecare viaţă, în domnia prezentă a păcatului şi răului, predomină umbrele sumbre; şi într-o astfel de măsură este adevărat lucrul acesta încât Cuvântul lui Dumnezeu descrie potrivit familia umană în starea ei prezentă ca o creaţie care suspină. „Ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii”, spune apostolul. Copiii lui Dumnezeu nu fac excepţie de la această regulă universală; şi noi „suspinăm în noi, aşteptând înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru” — a companiei noastre, Corpul lui Cristos. Rom. 8:22, 23.Dar în timp ce aşteptăm eliberarea noastră, experienţele zilnice ale vieţii au cea mai importantă misiune pentru noi, şi maniera în care le primim trebuie să fie preocuparea noastră cea mai adâncă, deoarece după felul în care le vom folosi, prosperitatea sau adversitatea şi încercarea fiecărei zile va aduce pentru noi o binecuvântare sau un blestem. Experienţele pe care suntem obişnuiţi să le privim ca prospere au adesea în ele pericole subtile. Dacă bogăţia creşte sau prietenii se înmulţesc, sau avem o mare măsură de bucurie pământească, cum aproape pe nesimţite inima îşi găseşte satisfacţia în lucrurile de pe pământ! Dar când simţim muchia ascuţită a întristării şi dezamăgirii, când bogăţiile şi sănătatea trec, când prietenii ne părăsesc iar vrăjmaşii ne ocărăsc, tendinţa naturală este spre deznădejde şi disperare.Tocmai aici este o parte foarte importantă a marii bătălii din viaţa creştinului. El trebuie să se lupte cu tendinţele naturii vechi şi trebuie să ceară şi să aştepte victoria plin de încredere, în puterea marelui Căpitan al mântuirii sale. El nu trebuie să cedeze influenţelor ademenitoare ale condiţiilor exterioare favorabile, şi nici să se afunde sub greutatea încercărilor şi adversităţii. El nu trebuie să permită ca vreo experienţă a vieţii, oricât de grea şi dureroasă ar fi, să-l facă ursuz şi nesimţitor sau să-l facă aspru, morocănos şi neiubitor. Nici să nu îngăduie mândria sau iubirea de a părea ceva, sau autoîndrepăţirea, să se hrănească din binecuvântările vremelnice pe care Domnul în prevederea Sa iubitoare i le-a dat ca să-şi dovedească credincioşia ca administrator.ADÂNCIMILE DE ÎNTRISTARE DUC LA ÎNĂLŢIMI DE BUCURIEÎntristarea şi necazul pot veni, şi adesea vor veni ca potopul, dar Domnul va fi Tăria şi Puterea noastră în orice experienţă pe care El o permite. Sufletul care n-a cunoscut niciodată disciplina întristării şi necazului, n-a aflat bucuria şi valoarea iubirii şi ajutorului Domnului. În perioadele de întristare covârşitoare şi necaz, când ne apropiem de Domnul, El se apropie în mod special de noi. Astfel a aflat psalmistul, când în necazul lui adânc a strigat către Dumnezeu, zicând, „Din adâncuri Te chem, Doamne! Doamne, ascultă-mi glasul! Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele!” (vers. 1, 2). Simţindu-şi slăbiciunile şi neajunsurile, tânjind după eliberarea deplină de orice imperfecţiune şi profeţind despre prevederile generoase ale Planului divin de Mântuire prin Cristos, el adaugă, „Dacă Tu, Doamne, ai păstra aducerea aminte a nelegiuirilor (imputându-ni-le), cine ar putea să stea în picioare, Doamne? Dar la Tine este iertare, ca să fii de temut (respectat)”. Vers. 3, 4.Cât de preţioase sunt aceste asigurări când sufletul este extrem de conştient de neputinţele sale, de incapacitatea sa completă de a se ridica la înălţimea legii perfecte a dreptăţii! Ce binecuvântare este a şti că atunci când inimile noastre sunt loiale şi sincere, Dumnezeul nostru nu ne pune în socoteală neajunsurile inevitabile ale vasului nostru de pământ! Dacă mergem zilnic la El pentru curăţare, prin meritele Răscumpărătorului nostru, eşecurile noastre nu ne sunt imputate, ci sunt iertate cu totul şi spălate. Dreptatea perfectă a Mântuitorului este haina noastră glorioasă şi îmbrăcaţi cu ea putem merge la Dumnezeu cu îndrăzneală smerită, curaj — chiar în prezenţa marelui Iehova, Regele regilor şi Domnul domnilor.Dacă Dumnezeu ignoră astfel neputinţele cărnii noastre şi ne primeşte pe deplin şi are comuniune cu noi ca şi copii dragi ai Săi, tot aşa trebuie să ne privim şi noi unul pe altul, neluând în considerare şi nepunând în socoteală unul altuia neputinţele cărnii, pe care fiecare le mărturiseşte cu smerenie şi pe care ei, la fel ca noi, se străduiesc să le învingă prin harul lui Dumnezeu, după toate capacităţile lor. Fiecăruia din copiii adevăraţi ai Domnului i se aplică cuvintele apostolului, „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? … Cine va ridica vreo acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu va îndreptăţi? Cine va condamna? Hristos Cel care a murit?” (Rom. 8:31, 33, 34 — Diaglott). Cazul este însă diferit când neputinţele cărnii sunt cultivate, îngăduite fără a face efortul cuvenit de a le corecta, şi sunt justificate, pentru ca greşelile să poată fi continuate. Atunci, într-adevăr, ele ne sunt puse în socoteală, şi dacă nu „ne judecăm” în grabă şi nu luăm măsuri hotărâte spre a le corecta, Domnul Însuşi ne va judeca şi ne va pedepsi. 1 Cor. 11:31, 32.În mijlocul grijilor, nedumeririlor şi dificultăţilor care vin peste copiii Domnului, noi trebuie să ne încredem în El pe deplin şi să ne păstrăm sufletele prin pace şi răbdare! Trebuie să aşteptăm cu răbdare pe Domnul să rezolve dificultăţile experienţelor noastre în modul Său bun. Cât este de necesar să aşteptăm cu răbdare pe Domnul! Psalmistul spune: „Eu aştept pe Domnul; sufletul meu aşteaptă şi în cuvântul Lui nădăjduiesc. Sufletul meu aşteaptă pe Domnul mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa, da, mai mult decât străjerii dimineaţa” (Ps. 130:5, 6). În orice experienţă de întristare şi necaz, şi când tensiunea conflictelor zgomotoase şi a jignirilor şi rănilor usturătoare care fac inima să sângereze ameninţă să biruie spiritul, copilul lui Dumnezeu să-şi aducă aminte că „El ştie, iubeşte şi-I pasă”, şi că îngerul Său slujitor este totdeauna lângă noi şi nici o încercare prea severă nu va fi permisă. Iubitul Învăţător stă lângă creuzet şi nu va permite căldura cuptorului să devină atât de intensă încât aurul preţios al caracterului nostru să fie distrus sau nici chiar lezat. O, nu! Dacă prin harul Său experienţele nu vor lucra spre binele nostru, ele vor fi îndepărtate. El ne iubeşte prea mult ca să permită vreun necaz inutil, vreo întristare inutilă.RĂSPLATA AŞTEPTĂRII RĂBDĂTOARE„Încredinţează-ţi Domnului calea, încrede-te în El şi El va lucra! El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina şi dreptul tău ca soarele la amiază. Taci înaintea Domnului şi aşteaptă-L cu răbdare” (Ps. 37:5-7). Noi nu trebuie să fim dezamăgiţi şi să permitem credinţei noastre să se clatine când ni se aplică testul suferinţei răbdătoare, în timp ce pacea şi liniştea exterioară după care tânjim întârzie mult. Tatăl nostru nu ne-a uitat nici când răspunsul la rugăciunile noastre pare să întârzie. Pacea şi liniştea exterioară nu sunt întotdeauna condiţiile cele mai potrivite pentru nevoile noastre ca Noi Creaturi; şi noi nu vom dori condiţii în care preţioasele roade ale Spiritului nu vor creşte şi nu se vor dezvolta în noi. De aceea, „Nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucura-ţi-vă” (1 Petru 4:12, 13). Cel care numără până şi perii capului nostru nu este niciodată indiferent faţă de suferinţele şi nevoile chiar şi ale celui mai slab şi mai umil copil al Său. O, ce dulce este gândul la o astfel de grijă iubitoare, continuă! „Când dă El pace, cine poate s-o tulbure?”Sfinţii au într-adevăr în fiecare necaz şi tristeţe o mângâiere binecuvântată de care lumea este cu totul în necunoştinţă. Numai copilul lui Dumnezeu o poate cunoaşte. Care este această mângâiere? O, tu care nu te-ai înrolat încă sub stindardul Crucii, care nu te-ai pus încă în întregime în mâinile Domnului, pentru a fi format şi modelat în asemănarea Sa glorioasă, care n-ai făcut un efort serios să opreşti curentul tendinţelor naturii tale decăzute, care nu te-ai luptat serios pentru Adevăr şi dreptate în mijlocul unei generaţii strâmbe şi sucite, ce poţi şti despre dulceaţa acestei mângâieri divine? Ea este balsamul scump din Galaad pentru spiritele rănite pe câmpul de luptă al vieţii, este sorbitura stimulatoare, împrospătătoare pentru sufletele obosite, greu apăsate de vrăjmaşul neîndurat. Este mângâierea liniştitoare a unei mâini iubitoare pe fruntea înfierbântată a unui nobil luptător pentru Adevăr şi evlavie. Este şoapta blândă a speranţei, iubirii şi curajului când inima şi trupul aproape au cedat. Aceasta este mângâierea divină, singura mângâiere care are în ea vreo virtute de vindecare sau împrospătare. Ea este rezervată numai pentru acele suflete nobile care duc cu credincioşie povara şi arşiţa zilei în serviciul Regelui regilor; în timp ce aceia care neîncetat plutesc cu valul lumii şi cu tendinţele descendente ale naturii carnale nu pot avea niciodată vreo idee despre dulceaţa ei.Ce iubitor şi tandru este Dumnezeul nostru, şi ce înţelept şi puternic! Făgăduinţele Sale nu i-au părăsit niciodată pe aceia care şi-au pus încrederea în El. Putem simţi că eforturile noastre de a fi buni şi de a face bine sunt foarte nerodnice, că împotrivirea din afară şi dinăuntru este foarte puternică. Dar când suntem slabi, când ne dăm seama de neputinţa şi incompetenţa noastră, putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Atunci ne puteam da seama că puterea Lui se desăvârşeşte în slăbiciunea noastră. Faptul că suntem slabi şi şchiopi nu ne desparte de iubirea şi puterea Dumnezeului nostru, în timp ce ne străduim să-I facem voia; căci „El ştie din ce suntem întocmiţi. Îşi aduce aminte că suntem ţărână”. Atunci, haideţi ca tot mai mult să ne ţinem de această tărie a Domnului, ca să putem urma curajos mersul pe calea noastră îngustă cu greutăţi şi încercări. Preţioasă într-adevăr este pentru sfântul lui Dumnezeu slujirea durerii şi întristării!„AŢI VĂZUT RĂBDAREA LUI IOV”Sfinţii din fiecare vârstă au învăţat binecuvântarea necazului şi întristării. Psalmistul David spune: „Este spre binele meu că m-ai îndurerat, ca să învăţ orânduirile Tale”, apoi, „Până când n-am fost adânc mâhnit, rătăceam; dar acum păzesc Cuvântul Tău” (Ps. 119:67, 71). Iov, servul credincios al lui Dumnezeu, a suferit necazuri care aproape l-au biruit, dar Domnul l-a scos la un loc larg când încercările sale şi-au îndeplinit efectul intenţionat. El a fost probat şi întărit prin experienţele sale dureroase. Puţini dintre noi am putea suferi mai mult, dacă am putea vreunul. El a suferit pierderea întregii sale proprietăţi, apoi a tuturor copiilor, pe care i-a iubit, apoi iubirea şi loialitatea soţiei, apoi a fost lovit de o boală dureroasă — bube, din cap până-n picioare. Şi, capac la toate, trei dintre prietenii săi au venit la el auzind despre marile lui încercări; şi în loc să fie mângâietori adevăraţi, i-au mărit întristarea insistând că păcatele lui trebuie să fi fost cauza tuturor acelor dezastre; că experienţele lui trebuie desigur să fi fost pedepse de la Domnul din cauza necredincioşiei din partea sa. Desigur că bietul Iov a fost mâhnit!Dar şi-a pierdut el credinţa în Dumnezeu? Să-l ascultăm: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat să fie Numele Domnului!” (Iov 1:21). „Iată, dacă mă va ucide, totuşi voi nădăjdui în El” (Iov 13:15). Iov a fost într-adevăr mult doborât, dar el şi-a păstrat integritatea caracterului şi credinţa în Domnul prin toate. El nu L-a acuzat pe Dumnezeu de nedreptate şi Dumnezeu nu l-a părăsit pe servul Său credincios. El i-a mustrat pe acuzatorii lui şi le-a cerut să ofere sacrificiu, şi l-a instruit pe Iov să se roage pentru ei, ca încălcările lor să poată fi trecute cu vederea. La urmă el a fost binecuvântat mai abundent decât oricând înainte. Dumnezeu a făcut din el un mare tip al familiei umane, a necazurilor stării lor decăzute şi a restabilirii lor finale la ceea ce a fost pierdut în Adam, cu binecuvântarea experienţei câştigate de ei, care-i va face înţelepţi. Ce credincios este Domnul în toată purtarea Sa! Într-adevăr, copiii Săi n-ar trebui niciodată să se îndoiască de iubirea Sa; căci, „Credinţa se poate încrede în El cu tărie, Vie orice are să vie”.PĂRTĂŞIA INTIMĂ CU DUMNEZEU ESTE SCUMPĂCând încrederea continuă în Domnul şi în multele Sale providenţe din viaţa noastră, care ne vin ca răspuns, când acestea se coc într-o cunoştinţă personală şi intimitate scumpă, atunci învăţăm să ne desfătăm în El. Da, când inima răspunde inimii, când rugăciunea insistentă aduce răspunsuri de pace recunoscute, când iubirea şi grija divină au fost clar văzute în conducerea căii noastre, atunci putem recunoaşte prezenţa continuă a Tatălui şi a Fiului cu noi. Atunci, oricât de întunecată ne-ar fi calea, oricât de aspră ar fi furtuna care vuieşte în jurul nostru, gândul la protecţia divină este totdeauna cu noi, aşa încât, în calitate de copii ai Domnului, nu suntem niciodată disperaţi; chiar dacă suntem doborâţi la pământ, nu suntem distruşi; chiar dacă suntem persecutaţi, nu suntem niciodată părăsiţi. Ştim că mâna Tatălui nostru este întotdeauna la cârmă, că iubirea şi grija Sa sunt sigure şi stabile.Cei care au intrat în adevărata părtăşie de inimă cu Dumnezeu au învăţat să-L vadă ca Fântâna întregii bunătăţi, a întregului Adevăr şi a întregii binecuvântări. Pentru ei, El este cel mai frumos. Legea Lui este desfătarea lor. Prietenia şi iubirea Lui este însăşi viaţa lor. Când inima a devenit astfel centrată în Dumnezeu, cel mai natural impuls este să-şi încredinţeze Lui calea. Aceştia pot cânta cu adevărat împreună cu poetul:Pe drum merg mai departe, Cu Dumnezeu umblând Mai vreau cu El prin întuneric, Ca făr-de El ştiind. Mai bine cu El prin spirit, Decât singur văzândDesigur că acestora li se împlinesc dorinţele inimii şi nici un bine nu va fi reţinut de la ei. Rugăciunile lor fierbinţi fac mult, şi la timpul bun al Domnului dreptatea lor, oricât de greşit ar fi înţeleasă, răstălmăcită şi vorbită de rău, va fi descoperită ca lumina — clară, senină şi larg manifestată; iar judecata lor, justiţia şi dreptatea căii şi inimii lor vor fi descoperite ca ziua la amiazi. Chiar dacă noi rămânem aici ca străini în ţara vrăjmaşului, vom fi hrăniţi, nutriţi, natural şi spiritual, şi ne vom bucura şi veseli în „casa peregrinajului nostru”. Scumpe sunt într-adevăr făgăduinţele lui Dumnezeu; şi spre lauda harului Său abundent toţi sfinţii Săi din trecut şi din prezent poartă cu prisosinţă mărturia împlinirii lor.Cine poate avea frica Când răuri curg cu aşa leac Har, ce-i ca Domnul care-L dă Izvorând din veac în veac                                                                               R 5802 W. T. 15 noiembrie 1915 (pag 344-346)

Generat în 0.437 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots