adevaruri bibliceGoogle Page Rank

 adevaruri biblice adevaruri biblice


Articole despre Adevarul Bibliei si nu despre "adevarul" religiei
RSS posts

Religie


Comenteaza





Împărăţiile acestei lumi
Împărăţiile acestei lumiPrima stăpânire — Pierderea ei — Răscumpărarea şi restabilirea ei — Împărăţia tipică a lui Dumnezeu — Uzurpatorul — Două faze ale stăpânirii prezente — Puterile care sunt, orânduite de Dumnezeu — Cum le-a văzut Nebucadneţar — Cum le-a văzut şi le-a interpretat Daniel — Împărăţiile acestei lumi, văzute din alt punct de vedere — Legătura corectă a Bisericii cu guvernămintele prezente — Dreptul divin al regilor, examinat pe scurt — Pretenţiile creştinătăţii sunt false — O speranţă mai bună, în cel de-al cincilea imperiu universalÎn primul capitol al Revelaţiei Divine, Dumnezeu declară scopul Său cu privire la creaţia Sa pământească şi la guvernarea ei: „Şi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; ei să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ». Şi Dumnezeu a creat pe om după chipul Său, l-a creat după chipul lui Dumnezeu, i-a creat de sex masculin şi de sex feminin. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: «Fiţi roditori, înmulţiţi-vă şi umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ»”.Astfel a fost pusă stăpânirea pământului în mâinile neamului omenesc reprezentat în primul om, Adam, care a fost perfect şi prin urmare pe deplin apt de a fi domnul, stăpânul sau regele pământului. Această împuternicire de a se înmulţi, a umple pământul, a-l supune şi a avea stăpânire peste el n-a fost numai pentru Adam, ci pentru toată omenirea: „. . . ei să stăpânească” etc. Dacă omenirea ((A246)) ar fi rămas perfectă şi fără păcat, această stăpânire n-ar fi trecut niciodată din mâinile ei.Se va observa că în această împuternicire nici unui om nu-i este dată stăpânire sau autoritate peste semeni, ci întregii omeniri îi este dată stăpânire peste pământ, pentru a-l cultiva şi a-i folosi produsele pentru binele comun. Nu numai bogăţia vegetală şi minerală este pusă astfel la dispoziţia omului, dar şi toate varietăţile de viaţă animală sunt la dispoziţia lui şi pentru a se servi de ele. Dacă omenirea ar fi rămas perfectă şi ar fi îndeplinit acest scop originar al Creatorului, crescând în număr ar fi fost necesar ca oamenii să se consulte împreună, să-şi sistematizeze eforturile şi să inventeze căi şi mijloace pentru distribuirea justă şi înţeleaptă a binecuvântărilor comune. Şi cum în decursul timpului din cauza numărului lor mare ar fi fost imposibil să se întâlnească şi să se consulte împreună, ar fi fost necesar ca diferite clase de oameni să aleagă pe unii dintre ei pentru a-i reprezenta, a le exprima sentimentele comune şi a acţiona pentru ei. Şi dacă toţi oamenii erau perfecţi mintal, fizic şi moral, dacă fiecare om iubea în grad suprem pe Dumnezeu şi reglementările Lui şi pe aproapele său ca pe sine însuşi, n-ar fi fost nici o fricţiune în astfel de aranjament.Astfel văzut, scopul originar al Creatorului pentru guvernarea pământului a fost ca formă o republică, o guvernare în care să participe fiecare individ, în care fiecare om să fie suveran, cu totul apt de a-şi exercita datoriile funcţiei pentru binele propriu şi pentru binele general.Continuarea veşnică a stăpânirii pământului, care i-a fost acordată omului, depindea de o singură condiţie; şi aceea a fost ca această stăpânire acordată divin să fie întotdeauna exercitată în armonie cu Stăpânitorul Suprem al universului, a cărui lege enunţată pe scurt este Iubirea. „Iubirea este împlinirea legii”; „Să iubeşti pe DOMNUL, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu ((A247)) toată gândirea ta . . . Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Romani 13:10; Matei 22:37-40.Referitor la această mare favoare acordată omului, David, lăudând pe Dumnezeu, spune: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale” (Psalmul 8:5, 6). Această stăpânire dată omenirii prin persoana lui Adam a fost prima stabilire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Omul a exercitat în acest fel stăpânire ca reprezentant al lui Dumnezeu. Dar neascultarea omului faţă de Stăpânitorul Suprem a cauzat pierderea nu numai a vieţii lui, ci şi a tuturor drepturilor şi privilegiilor lui ca stăpânitor al pământului, ca reprezentant al lui Dumnezeu. De atunci încolo el a fost un rebel detronat şi condamnat la moarte. Atunci Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ a încetat repede şi de atunci n-a mai fost stabilită decât pentru scurt timp, într-o manieră tipică în Israel. Deşi în Eden omul şi-a pierdut dreptul la viaţă şi la stăpânire, acesta nu i-a fost luat dintr-o dată; şi în timp ce viaţa condamnată durează, omului îi este permis să exercite stăpânirea pământului conform propriilor idei şi capacităţi, până când vine timpul cuvenit al lui Dumnezeu pentru Acela care are dreptul să ia stăpânirea pe care a cumpărat-o.Moartea Domnului nostru a răscumpărat sau a cumpărat nu numai pe om, ci şi toată moştenirea lui originară, inclusiv stăpânirea pământului. Cumpărând-o, dreptul este acum la El; El este acum moştenitorul de drept, şi în curând, la timpul cuvenit, va lua în stăpânire ceea ce a cumpărat (Efeseni 1:14). Dar, deoarece El a cumpărat pe om nu de dragul de a-l ţine rob, ci ca să-l poată restabili la starea de mai înainte, tot aşa este şi cu stăpânirea pământului: El a cumpărat-o împreună cu toate binecuvântările originare ale omului, cu scopul de a le restabili, când omul va fi iarăşi făcut în stare să le exercite în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Deci, domnia lui Mesia pe pământ nu va fi veşnică. Ea va continua numai până când((A248)) El, cu autoritatea Lui tare, de fier, va fi reprimat toată răzvrătirea şi nesupunerea, şi omenirea decăzută va fi restabilită la perfecţiune, când oamenii vor fi cu totul în stare să exercite corect stăpânirea pământului, aşa cum a fost intenţionată la origine. Când aceasta va fi astfel restabilită, iarăşi va fi Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, sub supravegherea omului, reprezentantul hotărât de Dumnezeu.În timpul Veacului Iudeu, Dumnezeu a organizat poporul Israel ca împărăţie a Sa sub Moise şi Judecători — un fel de republică — dar a fost numai tipică. Iar autoritatea absolută stabilită după aceea, în special sub David şi Solomon, în unele privinţe a fost tipică pentru Împărăţia promisă, când va domni Mesia. Spre deosebire de naţiunile din jur, Israelul avea pe Iehova ca Împărat al lor, iar conducătorii lor serveau nominal sub El, după cum aflăm din Psalmul 78:70, 71. Acest lucru este clar declarat în 2 Cronici 13:8 şi 1 Cronici 29:23, unde Israelul este numit „Împărăţia DOMNULUI” şi unde se spune că Solomon s-a aşezat pe „SCAUNUL DE DOMNIE AL DOMNULUI, ca împărat în locul tatălui său, David”, care, urmând lui Saul, primul împărat, a stat sau a exercitat autoritatea aceluiaşi scaun de domnie în cei patruzeci de ani dinainte.Când poporul Israel a păcătuit împotriva Domnului, El i-a pedepsit în repetate rânduri, până când în final le-a luat cu totul împărăţia. În zilele lui Zedechia, ultimul din linia lui David care a domnit, sceptrul puterii regale a fost îndepărtat. Atunci a fost răsturnată împărăţia tipică a lui Dumnezeu.Hotărârea lui Dumnezeu în această privinţă este exprimată în cuvintele: „Şi tu, domn fărădelege şi nelegiuit al lui Israel, a cărui zi a sosit, fiindcă fărădelegea ta ajuns-a la culmea ei. Aşa zice Iehova, Domnul: «Să i se scoată diadema şi să i se ia coroana! Aceasta nu va mai fi cum a fost . . . O voi răsturna, o voi răsturna, o voi răsturna. Şi NU va mai sta, până ce nu va veni acela al căruia este dreptul; şi acestuia o voi da»” (Ezechiel 21:25-27, Sf. Script., 1874 — ((A249)) n. e.). În împlinirea acestei profeţii, împăratul Babilonului a venit împotriva lui Israel, a luat poporul în robie şi a înlăturat pe împăratul lor. Deşi restabiliţi după aceea la existenţă naţională prin Cirus persanul, ei au fost supuşi şi au plătit tribut imperiilor succesive ale Medo-Persiei, Greciei şi Romei până la nimicirea finală a lor ca naţiune, în anul 70 d. Cr., de când au fost risipiţi printre neamuri.Împărăţia lui Israel este singura, de la cădere, pe care Dumnezeu a recunoscut-o vreodată ca reprezentând în vreun fel guvernarea Lui, legile Lui etc. Au existat multe naţiuni înainte de a lor, dar nici una n-a putut pretinde pe drept că Dumnezeu a fost fondatorul lor, sau că conducătorii lor au fost reprezentanţii lui Dumnezeu. Când diadema a fost luată de la Zedechia şi împărăţia lui Israel a fost răsturnată, s-a decretat că va rămâne răsturnată până când Cristos, moştenitorul de drept al lumii, va veni să o pretindă. Astfel, prin deducţie, toate celelalte împărăţii în putere până la restabilirea împărăţiei lui Dumnezeu sunt numite „împărăţii ale acestei lumi”, sub „prinţul acestei lumi”, şi deci orice pretenţii ridicate de vreuna din ele că sunt împărăţii ale lui Dumnezeu sunt false. Şi această Împărăţie a lui Dumnezeu n-a fost „STABILITĂ” nici la prima venire a lui Cristos (Luca 19:12). Atunci, şi de atunci încoace, Dumnezeu a ales din lume pe aceia care vor fi socotiţi vrednici să domnească cu Cristos ca împreună moştenitori ai acelui tron. Cristos nu va lua împărăţia, puterea şi gloria şi nu va domni ca Domn al tuturor până la a doua venire a Sa.Toate celelalte împărăţii, în afară de cea a lui Israel, sunt scriptural numite păgâne, sau împărăţii ale neamurilor — „împărăţii ale acestei lumi”, sub „prinţul acestei lumi” — Satan. Îndepărtarea împărăţiei lui Dumnezeu în zilele lui Zedechia a lăsat lumea fără nici o guvernare pe care Dumnezeu s-o poată aproba, sau ale cărei legi sau afaceri să le fi supravegheat în mod special. Dumnezeu a recunoscut guvernămintele neamurilor indirect, prin aceea că a declarat public hotărârea Lui (Luca 21:24) ca în acest ((A250)) interval controlul asupra Ierusalimului şi asupra lumii să fie exercitat de guvernămintele neamurilor.Intervalul sau perioada de timp care s-a scurs de la îndepărtarea sceptrului şi a guvernării lui Dumnezeu, până la restaurarea acestora în mai mare putere şi glorie sub Cristos, este numit scriptural „Timpurile Neamurilor”. Şi aceste „timpuri” sau ani, în care „împărăţiile acestei lumi” au permisiunea să stăpânească, sunt fixate şi limitate, iar timpul pentru restabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu sub Mesia este la fel fixat şi marcat în Scriptură.Rele cum au fost aceste guvernăminte ale neamurilor, ele au fost permise sau „rânduite de Dumnezeu” cu un scop înţelept (Romani 13:1). Imperfecţiunea şi defectuoasa lor guvernare formează o parte din lecţia generală a răutăţii excesive a păcatului şi dovedesc faptul că omul decăzut nu este capabil să se autoguverneze, nici măcar spre propria lui satisfacţie. Dumnezeu le permite, în cea mai mare parte, să-şi realizeze propriile scopuri după cum sunt în stare, intervenind numai când ar sta în calea planurilor Sale. El intenţionează ca în cele din urmă toate să lucreze spre bine şi în final chiar şi „mânia omului să-L laude”. Restul, care n-ar lucra spre bine, care n-ar servi nici unui scop ori n-ar da nici o lecţie, El le restrânge. Psalmul 76:10.Incapacitatea omului de a stabili o guvernare perfectă se atribuie propriilor lui slăbiciuni, în starea lui decăzută, degradată. Aceste slăbiciuni, care prin ele însele s-ar împotrivi eforturilor umane de a crea o guvernare perfectă, de asemenea au fost folosite de Satan, primul care a ispitit pe om la neloialitate faţă de Stăpânitorul suprem. Satan s-a folosit continuu de slăbiciunile omului, a făcut ca binele să apară rău şi răul să apară bine, a denaturat caracterul şi planurile lui Dumnezeu şi a orbit pe oameni faţă de adevăr. Lucrând astfel în inimile copiilor neascultării (Efeseni 2:2), el i-a făcut prizonierii voinţei lui şi s-a făcut pe sine, ceea ce Domnul nostru şi apostolii numesc — prinţul sau stăpânitorul acestei lumi (Ioan 14:30; 12:31). El nu este ((A251)) prinţul acestei lumi pe drept, ci prin uzurpare, prin fraudă şi înşelăciune şi prin controlul oamenilor decăzuţi. Fiindcă este un uzurpator, el va fi în mod sumar deposedat. Dacă ar fi avut un drept real ca prinţ al acestei lumi, nu s-ar fi procedat aşa cu el.Astfel se va vedea că stăpânirea pământului, aşa cum este exercitată în prezent, are atât o fază invizibilă cât şi una vizibilă. Cea dintâi este spirituală, cea de-a doua este umană — împărăţiile pământeşti vizibile, într-o măsură sub controlul unui prinţ spiritual, Satan. Fiindcă Satan a posedat un astfel de control, el I-a putut oferi Domnului nostru să-L facă supremul suveran vizibil al pământului sub conducerea sa (Matei 4:9). Când Timpurile Neamurilor vor expira, ambele faze ale stăpânirii prezente se vor termina, Satan va fi legat şi împărăţiile acestei lumi vor fi răsturnate.Creaţia gemândă, căzută, orbită, înfrântă la fiecare pas, de secole s-a târât de-a lungul drumului ei epuizant, chiar şi cele mai bune străduinţe dovedindu-se nerodnice, totuşi sperând întotdeauna că epoca de aur visată de filosofii ei era aproape. Ea nu ştie că încă o mai mare eliberare decât aceea în care speră şi după care geme va veni prin dispreţuitul Nazarinean şi prin urmaşii Lui, care, ca fii ai lui Dumnezeu, în curând se vor manifesta în puterea împărăţiei pentru eliberarea ei. Romani 8:22, 19.Pentru ca să nu fie copiii Săi în întuneric în legătură cu permiterea guvernămintelor rele prezente şi în legătură cu scopul Său originar, de a aduce un guvernământ mai bun când aceste împărăţii, sub providenţa Sa conducătoare, vor fi servit scopul pentru care au fost permise, Dumnezeu ne-a dat prin profeţii Săi câteva mari vederi panoramice ale „împărăţiilor acestei lumi”, de fiecare dată arătând, pentru încurajarea noastră, răsturnarea lor prin stabilirea propriei Sale Împărăţii drepte şi veşnice sub Mesia, Prinţul Păcii.Faptul că efortul prezent al omului de a exercita stăpânire nu se face printr-o sfidare reuşită a voinţei şi puterii lui Iehova, ci prin permisiunea Lui, este arătat prin ((A252)) mesajul lui Dumnezeu către Nebucadneţar, în care Dumnezeu dă permisiune celor patru mari imperii, Babilon, Medo-Persia, Grecia şi Roma, să stăpânească până la timpul stabilirii Împărăţiei lui Cristos (Daniel 2:37-43). Aceasta arată sfârşitul concesiunii stăpânirii.Aruncând acum o privire la aceste viziuni profetice, să ne amintim că ele încep cu Babilonul, pe timpul răsturnării împărăţiei lui Israel, împărăţia tipică a Domnului.Viziunea lui Nebucadneţar asupraguvernămintelor pământuluiPrintre acele lucruri „scrise mai înainte pentru învăţătura noastră”, pentru ca noi, cărora ni se porunceşte să fim supuşi autorităţilor care sunt, să putem avea nădejde prin răbdarea şi mângâierea pe care le dau Scripturile (Romani 15:4; 13:1), este visul lui Nebucadneţar şi interpretarea divină a lui prin profet. Daniel 2:31-45.Daniel a explicat visul spunând: „Tu, împărate, te uitai, şi iată, ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint, pântecele şi coapsele îi erau de bronz, fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier şi parte de lut. Tu te uitai, până ce s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi.Atunci, fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi au devenit ca pleava din arie, vara; le-a luat vântul şi nici un loc nu s-a mai găsit pentru ele. Dar piatra, care lovise chipul, s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul.Iată visul. Şi vom spune înaintea împăratului şi explicarea lui. Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi ((A253)) slavă.[Acolo au fost rânduite de Dumnezeu împărăţiile neamurilor sau autorităţile care sunt.] El ţi-a dat în mâini, pe oriunde locuiesc ei, pe fiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerului, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea; tu eşti capul de aur!După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta [argint]; apoi o a treia împărăţie, care va fi de bronz şi care va stăpâni peste tot pământul. Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă în bucăţi şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi. Şi, după cum ai văzut picioarele şi degetele picioarelor parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi, după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă.”Printre numeroasele imperii mai mici ale pământului care s-au ridicat, cel care studiază istoria le poate trasa repede pe cele patru descrise mai sus de Daniel. Acestea sunt denumite IMPERII UNIVERSALE — întâi Babilonul, capul de aur (versetul 38); al doilea Medo-Persia, cuceritorul Babilonului, pieptul de argint; al treilea Grecia, cuceritorul Medo-Persiei, pântecele de bronz; şi al patrulea Roma, împărăţia cea tare, fluierele picioarelor de fier şi picioarele de fier amestecat cu lut. Trei dintre aceste imperii trecuseră şi al patrulea, cel Roman, deţinea stăpânire universală pe timpul naşterii Domnului nostru, după cum citim: „În timpul acela, a ieşit o poruncă de la Cezar August să se facă recensământ în toată lumea”.Luca 2:1.Împărăţia de fier, Roma, a fost de departe cea mai tare şi a durat mai mult decât predecesoarele ei. De fapt Imperiul Roman continuă încă, fiind reprezentat în naţiunile Europei. Această divizare este reprezentată în cele zece ((A254)) degete de la picioarele chipului. Elementul lut din picioare amestecat cu fierul reprezintă amestecul bisericii cu statul. În Scripturi acest amestec este numit „Babilon” — confuzie. După cum vom vedea imediat,piatra este simbolul adevăratei Împărăţii a lui Dumnezeu; şi Babilonul a folosit în loc o imitaţie de piatră — lutul — pe care l-a unit cu rămăşiţele fragmentare ale Imperiului Roman [fierul]. Iar acest sistem amestecat — biserică şi stat — Biserica nominală căsătorită cu împărăţiile acestei lumi, pe care Domnul îl numeşte Babilon, confuzie, îşi ia libertatea să se numească Creştinătate — Împărăţia lui Cristos. Daniel explică: „Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie [biserica amestecată cu lumea — Babilon] dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul”. Ele nu se pot contopi cu totul. „Dar în zilele acestor împăraţi [ale împărăţiilor reprezentate prin degetele picioarelor, ale aşa-ziselor „împărăţii creştine” sau „creştinătate”], Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi distrusă şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna”. Daniel 2:43, 44.Daniel nu declară aici timpul pentru sfârşitul acestor guvernăminte ale neamurilor; pe acela îl găsim în altă parte, dar fiecare împrejurare prezisă arată că astăzi sfârşitul este aproape, chiar la uşă. Sistemul papal de mult a pretins că el este împărăţia pe care Dumnezeul cerurilor a promis aici că o va stabili şi că în îndeplinirea acestei profeţii el a sfărâmat în bucăţi şi a nimicit toate celelalte împărăţii. Totuşi, adevărul este că biserica nominală s-a unit cu imperiile pământului numai ca lutul cu fierul şi că papalitatea niciodată n-a fost adevărata Împărăţie a lui Dumnezeu, ci numai o falsificare a ei. Una din cele mai bune dovezi că papalitatea n-a distrus şi n-a nimicit aceste împărăţii pământeşti este că ele încă există. Şi acum că lutul noroios s-a uscat şi a devenit „plăpând”, pierzându-şi ((A255)) puterea adezivă, fierul şi lutul dau semne de sfărâmare şi repede se vor fărâmiţa, fiind lovite de „piatră”, Împărăţia adevărată.Continuându-şi interpretarea, Daniel declară: „Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini şi care a sfărâmat fierul, bronzul, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce se va întâmpla după aceasta. Visul este adevărat şi explicarea lui este sigură”. Versetul 45.Piatra dezlipită din munte fără ajutorul unor mâini, care loveşte şi împrăştie puterile neamurilor, reprezintă Biserica adevărată, Împărăţia lui Dumnezeu. În timpul Veacului Evanghelic, această „piatră”-împărăţie este în formare, „dezlipindu-se”, cioplindu-se şi conturându-se pentru poziţia şi importanţa ei viitoare — nu prin mâini omeneşti, ci prin puterea şi spiritul adevărului, puterea invizibilă a lui Iehova. Când va fi completă, când va fi în întregime dezlipită, ea va lovi şi va nimici împărăţiile acestei lumi. Nu poporul, ci guvernămintele sunt simbolizate prin chip, şi acestea vor fi nimicite pentru ca poporul să poată fi eliberat. Domnul nostru Isus n-a venit să piardă vieţile oamenilor, ci să le mântuiască. Ioan 3:17.În timpul pregătirii ei, în timp ce se dezlipeşte în vederea destinului ei viitor, piatra ar putea fi numită munte în embrion; tot aşa şi Biserica ar putea fi şi uneori este numită Împărăţia lui Dumnezeu. Totuşi, piatra nu devine de fapt munte până după ce loveşte chipul; şi Biserica la fel, va deveni Împărăţie în sensul deplin, ca să umple întreg pământul, când „Ziua Domnului”, „Ziua mâniei” „asupra popoarelor” sau „timpul de strâmtorare” va fi sfârşit şi când ea va fi stabilită şi toate celelalte stăpâniri vor fi devenit supuse ei.Amintiţi-vă acum făgăduinţa făcută de Domnul nostru învingătorilor Bisericii creştine: „Celui care va birui îi voi ((A256)) da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie”; „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu” (Apocalipsa 3:21; 2:26, 27; Psalmul 2:8-12). Când toiagul de fier va fi îndeplinit lucrarea de nimicire, atunci mâna care a lovit se va întoarce să vindece, şi atunci poporul se va întoarce spre Domnul şi El îi va vindeca (Isaia 19:22; Ieremia 3:22, 23; Osea 6:1; 14:4; Isaia 2:3), dându-le frumuseţe în locul cenuşii, untdelemn de bucurie în locul plânsului şi haină de laudă în locul unui duh mâhnit.Viziunea lui Daniel asupra guvernămintelor pământeştiÎn viziunea lui Nebucadneţar vedem că imperiile pământului, privite din punctul de vedere al lumii, sunt o manifestare de glorie, grandoare şi putere omenească, deşi în ea vedem şi o aluzie la decăderea şi nimicirea lor finală, aşa cum este arătat prin deteriorarea de la aur la fier şi lut.Clasa pietrei, Biserica adevărată, în timpul alegerii sau scoaterii ei din munte a fost evaluată de lume ca fără nici o valoare, a fost dispreţuită şi respinsă de oameni. Ei nu văd în ea nici o frumuseţe ca s-o dorească. Lumea iubeşte, admiră, laudă şi apără pe conducătorii şi guvernele reprezentate prin acest chip mare, deşi a fost încontinuu dezamăgită, înşelată, rănită şi oprimată de ele. Lumea preamăreşte în proză şi versuri pe agenţii cei mari şi încununaţi de succes ai acestui chip, pe alexandrii, cezarii, bonaparţii ei, şi pe alţii a căror mărime s-a manifestat prin măcelărirea semenilor, şi care, în pofta lor pentru putere, au făcut milioane de văduve şi orfani. Şi spiritul care există în cele „zece degete” ale chipului este încă tot aşa, după cum îl vedem manifestat astăzi în oştirile lor ordonate, de peste douăsprezece milioane de oameni înarmaţi cu toate dispozitivele diavoleşti ale ingeniozităţii moderne, pentru a ((A257)) se măcelări unul pe altul la comanda „autorităţilor care sunt”.Cei mândri sunt numiţi acum fericiţi; da, cei care lucrează răutate sunt instalaţi în putere (Maleahi 3:15). Atunci, nu putem noi oare vedea că nimicirea acestui chip mare prin lovirea exercitată de piatră şi prin stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu înseamnă eliberarea celor asupriţi şi binecuvântarea tuturor? Deşi schimbarea va cauza pentru un timp dezastru şi strâmtorare, în cele din urmă va produce roadele paşnice ale dreptăţii.Amintindu-ne deosebirea punctului de vedere, acum să privim aceleaşi patru imperii universale ale pământului din punctul de vedere al lui Dumnezeu şi al acelora care sunt în armonie cu El, aşa cum sunt înfăţişate în viziunea dată preaiubitului profet Daniel. După cum pentru noi aceste împărăţii par dezonorante şi feroce, tot aşa lui Daniel, aceste patru imperii universale i-au fost prezentate ca patru fiare sălbatice mari şi lacome. Iar viitoarea Împărăţie a lui Dumnezeu (piatra), în viziunea lui apare proporţional mai mare decât în viziunea lui Nebucadneţar. Daniel spune: „În viziunea mea de noapte am văzut cum cele patru vânturi ale cerurilor au izbucnit pe Marea cea Mare. Şi patru fiare mari au ieşit din mare, deosebite una de alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur . . . Şi iată, o a doua fiară era ca un urs . . . o alta era ca un leopard . . . După aceea m-am uitat în viziunile de noapte şi iată o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică; avea nişte dinţi mari de fier, mânca, sfărâma şi călca în picioare ce mai rămânea; era cu totul diferită de toate fiarele de mai înainte, şi avea zece coarne”. Daniel 7:2-7.Trecem peste detaliile referitoare la primele trei fiare (Babilon–leul, Medo-Persia–ursul şi Grecia–leopardul), cu capetele, picioarele, aripile lor etc., toate fiind simbolice şi de mai mică importanţă în examinarea noastră prezentă decât detaliile fiarei a patra, Roma.((A258))Despre a patra fiară, Roma, Daniel spune: „După aceea m-am uitat în viziunile de noapte şi iată o a patra fiară, nespus de grozav de înspăimântătoare şi de puternică . . . şi avea zece coarne. Am privit la coarne, şi iată, un alt corn mic a ieşit din mijlocul lor, şi dinaintea lui au fost smulse din rădăcini trei din cele dintâi coarne. Şi iată, cornul acesta avea nişte ochi ca ochii de om şi o gură care vorbea lucruri mari”. Daniel 7:7, 8.Aici este arătat Imperiul Roman, iar diviziunile puterii lui sunt arătate prin cele zece coarne, un corn fiind un simbol al puterii. Cornul cel mic, ieşind dintre acestea, însuşindu-şi puterea a trei dintre ele şi stăpânind printre celelalte, reprezintă începutul mic şi ridicarea treptată la putere a Bisericii Romei — puterea sau cornul papal. Acesta ridicându-se în influenţă, trei dintre diviziunile, coarnele sau puterile Imperiului Roman (Herulii, Exarhatul de Răsărit şi Ostrogoţii) au fost smulse din cale, pentru a face loc stabilirii lui ca putere sau corn civil. Acest din urmă corn, în special notabil, papalitatea, este remarcabil pentru ochii lui, reprezentând inteligenţa, şi pentru gura lui — declaraţiile lui, pretenţiile lui etc.Acestei fiare a patra, reprezentând Roma, Daniel nu-i dă nici un nume descriptiv. În timp ce celelalte sunt descrise, ca un leu, ca un urs şi ca un leopard, a patra era aşa de feroce şi hidoasă încât nici una dintre fiarele pământului n-ar putea fi comparată cu ea. Ioan Revelatorul, văzând în viziune aceeaşi fiară simbolică (guvernământ), de asemenea a fost în încurcătură în ceea ce priveşte numele prin care s-o descrie şi în final îi dă câteva. Printre altele el a numit-o „Diavolul” (Apocalipsa 12:9). Desigur că el a ales un nume potrivit, deoarece Roma, dacă este privită în lumina persecuţiilor ei sângeroase, cu siguranţă a fost cel mai diavolesc dintre toate guvernămintele pământeşti. Chiar în schimbarea ei de la Roma păgână la Roma papală a ilustrat una din caracteristicile principale ale lui Satan, pentru că şi el se ((A259)) preface să apară ca un înger de lumină (2 Corinteni 11:14), după cum Roma s-a transformat din păgânism şi a pretins a fi creştină — Impărăţia lui Cristos*.*Faptul că Roma este numită „Diavolul”, în nici un caz nu dovedeşte netemeinicia existenţei unui Diavol personal, ci mai curând contrariul. Fiindcă există fiare ca lei, urşi şi leoparzi, cu caracteristicile cunoscute, guvernămintele au fost asemănate cu ele; tot aşa, fiindcă există un Diavol cu caracteristicile cunoscute, al patrulea imperiu este asemănat cu el.După ce dă unele detalii referitoare la această din urmă fiară, fiara romană, şi în special la cornul ei deosebit, cornul papal, profetul declară că se va face judecată împotriva acestui corn şi el va începe să-şi piardă stăpânirea, care se va consuma printr-un proces treptat până când fiara va fi nimicită.Această fiară, Imperiul Roman, încă mai există prin coarnele sau diviziunile sale, şi ea va fi ucisă prin ridicarea maselor de oameni şi prin răsturnarea guvernămintelor în „Ziua Domnului”, pregătitoare recunoaşterii stăpânirii cereşti. Acest lucru este clar arătat în alte scripturi, care încă trebuie să fie examinate. Totuşi, întâi vine consumarea cornului papal. Puterea şi influenţa lui au început să se consume când Napoleon a luat pe papa prizonier în Franţa. Atunci, când nici blestemele papilor, nici rugăciunile lor nu i-au eliberat de puterea lui Bonaparte, a devenit evident pentru naţiuni că autoritatea şi puterea divină pretinsă de papalitate era fără temei. După aceea, puterea laică a papalităţii a scăzut rapid, până când în septembrie 1870 şi-a pierdut ultima urmă de putere laică prin Victor Emanuel.Cu toate acestea, în tot acest timp în care „se consuma”, ea a continuat să-şi declare vorbele umflate de blasfemie, ultima ei declaraţie fiind în 1870, când, doar cu câteva luni înainte de răsturnarea ei, a făcut declaraţia de infailibilitate a papilor. Toate acestea sunt notate în ((A260)) profeţie: „Priveam atunci [adică după decretul împotriva acestui „corn”, după ce începuse consumarea lui] pentru vuietul VORBELOR SEMEŢE ce vorbea cornul”. Daniel 7:11 (Sf. Scriptură, 1874 — n.e.).Astfel suntem aduşi prin istorie până în zilele noastre şi ni se permite să vedem că evenimentul de aşteptat în privinţa imperiilor pământului este nimicirea lor completă. Ceea ce urmează este descris prin cuvintele: „M-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars”. Uciderea şi arderea sunt simboluri, ca şi fiara însăşi, şi înseamnă nimicirea completă şi fără speranţă a guvernării organizate prezente. În versetul 12 profetul remarcă o diferenţă între sfârşitul acestei fiare, a patra, şi al predecesoarelor ei. Celor trei, în mod succesiv (Babilon, Persia şi Grecia), li s-a luat stăpânirea; au încetat să deţină puterea stăpânitoare a pământului, dar viaţa lor ca naţiuni n-a încetat imediat. Grecia şi Persia încă mai au ceva viaţă, deşi sunt multe secole de când stăpânirea universală a trecut din mâna lor. Totuşi, cu Imperiul Roman, a patra şi ultima dintre aceste fiare, nu este aşa. El va pierde dintr-o dată stăpânirea şi viaţa şi va merge în nimicire completă; şi celelalte de asemenea vor pieri cu el. Daniel 2:35.Nu are importanţă care sunt mijloacele sau instrumentele folosite, cauza acestei căderi va fi stabilirea celui de-al cincilea Imperiu Universal al pământului, Împărăţia lui Dumnezeu sub Cristos, care are dreptul să ia stăpânirea. Transferarea împărăţiei de la fiara a patra, care pentru timpul ei hotărât a fost „rânduită de Dumnezeu”, la a cincea împărăţie sub Mesia, când va veni timpul ei hotărât, este descrisă de profet în aceste cuvinte: „. . . şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat [Cristosului — cap şi corp complet] stăpânire, slavă şi împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. ((A261)) Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum şi împărăţia Lui nu va fi distrusă”. Îngerul a interpretat aceasta astfel: „Domnia, stăpânirea şi măreţia tuturor împărăţiilor care sunt pretutindeni sub ceruri se vor da poporului sfinţilor Celui Prea Înalt. Împărăţia Lui este o împărăţie veşnică şi toate stăpânirile Îi vor sluji şi-L vor asculta”. Daniel 7:13, 27.Astfel văzute lucrurile, stăpânirea pământului va fi pusă în mâinile lui Cristos de către Iehova („Cel Bătrân de Zile”), care va supune „totul sub picioarele Lui” (1 Corinteni 15:27). Întronat astfel peste Împărăţia lui Dumnezeu, El trebuie să domnească până când va fi reprimat toată autoritatea şi puterea care este în conflict cu voinţa şi legea lui Iehova. Pentru realizarea acestei misiuni mari, întâi este necesară răsturnarea acestor guvernăminte ale neamurilor, deoarece „împărăţiile acestei lumi”, ca şi „prinţul acestei lumi”, nu se vor preda paşnic, ci trebuie restrânse şi reţinute cu forţa. Şi astfel este scris: „. . . ca să lege pe împăraţii lor cu lanţuri şi pe mai-marii lor cu obezi de fier, ca să aducă la îndeplinire împotriva lor judecata scrisă. Aceasta este o cinste pentru toţi credincioşii Săi”. Psalmul 149:8, 9.Când astfel privim guvernămintele prezente, din punctul de vedere al Domnului nostru şi al profetului Daniel, şi ne dăm seama de caracterul lor feroce, distructiv, sălbatic şi egoist de fiară, inimile noastre tânjesc după sfârşitul guvernămintelor neamurilor şi cu bucurie aşteaptă mult acel timp binecuvântat, când învingătorii veacului prezent vor fi întronaţi împreună cu Capul lor pentru a conduce, a binecuvânta şi a restabili creaţia care geme. Cu siguranţă că toţi copiii lui Dumnezeu se pot ruga din toată inima împreună cu Domnul lor: „VIE ÎMPĂRĂŢIA TA, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”.Fiecare din aceste guvernăminte reprezentate prin chip şi prin fiare a existat înainte de a veni la putere ca imperiu universal. Tot aşa este şi cu adevărata Împărăţie a lui ((A262)) Dumnezeu: ea a existat de mult, separată de lume, neîncercând să conducă, ci aşteptându-şi timpul — timpul hotărât de Cel Bătrân de Zile. Şi asemenea celorlalte, ea trebuie să-şi primească funcţia şi trebuie să ajungă în autoritate, sau să fie „stabilită”,înainte de a-şi putea exercita puterea în lovirea şi uciderea fiarei sau împărăţiei care o precede. De unde şi caracterul potrivit al declaraţiei: „În zilele acestor împăraţi [în timp ce ei au încă putere], Dumnezeul cerurilor va ridica [va stabili în putere şi autoritate] o împărăţie”. Şi după ce este stabilită, „ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, dar ea însăşi va dăinui pentru totdeauna” (Daniel 2:44). Deci, oricum am aştepta-o noi, Împărăţia lui Dumnezeu trebuie să fie inaugurată înainte de căderea împărăţiilor acestei lumi, iar puterea şi lovirea exercitată de ea va aduce răsturnarea lor.Guvernămintele prezente privite din alt punct de vedereDreptul suprem şi autoritatea de a stăpâni lumea sunt şi vor fi întotdeauna legitime pentru Creatorul, Iehova, nu are importanţă cui îi permite sau pe cine autorizează El să aibă control subordonat. Sub imperfecţiunile şi slăbiciunile rezultate din neloialitatea faţă de Împăratul împăraţilor, Adam a devenit curând slab şi neputincios. Ca monarh, el a început să piardă puterea prin care la început comanda şi deţinea supunerea animalelor inferioare prin puterea voinţei sale. El a pierdut şi controlul asupra sa, aşa încât, atunci când voia să facă bine, interveneau slăbiciunile şi răul era prezent cu sine; şi chiar binele pe care voia să-l facă nu-l făcea, iar răul pe care nu voia să-l facă îl făcea.Prin urmare, deşi nu facem nici o încercare de a scuza rasa noastră rebelă, putem avea compătimire pentru zadarnicele ei eforturi de a se autoguverna şi a-şi aranja propriul bine. Şi se poate spune ceva despre succesul lumii în această direcţie, pentru că, în timp ce recunoaştem adevăratul caracter al acestor guvernăminte feroce, chiar ((A263)) dacă au fost corupte, ele au fost mult superioare lipsei totale de guvernare — mult mai bune decât lipsa de lege şi anarhia. Deşi anarhia i-ar fi fost probabil cu totul plăcută „prinţului acestei lumi”, n-a fost aşa pentru supuşii lui, şi puterea lui nu este absolută: ea este limitată la măsura capacităţii lui de a opera prin omenire, iar politica lui trebuie să se conformeze în mare măsură ideilor, patimilor şi prejudecăţilor oamenilor. Ideea omului a fost autoguvernarea, independent de Dumnezeu; şi când Dumnezeu i-a permis să încerce experimentul, Satan a îmbrăţişat posibilitatea de a-şi extinde influenţa şi stăpânirea. Astfel, dorind să uite pe Dumnezeu (Romani 1:28), omul s-a expus la influenţa acestui duşman viclean şi puternic dar nevăzut; prin urmare, de atunci a fost obligat întotdeauna să lucreze împotriva maşinaţiunilor lui Satan, precum şi împotriva propriilor slăbiciuni personale.Acesta fiind cazul, să aruncăm din nou o privire la împărăţiile acestei lumi, privindu-le acum ca fiind efortul omenirii căzute de a se autoguverna, independent de Dumnezeu. Deşi corupţia individuală şi egoismul au deviat cursul dreptăţii, aşa încât dreptatea deplină arareori a fost măsurată cuiva sub împărăţiile acestei lumi, totuşi obiectivul aparent al tuturor guvernămintelor organizate vreodată printre oameni a fost să promoveze dreptatea şi binele tuturor oamenilor.În ce măsură a fost atins obiectivul acesta, este o altă chestiune, dar aceasta a fost pretenţia tuturor guvernămintelor şi acesta a fost obiectivul poporului guvernat, prin faptul că li s-a supus şi le-a sprijinit. Acolo unde limitele dreptăţii au fost mult ignorate, fie că masele au fost orbite şi înşelate în ceea ce le priveşte, fie că au rezultat războaie, agitaţie şi revoluţii.Faptele urâte ale tiranilor josnici, care au câştigat poziţii de putere în guvernămintele lumii, n-au reprezentat legile şi instituţiile acelor guvernăminte, ci, uzurpând ((A264)) autoritatea şi folosind-o în scopuri josnice, au dat acelor guvernăminte caracterul lor de fiară. Fiecare guvernământ a avut o majoritate de legi înţelepte, drepte şi bune pentru protecţia vieţii şi proprietăţii, pentru protecţia intereselor interne şi comerciale, pentru pedepsirea nelegiuirii etc. Ele au avut şi curţi de apel pentru chestiuni de dispută, unde, cel puţin într-o anumită măsură, se face dreptate; şi oricât de imperfecţi ar fi cei în funcţie, avantajul şi necesitatea acestor instituţii este evidentă. Slabe cum au fost aceste guvernăminte, fără ele elementul de calitate mai joasă al societăţii, prin forţa numărului ar fi biruit elementul mai drept, mai bun.Prin urmare, deşi recunoaştem caracterul de fiară al acestor guvernăminte, la care s-a ajuns prin înălţarea la putere a unei majorităţi de conducători nedrepţi, prin intrigile şi înşelăciunile lui Satan care operează prin slăbiciunile, gusturile şi ideile degradate ale omului, totuşi noi le recunoaştem ca fiind cele mai bune eforturi ale bietei omeniri decăzute de a se autoguverna. Secol după secol Dumnezeu le-a permis să facă efortul şi să vadă rezultatele. Dar, după secole de experiment, rezultatele sunt tot atât de departe de a fi satisfăcătoare astăzi ca şi în oricare altă perioadă din istoria lumii. De fapt nemulţumirea este mai generală şi mai larg răspândită decât oricând înainte; nu fiindcă există mai multă asuprire şi nedreptate decât oricând, ci fiindcă sub aranjamentele lui Dumnezeu ochii oamenilor se deschid prin creşterea cunoştinţei.Diferitele guverne stabilite din când în când au demonstrat capacitatea medie a poporului reprezentat prin ele de a se guverna. Chiar şi unde au existat guverne despotice, faptul că au fost tolerate de mase a dovedit că ei ca popor n-au fost capabili să stabilească şi să sprijine un guvern mai bun, deşi, fără îndoială, întotdeauna au fost mulţi indivizi cu mult mai înaintaţi decât starea medie.((A265))Comparând condiţia lumii de astăzi cu condiţia ei din oricare altă perioadă dinainte, găsim o diferenţă însemnată în sentimentele maselor. Spiritul de independenţă este acum pretutindeni, şi oamenii nu pot fi acum atât de uşor legaţi la ochi, înşelaţi şi conduşi de stăpânitori şi politicieni, şi de aceea nu se vor supune jugurilor din trecut. Această schimbare a sentimentului public n-a fost treptată chiar de la începutul efortului omului de a se autoguverna, ci a fost clar marcată numai din secolul al şaisprezecelea; şi progresul ei a fost foarte rapid în ultimii cinzeci de ani. De aceea, această schimbare nu este rezultatul experienţei veacurilor trecute, ci este rezultatul natural al creşterii recente a cunoştinţei şi al răspândirii ei generale printre masele omenirii. Pregătirea pentru această răspândire generală a cunoştinţei a început cu invenţia tiparului, prin anul 1440 d. Cr., şi cu înmulţirea consecutivă a cărţilor şi periodicelor de ştiri. Influenţa acestei invenţii în iluminarea publică generală a început să se simtă cam în secolul al şaisprezecelea; şi toţi sunt familiari cu paşii progresivi făcuţi de atunci. Educaţia generală a maselor a devenit populară, iar invenţiile şi descoperirile devin fapte de zi cu zi. Această creştere a cunoştinţei printre oameni, care este din hotărârea lui Dumnezeu şi se întâmplă la timpul Său cuvenit, este una din influenţele puternice care lucrează acum la legarea lui Satan — reducându-i influenţa şi delimitându-i puterea în această „Zi a Pregătirii” pentru stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.Creşterea cunoştinţei în toate direcţiile trezeşte printre oameni un sentiment de respect de sine şi o înţelegere a drepturilor lor naturale şi inalienabile, care nu mult timp vor permite să le fie ignorate sau dispreţuite; mai curând vor merge spre extrema opusă. Aruncaţi o privire înapoi şi vedeţi cum de-a lungul secolelor naţiunile au scris cu sânge istoria nemulţumirii lor. Şi profeţii declară că datorită ((A266)) creşterii cunoştinţei o nemulţumire încă şi mai generală şi mai larg răspândită se va exprima printr-o revoluţie mondială, prin răsturnarea întregii legi şi ordini; că rezultatul va fi anarhia şi nefericirea pentru toate clasele, dar că, în mijlocul acestei confuzii, Dumnezeul cerurilor Îşi va STABILI Împărăţia care va satisface dorinţa tuturor popoarelor. Obosiţi şi descurajaţi de propriile eşecuri, văzând ultimele şi cele mai mari eforturi ale lor rezultând în anarhie, oamenii vor întâmpina cu bucurie, se vor apleca în faţa autorităţii cereşti şi vor recunoaşte guvernul tare şi drept. Astfel, situaţia fără ieşire a omului va fi folosită de Dumnezeu, „şi va veni dorinţa tuturor neamurilor” — Împărăţia lui Dumnezeu în putere şi glorie mare. Hagai 2:7.Ştiind că acesta este scopul lui Dumnezeu, nici Isus nici apostolii nu s-au opus în nici un fel conducătorilor pământeşti. Dimpotrivă, ei au învăţat Biserica să se supună acestor autorităţi, chiar dacă au suferit adesea prin abuzul lor de putere. Ei au învăţat Biserica să se supună legilor şi să respecte pe cei în autoritate datorită funcţiei lor, chiar dacă ei personal nu erau vrednici de stimă; să-şi plătească taxele stabilite, şi, dacă nu veneau în conflict cu legile lui Dumnezeu (Faptele 4:19; 5:29), să nu opună rezistenţă la nici o lege stabilită (Romani 13:1-7; Matei 22:21). Domnul Isus, apostolii şi Biserica timpurie s-au supus toţi legii, deşi au fost separaţi de guvernele acestei lumi şi n-au luat deloc parte la ele.Deşi puterile care sunt, guvernămintele acestei lumi, au fost orânduite sau aranjate de Dumnezeu pentru ca omenirea să poată câştiga sub ele experienţa necesară, totuşi Biserica, cei consacraţi care aspiră la funcţie în Împărăţia viitoare a lui Dumnezeu, nu trebuie nici să tânjească după onorurile şi retribuţiile funcţiei în împărăţiile acestei lumi, nici să se opună acestor puteri. Ei sunt cetăţeni şi moştenitori ai împărăţiei cereşti (Efeseni 2:19), şi, ca atare, ei trebuie să pretindă numai acele ((A267)) drepturi şi privilegii, sub împărăţiile acestei lumi, care sunt acordate străinilor.Misiunea lor nu este să ajute lumea să-şi îmbunătăţească starea prezentă, nici să se amestece în afacerile ei în prezent. A încerca să facă astfel, ar fi doar eforturi inutile, deoarece mersul lumii şi sfârşitul ei sunt ambele clar definite în Scripturi şi sunt sub controlul deplin al Celui care la timpul Săune va da împărăţia. Acum influenţa Bisericii adevărate este şi a fost întotdeauna mică — atât de mică încât practic nu are importanţă din punct de vedere politic; dar oricât de mare ar putea să apară, noi trebuie să urmăm exemplul şi învăţătura Domnului nostru şi a apostolilor. Ştiind că scopul lui Dumnezeu este să lase lumea să-şi încerce pe deplin capacitatea de a se guverna, Biserica adevărată nu trebuie să fie din lume, deşi este în ea. Sfinţii pot influenţa lumea numai prin faptul că se separă de ea, prin faptul că lasă lumina lor să strălucească, şi astfel prin vieţile lor spiritul adevărului MUSTRĂ lumea. Astfel — supunându-se paşnic şi ordonat, lăudând fiecare lege dreaptă, mustrând nelegiuirea şi păcatul, aratând înainte spre Împărăţia promisă a lui Dumnezeu şi spre binecuvântările care se aşteaptă sub ea, şi nu prin metoda adoptată obişnuit, de amestec în politică şi uneltire cu lumea pentru putere, fiind astfel atraşi în războaie, în păcate şi în degradarea generală — astfel deci, în glorioasă castitate, Mireasa în perspectivă a Prinţului Păcii trebuie să fie o putere pentru bine, ca reprezentanta Domnului ei în lume.Biserica lui Dumnezeu trebuie să acorde toată atenţia şi efortul pentru propovăduirea Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru înaintarea intereselor acelei Împărăţii conform planului prezentat în Scripturi. Dacă va face aceasta cu credincioşie, ea nu va avea nici timp, nici dispoziţie de a se ocupa de politica guvernelor prezente. Domnul n-a avut timp pentru ea; apostolii n-au avut timp pentru ea; şi nu are nici unul dintre sfinţii care le urmează exemplul.((A268))Curând după moartea apostolilor Biserica timpurie a căzut pradă tocmai acestei ispite. Propovăduirea viitoarei Împărăţii a lui Dumnezeu, care va înlocui toate împărăţiile pământeşti, şi a lui Cristos cel răstignit, ca moştenitorul acelei Împărăţii, a fost nepopulară şi a adus cu ea persecuţie, batjocură şi dispreţ. Dar unii s-au gândit să îmbunătăţească planul lui Dumnezeu şi în loc de suferinţă să aducă Biserica într-o poziţie de favoare în faţa lumii. Printr-o combinaţie cu puterile pământeşti, aceştia au reuşit. Ca rezultat s-a dezvoltat papalitatea, şi în timp ea a devenit amanta şi regina neamurilor. Apocalipsa 17:3-5; 18:7.Prin această politică totul s-a schimbat: în loc de suferinţă a venit onoarea; în loc de umilinţă a venit mândria; în loc de adevăr a venit eroarea; şi în loc de a fi persecutată, ea a devenit persecutoarea tuturor celor care au condamnat noile ei onoruri ilegale. Curând a început să inventeze noi teorii şi sofisme pentru a-şi justifica mersul, înşelându-se întâi pe sine şi apoi neamurile, în credinţa că făgăduita domnie milenară a lui Cristos VENISE şi că Regele Cristos era reprezentat prin papii ei, care au domnit peste regii pământului ca locţiitori ai Lui. Pretenţiile ei au avut succes în înşelarea întregii lumi. „Cei care locuiesc pe pământ s-au îmbătat” de doctrinele ei eronate (Apocalipsa 17:2), intimidându-i prin învăţătura că tortura veşnică îi aştepta pe toţi care se împotriveau pretenţiilor ei. Curând regii Europei au fost încoronaţi sau detronaţi prin edictul ei şi sub pretinsa ei autoritate.Astfel se întâmplă că regatele Europei de astăzi pretind a fi regate creştine şi anunţă că suveranii domnesc „prin graţia lui Dumnezeu”, adică prin numirea fie a papalităţii, fie a uneia dintre sectele protestante. Căci, deşi reformatorii au abandonat multe din pretenţiile la jurisdicţie eclesiastică etc. ale papalităţii, ei au ţinut la această onoare pe care regii pământului au ajuns s-o ataşeze creştinismului. Şi în acest fel reformatorii au căzut((A269)) în aceeaşi eroare şi au exercitat autoritate de monarhi în numirea şi aprobarea guvernelor şi regilor, denumindu-le „împărăţii creştine” sau împărăţii ale lui Cristos. Astfel auzim astăzi mult despre acea enigmă stranie, „Lumea Creştină” — într-adevăr o enigmă când este privită în lumina adevăratelor principii ale Evangheliei. Domnul nostru a spus despre ucenicii Săi: „Ei nu sunt din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Iar Pavel ne îndeamnă spunând: „Să nu vă conformaţi veacului acestuia”. Ioan 17:16; Romani 12:2.Dumnezeu niciodată n-a aprobat numirea acestor împărăţii după numele lui Cristos. Înşelate de Biserica nominală, aceste neamuri navighează sub culori false, pretinzând a fi ce nu sunt. Singurul lor drept, abstracţie făcând de votul poporului, este în concesiunea limitată a lui Dumnezeu, aşa cum i s-a spus lui Nebucadneţar — până vine Cel care are drept la stăpânire.Pretenţia că aceste împărăţii imperfecte, cu legile lor imperfecte şi adesea cu conducători egoişti şi vicioşi, sunt „împărăţiile Domnului nostru şi ale Unsului Său” este o calomnie grosolană la adresa adevăratei Împărăţii a lui Cristos, în faţa căreia ele vor trebui în curând să cadă, şi la adresa „Prinţului păcii” şi a conducătorilor ei drepţi. Isaia 32:1.O altă daună serioasă ce rezultă din această eroare este că prin ea atenţia copiilor lui Dumnezeu a fost îndepărtată de la Împărăţia cerească făgăduită, şi ei au fost conduşi spre o recunoaştere nepotrivită a împărăţiilor pământeşti şi la o intimitate cu ele, ca şi la încercări aproape inutile de a altoi harurile şi moralitatea creştinismului în aceste tulpini sălbatice, lumeşti, până la neglijarea Evangheliei referitoare la adevărata Împărăţie şi la speranţele care se centrează în ea. Sub această înşelare, în prezent unii sunt foarte preocupaţi ca numele lui Dumnezeu să fie încorporat în Constituţia Statelor Unite, pentru ca prin aceasta să ((A270)) poată deveni o naţiune creştină. Prezbiterienii reformaţi au refuzat de ani de zile să voteze sau să deţină funcţii în acest guvern, fiindcă nu este Împărăţia lui Cristos. Astfel ei recunosc caracterul nepotrivit al participării creştinilor la oricare altă împărăţie. Noi încurajăm mult acest sentiment, dar nu şi concluzia că, dacă numele lui Dumnezeu ar fi menţionat în Constituţie, faptul acesta ar transforma acest guvernământ dintr-o împărăţie a acestei lumi într-o împărăţie a lui Cristos şi le-ar da libertatea să voteze şi să deţină funcţii în el. O, ce nechibzuinţă! Ce mare este înşelarea prin care „Mama desfrânatelor” a îmbătat toate neamurile (Apocalipsa 17:2); deoarece într-o manieră similară se pretinde că regatele Europei au fost transferate de la Satan la Cristos şi au devenit „naţiuni creştine”.Să se remarce faptul că cele mai bune şi cele mai rele dintre naţiunile pământului nu sunt decât „împărăţii ale acestei lumi”, a căror concesiune de putere de la Dumnezeu este acum aproape expirată, pentru ca să poată da loc succesorului lor orânduit, Împărăţia lui Mesia, al Cincilea Imperiu Universal al pământului (Daniel 2:44; 7:14, 17, 27) — această vedere va face mult pentru a stabili adevărul şi a răsturna eroarea.Dar, după cum se prezintă situaţia, acţiunile papalităţii în această privinţă, aprobate de reformatorii protestanţi, trec necontestate printre creştini. Şi deoarece trebuie să susţină Împărăţia lui Cristos, ei se simt obligaţi să apere împărăţiile prezente ale aşa-numitei creştinătăţi în cădere, al căror timp expiră repede; în acest fel simpatia lor este adesea forţată spre partea asupririi, mai degrabă decât spre partea dreptului şi libertăţii — spre partea împărăţiilor acestei lumi şi a prinţului acestei lumi, mai degrabă decât spre partea adevăratei Împărăţii viitoare a lui Cristos. Apocalipsa 17:14; 19:11-19.Lumea ajunge repede să-şi dea seama că „împărăţiile acestei lumi” nu sunt asemenea lui Cristos şi că pretenţia ((A271)) lor de a fi prin hotărârea lui Cristos nu este incontestabilă. Oamenii încep să-şi folosească puterea raţiunii în această chestiune şi în altele similare; şi ei îşi vor exprima cu atât mai violent convingerile prin fapte, cu cât ajung să-şi dea seama că au fost obiectul unei înşelări în numele lui Dumnezeu, al Dreptăţii şi al Prinţului Păcii. De fapt, tendinţa multora este să tragă concluzia că creştinismul este o impunere fără temei, şi că, aliat cu conducătorii civili, scopul lui este numai să ţină în frâu libertăţile maselor.O, dacă oamenii ar fi înţelepţi, dacă şi-ar îndrepta inimile spre înţelegerea lucrării şi planului Domnului! Atunci împărăţiile prezente s-ar topi treptat — ar urma repede reformă după reformă şi libertate după libertate, şi dreptatea şi adevărul ar predomina până când ar fi stabilită dreptatea pe pământ. Dar ei nu vor să facă aceasta şi nici nu pot în starea lor prezentă decăzută; şi astfel, înarmaţi cu egoismul, fiecare se va strădui pentru supremaţie, şi regatele acestei lumi vor trece cu un timp de strâmtorare mare, cum n-a mai fost de când sunt popoare. Despre cei care în zadar vor încerca să menţină stăpânirea trecută, atunci când stăpânirea va fi dată Celui care are dreptul la ea, Domnul accentuând spune că ei luptă împotriva Lui — un conflict în care sigur vor fi fără succes. El spune:„Pentru ce se întărâtă neamurile şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte? Împăraţii pământului se răscoală şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva DOMNULUI şi împotriva Unsului Său: «Să rupem legăturile lor şi să aruncăm departe de noi funiile lor». Cel care locuieşte în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei. Apoi, în mânia Lui le vorbeşte şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte, zicând: «Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu peste Sion, muntele sfinţeniei Mele» . . . Acum, împăraţi, fiţi înţelepţi! Luaţi învăţătură, judecătorii pământului! Slujiţi DOMNULUI cu frică şi bucuraţi-vă tremurând! Sărutaţi ((A272)) [faceţi-vă prieteni] pe Fiul [Unsul lui Dumnezeu], ca să nu Se mânie şi să nu pieriţi pe calea voastră; căci mânia Lui este gata să se aprindă. Ferice de toţi câţi se încred în El”. Psa
Cele trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă, calea cea mare
Cele trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă, calea cea mareCele trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă, calea cea mareCalea cea lată spre nimicire — Calea cea îngustă spre viaţă — Ce este viaţa? — Natura divină — Legătura naturii divine cu cea umană — Răsplata de la sfârşitul căii înguste — Chemarea de sus este limitată la Veacul Evanghelic — Dificultăţile şi pericolele căii înguste — Marea cale a sfinţeniei„Largă este poarta, şi lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Ce strâmtă este poarta, şi ce îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o găsesc!” Matei 7:13, 14[Noul Testament, 1993 — n.e.].„Acolo se va croi o cale, un drum, care se va numi calea sfinţeniei; nici un om necurat nu va trece pe ea, ci va fi numai pentru cei sfinţi; cei ce vor merge pe ea, chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească. Pe calea aceasta nu va fi nici un leu şi nici o fiară hămesită nu merge pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea, ci cei răscumpăraţi vor umbla pe ea.” Isaia 35:8, 9.Astfel în Scripturi ne sunt aduse în atenţie trei căi: calea cea lată, calea cea îngustă şi calea cea mare.Calea cea lată spre pierzareAceastă cale este numită astfel pentru că este cea mai uşoară pentru rasa umană degenerată. Ca păcătos condamnat la nimicire, Adam (şi specia reprezentată în el) a pornit pe acest drum cu şase mii de ani în urmă şi după nouă sute treizeci de ani a ajuns la sfârşitul lui — nimicirea. Pe măsură ce anii şi secolele s-au scurs, cărarea în jos a devenit tot mai bătătorită şi rasa a mers tot mai ((A206)) rapid spre nimicire, calea devenind zilnic tot mai sticloasă, noroioasă şi alunecoasă datorită păcatului. Şi nu numai calea devine tot mai alunecoasă, dar şi omenirea pierde zilnic puterea de rezistenţă, aşa încât acum durata medie a vieţii umane este cam treizeci şi cinci de ani. Oamenii ajung acum la sfârşitul drumului, la nimicire, cu nouă sute de ani mai repede decât primul om.De şase mii de ani rasa a urmat constant calea lată, în jos. Numai puţini, comparativ, au încercat să-şi schimbe mersul şi să-şi refacă paşii. De fapt, să-şi refacă toţi paşii şi să ajungă la perfecţiunea originară a fost imposibil, deşi efortul unora de a face aceasta a fost lăudabil şi nu fără rezultate binefăcătoare. De şase mii de ani păcatul şi moartea au domnit necruţător peste omenire şi au împins-o pe această cale lată spre nimicire. Şi până în Veacul Evanghelic n-a fost adusă la lumină o cale de scăpare. Deşi în veacurile trecute s-au văzut neclar raze de speranţă în tipuri şi umbre, salutate cu bucurie de un număr restrâns care au acţionat conform lor, totuşi viaţa şi nemurirea n-au fost aduse la lumină până la arătarea Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos, şi până la vestirea de către apostoli a veştii bune de răscumpărare şi iertare a păcatelor, şi, ca urmare, deînviere din nimicire (2 Timotei 1:10). Învăţăturile lui Isus şi ale apostolilor aduc la lumină viaţa — o restabilire sau o restaurare la viaţă pentru toată omenirea, bazată pe meritul şi sacrificiul Răscumpărătorului; şi ele arată că aceasta este semnificaţia multor tipuri din Vechiul Testament. Ele aduc la lumină şi nemurirea, premiul chemării de sus a Bisericii Evanghelice.Deşi prin Evanghelie a fost adusă la lumină o cale de scăpare de pe calea lată care duce la nimicire, marea masă a omenirii nu dau atenţie veştii bune, pentru că sunt degradaţi de păcat şi orbiţi de Adversar. Celor care acceptă acum cu recunoştinţă făgăduinţa vieţii, restabilirea la existenţă umană prin Cristos, le este arătată o cale nouă care a fost deschisă, prin care credincioşii consacraţi pot ((A207)) trece dincolo de natura umană şi pot fi schimbaţi la o natură mai înaltă — cea spirituală. Această cale nouă „pe care El a deschis-o pentru noi” — preoţimea împărătească (Evrei 10:20) — a fost numită de Domnul nostru„Calea cea îngustă spre viaţă”.Învăţătorul nostru ne spune că din cauza îngustimii acestei căi mulţi preferă să rămână pe drumul lat spre nimicire. „Ce strâmtă [dificilă] este poarta şi ce îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o găsesc!”Înainte de a analiza această cale cu pericolele şi dificultăţile ei, să remarcăm sfârşitul la care duce — viaţa. După cum am văzut deja, viaţa poate fi pe diferite planuri de existenţă, atât mai înalt decât cel uman, cât şi mai jos. Viaţa este un termen larg şi cuprinzător, dar aici Domnul nostru îl foloseşte cu referire la cea mai înaltă formă de viaţă, aparţinând naturii divine — nemurirea — premiul pentru care El ne-a invitat să alergăm. Ce este viaţa? Noi ne dăm seama de ea nu numai în noi înşine, dar şi în animalele inferioare şi chiar în vegetaţie îi vedem activitatea, şi ni se spune despre existenţa ei în formele mai înalte, îngerească şi divină. Cum să definim un termen atât de cuprinzător?Deşi se poate să nu fim în stare a descoperi izvoarele ascunse ale vieţii tuturor, putem în siguranţă presupune că Fiinţa divină, Iehova, este marea fântână a întregii vieţi, din care se aprovizionează toate aceste izvoare. Tot ce este viu decurge din El şi depinde de El pentru viaţă. Toată viaţa, fie la Dumnezeu, fie la creaturile Sale, este aceeaşi: este un principiu energizant, nu o substanţă. La Dumnezeu viaţa este un principiu inerent, dar la creaturile Sale rezultă din anumite cauze pe care le-a orânduit Dumnezeu şi de aceea El este cauza, autorul sau fântâna ei. Prin urmare, creatura nu este în nici un sens o parte sau un vlăstar al esenţei sau naturii Creatorului, cum îşi imaginează unii, ci este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu insuflată cu viaţă.((A208))Recunoscând faptul că numai în natura divină există viaţă independentă, nelimitată, inepuizabilă, veşnic continuă şi care nu este nici produsă, nici controlată de împrejurări, vedem că din necesitate Iehova este superior legilor şi rezervelor fizice pe care El le-a orânduit pentru întreţinerea creaturilor Sale. Această calitate, care aparţine numai naturii divine, este descrisă prin termenul nemurire. După cum s-a arătat în capitolul precedent, nemurire înseamnă inatacabil de moarte, prin urmare, inatacabil de boală şi durere. De fapt, nemurire se poate folosi ca sinonim pentrudivinitate. Din fântâna nemuritoare, divină, porneşte toată viaţa şi binecuvântarea, orice dar bun şi desăvârşit, după cum de la Soare îşi primeşte pământul lumina şi vigoarea.Soarele este marea sursă de lumină pentru Pământ, luminând toate lucrurile, producând o mare diversitate de culori şi nuanţe de lumină, după natura obiectului pe care luceşte. Aceeaşi lumină solară lucind pe un diamant, pe o cărămidă şi pe diferite feluri de sticlă produce efecte remarcabil de diferite. Lumina este aceeaşi, dar obiectele pe care luceşte diferă în capacitatea de a o recepţiona şi a o transmite. Tot aşa este şi viaţa: toată curge de la o sursă nesecată. Stridia are viaţă, dar organismul ei este în aşa fel încât nu poate folosi multă viaţă, întocmai cum o cărămidă nu poate reflecta mult din lumina soarelui. Tot aşa este cu fiecare din manifestările mai înalte de viaţă: mamifere, peşti şi păsări. Asemenea diferitelor feluri de sticlă sub lumina solară, aceste diferite creaturi manifestă diferit variatele puteri organice pe care le posedă, când viaţa le însufleţeşte organismele.Diamantul şlefuit este în aşa fel adaptat luminii, încât pare ca şi cum ar avea-o în sine şi el însuşi ar fi un soare în miniatură. Aşa este şi cu omul, una din capodoperele creaţiei lui Dumnezeu, făcut numai „cu puţin mai prejos decât îngerii”. El a fost aşa de nobil format, încât prin folosirea ((A209))mijloacelor pe care Dumnezeu le-a dat să poată primi şi reţine viaţa şi niciodată să nu slăbească. Aşa a fost Adam înainte de a cădea, mai distins decât oricare altă creaţie pământească, nu datorită vreunei diferenţe în principiul de viaţă implantat, ci datorită unui organism mai nobil. Totuşi, să nu uităm că aşa cum diamantul nu poate reflecta deloc lumină dacă soarele nu luceşte pe el, tot aşa omul nu poate avea şi nu se poate bucura de viaţă numai dacă aprovizionarea cu viaţă este continuată. Omul nu are viaţă inerentă: el nu este o sursă de viaţă, după cum un diamant nu este o sursă de lumină. Şi una din dovezile foarte puternice că noi nu avem o rezervă inepuizabilă de viaţă în noi înşine, sau, cu alte cuvinte, că noi nu suntem nemuritori, este că, de când a intrat păcatul, moartea a trecut asupra întregii noastre specii.Dumnezeu aranjase ca omul în Eden să aibă acces la pomii care întreţineau viaţa, şi paradisul în care a fost plasat era din abundenţă umplut cu „tot felul de pomi” buni de mâncat, sau ca podoabă (Geneza 2:9, 16, 17). Printre pomii vieţii, buni pentru hrană, era unul oprit. Deşi pentru un timp a fost oprit să mănânce din pomul cunoştinţei, omului i-a fost permis să mănânce fără restricţii din pomii care întreţineau viaţa perfect, şi a fost despărţit de ei numai după încălcare, pentru ca în acest fel să poată intra în vigoare pedeapsa morţii. Geneza 3:22.Astfel se vede că gloria şi frumuseţea umanităţii sunt dependente de aprovizionarea continuă cu viaţă, întocmai cum frumuseţea diamantului este dependentă de aprovizionarea continuă cu lumină solară. Când păcatul a lipsit omenirea de dreptul la viaţă şi aprovizionarea a fost reţinută, mărgăritarul a început imediat să-şi piardă strălucirea şi frumuseţea, şi în final este lipsit de ultimele ei urme în mormânt. Frumuseţea lui se stinge ca molia (Psalmul 39:11). După cum diamantul îşi pierde frumuseţea şi strălucirea când lumina se retrage, tot aşa omul îşi pierde viaţa când Dumnezeu îi reţine aprovizionarea. ((A210)) „Omul, când îşi dă sufletul [viaţa], unde mai este?” (Iov 14:10). „Dacă fiii lui ajung la cinste, el nu ştie nimic; dacă sunt înjosiţi, habar n-are” (versetul 21). „Căci în Locuinţa Morţilor, în care mergi, nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10). Dar, deoarece s-a găsit o răscumpărare, deoarece pedeapsa cu moartea a fost plătită de către Răscumpărătorul, mărgăritarului i se va reda frumuseţea, şi când Soarele Dreptăţii va răsări cu vindecare sub aripi, iarăşi va reflecta perfect chipul Creatorului (Maleahi 4:2). Datorită jertfei pentru păcat, sacrificiului lui Cristos, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi din ele”. Va fi o restabilire a tuturor lucrurilor; întâi o posibilitate sau ofertă de restabilire pentru toţi şi în cele din urmă ajungerea la perfecţiune umană a tuturor celor care se vor supune Răscumpărătorului.Totuşi, nu aceasta este răsplata de la sfârşitul căii înguste la care se referă Isus. Din alte scripturi aflăm că răsplata promisă celor care merg pe calea îngustă este „firea dumnezeiască” — viaţa inerentă, viaţa în acel grad superlativ pe care numai natura divină o poate avea — nemurirea. Ce speranţă! Îndrăznim noi să aspirăm la o aşa înaltă glorie? Desigur că fără o invitaţie hotărâtă şi explicită n-ar putea nimeni să aspire astfel pe drept.Din 1 Timotei 6:14-16 aflăm că natura nemuritoare sau divină a fost la început numai posesiunea divinităţii. Citim: „…până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la timpul ei [Veacul Milenar] de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea”. Toate celelalte fiinţe: îngeri, oameni, animale, păsări, peşti etc., nu sunt decât vase, conţinând fiecare măsura lui de viaţă şi toate diferind în caracter, capacitate şi calitate, după organismul pe care Creatorul a binevoit să-l dea fiecăruia.((A211))Mai mult, aflăm că Iehova, singurul care a posedat iniţial nemurirea, a înălţat mult pe fiul Său, Domnul nostru Isus, la aceeaşi natură divină, nemuritoare; deci acum El este reprezentarea exactă a persoanei Tatălui (Evrei 1:3). Astfel citim: „După cum Tatăl are VIAŢA ÎN SINE [definiţia lui Dumnezeu a „nemuririi” — viaţă în sine — nu trasă din alte surse, nu dependentă de împrejurări, ci viaţă independentă, inerentă], tot aşa a dat şi Fiului să aibă VIAŢA ÎN SINE” (Ioan 5:26). Deci, de la învierea Domnului Isus, două fiinţe sunt nemuritoare; şi, uimitoare îndurare! aceeaşi ofertă i se face Miresei Mielului, aleasă fiind în timpul Veacului Evanghelic. Totuşi, nu toţi din numărul mare care sunt nominal din Biserică vor primi acest mare premiu, ci numai acea „turmă mică” de învingători care aleargă aşa ca să-l obţină, care urmează îndeaproape în urmele Învăţătorului, care, ca şi El, merg pe calea îngustă de sacrificiu, chiar până la moarte. Aceştia, când se nasc din morţi la înviere, au natură şi formă divină. Această nemurire, natură divină independentă, existentă prin sine, este viaţa la care duce calea îngustă.Această clasă nu va fi ridicată din mormânt ca fiinţe umane, deoarece suntem asiguraţi de către apostol că, deşi sunt semănaţi în mormânt corpuri naturale, ei vor fi ridicaţi corpuri spirituale. Toţi aceştia vor fi „schimbaţi”, şi întocmai cum au purtat odată chipul celui pământesc, natura umană, vor purta chipul celui ceresc. Şi „ce vom fi nu s-a arătat încă” — ce este un corp spiritual; dar „ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El” şi vom avea parte de „slava care va fi descoperită”. 1 Ioan 3:2; Coloseni 1:27; 2 Corinteni 4:17; Ioan 17:22; 1 Petru 5:10; 2 Tesaloniceni 2:14.Nu numai că această chemare de sus la schimbare de natură este limitată exclusiv la Veacul Evanghelic, dar este şi singura ofertă a acestui veac. Prin urmare, cuvintele Domnului nostru, citate la începutul acestui capitol, includ ((A212)) pe calea lată spre nimicire pe toţi aceia care nu sunt pe calea spre singurul premiu oferit acum. Numai aceştia au scăpat până acum de condamnarea care este peste lume — toţi ceilalţi sunt încă pe calea lată. Calea îngustă, singura cale a vieţii deschisă acum, datorită dificultăţii ei, găseşte puţini care vreau să umble pe ea. Masele omenirii, în slăbiciunea lor, preferă calea lată, uşoară, a mulţumirii de sine.Deşi conduce la viaţă, la nemurire, calea îngustă ar putea fi numită o cale a morţii, deoarece premiul ei se câştigă prin sacrificiul naturii umane chiar până la moarte. Este calea îngustă a morţii spre viaţă. Fiind socotiţi liberi de vina adamică şi de pedeapsa cu moartea, consacraţii îşi predau voluntar sau îşi sacrifică acele drepturi umane, socotite ca ale lor, pe care la timpul cuvenit le-ar fi primit împreună cu lumea în general. După cum „Omul Hristos Isus” Şi-a dat sau Şi-a sacrificat viaţa pentru lume, tot aşa aceştia devin sacrificatori împreună cu El. Nu fiindcă sacrificiul Lui a fost insuficient şi era nevoie şi de altele, dar, deşi sacrificiul Lui este cu totul îndestulător, acestora li se permite să servească şi să sufere cu El pentru a deveni mireasă şi moştenitori împreună cu El. Aşadar, în timp ce lumea este sub condamnarea la moarte şi moare cu Adam, această „turmă mică”, prin procesul socotirii credinţei şi prin sacrificiu, deja descrise, se spune că moare cu Cristos. Ei se sacrifică şi mor cu El ca fiinţe umane, pentru a deveni părtaşi cu El la natura şi la gloriile divine; deoarece credem că dacă murim împreună cu El, vom şi trăi împreună cu El. Dacă suferimîmpreună cu El, vom fi şi glorificaţi împreună cu El. Romani 8:17 şi 2 Timotei 2:11, 12.La începutul Veacului Milenar, cei care acum merg pe calea îngustă vor fi câştigat marele premiu pentru care au alergat, nemurirea; şi fiind îmbrăcaţi astfel cu natura divină şi cu putere, ei vor fi pregătiţi pentru marea lucrare de restabilire şi binecuvântare a lumii în timpul acelui veac. La sfârşitul Veacului Evanghelic, cărarea îngustă ((A213)) spre nemurire se va încheia, pentru că „turma mică” aleasă, pe care această cale a fost menită s-o încerce şi s-o probeze, va fi fost completată. „Acum este timpul potrivit” [greceşte dektos, acceptabil sau care poate fi primit] — timpul în care sacrificatorii, venind prin meritul lui Isus şi devenind morţi cu El, sunt acceptabili pentru Dumnezeu — o jertfă de mireasmă dulce. Moartea, ca pedeapsă adamică, nu va fi permisă veşnic; ea va fi abolită în timpul Veacului Milenar; ca sacrificiu este acceptabilă şi răsplătită numai în timpul Veacului Evanghelic.Numai ca „noi creaţii” sunt sfinţii acestui veac pe calea spre viaţă şi numai ca fiinţe umane suntem noi consacraţi spre nimicire ca sacrificii. Dacă în calitate de creaţii umane suntem morţi cu Cristos, ca fiinţe noi, spirituale, vom trăi cu El (Romani 6:8). Mintea lui Dumnezeu în noi, mintea transformată, este germenul naturii noi.Viaţa cea nouă ar fi uşor înăbuşită; şi Pavel ne asigură că dacă, fiind concepuţi de spirit prin adevăr, trăim după trup, vom muri (ne vom pierde viaţa), dar dacă noi, prin spirit, mortificăm (omorâm) faptele trupului (dispoziţia naturii umane), noi (ca şi noi creaţii) vom trăi; deoarece fiii lui Dumnezeu sunt cei conduşi de Spiritul lui Dumnezeu (Romani 8:13, 14). Acesta este un gând de cea mai mare importanţă pentru toţi consacraţii, deoarece, dacă am făcut legământ cu Dumnezeu să sacrificăm natura umană şi dacă acel sacrificiu a fost acceptat de El, este zadarnic a încerca să-l luăm înapoi. Umanul este socotit de Dumnezeu ca mort acum şi trebuie în realitate să moară, pentru ca niciodată să nu mai fie restabilit. Atunci, tot ceea ce se poate câştiga prin întoarcerea pentru a trăi după carne este puţină plăcere omenească în dauna naturii noi, spirituale.Totuşi există mulţi consacraţi care doresc premiul şi care au fost concepuţi de spirit, dar care sunt parţial biruiţi de ademenirile lumii, de dorinţele trupului sau de uneltirile diavolului. Ei pierd în parte din vedere premiul care ne este ((A214)) pus înainte şi încearcă să meargă pe o cale de mijloc — să păstreze favoarea lui Dumnezeu şi favoarea lumii, uitând că „prietenia lumii este vrăjmăşie cu Dumnezeu” (Iacov 4:4) şi că instrucţiunile pentru cei care participă la alergarea pentru premiu sunt: Nu iubiţi lumea şi nu căutaţi slava pe care v-o daţi unii altora, ci numai slava care vine de la Dumnezeu. 1 Ioan 2:15; Ioan 5:44.Aceştia, care iubesc lumea prezentă dar care n-au părăsit cu totul pe Domnul şi nu şi-au dispreţuit legământul, primesc pedeapsă şi purificare prin focul strâmtorării. După cum exprimă apostolul, ei sunt daţi pe mâna lui Satan pentru nimicirea cărnii, pentru ca spiritul (natura nou concepută) să poată fi mântuit în ziua Domnului Isus (1 Corinteni 5:5). Şi dacă sunt bine exersaţi prin disciplinare, vor fi primiţi în cele din urmă în starea spirituală. Ei vor avea viaţă spirituală, veşnică, aşa cum au îngerii, dar vor pierde premiul nemuririi. Ei vor servi pe Dumnezeu în Templul Său şi vor staînaintea Tronului, având ramuri de finic în mâini (Apocalipsa 7:9-17); dar chiar dacă această poziţie va fi glorioasă, nu va fi atât de glorioasă ca şi poziţia „turmei mici” de biruitori, care vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu, şezând cu Isus pe tron ca mireasă şi moştenitori împreună cu El, încoronaţi cu nemurire.Calea noastră este aspră, abruptă, îngustă, şi dacă nu ni s-ar da putere la fiecare pas succesiv al călătoriei n-am putea ajunge niciodată la ţintă. Dar cuvântul Căpeteniei noastre este încurajator: Îndrăzniţi; Eu am biruit; harul Meu îţi este de ajuns, căci puterea Mea în slăbiciune se desăvârşeşte (Ioan 16:33; 2 Corinteni 12:9). Dificultăţile acestei căi trebuie să servească drept principiu separator, să sfinţească şi să rafineze un „popor care să fie al Lui”, pentru a fi „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos”. În vederea acestor lucruri, să venim cu îndrăzneală la tronul harului ca să căpătăm milă ((A215)) şi să găsim har care să ne ajute în vreme de nevoie, în timp ce luptăm lupta bună a credinţei şi apucăm „cununa slavei” — nemurirea, natura divină. 2 Timotei 4:8; 1 Petru 5:4.Marea Cale a sfinţenieiÎn timp ce speranţa specială a Veacului Evanghelic este atât de nemăsurat de glorioasă, şi calea spre ea este în mod corespunzător dificilă — îngustă, înţesată de greutăţi şi pericole la fiecare pas — aşa încât puţini o găsesc şi obţin marele premiu la sfârşitul ei, noua ordine de lucruri în veacul care vine va fi complet diferită. După cum o speranţă diferită se oferă, tot aşa o cale diferită duce la ea. Calea spre nemurire a fost o cale care cerea sacrificarea speranţelor, ambiţiilor şi dorinţelor, dealtfel legitime şi cuvenite — sacrificarea pentru totdeauna a naturii umane. Dar calea spre perfecţiune umană, spre restabilire, speranţa lumii, cere numai lepădarea păcatului: nu sacrificarea drepturilor şi privilegiilor umane, ci folosirea lor cum se cuvine. Aceasta va duce la curăţire personală şi restaurare la chipul lui Dumnezeu, aşa cum a fost Adam înainte de a intra păcatul în lume.Calea înapoi spre perfecţiune umană reală va fi foarte simplă şi uşoară; atât de simplă încât nimeni nu va putea greşi drumul; atât de simplă încât „cei care vor merge pe ea, chiar şi cei care n-o vor cunoaşte, nu se vor rătăci” (Isaia 35:8 — Leeser); atât de simplă încât nimeni nu va trebui să înveţe pe aproapele său zicând: Cunoaşte pe DOMNUL, pentru că toţi vor cunoaşte pe DOMNUL, de la cel mai mic până la cel mai mare (Ieremia 31:34). În loc să fie o cale îngustă, pe care puţini o pot găsi, este numită „o cale mare”, un drum public — nu o cale îngustă, abruptă, aspră, grea, împrejmuită, ci un drum special pregătit pentru a călători uşor — special pregătit pentru comoditatea şi confortul călătorilor. Versetele 8 şi 9 arată că este un drum public deschis pentru toţi răscumpăraţii — toţi oamenii. Fiecare ((A216)) om pentru care a murit Cristos, care va recunoaşte şi se va folosi de posibilităţile şi binecuvântările cumpărate cu sângele preţios, va putea merge în sus pe această Cale Mare a Sfinţeniei spre marele ţel al restabilirii perfecte la desăvârşire umană şi viaţă veşnică.Aceştia nu vor fi socotiţi îndreptăţiţi şi nici nu li se va acorda o stare socotită de sfinţenie şi perfecţiune în ochii lui Dumnezeu; porniţi pe această cale mare a sfinţeniei, ei vor putea merge în sus spre perfecţiune reală, ca rezultat al străduinţei şi supunerii, pentru care toate lucrurile vor fi făcute favorabile de către Răscumpărătorul lor care va domni atunci cu putere. Fiecare va fi ajutat separat, după necesităţile sale, de către administraţia înţeleaptă şi perfectă a noii împărăţii. Acesta, după cum unii se vor gândi, este rezultatul legitim al răscumpărării. Deoarece Domnul nostru, omul Isus Cristos, S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi doreşte ca toţi să vină la cunoştinţa adevărului şi prin aceasta la perfecţiune reală, de ce nu face El imediat un drum bun şi larg pentru toţi? De ce nu înlătură obstacolele, piedicile, gropile şi capcanele? De ce nu-l ajută pe păcătos să se întoarcă la deplină armonie cu Dumnezeu, în loc să facă îngustă calea, aspră, spinoasă, greu de găsit şi încă mai greu de mers pe ea? Neputinţa de a împărţi drept Cuvântul adevărului şi de a vedea că prezenta cale îngustă duce la premiul special şi este pentru încercarea şi alegerea unei turme mici de împreună moştenitori, corpul lui Cristos, care atunci când vor fi aleşi şi înălţaţi împreună cu Capul lor vor binecuvânta toate popoarele, a condus pe unii la idei foarte confuze asupra acestui subiect. Neputând vedea planul lui Dumnezeu, mulţi încearcă să propovăduiască o cale mare a sfinţeniei, o cale uşoară spre viaţă în veacul prezent, când nu există nici o astfel de cale, şi încurcă şi compromit lucrurile pentru a potrivi faptele şi Scripturile cu teoriile lor greşite. Pe marea cale care va fi deschisă curând, numai lucrurile păcătoase vor fi interzise, pe când cei care călătoresc pe calea ((A217)) îngustă trebuie să se lepede de sine şi să sacrifice multe lucruri nepăcătoase, precum şi să se războiască în continuu cu păcatele care-i asaltează. Aceasta este o cărare a sacrificiului, după cum cea din veacul viitor va fi o cale mare a dreptăţii.Despre calea aceea mare este semnificativ declarat în limbaj simbolic: „Nici un leu şi nici o fiară hămesită nu va merge pe ea, nici nu va fi întâlnită pe ea” (Isaia 35:9). Câţi lei îngrozitori sunt acum în drumul celor care ar fi bucuroşi să părăsească drumurile păcătoase şi să urmeze dreptatea! Există leul unui sentiment public degenerat care împiedică pe mulţi de a se aventura să asculte de ceea ce le dictează conştiinţa în chestiunile vieţii zilnice: îmbrăcăminte, casă, aranjarea afacerilor etc. Leul ispitei pentru băuturi tari împiedică pe mii, care ar fi bucuroşi să-l vadă înlăturat. Prohibiţioniştii şi activiştii pentru abstinenţă au acum o sarcină herculeană pe mâini, pe care numai autoritatea şi puterea veacului viitor o pot îndepărta; şi tot aşa se poate spune şi despre alte vrednice eforturi pentru reformă morală. „Nici o fiară hămesită nu va merge pe ea.” Nici o corporaţie gigantă, organizată să promoveze interesele egoiste, individuale, pe seama binelui general, nu va fi tolerată. „Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot muntele (împărăţia) Meu cel sfânt”, zice DOMNUL (Isaia 11:9). Deşi vor fi dificultăţi de învins în biruirea înclinaţiilor spre rău etc., totuşi, în comparaţie cu calea îngustă a acestui veac, aceea va fi o cale uşoară. Pietrele (pietrele de poticnire) vor fi toate îndepărtate şi steagul adevărului va fi ridicat pentru popor (Isaia 62:10). Ignoranţa şi superstiţia vor fi lucruri ale trecutului, iar dreptatea îşi va primi răsplata cuvenită, în timp ce răului îi va fi măsurat exact ceea ce merită (Maleahi 3:15, 18). Prin pedepse corecţionale folositoare, încurajări potrivite şi instrucţiuni clare, ca fii risipitori întorşi, omenirea va fi educată şi disciplinată până la marea perfecţiune de la care a căzut tatăl Adam. Astfel „cei răscumpăraţi ai DOMNULUI ((A218)) se vor întoarce [de la nimicire, prin marea cale a sfinţeniei]…cu cântece de biruinţă. O bucurie veşnică le va încununa capul; vor căpăta veselie şi bucurie, iar durerea şi gemetele vor fugi” (Isaia 35:10). Domnul nostru S-a referit doar la două dintre aceste căi, deoarece încă nu era timpul ca cea de-a treia să fie deschisă, întocmai cum atunci când a anunţat vestea bună a spus: „Astăzi s-a împlinit scriptura aceasta, pe care aţi auzit-o”, dar a omis să menţioneze „ziua de răzbunare” pentru că nu-i era atunci timpul (Compară Luca 4:19 şi Isaia 61:2). Totuşi, acum, pe măsură ce calea îngustă se apropie de încheiere, marea cale a dreptăţii începe să se vadă tot mai distinct în lumina zorilor de ziuă.Astfel, am găsit o „Cale Lată” pe care în prezent călătoresc masele omenirii înşelate de „prinţul lumii acesteia” şi conduse de gusturi pervertite. Am găsit că această cale a fost deschisă prin „neascultarea unui singur om” şi că rasa noastră şi-a început mersul grăbit pe ea. Am găsit Marea „Cale a Sfinţeniei” ce va fi deschisă de Domnul nostru, care S-a dat pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi şi îi răscumpără pe toţi din nimicirea spre care duce „Calea Lată”, şi că la timpul cuvenit ea va fi accesibilă şi uşoară pentru toţi cei răscumpăraţi pe care El i-a cumpărat cu propriul sânge preţios. Mai departe, am găsit că prezenta „Cale Îngustă”, deschisă prin meritul aceluiaşi sânge preţios, este o cale specială care duce la un premiu special şi în mod special este făcută îngustă şi dificilă, ca încercare şi disciplinare pentru aceia care acum sunt aleşi pentru a fi părtaşi ai naturiidivine şi moştenitori împreună cu Domnul nostru Isus în Împărăţia slavei, care va fi descoperită curând pentru binecuvântarea tuturor. Aceştia, care au această speranţă — care văd acest premiu — pot socoti prin comparaţie toate celelalte speranţe doar ca pierdere şi gunoaie. Filipeni 3:8-15.
Natura spirituală şi umană, separate şi distincte
Natura spirituală şi umană, separate şi distinctePlanul divin al veacurilor – Studiul XNatura spirituală şi umană, separate şi distincteNeînţelegeri obişnuite — Natura pământească sau umană şi natura cerească sau spirituală — Gloria pământească şi gloria cerească — Mărturia biblică în legătură cu fiinţele spirituale — Starea muritoare şi nemuritoare — Pot fiinţele muritoare să aibă viaţă veşnică? — Dreptatea în acordarea favorurilor — Examinarea unui principiu presupus — Diversitate în perfecţiune — Drepturile suverane ale lui Dumnezeu — Pregătirile lui Dumnezeu pentru om, o parte satisfăcătoare — Alegerea corpului lui Cristos — Cum se efectuează schimbarea lor de naturăNereuşind să vadă că planul lui Dumnezeu pentru omenire în general intenţionează o restabilire la starea avută înainte — perfecţiunea umană pierdută în Eden — şi că Biserica Creştină, ca o excepţie de la acest plan general, va avea o schimbare de natură, de la umană la spirituală, creştinii în general au presupus că nimeni nu va fi mântuit în afară de cei care ajung la natură spirituală. Totuşi, în timp ce oferă făgăduinţe de viaţă, binecuvântare şi restabilirea tuturor familiilor pământului, Scripturile oferă şi promit schimbarea la natură spirituală numai Bisericii alese în timpul Veacului Evanghelic; şi nu se poate găsi nici măcar un pasaj care să susţină asemenea speranţe pentru alţii.Dacă masele omenirii sunt salvate de toată degradarea, slăbiciunea, durerea, mizeria şi moartea care rezultă din păcat, şi sunt restabilite la starea de perfecţiune umană avută înainte de cădere, ei sunt tot atât de real şi de complet salvaţi din acea cădere ca şi aceia care, sub „chemarea de sus” specială a Veacului Evanghelic, devin „părtaşi firii dumnezeieşti”. ((A174)) Neputinţa de a înţelege corect ce înseamnă un om perfect, neînţelegerea termenilor muritor şi nemuritor şi ideile greşite despre dreptate au înclinat împreună spre această eroare şi au mistificat multe scripturi altfel uşor înţelese. Este o părere generală, deşi nu este sprijinită de nici un text al Scripturii, că niciodată n-a fost un om perfect pe pământ; că tot ceea ce se vede în omul de pe pământ este numai omul parţial dezvoltat şi că pentru a ajunge la perfecţiune trebuie să devină spiritual. Această vedere face confuzie între scripturi în loc să dezvolte acea armonie şi frumuseţe care rezultă din „împărţirea în mod drept a cuvântului adevărului”.Scripturile învaţă că au existat doi, şi numai doi, oameni perfecţi — Adam şi Isus. Adam a fost creat în chipul lui Dumnezeu, adică, cu puteri mintale asemănătoare, de raţiune, memorie, judecată şi voinţă, şi cu însuşiri morale de dreptate, bunăvoinţă, iubire etc. „Din pământ, făcut din ţărână”, el a fost un chip pământesc al unei fiinţe spirituale, posedând calităţi de acelaşi fel, totuşi diferind mult în grad, capacitate şi sferă. În aşa măsură este omul un chip al lui Dumnezeu, încât Dumnezeu poate spune chiar omului decăzut: „Veniţi acum să gândim împreună”.După cum Iehova este stăpân peste toate lucrurile, tot aşa omul a fost făcut stăpân peste toate lucrurile pământeşti — „După asemănarea noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite etc. (Geneza 1:26). Moise ne spune (Geneza 1:31) că Dumnezeu a recunoscut omul pe care-l făcuse — nu numai a început să-l facă, ci l-a terminat — şi Dumnezeu a considerat creaţia Sa „foarte bună”, adică perfectă; pentru că în ochii lui Dumnezeu nimic ce nu este perfect nu este foarte bun, la creaturile Sale inteligente.Perfecţiunea omului, aşa cum a fost creat, este exprimată în Psalmul 8:5-8: „L-ai făcut cu puţin mai prejos decât îngerii şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrările mâinilor Tale; toate le-ai pus sub ((A175)) picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării”. Unii, care ar vrea să ajusteze Biblia după o teorie a evoluţiei, au sugerat că declaraţia „puţin”, din Evrei 2:7, s-ar putea înţelege că înseamnă pentru puţin timp mai prejos, şi nu cu puţin mai prejos în grad decât îngerii. Totuşi, nu există nici autoritate nici temei pentru o astfel de interpretare. Aceasta este o citare din Psalmul 8:5, şi o comparaţie critică a textelor ebraic şi grecesc nu poate lăsa nici o îndoială cu privire la sens. Ideea clar exprimată este, cu puţin mai jos în grad decât pe îngeri.David în Psalmi se referă la om în starea lui originară şi profetic dă de înţeles că Dumnezeu n-a abandonat planul Său originar de a-l avea pe om în chipul Său şi rege al pământului, că Îşi va aminti de el, îl va răscumpăra şi-l va restabili iarăşi la aceeaşi stare. Apostolul (Evrei 2:7) atrage atenţia asupra aceluiaşi fapt — că scopul originar al lui Dumnezeu n-a fost abandonat; că omul, la origine nobil şi perfect, regele pământului, nu va fi uitat, ci va fi cercetat şi restabilit. Apoi el adaugă: Nu vedem încă această restabilire făgăduită, dar vedem primul pas pe care-l face Dumnezeu spre a o împlini. Îl vedem pe Isus încoronat cu această slavă şi cinste a umanităţii perfecte, pentru ca El, ca preţ de răscumpărare sau înlocuitor potrivit, prin favoarea lui Dumnezeu să poată gusta moartea pentru fiecare om şi să pregătească astfel calea pentru restabilirea omului la tot ceea ce a fost pierdut. Rotherham, unul din cei mai scrupuloşi traducători, redă acest pasaj după cum urmează:„Ce este omul, că Îţi aduci aminte de el;Sau fiul omului, că îl cercetezi?L-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe mesageri:Cu slavă şi cinste l-ai încoronat,Şi l-ai numit peste lucrarea mâinilor Tale.”Nu trebuie nici a se deduce că puţin mai prejos în grad înseamnă ceva mai puţin perfect. O creaţie poate fi ((A176)) perfectă, totuşi pe un plan de existenţă mai jos decât alta; astfel, un cal perfect ar fi mai prejos decât un om perfect etc. Există naturi diferite, însufleţite şi neînsufleţite. Pentru a ilustra, aranjăm următorul tabel:

Fiecare dintre mineralele menţionate pot fi pure, totuşi aurul este de cel mai înalt grad. Chiar dacă fiecare ordin de plante ar fi adus la perfecţiune, totuşi ele ar diferi în natură şi grad. Tot aşa este şi la animale: chiar dacă fiecare specie ar fi adusă la perfecţiune, totuşi ar exista diversitate, deoarece desăvârşind o natură ea nu se schimbă*. Gradele de fiinţe spirituale de asemenea: deşi perfecte, se raportează unele la altele ca fiind mai înalte şi mai joase în natură sau fel. Natura divină este cea mai înaltă şi este superioară tuturor naturilor spirituale. Cristos la înviere a fost făcut„cu atât mai presus” decât îngerii perfecţi, cu cât natura divină este mai presus de cea îngerească. Evrei 1:3-5.*Cuvântul natură este folosit uneori în sens acomodat, ca de exemplu, când se spune că un câine are natură sălbatică, sau că un cal are natură blândă, sau este nervos. Dar folosind astfel cuvântul, se face cunoscută numai dispoziţia celui descris în comparaţie cu alţii şi, strict vorbind, nu se raportează la natură.Să se remarce cu atenţie că deşi clasele numite în tabelul de mai sus sunt distincte şi separate, totuşi între ele se poate face o comparaţie astfel: Cel mai înalt grad de minerale este inferior sau cu puţin mai prejos decât cel mai ((A177)) jos grad de vegetale, deoarece în vegetale există viaţă. Aşa deci, cel mai înalt grad de vegetale este cu puţin mai prejos decât cel mai jos grad de viaţă animală, deoarece viaţa animală, chiar şi în formele cele mai joase, are destulă inteligenţă ca să fie conştientă de existenţă. Tot aşa este şi omul: deşi cea mai înălţată dintre fiinţele animale sau pământeşti, este „cu puţin mai prejos decât îngerii”, fiindcă îngerii sunt fiinţe spirituale sau cereşti.Există un remarcabil contrast între omul degradat prin păcat aşa cum îl vedem acum şi omul perfect pe care l-a făcut Dumnezeu în chipul Său. Păcatul i-a schimbat treptat atât trăsăturile cât şi caracterul. Cu înmulţirea generaţiilor, umanitatea s-a pătat şi s-a stricat prin ignoranţă, imoralitate şi depravare generală, în aşa fel încât la marea majoritate a omenirii asemănarea cu Dumnezeu este aproape complet ştearsă. Calităţile morale şi intelectuale s-au micşorat, iar instinctele animalice, necuvenit dezvoltate, nu mai sunt echilibrate de cele mai înalte. Omul a pierdut puterea fizică în aşa măsură, încât, cu tot ajutorul ştiinţei medicale, durata medie de viaţă este acum în jur de treizeci de ani, în timp ce la început el a supravieţuit nouă sute treizeci de ani sub aceeaşi pedeapsă. Dar cu toate că este mânjit şi degradat de păcat şi de pedeapsa lui, moartea, care lucrează în el, omul va fi restabilit la perfecţiunea originară a minţii şi corpului, şi la glorie, onoare şi stăpânire, în timpul şi prin domnia Milenară a lui Cristos. Lucrurile care vor fi restabilite de către şi prin Cristos sunt acelea care au fost pierdute prin încălcarea lui Adam (Romani 5:18, 19). Omul n-a pierdut un paradis ceresc, ci unul pământesc. Sub pedeapsa cu moartea, el n-a pierdut o existenţă spirituală, ci una umană; şi tot ce a pierdut a fost câştigat iarăşi de către Răscumpărătorul lui, care a declarat că El a venit să caute şi să mântuiască ceea ce a fost pierdut. Luca 19:10.Pe lângă cele de mai sus, avem şi alte dovezi că omul perfect nu este o fiinţă spirituală. Ni se spune că Domnul nostru, înainte de a-Şi lăsa gloria ca să devină om, a fost în „chipul lui ((A178)) Dumnezeu” — un chip spiritual, o fiinţă spirituală; dar a fost necesar să I Se schimbe natura, deoarece, ca să fie răscumpărare pentru omenire, El trebuia să fie om, de aceeaşi natură cu a păcătosului al cărui înlocuitor trebuia să devină în moarte. Şi Pavel ne spune că El n-a luat natura îngerilor, cu un pas mai jos decât a Sa, ci a coborât cu doi paşi şi a luat natura oamenilor — a devenit om; „a devenit trup”. Evrei 2:16; Filipeni 2:7, 8; Ioan 1:14.Remarcaţi că aceasta arată nu numai că natura îngerească nu este singurul ordin de fiinţe spirituale, ci şi că ea este o natură mai joasă decât a fost a Domnului nostru înainte de a deveni om; şi atunci El n-a fost aşa de presus cum este acum, deoarece „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus”, datorită ascultării Sale în faptul că de bună voie a devenit răscumpărarea omului (Filipeni 2:8, 9). El este acum de ordinul cel mai înalt de fiinţe spirituale, părtaş naturii divine (a lui Iehova).Astfel găsim dovada nu numai că natura divină, îngerească şi umană sunt separate şi distincte, dar şi că a fi om perfect nu înseamnă a fi înger, după cum nici perfecţiunea naturii îngereşti nu implică faptul că îngerii sunt divini şi egali cu Iehova; pentru că Isus n-a luat natura îngerilor, ci o natură diferită — natura oamenilor; nu natura umană imperfectă, aşa cum o posedăm noi acum, ci natura umană perfectă. El a devenit om, nu o fiinţă degradată şi aproape moartă, aşa cum sunt acum oamenii, ci un om în deplină vigoare a perfecţiunii.Pe de altă parte, Isus trebuia să fie om perfect, altfel nu putea ţine o lege perfectă, care este măsura deplină a capacităţii unui om perfect. El trebuia să fie un om perfect, altfel nu putea da un preţ de răscumpărare (un preţ corespunzător — 1 Timotei 2:6) pentru viaţa pierdută a omului perfect Adam; „Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor” (1 Corinteni 15:21). Dacă în cel mai mic grad era imperfect, aceasta dovedea că era sub ((A179)) condamnare şi de aceea nu putea fi o jertfă acceptabilă şi nici nu putea ţine perfect legea lui Dumnezeu. Un om perfect a fost încercat, a eşuat şi a fost condamnat; şi numai un om perfect a putut da preţul corespunzător ca Răscumpărător.Acum avem în faţă în mod obiectiv întrebarea sub altă formă, adică: Dacă Isus în trup a fost om perfect, după cum arată Scripturile, nu dovedeşte aceasta că un om perfect este o fiinţă umană, de carne — nu un înger, ci cu puţin mai prejos decât îngerii? Concluzia logică este mai presus de orice îndoială; şi în plus avem declaraţia inspirată a psalmistului (Psalmul 8:5-8) şi referinţa lui Pavel la aceasta, în Evrei 2:7-9.Isus n-a fost nici o combinaţie a celor două naturi, umană şi spirituală. Amestecul a două naturi n-o produce nici pe una, nici pe cealaltă, ci un lucru hibrid, imperfect, care este respingător pentru aranjamentul divin. Când Isus a fost în trup, El a fost fiinţă umană perfectă; înainte de acel timp El a fost fiinţă spirituală perfectă; şi de la înviere El este fiinţă spirituală de cel mai înalt ordin, sau de ordin divin. Numai la consacrarea Sa spre moarte, aşa cum este reprezentată prin botezul Său — la vârsta de treizeci de ani (după Lege vârsta bărbăţiei şi de aceea timpul corect pentru a se consacra ca om) — a primit El arvuna moştenirii Sale la natură divină (Matei 3:16, 17). Natura umană trebuia să fie consacrată spre moarte înainte de a putea primi chiar şi garanţia naturii divine. Şi numai când acea consacrare a fost în realitate dusă la îndeplinire şi Şi-a sacrificat în realitate natura umană, chiar până la moarte, a devenit Domnul nostru părtaş deplin al naturii divine. După ce a devenit om, El S-a făcut ascultător până la moarte; de aceea Dumnezeu L-a înălţat foarte sus, la natură divină (Filipeni 2:8, 9). Dacă această scriptură este adevărată, înseamnă că El n-a fost înălţat la natură divină până când natura umană a fost în realitate sacrificată — moartă.((A180))Astfel vedem că în Isus n-a existat un amestec de naturi, ci El a avut de două ori experienţa unei schimbări de natură: întâi de la spirituală la umană, apoi de la umană la cel mai înalt ordin al naturii spirituale, cel divin; şi în fiecare caz a renunţat la una pentru cealaltă.În acest distins exemplu de umanitate perfectă, care a stat nepătat în faţa lumii până S-a jertfit pentru răscumpărarea ei, vedem perfecţiunea de la care a căzut rasa noastră prin Adam şi la care va fi restabilită. Devenind răscumpărarea omului, Domnul nostru Isus a dat echivalentul pentru ceea ce a pierdut omul; şi de aceea toată omenirea poate primi iarăşi, prin credinţă în Cristos şi prin ascultare de cerinţele Lui, nu o natură spirituală, ci o natură umană perfectă, glorioasă — „ce a fost pierdut”.Facultăţile şi puterile perfecte ale fiinţei umane perfecte pot fi exercitate la nesfârşit şi asupra a noi şi variate obiecte de interes, iar cunoştinţa şi iscusinţa pot fi mult crescute; dar nici o astfel de creştere a cunoştinţei sau puterii nu va avea ca efect o schimbare de natură, sau n-o va face mai mult decât perfectă. Va fi numai extinderea şi dezvoltarea puterilor umane perfecte. Creşterea cunoştinţei şi iscusinţei va fi neîndoielnic privilegiul binecuvântat al omului toată eternitatea; totuşi el va rămâne om şi va învăţa doar să folosească mai deplin puterile naturii umane deja posedate. Dincolo de limitele ei nu poate spera să avanseze, şi nici nu va dori, dorinţele lui fiind limitate la sfera puterilor lui.În timp ce Isus ca om a fost o ilustraţie a naturii umane perfecte la care va fi restabilită masa omenirii, acum, de la înviere, El este ilustraţia naturii glorioase divine, pe care Biserica biruitoare o va împărtăşi cu El la înviere.Deoarece veacul prezent este dedicat în principal dezvoltării acestei clase, căreia i se oferă o schimbare de natură, şi deoarece epistolele apostolice sunt dedicate instruirii acestei „turme mici”, nu trebuie să se tragă ((A181)) concluzia că planurile lui Dumnezeu se termină cu completarea acestei companii alese. Pe de altă parte, nici nu trebuie să mergem la extrema opusă şi să presupunem că făgăduinţele speciale, de natură divină, corpuri spirituale etc., făcute acestora, sunt scopul lui Dumnezeu pentru toată omenirea. Pentru aceştia sunt „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe”, mai presus de celelalte făgăduinţe scumpe făcute întregii omeniri. Ca să împărţim drept cuvântul adevărului, noi trebuie să observăm că Scripturile recunosc perfecţiunea naturii divine la „turma mică” şi perfecţiunea naturii umane la lumea restabilită, ca fiind două lucruri separate.Să vedem acum mai amănunţit: ce sunt fiinţele spirituale, care sunt puterile lor şi de ce legi sunt guvernate? Mulţi par să gândească, fiindcă nu înţeleg natura unei fiinţe spirituale, că ea trebuie să fie o simplă legendă, şi asupra acestui subiect multă superstiţie predomină. Dar Pavel nu pare să aibă o astfel de idee. Deşi el sugerează că o fiinţă umană este incapabilă de a înţelege natura mai înaltă, spirituală (1 Corinteni 2:14), totuşi el spune clar, ca şi cum ar apăra împotriva unor concepţii legendare sau superstiţioase, că există atât corp spiritual, cât şi corp natural (uman), atât unul ceresc, cât şi unul pământesc, şi o glorie atât a celui pământesc, cât şi a celui ceresc. Gloria celui pământesc, după cum am văzut, s-a pierdut prin păcatul primului Adam şi va fi redată rasei prin Domnul Isus cu Mireasa Lui (Cristosul, Cap şi corp) în timpul domniei Milenare. Gloria celui ceresc este deocamdată nevăzută, în afară de cazul când este revelată ochiului credinţei de către Spirit prin Cuvânt. Aceste glorii sunt distincte şi separate (1 Corinteni 15:38-49). Ştim într-o măsură ce este corpul natural, pământesc, terestru, deoarece de acesta avem acum, deşi numai aproximativ putem aprecia gloria perfecţiunii lui. El este carne, sânge şi oase, deoarece „ce este născut din carne este carne”. Şi ((A182)) deoarece există două feluri distincte de corpuri, ştim că acela spiritual, oricum ar fi, nu este compus din carne, sânge şi oase: este ceresc, celest, spiritual — „ce este născut din Duh este duh”. Dar ce este un corp spiritual nu ştim, pentru că „ce vom fi nu s-a arătat încă; dar . . . vom fi ca EL” — ca Domnul nostru Isus. Ioan 3:6; 1 Ioan 3:2.Nu avem nici o mărturie despre vreo fiinţă spirituală sau umană care să fi fost vreodată schimbată de la o natură la alta, cu excepţia Fiului lui Dumnezeu; şi acesta a fost un caz excepţional, pentru un scop excepţional. Când Dumnezeu i-a făcut pe îngeri, fără îndoială că i-a făcut cu intenţia să rămână veşnic îngeri, şi aşa este şi cu oamenii, fiecare fiind perfect pe propriul lui plan. Cel puţin Scripturile nu fac nici o aluzie la vreun scop diferit. După cum în creaţia neînsufleţită există o varietate plăcută şi aproape nesfârşită, tot aşa în creaţia vie şi inteligentă este posibilă aceeaşi varietate în perfecţiune. Fiecare creatură este glorioasă în perfecţiunea ei; dar, după cum spune Pavel, gloria celor celeste (cereşti) este un fel de glorie, şi gloria celor terestre (pământeşti) este altă glorie şi este diferită.Examinând faptele relatate despre Domnul nostru Isus după învierea Sa şi despre îngeri care sunt de asemenea fiinţe spirituale, astfel „interpretând lucruri duhovniceşti prin mijloace duhovniceşti” (1 Corinteni 2:13 — Noul Testament 1993, subsol — n. e.), putem primi unele informaţii generale cu privire la fiinţele spirituale. Întâi, îngerii pot fi şi sunt adesea prezenţi, deşi invizibili. „Îngerul DOMNULUI tăbărăşte în jurul celor care se tem de El”; şi „Nu sunt ei oare toţi duhuri slujitoare trimise să slujească pentru cei care vor moşteni mântuirea?” (Psalmul 34:7; Evrei 1:14). Au slujit ei vizibil sau invizibil? Fără îndoială că în felul din urmă. Elisei era înconjurat de o oaste de asirieni; servul lui se temea; Elisei s-a rugat Domnului, ochii tânărului s-au deschis şi a văzut de jur ((A183)) împrejurul lor munţii plini de care şi călăreţi de foc (sau ca focul). Iarăşi, în timp ce pentru Balaam îngerul a fost invizibil, măgarul l-a văzut fiindcă i-au fost deschişi ochii.În al doilea rând, îngerii pot primi corpuri umane şi pot apărea ca oameni. Astfel Domnul cu doi îngeri i-au apărut lui Avraam, care le-a pregătit o cină din care ei au mâncat. La început Avraam a presupus că sunt trei oameni şi numai când erau gata de plecare a descoperit că unul din ei era Domnul, iar ceilalţi doi erau îngeri, care după aceea au coborât în Sodoma şi l-au eliberat pe Lot (Geneza 18:1, 2). Un înger i-a apărut ca om lui Ghedeon, dar după aceea s-a descoperit. Un înger a apărut tatălui şi mamei lui Samson şi ei au gândit că este om, până când s-a înălţat la cer în flacăra de pe altar. Judecătorii 6:11-22; 13:20.În al treilea rând, fiinţele spirituale sunt glorioase în starea lor normală, şi frecvent se spune despre ele că sunt glorioase şi strălucitoare. Înfăţişarea îngerului care a înlăturat piatra de la uşa mormântului era „asemenea fulgerului”. Daniel a prins o sclipire a unui corp spiritual pe care l-a descris, spunând: Ochii lui erau ca nişte flăcări de foc, faţa asemenea fulgerului, iar braţele şi picioarele semănau cu nişte bronz lustruit, şi glasul cuvintelor lui ca vuietul unei mari mulţimi. Daniel a căzut în faţa lui ca mort (Daniel 10:6, 10, 15, 17). Saul din Tars a prins o sclipire asemănătoare a corpului glorios al lui Cristos, care strălucea mai presus de strălucirea soarelui în miezul zilei. Saul şi-a pierdut vederea şi a căzut la pământ.Până acum am văzut că sunt fiinţe spirituale cu adevărat glorioase; totuşi, dacă oamenilor nu li s-ar fi deschis ochii să le vadă, sau dacă ele nu apăreau în carne ca oameni, ele ar fi fost invizibile pentru oameni. Această concluzie se confirmă mai departe când examinăm detaliile deosebite ale acestor manifestări. Domnul a fost văzut numai de Saul, oamenii care călătoreau cu el auzind vocea, dar nevăzând pe nimeni (Faptele 9:7). Oamenii care erau cu ((A184)) Daniel n-au văzut fiinţa glorioasă pe care el o descrie, dar i-a cuprins o mare frică şi au fugit de s-au ascuns. Iarăşi, această fiinţă glorioasă a spus: „Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile” (Daniel 10:13). A căzut Daniel, omul preaiubit de Domnul, ca mort în faţa acestuia, căruia căpetenia Persiei i s-a împotrivit douăzeci şi una de zile? Cum aşa? Desigur că el nu i-a apărut în glorie căpeteniei! Nu; ori acesta a fost prezent cu el invizibil, ori i-a apărut ca om.Domnul nostru de la învierea Sa este o fiinţă spirituală; prin urmare, aceleaşi puteri pe care le găsim ilustrate prin îngeri (fiinţe spirituale) trebuie să le aibă şi El. Şi acesta este cazul, după cum vom vedea mai pe larg într-un capitol următor.Astfel găsim că Scripturile privesc natura umană şi spirituală separate şi distincte, şi nu dau nici o dovadă că una o produce sau o dezvoltă pe cealaltă, ci, dimpotrivă, ele arată că numai puţini vor fi vreodată schimbaţi de la natura umană la cea divină, la care Isus, Capul lor, a fost deja înălţat. Iar această remarcabilă şi specială trăsătură din planul lui Iehova este pentru scopul remarcabil şi special de a-i pregăti pe aceştia ca agenţi ai lui Dumnezeu, pentru marea lucrare viitoare de restabilire a tuturor lucrurilor.Să examinăm acum termeniiStare muritoare şi nemuritoare.Vom găsi adevărata lor semnificaţie în armonie exactă cu ceea ce am învăţat din compararea declaraţiilor Bibliei referitoare la fiinţele umane şi spirituale, şi la făgăduinţele pământeşti şi cereşti. Acestor cuvinte li se dau de obicei sensuri foarte nesigure, iar ideile greşite despre sensurile lor produc vederi eronate despre subiectele de care ele sunt legate, atât în general cât şi în utilizarea scripturală.((A185))Stare „muritoare” înseamnă starea sau condiţia de a fi supus morţii; nu condiţia de moarte, ci condiţia în care moartea este o posibilitate.„Nemurire” înseamnă starea sau condiţia de a nu fi supus morţii; nu numai condiţia de eliberare din moarte, ci condiţia în care moartea este oimposibilitate.Ideea comună, dar eronată, despre starea muritoare este că aceasta e o stare sau condiţie în care moartea este inevitabilă, în timp ce ideea comună despre semnificaţia nemuririi este mai aproape de cea corectă.Cuvântul nemuritor înseamnă care nu este muritor; deci, însăşi construcţia cuvintelor indică definiţiile lor adevărate. Datorită predominării unei idei greşite despre cuvântul muritor, atât de mulţi se încurcă atunci când încearcă să stabilească dacă Adam a fost muritor sau nemuritor înainte de încălcare. Ei raţionează că dacă ar fi fost nemuritor, Dumnezeu n-ar fi spus, „în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit”, fiindcă este imposibil ca o fiinţă nemuritoare să moară. Aceasta este o concluzie logică. Pe de altă parte, spun ei, dacă el ar fi fost muritor, în ce ar fi putut consta ameninţarea sau pedeapsa declaraţiei „vei muri negreşit”, deoarece, fiind muritor (conform definiţiei lor eronate), el oricum n-ar fi putut evita moartea?Se va observa că dificultatea constă în sensul fals dat cuvântului muritor. Aplicaţi definiţia cea corectă şi totul este clar. Adam a fost muritor — adică, într-o condiţie în care moartea a fost o posibilitate. El a avut viaţă în măsură deplină şi perfectă, totuşi nu viaţă inerentă. Viaţa lui a fost susţinută de „toţi pomii din grădină”, în afară de pomul cel oprit; şi cât timp a continuat în ascultare şi în armonie cu Creatorul său, viaţa i-a fost sigură — elementele susţinătoare nu i-au fost refuzate. Astfel văzut, Adam a avut viaţă; şi moartea a fost cu totul evitabilă, deşi el a fost în aşa condiţie încât moartea a fost posibilă — el a fost muritor.((A186))Atunci se ridică întrebarea: dacă Adam a fost muritor şi în încercare, a fost el în încercare pentru nemurire? Răspunsul general ar fi: da. Noi răspundem: nu. Încercarea lui a fost pentru a se vedea dacă era vrednic sau nevrednic de continuarea vieţii şi binecuvântărilor deja posedate. Deoarece nicăieri n-a fost făgăduit că dacă era ascultător el devenea nemuritor, noi suntem obligaţi să lăsăm orice asemenea speculaţii în afara discuţiei. Lui i s-a făgăduit continuarea binecuvântărilor de care se bucura atunci, atâta vreme cât era ascultător, şi a fost ameninţat cu pierderea tuturor — cu moartea — dacă era neascultător. Ideea falsă despre sensul cuvântului muritor îi face în general pe oameni să tragă concluzia că toate fiinţele care nu mor sunt nemuritoare. De aceea ei includ în această clasă pe Tatăl nostru ceresc, pe Domnul nostru Isus, pe îngeri şi toată omenirea. Aceasta este totuşi o eroare: marea masă a omenirii salvată din cădere, precum şi îngerii din ceruri vor fi întotdeauna muritori; deşi într-o condiţie de perfecţiune şi fericire, ei vor fi întotdeauna de acea natură muritoare care ar putea suferi moartea, plata păcatului, dacă ar comite păcat. Siguranţa existenţei lor va fi condiţionată, cum a fost a lui Adam, de ascultarea de atotînţeleptul Dumnezeu, a cărui dreptate, iubire şi înţelepciune, şi a cărui putere de a face ca toate să lucreze împreună pentru binele celor care-L iubesc şi-L servesc, vor fi fost pe deplin demonstrate prin felul în care a procedat cu păcatul în timpul prezent.Nicăieri în Scripturi nu este declarat că îngerii sunt nemuritori, nici că omenirea restabilită va fi nemuritoare. Dimpotrivă, nemurirea îi este atribuită naturii divine — iniţial numai lui Iehova, după aceea Domnului nostru Isus în starea Lui mult înălţată prezentă şi în sfârşit prin făgăduinţă Bisericii, corpul lui Cristos, când va fi glorificat cu El. 1 Timotei 6:16; Ioan 5:26; 2 Petru 1:4; 1 Corinteni 15:53, 54.Avem mărturii nu numai că nemurirea aparţine doar naturii divine, dar şi dovada că îngerii sunt muritori, în ((A187)) faptul că Satan, care odată a fost o căpetenie între ei, va fi nimicit (Evrei 2:14). Faptul că el poate fi nimicit dovedeşte că îngerii ca şi clasă sunt muritori.Astfel considerat, vedem că atunci când păcătoşii incorigibili vor fi înlăturaţi, atât fiinţele nemuritoare cât şi cele muritoare vor trăi veşnic în bucurie, fericire şi iubire — prima clasă posedând o natură fără posibilitatea de a muri, având viaţă inerentă — viaţă în ei înşişi (Ioan 5:26), cea din urmă având o natură susceptibilă de moarte, totuşi nedând nici un motiv de moarte, datorită perfecţiunii fiinţei şi a cunoaşterii răului şi răutăţii păcatului. Ei, fiind aprobaţi de legea lui Dumnezeu, vor fi veşnic aprovizionaţi cu acele elemente care sunt necesare ca să-i menţină în perfecţiune şi nu vor muri niciodată.Cunoaşterea corectă a sensului termenilor muritor şi nemuritor şi a utilizării lor în Scripturi nimiceşte însăşi temelia doctrinei chinului veşnic. Ea se bazează pe teoria nescripturală că Dumnezeu a creat pe om nemuritor, că el nu poate înceta de a exista şi că Dumnezeu nu-l poate nimici; deci argumentul este că aceia incorigibili trebuie să trăiască în continuare undeva şi cumva; şi concluzia este că deoarece ei nu sunt în armonie cu Dumnezeu, eternitatea lor trebuie să fie o eternitate de suferinţă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne asigură că El a făcut pregătiri împotriva unei astfel de perpetuări a păcatului şi păcătoşilor; că omul este muritor şi că pedeapsa deplină a păcatului voit împotriva luminii şi cunoştinţei depline nu va fi o viaţă în chin, ci o a doua moarte. „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.”„Cine eşti tu, omule, ca să răspunziîmpotriva lui Dumnezeu?”Romani 9:20Ideea greşită a unora este că dreptatea cere ca Dumnezeu să nu facă nici o diferenţă în acordarea favorurilor printre creaturile Sale; că, dacă El ridică pe una ((A188)) la o poziţie înaltă, după dreptate El trebuie să facă la fel pentru toate, dacă nu se poate arăta că unele şi-au pierdutdrepturile, caz în care acestea pe drept ar putea fi destinate pentru o poziţie mai joasă.Dacă acest principiu ar fi cel corect, ar arăta că Dumnezeu n-a avut nici un drept să-L creeze pe Isus mai presus decât pe îngeri şi apoi să-L mai înalţe, la natură divină, dacă n-a intenţionat să facă acelaşi lucru pentru toţi îngerii şi pentru toţi oamenii. Şi ca să ducem principiul şi mai departe, dacă unii oameni vor fi mult înălţaţi şi făcuţi părtaşi naturii divine, în cele din urmă toţi oamenii trebuie să fie înălţaţi la aceeaşi poziţie. Şi de ce să nu se ducă principiul la limita lui extremă şi să se aplice aceeaşi lege a progresiei la creaţia animală şi la insecte, şi să se spună că, deoarece toate sunt creaţii ale lui Dumnezeu, toate trebuie în cele din urmă să ajungă pe cel mai înalt plan de existenţă — natura divină? Aceasta este o absurditate evidentă, dar din acest principiu presupus este o deducţie tot atât de raţională ca şi oricare alta.Poate că nimeni n-ar fi înclinat să ducă această presupunere eronată atât de departe. Totuşi, dacă ar fi un principiu bazat pe simpla justiţie, unde s-ar putea opri şi totuşi să fie just? Şi dacă într-adevăr aşa ar fi planul lui Dumnezeu, unde ar fi varietatea plăcută din toate lucrările Lui? Dar planul lui Dumnezeu nu este aşa. Toată natura, atât însufleţită cât şi neînsufleţită, arată gloria şi diversitatea puterii şi înţelepciunii divine. Şi după cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” în minunată varietate şi frumuseţe, cu mult mai mult creaţia Lui inteligentă va arăta în varietate gloria superioară a puterii Lui. Astfel tragem noi concluzia — din învăţătura expresă a Cuvântului lui Dumnezeu, din raţiune şi din analogiile naturii.Este foarte important să avem idei corecte despre dreptate. O favoare nu trebuie niciodată să fie socotită ca o ((A189)) recompensă pe drept meritată. Un act de simplă dreptate nu este o ocazie de recunoştinţă specială şi nu este nici vreo dovadă de iubire; dar Dumnezeu Îşi arată marea iubire pentru făpturile Sale printr-un lanţ nesfârşit de favoruri nemeritate, care trebuie să provoace ca răspuns iubirea şi lauda din partea lor.Dumnezeu avea dreptul, dacă voia, să ne facă numai creaturi cu viaţă scurtă, chiar dacă n-am fi păcătuit niciodată. Aşa a făcut pe unele dintre creaturile Sale inferioare. El ne-ar fi putut permite să ne bucurăm de binecuvântările Lui pentru un timp, iar apoi, fără nedreptate, ne-ar fi putut şterge pe toţi din existenţă. De fapt, chiar aşa o existenţă scurtă ar fi o favoare. În definitiv numai prin favoarea Lui avem noi existenţă. Cu cât mai mare favoare este răscumpărarea existenţei odată pierdute prin păcat! Şi mai mult, prin favoarea lui Dumnezeu suntem noi oameni, nu animale; numai prin favoarea lui Dumnezeu îngerii sunt ca natură puţin mai presus decât oamenii; şi de asemenea prin favoarea lui Dumnezeu Domnul Isus şi mireasa Lui devin părtaşi naturii divine. Prin urmare, se cade tuturor creaturilor Sale inteligente să primească pline de recunoştinţă orice le acordă Dumnezeu. Orice alt spirit merită pe drept condamnare, şi, dacă cineva se complace în el, va sfârşi în înjosire şi nimicire. Un om n-are nici un drept să aspire a fi înger, nefiind niciodată invitat la acea poziţie; un înger n-are nici un drept să aspire la natură divină, nefiindu-i niciodată oferită.Aspiraţia mândriei lui Satan a fost cea care i-a adus înjosirea şi va sfârşi cu nimicirea lui (Isaia 14:14). „Oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Luca 14:11), dar nu în mod necesar la cea mai înaltă poziţie.În parte datorită ideilor false de dreptate şi în parte datorită altor cauze, subiectul alegerii aşa cum este învăţat în Scripturi a fost ocazie de multă dispută şi neînţelegere. Puţini vor nega faptul că Scripturile învaţă despre alegere; dar exact pe ce principiu este bazată alegerea sau ((A190))selecţionarea, este o problemă de considerabilă diferenţă de opinie, unii pretinzând că este o alegere arbitrară, necondiţionată, iar alţii că este condiţionată. Există o măsură de adevăr, credem noi, în ambele aceste păreri. O alegere din partea lui Dumnezeu este expresia selectării pentru un anumit scop, funcţie sau stare. Dumnezeu a ales sau a hotărât ca unele dintre creaturile Sale să fie îngeri, unele să fie oameni, unele să fie animale, păsări, insecte etc., iar unele să fie de propria Sa natură, natura divină. Şi chiar dacă Dumnezeu selectează după anumite condiţii pe toţi care vor fi admişi la natură divină, totuşi nu se poate spune că aceştia o merită mai mult decât alţii, căci orice creatură, pe oricare plan, numai prin favoare are existenţă.„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă” — bunătate sau favoare (Romani 9:16). Nu fiindcă aleşii au fost mai buni decât alţii le-a făcut Dumnezeu invitaţia la natură divină, căci El a trecut pe lângă îngerii care nu păcătuiseră şi a chemat la onorurile divine pe unii din păcătoşii răscumpăraţi. Dumnezeu are dreptul să facă aşa cum Îi place cu ce este al Său, şi El vrea să-Şi exercite acest drept pentru realizarea planurilor Sale. Atunci, deoarece tot ce avem este prin favoare divină, „Cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?» Nu are olarul stăpânire pe lutul său . . . să facă un vas pentru cinste şi un altul pentru necinste” — sau pentru mai puţină cinste? (Romani 9:20, 21). Toate au fost create prin aceeaşi putere divină — unele să aibă natură mai înaltă şi cinste mai mare, iar altele să aibă natură mai joasă şi cinste mai mică.„Aşa vorbeşte DOMNUL, Sfântul lui Israel şi Făcătorul său[al omului]: «Vrea cineva să Mă întrebe asupra viitorului, să-Mi poruncească pentru copiii Mei şi pentru lucrarea mâinilor Mele? Eu am făcut pământul, şi am făcut pe om pe el; Eu cu mâinile Mele am întins cerurile şi am aşezat toată((A191)) oştirea lor.»” „Căci aşa vorbeşte DOMNUL, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: «Eu sunt DOMNUL, şi nu este altul!»” (Isaia 45:11, 12, 18 — Cornilescu). Nimeni nu are dreptul să-I dicteze lui Dumnezeu. Dacă El a întărit pământul, dacă l-a întocmit nu ca să fie pustiu, ci l-a făcut ca să fie locuit de oameni restabiliţi, perfecţi, cine suntem noi ca să răspundem împotriva lui Dumnezeu şi să spunem că este nedrept să nu le schimbe natura şi să nu-i facă pe toţi părtaşi unei naturi spirituale, fie ca îngerii, fie ca propria Sa natură, divină? Cu cât se cuvine mai mult să venim cu umilinţă la Cuvântul lui Dumnezeu şi să „întrebăm”despre lucrurile viitoare, decât să „poruncim” sau să susţinem că El trebuie să realizeze ideile noastre? Doamne, fereşte pe servii Tăi de păcatele mândriei, ca să nu pună stăpânire peste noi. Nici unul din copiii lui Dumnezeu, credem noi, nu va dicta Domnului cu bună ştiinţă; totuşi, cât de uşor, şi aproape fără să-şi dea seama, mulţi cad în această eroare.Neamul omenesc sunt copiii lui Dumnezeu prin creare — lucrarea mâinilor Lui — şi planul Său referitor la ei este clar revelat în Cuvântul Său. Pavel spune că primul om (care a fost un model a ceea ce va fi omenirea când va fi perfectă) a fost din pământ, pământesc; şi urmaşii lui, cu excepţia Bisericii Evanghelice, la înviere vor fi tot pământeşti, umani, adaptaţi pentru pământ (1 Corinteni 15:38, 44). David spune că omul a fost făcut numai cu puţin mai prejos decât îngerii şi a fost încoronat cu slavă, cinste, stăpânire etc. (Psalmul 8:4-8). Şi Petru, Domnul nostru şi toţi profeţii de la începutul lumii, declară că omenirea va fi restabilită la acea perfecţiune glorioasă şi iarăşi va avea stăpânire asupra pământului cum a avut Adam, reprezentantul ei. Faptele 3:19-21.Aceasta este partea pe care a ales-o Dumnezeu pentru omenire. Şi ce parte glorioasă! Închideţi ochii pentru o clipă ((A192)) la scenele de suferinţă şi durere, degradare şi întristare care încă predomină datorită păcatului, şi zugrăviţi-vă în minte gloria pământului perfect. Nici o pată de păcat nu strică armonia şi pacea unei societăţi perfecte; nici un gând amar, nici o privire sau vorbă aspră; iubirea, izvorând din fiecare inimă, întâlneşte un răspuns asemănător în toate celelalte inimi, şi bunăvoinţa marchează fiecare act. Acolo nu va mai fi deloc boală, nici durere, nici suferinţă şi nici vreo dovadă de decădere — nici măcar frica de asemenea lucruri. Gândiţi-vă la toate imaginile de sănătate şi frumuseţe comparativă a formei şi trăsăturilor omeneşti pe care le-aţi văzut vreodată, şi aflaţi că omenirea perfectă va fi de o frumuseţe superioară acestora. Puritatea interioară şi perfecţiunea mintală şi morală vor marca şi ilumina fiecare faţă strălucitoare. Aşa va fi societatea pământului; iar celor care plâng datorită pierderii cuiva, li se vor şterge toate lacrimile când vor vedea lucrarea învierii completă. Apocalipsa 21:4.Şi aceasta este numai schimbarea în societatea umană. Amintim de asemenea că pământul, care a fost „făcut ca să fie locuit” de o astfel de rasă de fiinţe, va fi o locuinţă potrivită şi plăcută pentru ele, aşa cum este reprezentat prin paradisul edenic în care a fost plasat omul reprezentativ la început. Paradisul va fi restabilit. Pământul nu va mai produce spini şi mărăcini şi nu va mai cere sudoarea frunţii omului ca să-i dea pâinea, ci „pământul îşi va da [uşor şi natural] rodul”. „Pustietatea . . . va înflori ca trandafirul”; creaţia animală inferioară vor fi servi perfecţi, de bună voie şi supuşi; natura, cu toată varietatea ei plăcută, va chema pe om din toate direcţiile să caute şi să cunoască gloria, puterea şi iubirea lui Dumnezeu, iar mintea şi inima se vor bucura în El. Dorinţa febrilă după ceva nou, care acum predomină, nu este o stare naturală, ci anormală, datorită imperfecţiunilor noastre şi prezentelor condiţii de mediu nesatisfăcătoare. Nu este asemenea lui Dumnezeu să tânjim neîncetat după ((A193)) ceva nou. Cele mai multe lucruri sunt vechi pentru Dumnezeu; şi El se bucură cel mai mult în acelea care sunt vechi şi perfecte. Aşa va fi şi cu omul când va fi restabilit la chipul lui Dumnezeu. Omul perfect nu va cunoaşte sau aprecia pe deplin şi deci nu va prefera gloria fiinţei spirituale, prin faptul că este de natură diferită, întocmai cum peştii şi păsările, pentru acelaşi motiv, fiecare preferă şi le place cel mai mult propria lor natură şi element. Omul va fi atât de absorbit şi extaziat de gloria care-l va înconjura pe plan uman, încât nu va avea nici aspiraţie, nici preferinţă pentru altă natură sau alte condiţii decât cele posedate. O privire în experienţa prezentă a Bisericii va ilustra aceasta. „Cât de greu”, cu ce dificultate, vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu cei care sunt bogaţi în bunurile acestei lumi. Puţinele bunuri posedate, chiar sub domnia prezentă a răului şi a morţii, aşa captivează natura umană, încât avem nevoie de ajutor special de la Dumnezeu pentru a ne ţine ochiul şi scopul fixat pe făgăduinţele spirituale.Faptul că Biserica creştină, corpul lui Cristos este o excepţie în planul general al lui Dumnezeu pentru omenire este evident din declaraţia că alegerea ei a fost hotărâtă în planul divin înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4,5), când Dumnezeu nu numai că a prevăzut căderea omenirii în păcat, dar a şi hotărât dinainte îndreptăţirea, sfinţirea şi glorificarea acestei clase, pe care în timpul Veacului Evanghelic o cheamă din lume ca să se conformeze chipului Fiului Său, pentru a fi părtaşi la natura divină şi moştenitori ai Împărăţiei Milenare împreună cu Cristos Isus, pentru stabilirea dreptăţii şi păcii universale. Romani 8:28-31.Aceasta arată că alegerea sau selecţia Bisericii a fost un lucru hotărât dinainte din partea lui Dumnezeu, dar, notaţi, nu este o alegere necondiţionată a membrilor individuali ai Bisericii. Dumnezeu a hotărât înainte de întemeierea lumii să se aleagă o astfel de companie pentru un astfel de scop într-un timp specific — Veacul ((A194)) Evanghelic. Deşi nu ne putem îndoi că Dumnezeu a putut prevedea activitatea fiecărui membru individual al Bisericii şi a putut şti dinainte chiar care vor fi vrednici şi, prin urmare, vor constitui pe membrii acestei „turme mici”, totuşi nu acesta este modul în care Cuvântul lui Dumnezeu prezintă doctrina alegerii. Nu ideea unei predestinări individuale au căutat apostolii s-o transmită, ci faptul că în scopul lui Dumnezeu a fost hotărâtă dinainte o clasă care să ocupe poziţia aceasta onorabilă, a cărei alegere va fi pe condiţii de severe încercări ale credinţei şi ascultării, şi de jertfire a privilegiilor pământeşti etc., chiar până la moarte. Astfel, printr-o încercare individuală şi prin „biruinţă” individuală, membrii individuali ai clasei dinainte hotărâte sunt aleşi sau acceptaţi în toate binecuvântările şi beneficiile dinainte hotărâte de Dumnezeu pentru această clasă.Cuvântul „slăvit”, în Romani 8:30, din cuvântul grecesc doxazo, înseamnă onorat. Poziţia pentru care se alege Biserica este una de mare onoare. Nici un om nu s-ar putea gândi să aspire la o aşa mare onoare. Chiar şi Domnul nostru Isus a fost invitat înainte de a aspira la ea, după cum citim: „Tot aşa şi Hristos nu Şi-a luat singur slava [doxazo — onorat] de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel care I-a zis: «Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut»”. Aşa a onorat Tatăl ceresc pe Domnul nostru Isus; şi toţi din corpul ales, care vor fi moştenitori împreună cu El, vor fi astfel onoraţi prin favoarea lui Iehova. Biserica, asemenea Capului ei, trăieşte experienţa începutului de „onoare” când este concepută de Dumnezeu la natură spirituală prin cuvântul adevărului (Iacov 1:18), şi va intra complet în onoare când se va naşte din Spirit, fiinţe spirituale — în chipul Capului glorificat. Cei pe care astfel îi va onora Dumnezeu trebuie să fie perfecţi şi curaţi; şi deoarece noi am fost prin moştenire păcătoşi, El nu numai că ne-a chemat sau invitat la onoare, dar şi S-a îngrijit de ((A195)) îndreptăţirea din păcat prin moartea Fiului Său, pentru a ne face în stare să primim onoarea la care ne cheamă.În alegerea turmei mici Dumnezeu face o chemare foarte generală — „mulţi sunt chemaţi”. Nu toţi sunt chemaţi. La început chemarea a fost limitată la Israel după trup, în timpul misiunii Domnului nostru; dar acum toţi cei pe care servii lui Dumnezeu îi întâlnesc (Luca 14:23) sunt îndemnaţi sau zoriţi (nu obligaţi) să vină la acest ospăţ special de favoare. Dar chiar şi aceia care aud şi vin nu sunt toţi vrednici. Hainele de nuntă (dreptatea lui Cristos atribuită) sunt asigurate, dar unii nu le vor purta şi trebuie să fie respinşi; iar dintre aceia care îmbracă hainele îndreptăţirii şi care primesc onoarea de a fi concepuţi la o natură nouă, unii nu-şi asigură chemarea şi alegerea prin credincioşie faţă de legământul lor. Despre cei vrednici să apară cu Mielul în glorie se spune: „cei chemaţi, aleşi şi credincioşi”. Apocalipsa 14:1; 17:14.Chemarea este adevărată; hotărârea lui Dumnezeu de a alege şi a înălţa o Biserică nu se schimbă; dar a face parte din această clasă aleasă este condiţionat. Toţi cei care vreau să aibă parte de onorurile predestinate trebuie să îndeplinească condiţiile chemării. „Să ne temem deci ca nu cumva, fiind făcută o făgăduinţă pentru intrarea în odihna Lui, nici unul dintre voi să nu pară că a rămas în urmă” (Evrei 4:1). Deşi marea favoare nu este a celui care vrea, nici a celui care aleargă, ea este pentru cel care vrea şi pentru cel care aleargă, când este chemat.După ce astfel am justificat în mod clar, credem noi, dreptul şi scopul absolut al lui Dumnezeu de a face ceea ce vrea cu ce este al Său, atragem atenţia asupra faptului că principiul care caracterizează acordarea tuturor favorurilor lui Dumnezeu este binele general.În timp ce, prin urmare, pe autoritatea Scripturilor socotim ca un fapt stabilit că natura umană şi cea spirituală sunt separate şi distincte — că amestecarea ((A196)) celor două naturi nu este deloc parte din scopul lui Dumnezeu, ci ar fi o imperfecţiune, şi că schimbarea unei naturi în alta nu este o regulă, ci o excepţie, în singurul caz al Cristosului — devine o problemă de adânc interes să aflăm cum va fi realizată schimbarea, pe ce condiţii se poate ajunge la ea şi în ce manieră va fi efectuată.Condiţiile prin care Biserica poate fi înălţată cu Domnul ei la natură divină (2 Petru 1:4) sunt exact aceleaşi condiţii prin care El a primit-o; urmând întocmai pe urmele paşilor Lui (1 Petru 2:21), prezentându-se pe sine ca jertfă vie aşa cum a făcut El, iar apoi îndeplinind cu credincioşie acel angajament de consacrare până când jertfa se sfârşeşte în moarte. Această schimbare de natură, de la umană la divină, se dă ca răsplată celor care în timpul Veacului Evanghelic jertfesc natura umană cu toate interesele, speranţele şi scopurile ei prezente şi viitoare, aşa cum a făcut Domnul nostru — chiar până la moarte. Aceştia se vor trezi la înviere, nu pentru a avea parte cu restul omenirii în binecuvântata restabilire la perfecţiune umană şi la toate binecuvântările care o vor însoţi, ci pentru a avea parte de asemănarea, gloria şi bucuria Domnului, ca părtaşi cu El la natură divină. Romani 8:17; 2 Timotei 2:12.Începutul şi dezvoltarea naturii noi este asemănată cu începutul şi dezvoltarea vieţii umane. După cum în cazul acesta există o concepere şi apoi o naştere, tot aşa este şi în celălalt caz. Despre sfinţi se spune că sunt concepuţi de Dumnezeu prin cuvântul adevărului (1 Petru 1:3; 1 Ioan 5:18; Iacov 1:18). Adică, ei primesc primul impuls în viaţa divină de la Dumnezeu prin Cuvântul Său. Fiind îndreptăţiţi liber prin credinţa în răscumpărare, când ei aud chemarea „aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, [răscumpărată, îndreptăţită — şi prin urmare] plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă” (Romani 12:1), şi când, în ascultare de acea chemare, ei îşi consacră pe deplin lui Dumnezeu ((A197)) umanitatea îndreptăţită, o jertfă vie, alături de aceea a lui Isus, atunci ea este acceptată de Dumnezeu; şi chiar cu acel act începe viaţa spirituală. Aceştia constată imediat că gândesc şi acţionează aşa cum îi îndeamnă mintea nouă [transformată], chiar până la răstignirea dorinţelor omeneşti. Din momentul consacrării aceştia sunt socotiţi de Dumnezeu „creaţii noi”.Astfel, pentru aceste „creaţii noi” în embrion, cele vechi [dorinţe, speranţe, planuri omeneşti etc.] trec şi toate devin noi. „Noua creaţie” în embrion continuă să crească şi să se dezvolte, în timp ce vechea natură umană, cu speranţele, dorinţele ei etc., este răstignită. Aceste două procese progresează simultan, de când începe consacrarea până când rezultă moartea celei umane şi naşterea celei spirituale. Pe măsură ce Spiritul lui Dumnezeu prin Cuvântul Său continuă să dezvăluie tot mai mult din planurile Sale, El ne învie astfel chiar şi trupurile noastre muritoare (Romani 8:11), făcând aceste trupuri muritoare în stare să facă serviciu pentru El; dar la timpul cuvenit vom avea corpuri noi — spirituale, cereşti, adaptate în toate privinţele minţii noi, divine.Naşterea „noii creaţii” este la înviere (Coloseni 1:18); şi învierea acestei clase este denumită întâia înviere (sau aleasă) (Apocalipsa 20:6). Trebuie amintit că noi nu suntem în realitate fiinţe spirituale până la înviere, deşi de când primim spiritul înfierii suntem socotiţi ca atare (Romani 8:23-25; Efeseni 1:13,14; Romani 6:10, 11). Când vom deveni în realitate fiinţe spirituale, adică vom fi născuţi din spirit, nu vom mai fi fiinţe de carne, deoarece „ce este născut din Duh este duh”.Naşterea la natură spirituală prin înviere trebuie tot atât de sigur să fie precedată de o concepere de Spirit la consacrare, precum naşterea trupului este precedată de o concepere de trup. Toţi cei născuţi din trup în asemănarea primului Adam, cel pământesc, au fost întâi concepuţi de ((A198))trup; dar unii au fost concepuţi din nou, de Spiritul lui Dumnezeu prin cuvântul adevărului, pentru ca la timpul cuvenit să poată fi născuţi din Spirit în asemănare cerească la întâia înviere: „După cum am purtat chipul celui făcut din ţărână, tot aşa [noi, Biserica] vom purta şi chipul Celui ceresc” — dacă nu va fi o cădere. 1 Corinteni 15:49; Evrei 6:6.Deşi acceptarea chemării cereşti şi consacrarea noastră în ascultare de ea se hotărăşte într-un anumit moment, aducerea fiecărui gând în armonie cu mintea lui Dumnezeu este o lucrare treptată; este o înclinare treptată spre cer a ceea ce în mod natural se înclină spre pământ. Apostolul numeşte acest proces lucrare de transformare, spunând: „Să nu vă conformaţi veacului acestuia, ci să fiţi transformaţi [la natura cerească], prinînnoirea minţii voastre, ca să puteţi înţelege care este voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi desăvârşită”. Romani 12:2.Trebuie să se observe că aceste cuvinte ale apostolului nu sunt adresate lumii necredincioase, ci acelora pe care El îi recunoaşte ca fraţi, cum se arată în versetul precedent — „Vă îndemn, dar, fraţilor . . . să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu”.În mod obişnuit se crede că atunci când un om se converteşte sau se întoarce de la păcat la dreptate şi de la necredinţă şi opoziţie faţă de Dumnezeu la încredere în El, aceea este tranformarea despre care a vorbit Pavel. Adevărat, aceea este o mare schimbare — o transformare, dar nu este acea transformare la care se referă aici Pavel. Aceea este o transformare a caracterului; dar Pavel se referă la o transformare a naturii, promisă credincioşilor din timpul Veacului Evanghelic pe anumite condiţii, şi el îi îndemna pe credincioşi să îndeplinească acele condiţii. Dacă n-ar fi avut loc deja o astfel de transformare a caracterului la acei cărora li se adresa, nu i-ar fi putut numi fraţi — şi încă fraţi care aveau ceva „sfânt şi plăcut((A199)) lui Dumnezeu” pentru a-I oferi de jertfă, pentru că numai cei îndreptăţiţi prin credinţa în răscumpărare sunt socotiţi de Dumnezeu ca sfinţi şi plăcuţi. Transformarea naturii rezultă la aceia care în timpul Veacului Evanghelic îşi prezintă umanitatea îndreptăţită ca jertfă vie, aşa cum Isus Şi-a prezentat umanitatea perfectă ca jertfă, depunând tot dreptul şi pretenţia la existenţa umană viitoare, precum şi ignorând satisfacerea privilegiilor, drepturilor etc. umane prezente. Primul lucru sacrificat este voinţa umană; şi de atunci încolo noi nu suntem conduşi nici de voinţa noastră proprie, nici de vreo altă voinţă umană, ci numai de voinţa divină. Voinţa divină devine voinţa noastră şi noi socotim voinţa umană ca nefiind a noastră, ci voinţa altuia, pentru a fi ignorată şi sacrificată. Voinţa divină devenind voinţa noastră, noi începem să gândim, să raţionăm şi să judecăm din punct de vedere divin: planul lui Dumnezeu devine planul nostru şi căile lui Dumnezeu devin căile noastre. Nimeni nu poate înţelege deplin această transformare dacă nu s-a prezentat pe sine în bună credinţă ca jertfă şi, prin urmare, dacă n-ajunge s-o trăiască. Înainte ne puteam bucura de orice lucru care nu era de fapt păcătos, deoarece lumea cu toate lucrurile ei bune au fost făcute pentru plăcerea omului, singura dificultate fiind să stăpânim înclinaţiile păcătoase. Dar cei consacraţi, cei transformaţi, pe lângă efortul de a subjuga păcatul, trebuie să jertfească lucrurile bune prezente şi să-şi devoteze toate forţele pentru serviciul lui Dumnezeu. Iar cei credincioşi în serviciu şi jertfire îşi vor da zilnic seama că într-adevăr această lume nu este locul lor de odihnă şi că aici nu au o cetate continuă. Inimile şi speranţele lor se vor întoarce însă spre acea „odihnă care rămâne pentru poporul lui Dumnezeu”. Iar această speranţă binecuvântată la rândul ei va însufleţi şi inspira la jertfă continuă.Astfel, prin consacrare, mintea se reînnoieşte sau se transformă, şi dorinţele, speranţele şi scopurile încep să se ((A200)) ridice spre lucrurile promise, spirituale şi nevăzute, în timp ce speranţele etc. omeneşti mor. Cei care sunt în acest fel transformaţi, sau în proces de schimbare, sunt socotiţi „creaţii noi”, concepuţi de Dumnezeu, şi în acea măsură părtaşi ai naturii divine. Să se remarce bine diferenţa între aceste „creaţii noi” şi acei credincioşi şi „fraţi” care sunt numai îndreptăţiţi. Cei din clasa din urmă sunt încă din pământ, pământeşti, şi în afara dorinţelor păcătoase, speranţele lor, ambiţiile şi scopurile lor sunt din acelea care vor fi pe deplin satisfăcute în restabilirea făgăduită a tuturor lucrurilor. Dar cei din clasa dintâi nu sunt din această lume, întocmai cum Cristos nu este din această lume, şi speranţele lor se centrează în lucrurile nevăzute, unde Cristos stă la dreapta lui Dumnezeu. Perspectiva gloriei pământeşti, aşa de încântătoare pentru omul natural, nu va mai fi o parte satisfăcătoare pentru cei concepuţi de această speranţă cerească, pentru cei care văd gloriile făgăduinţelor cereşti şi care apreciază partea încredinţată lor în planul divin. Această minte nouă, divină, este garanţia moştenirii noastre a naturii divine complete — minte şi corp. Unii ar putea fi puţin surprinşi de această expresie, corp divin; dar ni se spune că acum Isus este însăşi reprezentarea persoanei Tatălui Său şi că învingătorii vor „fi ca El, pentru că Îl vor vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). „Dacă este un trup natural [omenesc], este şi un trup duhovnicesc” (1 Corinteni 15:44). Nu ne-am putea imagina pe Tatăl nostru cel divin sau pe Domnul nostru Isus numai ca minţi mari fără corpuri. Corpurile Lor sunt spirituale glorioase, deşi nu s-a arătat încă ce mare este gloria şi nu se va arăta până când şi noi vom avea parte de natura divină.În timp ce această transformare a minţii, de la mintea omenească la cea spirituală, este o lucrare treptată, schimbarea de la corpul uman la cel spiritual nu va fi treptată, ci instantanee (1 Corinteni 15:52). Acum, după ((A201)) cum spune Pavel, avem această comoară (mintea divină) în vase de pământ, dar la timpul cuvenit comoara va fi într-un vas glorios potrivit pentru ea — corpul spiritual.Am văzut că natura umană este o asemănare a celei spirituale (Geneza 5:1). De exemplu: Dumnezeu are voinţă, şi tot aşa au şi oamenii şi îngerii; Dumnezeu are raţiune şi memorie, şi tot aşa au şi creaturile Sale inteligente — îngerii şi oamenii. Caracterul operaţiunilor mintale la toţi este la fel. Cu aceleaşi date de gândire şi sub condiţii similare, aceste naturi diferite pot ajunge la aceleaşi concluzii. Deşi facultăţile mintale ale naturii divine, îngereşti şi umane sunt similare, totuşi noi ştim că natura spirituală are puteri care le depăşesc pe cele umane — puteri care rezultă, credem noi, nu din facultăţile diferite, ci din sfera mai largă a aceloraşi facultăţi şi din împrejurările diferite în care ele operează. Natura umană este un chip pământesc perfect al naturii spirituale, având aceleaşi facultăţi, dar limitate la sfera pământească şi având capacitatea şi dispoziţia de a discerne în afara ei numai atât cât Dumnezeu vede potrivit să descopere pentru beneficiul şi fericirea omului.Natura divină este cel mai înalt ordin al naturii spirituale; şi cât de nemăsurată este distanţa între Dumnezeu şi creaturile Sale! Noi putem prinde numai sclipiri din gloria înţelepciunii, puterii şi bunătăţii divine, în timp ce în vedere panoramică El face să treacă prin faţa noastră unele din grandioasele Sale lucrări. Noi însă putem estima şi înţelege gloria umanităţii perfecte.Având clar în minte aceste gânduri, putem aprecia cum se efectuează schimbarea de la natura umană la cea spirituală, şi anume, prin trecerea aceloraşi puteri mintale la stările mai înalte. Când vom fi îmbrăcaţi cu corpul ceresc, vom avea puterile cereşti care aparţin acelui corp glorios şi vom avea întinderea gândului şi sfera puterii care-i aparţin.((A202))Schimbarea sau tranformarea minţii, de la pământească la cerească, pe care cei consacraţi o trăiesc aici, este începutul acestei schimbări de natură. Nu este o schimbare a creierului, nici un miracol în funcţionarea lui schimbată, ci voinţa şi tendinţa minţii sunt schimbate. Voinţa şi sentimentele noastre ne reprezintă individualitatea; deci, când voinţa şi sentimentele ne sunt schimbate, noi suntem transformaţi şi socotiţi ca aparţinând de fapt naturii cereşti. Adevărat, acesta este doar un început foarte mic, dar o concepere, cum este numită aceasta, este întotdeauna numai un început mic; totuşi ea este garanţia sau asigurarea lucrării încheiate. Efeseni 1:13, 14.Unii au întrebat: Cum ne vom cunoaşte pe noi înşine când vom fi schimbaţi? Cum vom şti atunci că suntem aceleaşi fiinţe care au trăit, au suferit şi s-au sacrificat ca să poată fi părtaşi ai acestei glorii? Vom fi noi aceleaşi fiinţe conştiente? Cu cea mai mare siguranţă, da. Dacă am murit împreună cu Cristos, vom şi trăi împreună cu El (Romani 6:8). Schimbările care survin zilnic în corpurile noastre omeneşti nu ne fac să uităm trecutul sau să ne pierdem identitatea*.*Corpurile noastre omeneşti se schimbă constant. Ştiinţa declară că fiecare şapte ani sunt martorii unei schimbări complete a atomilor noştri componenţi. Aşa că schimbarea promisă, de la corpurile umane la cele spirituale, nu va nimici nici memoria nici identitatea, ci va creşte puterea şi sfera lor. Aceeaşi minte divină care acum este a noastră, cu aceeaşi memorie, cu aceleaşi puteri de gândire etc., îşi va extinde puterile în înălţimi şi adâncimi nemăsurate, în armonie cu corpul ei spiritual nou, iar memoria va trasa tot cursul nostru din copilăria cea mai timpurie, şi, prin contrast, vom fi în stare să ne dăm seama deplin de răsplata glorioasă a sacrificiului nostru. Dar acesta n-ar putea fi cazul dacă umanul n-ar fi un chip al spiritualului.Aceste gânduri ne pot ajuta să înţelegem de asemenea cum Fiul, când a fost schimbat de la condiţiile spirituale la cele umane — la natura umană şi la limitele pământeşti — a fost om; şi chiar dacă a fost aceeaşi fiinţă în ambele cazuri, în ((A203)) primele condiţii El a fost spiritual, iar în condiţiile următoare a fost uman. Fiindcă cele două naturi sunt separate şi distincte şi totuşi una este o asemănare a celeilalte, prin urmare, aceleaşi facultăţi mintale (memorie etc.) fiind comune ambelor, Isus a putut să-Şi dea seama de gloria Sa anterioară, pe care a avut-o înainte de a deveni om, dar pe care n-a avut-o când a fost om, după cum dovedesc cuvintele Sale: „Tată, preamăreşte-Mă la Tine Însuţi cu slava pe care o aveam cu Tine înainte de a fi lumea” (Ioan 17:5) — gloria naturii spirituale. Şi rugăciunea aceea este mai mult decât ascultată în preamărirea Lui prezentă la cea mai înaltă formă de fiinţă spirituală, natura divină.Referindu-ne iarăşi la cuvintele lui Pavel, remarcăm că el nu spune: Nu vă conformaţi voi înşivă acestei lumi, ci transformaţi-vă voi înşivă în asemănarea divină; ci el spune: „Nu vă conformaţi, . . . ci fiţi transformaţi”. Acest lucru este bine exprimat, deoarece noi nici nu ne conformăm, nici nu ne transformăm noi înşine, ci noi, fie ne supunem să fim conformaţi lumii prin influenţele lumeşti, spiritul lumii din jurul nostru, fie ne supunem voinţei lui Dumnezeu, adică voinţei sau Spiritului sfânt, pentru a fi transformaţi de influenţele cereşti exercitate prin Cuvântul lui Dumnezeu. Voi care sunteţi consacraţi, la ce influenţe vă supuneţi? Influenţele transformatoare duc la sacrificiul şi suferinţele prezente, dar sfârşitul este glorios. Dacă vă dezvoltaţi sub aceste influenţe transformatoare, voi zilnic dovediţi care este acea voie bună, plăcută şi desăvârşită a lui Dumnezeu.Cei care şi-au pus pe altarul de jertfă tot ce au, să ţină minte necontenit că în timp ce Cuvântul lui Dumnezeu conţine atât făgăduinţe pământeşti cât şi cereşti, numai cele din urmă ne aparţin nouă. Comoara noastră este în cer: să ne fie inimile necontenit acolo. Chemarea noastră nu este la natură spirituală numai, ci la cel mai înalt ordin al celei spirituale, natura divină — „cu atât mai presus de îngeri” (2 Petru 1:4; Evrei 1:4). Această chemare cerească ((A204)) este limitată la Veacul Evanghelic; ea n-a fost făcută înainte de acest veac şi odată cu încheierea lui va înceta. Înainte de chemarea cerească s-a făcut o chemare pământească, chiar dacă ea a fost imperfect înţeleasă, şi ni se spune că va fi continuată după Veacul Evanghelic. Viaţa [pentru cei restabiliţi ca fiinţe umane] şi nemurirea [premiul pentru care aleargă corpul lui Cristos] au fost aduse la lumină ambele în timpul acestui veac (2 Timotei 1:10). Atât natura umană cât şi cea spirituală vor fi glorioase în perfecţiunea lor, totuşi distincte şi separate. Frumoasa varietate şi minunata armonie a tuturor lucrurilor, însufleţite şi neînsufleţite — armonie unele cu altele şi armonie cu Dumnezeu — nu va fi o trăsătură neînsemnată a gloriei lucrării încheiate a lui Dumnezeu.BISERICA LUI DUMNEZEU„Scoală, Sioane, şi în cântăriDe nesfârşită bucurie izbucneşte;Laudă veşnică se cuvine lui Dumnezeu,Cel care pe-ai tăi vrăjmaşi nimiceşte.Scoală, scoală, biserica lui Dumnezeu!Fiindcă lumina străluce din înălţime;De pământ şi de praf veşmintele-ţi scutură,Fiindcă a ta glorie vine.De pe pământ să te înalţe,Dumnezeu puterea Îşi va folosi;Jalea în veselie va preface,Tristeţea ta în bucurii.Îmbracă haine strălucite,Curatul tău veşmânt;Regele tău te va conducePe drumul ce-i sigur şi sfânt.”
Răscumpărare şi restabilire
Răscumpărare şi restabilirePlanul divin al veacurilor – Studiul IXRăscumpărare şi restabilireRestabilirea este garantată de răscumpărare — Prin răscumpărare n-a fost asigurată viaţa veşnică, ci o încercare pentru ea — Condiţiile şi avantajele încercării — Jertfa lui Cristos, necesară — Cum putea fi, şi a fost răscumpărată rasa prin moartea unuia — Credinţa şi faptele, totuşi necesare — Plata păcatului cu voia, sigură — Va fi loc pe pământ pentru milioanele înviate? — Restabilirea împotriva evoluţieiDin prezentarea generală a planului revelat al lui Dumnezeu, aşa cum a fost schiţat până acum, este evident că scopul Său pentru omenire este o restaurare sau o restabilire la perfecţiunea şi gloria pierdută în Eden. Dovada cea mai puternică şi cea mai convingătoare asupra acestui subiect se vede cel mai clar când măsura şi natura răscumpărării sunt apreciate deplin. Restabilirea prezisă de apostoli şi de profeţi trebuie să urmeze răscumpărării ca o secvenţă justă şi logică. În conformitate cu aranjamentul lui Dumnezeu, în faptul că S-a îngrijit de o răscumpărare, toată omenirea, dacă nu se împotriveşte voit puterii salvatoare a Marelui Eliberator, trebuie să fie eliberată de pedeapsa originară, „robia stricăciunii”, moartea, altfel răscumpărarea nu serveşte tuturor.Raţionamentul lui Pavel asupra acestui subiect este foarte clar şi energic. El spune (Romani 14:9): „Căci Hristos pentru aceasta a murit şi a înviat, ca să stăpânească[să fie conducător, să aibă comanda] şi peste cei morţi şi peste cei vii”. Adică, obiectivul morţii şi învierii Domnului nostru n-a fost să binecuvânteze, să stăpânească şi să restabilească numai pe cei vii din omenire, ci să I Se dea autoritate sau control deplin şi peste cei morţi ca şi peste cei vii, asigurând ((A150)) beneficiile răscumpărării Sale atât pentru unii cât şi pentru alţii*. El „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare [preţ corespunzător] pentru toţi”, pentru a-i putea binecuvânta pe toţi şi a da fiecărui om o încercare individuală de viaţă. Este absurd a pretinde că S-a dat pe Sine ca „preţ de răscumpărare pentru toţi” şi totuşi numai o mână din cei răscumpăraţi vor primi vreodată un beneficiu din el; deoarece ar însemna fie că Dumnezeu a acceptat preţul de răscumpărare şi apoi în mod nedrept a refuzat să acorde eliberare celor răscumpăraţi, fie că Domnul, după ce i-a răscumpărat pe toţi, n-a putut sau n-a vrut să realizeze scopul Său binevoitor originar. Statornicia planurilor lui Dumnezeu, nu mai puţin decât perfecţiunea dreptăţii şi iubirii divine, respinge şi contrazice un astfel de gând şi ne dă asigurarea că planul originar, binevoitor, a cărui bază a fost „preţul de răscumpărare pentru toţi”, va fi complet realizat la „timpul cuvenit” al lui Dumnezeu şi va aduce credincioşilor binecuvântarea eliberării de condamnarea adamică şi posibilitatea de a se întoarce la drepturile şi libertăţile fiilor lui Dumnezeu, aşa cum le-au avut înainte de păcat şi de blestem.*Putem recunoaşte pe bună dreptate în cuvintele apostolului un sens în plus, şi mai larg, şi anume că toată familia umană a fost inclusă în expresia „cei morţi”. Din punctul de vedere al lui Dumnezeu, întreg neamul omenesc, sub sentinţa morţii, este tratat ca şi când ar fi deja mort (Matei 8:22); de aceea, expresia „cei vii” s-ar aplica la unii din afara familiei umane, ale căror vieţi n-au fost pierdute — îngerii.Să se vadă clar foloasele şi rezultatele reale ale răscumpărării şi toate obiecţiile la faptul că ea are aplicare universală trebuie să dispară. „Preţul de răscumpărare pentru toţi” dat de „omul Hristos Isus” nu dă sau nu garantează nici unui om viaţă veşnică sau binecuvântare, ci garantează fiecărui om o altă posibilitate sau încercare de viaţă veşnică. Datorită răscumpărării de care S-a îngrijit Dumnezeu, prima încercare a omului, care a avut ca rezultat pierderea binecuvântărilor acordate la început, este cu adevărat transformată într-o experienţă binecuvântată pentru cei cu inima loială. Dar faptul că oamenii sunt răscumpăraţi din prima pedeapsă nu garantează că atunci când vor fi încercaţi individual pentru viaţă veşnică nu vor avea insuccese în a da ascultarea fără de care nimănui nu-i va fi permis să trăiască veşnic.((A151))Datorită experienţei prezente cu păcatul şi cu pedeapsa lui amară, omul va fi pe deplin avertizat; şi când, ca urmare a răscumpărării, i se va acorda o altă încercare, individuală, sub ochiul şi controlul Celui care aşa l-a iubit încât Şi-a dat viaţa pentru el, şi care n-ar vrea ca vreunul să piară, ci toţi să se întoarcă la Dumnezeu şi să trăiască, putem fi siguri că numai cei neascultători cu voia vor primi pedeapsa celei de-a doua încercări. Pedeapsa aceea va fi moartea a doua, din care nu va mai fi nici o răscumpărare, nici o eliberare, pentru că nu va mai exista nici un obiectiv pentru o altă răscumpărare sau pentru o altă încercare. Toţi vor fi văzut şi vor fi gustat pe deplin atât binele, cât şi răul; toţi vor fi fost martorii şi vor fi avut experienţa bunătăţii şi iubirii lui Dumnezeu; toţi vor fi avut în mod individual o încercare de viaţă pe deplin şi corect, în cele mai favorabile condiţii. Mai mult nu se va putea cere şi mai mult nu se va da. Încercarea aceea va hotărî pentru totdeauna cine va fi drept şi sfânt sub nenumărate încercări, şi va hotărî de asemenea cine va fi nedrept şi încă nesfânt şi murdar sub nenumărate încercări.Ar fi fără rost să se acorde o altă încercare de viaţă exact în aceleaşi împrejurări; dar, deşi împrejurările celor încercaţi vor fi diferite, mai favorabile, termenii sau condiţiile încercării lor individuale de viaţă vor fi la fel cu cele din încercarea adamică. Legea lui Dumnezeu va rămâne aceeaşi — nu se schimbă. Ea va spune încă: „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri”; şi condiţiile omului nu vor fi mai favorabile în privinţa mediului decât condiţiile şi împrejurările din Eden, dar marea diferenţă va fi cunoştinţa crescută. Experienţa cu răul, în contrast cu experienţa cu binele, care va fi spre profitul fiecăruia în timpul încercării veacului viitor, va constitui avantajul datorită căruia rezultatele celei de-a doua încercări vor diferi atât de mult de rezultatele primei încercări, şi din pricina căruia Înţelepciunea şi Iubirea divină au dat „preţul de răscumpărare pentru toţi”, garantând astfel tuturor binecuvântarea unei noi încercări. În nici un mod nu se poate concepe o încercare mai favorabilă, o lege mai favorabilă, condiţii sau circumstanţe mai favorabile, ca motive pentru o altă răscumpărare sau o altă încercare ((A152)) pentru cineva, dincolo de Veacul Milenar.Răscumpărarea dată nu scuză la nimeni păcatul; ea nu propune ca păcătoşii să fie socotiţi sfinţi şi astfel să fie introduşi în fericire veşnică. Ea doar eliberează, direct şi indirect, de prima condamnare şi de urmările ei pe păcătosul care o acceptă şi îl plasează iarăşi în încercare de viaţă, încercare în care propria lui supunere voită sau nesupunere voită va hotărî dacă poate sau nu poate avea viaţă veşnică.Nu trebuie nici să se presupună, aşa cum atât de mulţi sunt dispuşi să presupună, că toţi cei care trăiesc în condiţii de civilizaţie şi văd sau au o Biblie, în felul acesta au posibilitate deplină sau încercare de viaţă. Trebuie să se reţină că nu toţi copiii lui Adam au fost la fel prejudiciaţi prin cădere. Unii au venit în lume atât de slabi şi degradaţi, încât pot fi uşor orbiţi de dumnezeul acestei lumi, Satan, şi făcuţi prizonieri prin păcatul care-i înconjoară şi-i asaltează; şi toţi sunt mai mult sau mai puţin sub această influenţă, aşa încât, chiar şi când ar face bine, răul este prezent şi mai puternic prin condiţiile de mediu etc., şi binele pe care l-ar face este aproape imposibil să-l facă, în timp ce răul pe care nu l-ar face este aproape inevitabil.Mic într-adevăr este numărul celor care în prezent află cu adevărat şi prin experienţă despre libertatea cu care Cristos face liberi pe aceia care acceptă răscumpărarea Lui şi se pun sub controlul Lui pentru conducere viitoare. Acum numai aceştia puţini, Biserica, chemaţi şi încercaţi dinainte pentru scopul special de a fi colaboratori cu Dumnezeu în binecuvântarea lumii — făcând mărturie acum şi conducând, binecuvântând şi judecând lumea în veacul ei de încercare — se bucură într-o măsură de beneficiile răscumpărării sau sunt acum în încercare de viaţă. Acestora puţini le suntsocotite (şi primesc prin credinţă) toate binecuvântările restabilirii care vor fi asigurate pentru lume în timpul veacului viitor. Aceştia, deşi nu sunt perfecţi, deşi nu sunt restabiliţi în mod real la starea lui Adam, sunt trataţi în aşa manieră încât să se compenseze diferenţa. Prin credinţă în Cristos ei sunt socotiţi perfecţi şi deci restabiliţi la perfecţiune şi la favoare divină, ca ((A153)) şi cum n-ar mai fi păcătoşi. Imperfecţiunile şi slăbiciunile lor inevitabile fiind compensate prin răscumpărare, nu le sunt imputate, ci sunt acoperite de perfecţiunea Răscumpărătorului. Prin urmare, încercarea Bisericii, datorită stării ei socotite în Cristos, este tot atât de corectă ca şi cea pe care o va avea lumea în timpul ei de încercare. Lumea întreagă va fi adusă la cunoştinţa deplină a adevărului, şi fiecare, acceptându-i prevederile şi condiţiile, nu va mai fi tratat ca păcătos, ci ca fiu, pentru care sunt intenţionate toate binecuvântările restabilirii.O diferenţă între experienţele lumii sub încercare şi experienţele Bisericii în timpul încercării ei va fi că acei ascultători din lume vor începe imediat să primească binecuvântările restabilirii printr-o îndepărtare treptată a slăbiciunilor lor — mintale şi fizice, pe când Biserica Evanghelică, consacrată pentru serviciul Domnului chiar până la moarte, merge în moarte şi-şi primeşte perfecţiunea instantaneu la prima înviere. O altă diferenţă între cele două încercări constă în condiţiile de mediu din veacul viitor mai favorabile comparativ cu cele din acest veac, prin aceea că atunci societatea, guvernul etc., vor fi favorabile dreptăţii, răsplătind credinţa şi ascultarea şi pedepsind păcatul; pe când acum, sub prinţul acestei lumi, încercarea Bisericii este în împrejurări nefavorabile dreptăţii, credinţei etc. Dar acest lucru, după cum am văzut, va fi compensat prin premiul gloriei şi onoarei naturii divine oferit Bisericii, pe lângă darul vieţii veşnice.Moartea lui Adam a fost sigură, deşi a ajuns la ea după nouă sute treizeci de ani de moarte treptată. Deoarece el însuşi era în curs de moarte, toţi copiii lui s-au născut în aceeaşi stare de moarte, fără drept la viaţă; şi, asemenea părinţilor, toţi mor după un proces de durată mai lungă sau mai scurtă. Să nu se uite totuşi că pedeapsa păcatului nu este durerea şi suferinţele din procesul morţii, ci moartea — stingerea vieţii — în care culminează procesul morţii. Suferinţa este numai adăugată la ea, şi peste mulţi pedeapsa cade cu puţină, sau fără nici o suferinţă. Să nu se uite nici((A154)) aceea că atunci când Adam şi-a pierdut viaţa, el şi-a pierdut-o pe vecie; şi nici unul din urmaşii lui n-a fost vreodată în stare să-i ispăşească vina sau să recâştige moştenirea pierdută. Toată omenirea este, fie moartă, fie pe cale spre moarte. Şi dacă ei nu şi-au putut ispăşi vina înainte de moarte, cu siguranţă că n-ar putea-o face când sunt morţi — când nu sunt în existenţă. Pedeapsa păcatului n-a fost pur şi simplu să moară, cu privilegiul şi dreptul de a se întoarce la viaţă după aceea. În pedeapsa pronunţată n-a fost nici o aluzie la eliberare (Geneza 2:17). De aceea, restabilirea este un act de har liber sau favoare din partea lui Dumnezeu. Şi imediat ce şi-au atras pedeapsa, chiar în timp ce era pronunţată, a fost sugerată favoarea liberă a lui Dumnezeu, care va mărturisi atât de deplin iubirea Lui când ea va fi înţeleasă.Dacă n-ar fi fost raza de speranţă dată prin declaraţia că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui, omenirea ar fi fost în disperare totală; dar această făgăduinţă a indicat că Dumnezeu avea un plan pentru binele lui. Când Dumnezeu i-a jurat lui Avraam că în sămânţa lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului, aceasta implica o înviere şi o restabilire a tuturor, deoarece atunci mulţi erau morţi şi mulţi alţii au murit de atunci nebinecuvântaţi. Cu toate acestea, făgăduinţa este încă sigură: toţi vor fi binecuvântaţi când vor veni timpurile restabilirii sau înviorării (Faptele 3:19). Mai mult, deoarece binecuvântarea arată favoare şi deoarece favoarea lui Dumnezeu a fost retrasă din cauza păcatului şi în locul ei a venit blestemul, această făgăduinţă a unei binecuvântări viitoare implica îndepărtarea blestemului, şi, în consecinţă, o întoarcere a favorii Lui. Ea implica, de asemenea, fie că Dumnezeu se va îndupleca, Îşi va schimba hotărârea şi va achita neamul vinovat, fie că El avea un plan prin care putea firăscumpărat, prin plătirea pedepsei omului de către un altul.Dumnezeu nu l-a lăsat pe Avraam în nesiguranţă în privinţa planului Său, ci, prin diferite jertfe tipice pe care trebuiau să le aducă toţi cei care se apropiau de El, i-a arătat că nu putea, nu S-a înduplecat şi nici n-a ((A155)) scuzat păcatul, şi că singura cale de a-l şterge şi a-i anula pedeapsa ar fi o jertfă îndestulătoare care să corespundă acelei pedepse. Acest lucru i-a fost arătat lui Avraam într-un tip foarte semnificativ: Fiul lui Avraam, în care se centra binecuvântarea făgăduită, trebuia să fie jertfă înainte de a putea binecuvânta; şi Avraam l-a primit înapoi din morţi în chip figurativ (Evrei 11:19). În acea ilustraţie Isaac reprezenta sămânţa adevărată, Isus Cristos, care a murit ca să răscumpere pe oameni, pentru ca toţi răscumpăraţii să poată primi binecuvântarea promisă. Dacă Avraam s-ar fi gândit că Domnul va scuza şi va achita pe vinovaţi, el ar fi simţit că Dumnezeu este schimbător şi, prin urmare, n-ar fi putut avea încredere deplină în făgăduinţa făcută lui. El putea să fi gândit: Dacă Dumnezeu S-a răzgândit o dată, de ce să nu Se răzgândească iarăşi? Dacă cedează în legătură cu blestemul morţii, nu poate ceda iarăşi în legătură cu favoarea şi cu binecuvântarea făgăduită? Dar Dumnezeu nu ne lasă în nici o astfel de nesiguranţă. El ne dă asigurări suficiente atât cu privire la dreptatea Sa, cât şi la statornicia Sa. El nu putea achita pe vinovaţi, chiar dacă i-a iubit atât de mult încât „n-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat [la moarte] pentru noi toţi”.După cum întreaga omenire era în Adam când acesta a fost condamnat şi prin el şi-a pierdut viaţa, tot aşa, când Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”, moartea Lui implica posibilitatea existenţei unei rase nenăscute în coapsele Sale. Astfel, în mâinile Dreptăţii a fost pusă o satisfacţie deplină sau un preţ corespunzător pentru toţi oamenii — ca să fie aplicat la „timpul cuvenit”, iar Cel care în acest fel i-a cumpărat pe toţi are autoritate deplină să-i restabilească pe toţi care vin la Dumnezeu prin El.„Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală a venit condamnarea peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci după cum, prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi” (Romani 5:18, 19). ((A156)) Afirmaţia este clară: tuturor celor care au avut parte de moarte pe seama păcatului lui Adam li se vor oferi privilegiile vieţii de către Domnul nostru Isus, care a murit pentru ei şi prin sacrificiu a devenit înlocuitorul lui Adam în faţa legii călcate, şi astfel „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi”. El a murit, „Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă la Dumnezeu” (1 Petru 3:18). Totuşi, să nu se treacă niciodată cu vederea că toate pregătirile lui Dumnezeu pentru neamul nostru omenesc recunosc voinţa umană ca factor în asigurarea favorurilor divine atât de abundent pregătite. Unii au trecut cu vederea această trăsătură în examinarea textului tocmai citat — Romani 5:18, 19. Însă declaraţia apostolului este că, după cum sentinţa condamnării s-a extins la toată sămânţa lui Adam, tot aşa, prin ascultarea Domnului nostru Isus Cristos de planul Tatălui, prin sacrificiu de Sine pentru noi, tuturor le este dat un dar liber — un dar de iertare, care, dacă este acceptat, va constitui o îndreptăţire sau bază pentru viaţa veşnică. Şi „după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fostfăcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi [nu au fost] făcuţi drepţi”. Dacă numai răscumpărarea, fără acceptarea ei din partea noastră, ne-ar face drepţi, atunci ar fi fost scris, prin ascultarea unuia, mulţi au fost făcuţi drepţi.Dar, deşi preţul de răscumpărare a fost dat de Răscumpărătorul, numai puţini în timpul Veacului Evanghelic au fost făcuţi drepţi — îndreptăţiţi — „prin credinţă în sângele Lui”. Însă, deoarece Cristos este ispăşirea (satisfacţia) pentru păcatele întregii lumi, toţi oamenii pot fi absolviţi şi eliberaţi de pedeapsa păcatului lui Adam pe această bază prin El — sub Noul Legământ.La Dumnezeu nu există nici o nedreptate; deci, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate” (1 Ioan 1:9). După cum El ar fi fost nedrept dacă ne-ar fi permis să scăpăm de pedeapsa pronunţată înainte de a se da satisfacţie, tot aşa, El ne dă de înţeles aici că ar fi nedrept dacă ar interzice restabilirea noastră, deoarece prin propriul Său aranjament pedeapsa noastră a fost plătită. Aceeaşi dreptate neclintită, care odată a condamnat pe om la moarte, stă acum garanţie ((A157)) pentru eliberarea tuturor care, mărturisindu-şi păcatele, cer viaţă prin Cristos. „Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte! Cine-i va condamna? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.” Romani 8:33, 34.Integritatea răscumpărării este tocmai argumentul cel mai puternic posibil pentru restabilirea întregii omeniri, a acelora care vor accepta răscumpărarea în condiţiile oferite (Apocalipsa 22:17). Însuşi caracterul lui Dumnezeu de dreptate şi onoare stă garanţie pentru aceasta; fiecare făgăduinţă pe care a făcut-o implică aceasta; şi fiecare jertfă tipică a indicat spre marea şi îndestulătoarea jertfă — „Mielul lui Dumnezeu, care ridică PĂCATUL LUMII” — care „este ispăşirea [satisfacţia] pentru păcatele noastre [ale Bisericii]; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi” (Ioan 1:29; 1 Ioan 2:2). Deoarece moartea este pedeapsa sau plata păcatului, când păcatul este anulat, plata trebuie la timpul cuvenit să înceteze. Orice altă vedere ar fi atât neraţională, cât şi nejustă. Faptul că încă nu s-a realizat nici o restabilire din ceea ce s-a pierdut prin Adam, deşi au trecut aproape două mii de ani de când a murit Domnul nostru, nu este un argument împotriva restabilirii, după cum nici cei patru mii de ani trecuţi înainte de moartea Sa nu sunt o dovadă că Dumnezeu nu plănuise răscumpărarea înainte de întemeierea lumii. Atât cei două mii de ani de la moartea lui Cristos, cât şi cei patru mii de ani dinainte au fost timpuri fixate pentru alte părţi ale lucrării, pregătitoare pentru „timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”.Nimeni să nu presupună în grabă că în această vedere există ceva în conflict cu învăţătura Scripturilor că credinţa în Dumnezeu, căinţa de păcat şi reformarea caracterului sunt indispensabile pentru mântuire. Această particularitate va fi tratată pe larg mai târziu, dar acum sugerăm faptul că numai puţini au avut vreodată destulă lumină ca să producă deplină credinţă, căinţă şi reformare. Unii au fost orbiţi în parte, iar alţii complet de către dumnezeul acestei lumi, şi ei trebuie să fie recuperaţi atât din orbire cât şi din moarte, pentru a avea, fiecare pentru sine, o şansă deplină de a dovedi prin ascultare sau prin neascultare vrednicia sau nevrednicia de viaţă ((A158)) veşnică. Atunci cei care se vor dovedi nevrednici de viaţă vor muri din nou — a doua moarte — din care nu va mai fi nici o răscumpărare, şi, prin urmare, nici o înviere. Moartea datorită păcatului lui Adam, cu toate imperfecţiunile care vin în urma lui, va fi îndepărtată datorită răscumpărării care este în Isus Cristos; dar moartea care vine ca urmare a nesupunerii individuale, voite, este finală. Acest păcat nu are niciodată iertare, iar pedeapsa lui, a doua moarte, va fi veşnică — nu un proces veşnic de moarte, ci moarte veşnică — o moarte neîntreruptă de înviere.Filosofia planului de răscumpărare va fi tratată într-un volum următor. Aici stabilim doar faptul că răscumpărarea prin Cristos Isus va fi tot atât de întinsă în rezultatele şi posibilităţile ei binecuvântate, cum a fost şi păcatul lui Adam în nimicirea şi ruina lui — că toţi cei care au fost condamnaţi şi care au suferit datorită unuia, tot atât de sigur, „la timpul cuvenit”, pot fi eliberaţi de toate aceste rele datorită celuilalt. Totuşi, nimeni nu poate aprecia acest aranjament scriptural dacă nu admite declaraţia scripturală că plata păcatului este moartea — stingerea fiinţei. Cei care se gândesc la moarte ca la o viaţă în chinuri nu numai că nesocotesc sensul cuvintelor moarte şi viaţă, care sunt opuse, dar şi se încurcă în două absurdităţi. Este absurd să se presupună că Dumnezeu ar perpetua veşnic existenţa lui Adam în chinuri pentru orice fel de păcat pe care-l putea comite, şi în special pentru vina comparativ mică de a mânca din fructul oprit. Apoi, iarăşi, dacă Domnul nostru Isus a răscumpărat omenirea, a murit în locul nostru, a devenit răscumpărarea noastră, a mers în moarte pentru ca noi să putem fi eliberaţi de ea, nu este oare evident că moartea pe care a suferit-o pentru cei nedrepţi a fost exact de acelaşi fel cu aceea la care a fost condamnată toată omenirea? Suferă El, deci, chin veşnic pentru păcatele noastre? Dacă nu, atunci pe cât este de sigur că El a murit pentru păcatele noastre, pe atât de sigur este că pedeapsa pentru păcatele noastre a fost moartea, şi nu viaţa, în nici un sens sau stare.Dar, ciudat lucru, aflând că teoria chinului veşnic nu ((A159)) corespunde cu declaraţiile că „DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” şi că „Hristos a murit pentru păcatele noastre”, şi văzând că la una sau la cealaltă trebuie renunţat, ca fiind necorespunzătoare, unii sunt atât de legaţi de ideea chinului veşnic şi aşa o preţuiesc ca pe o bucăţică dulce, încât ţin la ea fără să ia în seamă Scripturile şi intenţionat neagă că Isus a plătit preţul de răscumpărare pentru lume, deşi fiecare filă a Bibliei învaţă acest adevăr.Este restabilirea practicabilă?Unii au presupus că dacă miliardele de morţi ar fi înviaţi n-ar fi loc pe pământ pentru ei; şi că, dacă ar fi loc pentru ei, pământul n-ar putea susţine o populaţie atât de mare. Unii pretind chiar că pământul este un vast cimitir şi că, dacă toţi morţii ar fi treziţi, s-ar călca unul pe altul din lipsă de spaţiu.Acesta este un punct important. Ce ciudat ar fi dacă am afla că deşi Biblia declară o înviere a tuturor oamenilor, totuşi după măsurătorile reale n-ar găsi loc să-şi pună piciorul pe pământ! Acum să vedem: socotiţi şi veţi afla că aceasta este o teamă nefondată. Veţi afla că există loc din abundenţă pentru „restabilirea tuturor”, aşa cum „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi profeţi”.Să presupunem că sunt şase mii de ani de la crearea omului şi că acum trăiesc pe pământ un miliard patru sute milioane de oameni (în 1886 — n. e.). Neamul nostru omenesc a început cu o pereche; dar să facem o apreciere foarte generoasă şi să presupunem că la început au fost tot atâţia câţi sunt acum; şi, mai mult, că niciodată n-au fost mai puţini decât acest număr, deşi în realitate potopul a redus populaţia la opt persoane. Din nou să fim generoşi şi să estimăm trei generaţii la un secol, sau treizeci şi trei de ani la o generaţie, deşi după Geneza 5 n-au fost decât unsprezece generaţii de la Adam la potop, o perioadă de o mie şase sute cincizeci şi şase de ani, sau cam o sută ((A160)) cincizeci de ani pentru fiecare generaţie. Să vedem acum: şase mii de ani sunt şaizeci de secole; trei generaţii la fiecare secol ne-ar da o sută optzeci de generaţii începând de la Adam; iar un miliard patru sute milioane la o generaţie ar da două sute cincizeci şi două miliarde (252.000.000.000) ca numărul total al neamului nostru omenesc de la creare până în prezent, conform acestei estimări generoase, care probabil este mai mult decât de două ori numărul real.Unde să găsim destul loc pentru această mulţime vastă? Să măsurăm pământul şi să vedem. Statul Texas din Statele Unite cuprinde 237.000 mile pătrate (1 milă = 1,6 km — n. e.). Într-o milă sunt 27.878.400 picioare pătrate (1 picior = 30.48 cm — n. e.) şi, prin urmare, Texasul are şase trilioane şase sute şapte miliarde o sută optzeci milioane şi opt sute de mii picioare pătrate (6.607.180.800.000). Lăsând zece picioare pătrate suprafaţă acoperită de fiecare corp mort, găsim că Texasul ca cimitir ar putea cuprinde după acest calcul şase sute şaizeci miliarde şapte sute optsprezece milioane şi optzeci de mii (660.718.080.000) de corpuri, sau aproape de trei ori mai mult decât estimarea exagerată a numărului omenirii care a trăit pe pământ.O persoană stând în picioare ocupă o suprafaţă de cam un picior şi două treimi. După acest calcul, populaţia prezentă a pământului (un miliard patru sute milioane persoane — în anul 1886 — n. e.) ar putea sta în picioare pe o suprafaţă de optzeci şi şase mile pătrate, o suprafaţă mult mai mică decât aceea a oraşului Londra sau Filadelfia. Şi insula Islanda (suprafaţa, treizeci şi două mii de mile pătrate) ar da loc de stat în picioare la mai mult decât de două ori numărul oamenilor care au trăit vreodată pe pământ, chiar cu estimarea noastră exagerată.Nu există deci mare dificultate în rezolvarea acestei obiecţii. Şi când ne amintim profeţia lui Isaia (35:1-6), că pământul îşi va da rodul; că deşertul se va bucura şi va înflori ca trandafirul; că în pustie vor izbucni râuri şi în ((A161)) deşert izvoare, vedem că Dumnezeu arată că El a prevăzut toate necesităţile planului Său şi va face pregătiri bogate pentru nevoile creaturilor Sale pe o cale care va părea foarte naturală.Restabilirea împotriva evoluţieiUnii pot obiecta că mărturia Scripturilor despre restabilirea umană la starea de dinainte nu este în armonie cu învăţăturile ştiinţei şi filosofiei, care, cu logică aparentă, ne arată inteligenţa superioară a acestui secol al douăzecilea, şi, ca dovadă convingătoare, pretind că omul primar trebuie să fi fost prin comparaţie foarte sărac în inteligenţă, care, spun ei, este rezultatul dezvoltării. Din acest punct de vedere, o restabilire la starea de dinainte ar fi departe de a fi de dorit şi desigur ar fi opusul unei binecuvântări.La prima vedere un astfel de raţionament pare plauzibil şi mulţi par înclinaţi să-l accepte ca adevăr fără o examinare atentă şi să spună împreună cu un predicator renumit din Brooklyn: Dacă Adam a căzut cumva, căderea lui a fost în sus, şi cu cât cădem mai mult şi mai repede din starea lui originară, cu atât este mai bine pentru noi şi pentru toţi cei implicaţi.Astfel filosofia, chiar de la amvon, vrea să facă fără nici o putere Cuvântul lui Dumnezeu şi dacă este posibil să ne convingă că apostolii au fost caraghioşi când au declarat că moartea şi toate necazurile au venit prin neascultarea primului om, şi că acestea pot fi înlăturate şi omul poate fi restabilit în favoare divină şi viaţă numai prin intermediul unei răscumpărări. (Romani 5:10, 12, 17-19, 21; 8:19-22; Faptele 3:19-21; Apocalipsa 21:3-5). Dar să nu ajungem în grabă la concluzia că această filosofie este de neînvins, deoarece, dacă am fi obligaţi să lepădăm doctrinele apostolilor cu privire la originea păcatului şi morţii, şi a restabilirii la perfecţiunea originară, am fi obligaţi, în onestitate, să le respingem mărturia în întregime şi asupra fiecărui subiect, ca neinspirată şi, prin urmare, fără greutate sau autoritate specială. Să examinăm deci pe ((A162)) scurt, în lumina faptelor, această vedere care devine tot mai populară şi să vedem cât de adâncă este filosofia ei.Un adept şi reprezentant al acestei teorii spune: „Omul a fost la început într-o etapă de existenţă în care predomina natura lui animală şi aproape numai fizicul îl conducea; apoi a progresat încet, de la o stare la alta, până când acum omul mediu a ajuns la o condiţie în care s-ar putea spune că este sub conducerea creierului. Deci, acest veac poate fi privit şi numit Veacul Creierului. Creierul pune în mişcare marile întreprinderi de astăzi. Creierul ia frâiele guvernului şi aduce în supunere elementele pământului, aerului şi apei. Omul pune mâna pe toate forţele fizice şi încet dar sigur ajunge la o aşa putere asupra domeniului naturii, încât dă dovadă că în cele din urmă poate exclama în limbajul lui Alexander Selkirk: „Eu sunt monarh peste tot ce văd”.Faptul că la prima vedere o teorie pare raţională să nu ne facă s-o acceptăm în grabă şi să încercăm să denaturăm Biblia pentru a o aduce în armonie cu ea. Noi am verificat Biblia în nenumărate feluri şi ştim în afara oricărei îndoieli că ea conţine o înţelepciune supraomenească, ceea ce-i face declaraţiile infailibile. Să nu uităm, de asemenea, că deşi cercetarea ştiinţifică este de lăudat şi sugestiile ei sunt de luat în considerare, totuşi concluziile ei în nici un caz nu sunt infailibile. Şi nu ne miră că de nenumărate ori aceasta şi-a dovedit false teoriile, dacă nu uităm că adevăratul om de ştiinţă este numai un căutător care, în multe împrejurări nefavorabile şi luptându-se cu dificultăţi aproape de neînvins, încearcă să afle istoria şi destinul omului şi a căminului său din marea Carte a Naturii.Noi nu vrem, deci, nici să ne opunem, nici să împiedicăm cercetarea ştiinţifică; dar auzind sugestii de la cei care studiază Cartea Naturii, să comparăm cu grijă deducţiile lor, care atât de adesea s-au dovedit în parte sau total eronate, cu Cartea Revelaţiei Divine şi să dovedim temeinicia sau netemeinicia învăţăturilor oamenilor de ştiinţă prin „lege şi mărturie. Căci dacă nu vorbesc după ((A163)) acest cuvânt, zorile nu sunt pentru ei” (Isaia 8:20 — Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n.e.). O cunoştinţă corectă a ambelor cărţi va dovedi că ele sunt în armonie; dar până când avem acea cunoştinţă, Revelaţia lui Dumnezeu trebuie să aibă întâietate şi printre copiii lui Dumnezeu ea trebuie să fie norma prin care să fie judecate presupusele descoperiri ale semenilor supuşi greşelii.Ţinând la acest principiu, să vedem însă dacă nu există o explicaţie raţională a cunoştinţei, iscusinţei şi puterii crescute a omului, alta decât teoria evoluţiei — aceea că, deşi la origine s-a dezvoltat dintr-un ordin de fiinţe foarte jos, omul a ajuns acum la unul superior sau la „Veacul Creierului”. Poate în cele din urmă vom afla că invenţiile şi confortul, educaţia generală, creşterea cunoştinţei şi difuzarea ei mai largă nu trebuie atribuite unei mai mari capacităţi a creierului, ci unor circumstanţe mai favorabile pentru folosirea creierului. Negăm că astăzi capacitatea creierului este mai mare decât în veacurile trecute, dar admitem fără rezerve că datorită împrejurărilor avantajoase folosirea capacităţii creierului posedată de oameni este mai generală astăzi decât în oricare altă perioadă dinainte şi de aceea face mai mare impresie. În studierea picturii şi sculpturii, nu merg oare studenţii acestui „Veac al Creierului” înapoi la marii maeştri ai trecutului? Făcând aşa, nu recunosc ei oare o putere a creierului şi o originalitate a desenului, ca şi o măiestrie a execuţiei, care sunt vrednice de imitat? Nu se inspiră oare acest „Veac al Creierului” în mare parte din proiectele originale ale veacurilor trecute în arhitectură? Oratorii şi logicienii acestui „Veac al Creierului” nu studiază şi nu copiază oare metodele şi silogismele lui Platon, Aristotel, Demostene şi ale altora din trecut? N-ar putea oare mulţi vorbitori publici de astăzi să invidieze limba unui Demostene sau a unui Apolo, şi, mai mult chiar, puterea clară de judecată a apostolului Pavel?Ca să mergem şi mai în urmă: deşi am putea bine să ne referim la capacitatea retorică a câtorva dintre profeţi şi la sublimele tablouri poetice presărate prin Psalmi, trimitem pe aceşti filosofi ai „Veacului Creierului” spre referinţă la înţelepciunea şi logica, ((A164)) precum şi la sensibilităţile morale fine ale lui Iov şi ale mângâietorilor lui. Şi ce să mai spunem despre Moise, „învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor”? Legile date prin el au constituit temelia pentru legile tuturor popoarelor civilizate şi sunt încă recunoscute ca întruchiparea înţelepciunii minunate.Descoperirea prin săpături a vechilor cetăţi îngropate dezvăluie o cunoaştere a artelor şi ştiinţelor din veacurile trecute care surprinde pe unii din filosofii acestui aşa-zis „Veac al Creierului”. Metodele antice de îmbălsămare a morţilor, de călire a aramei, de producere a sticlei elastice şi a oţelului de Damasc, sunt printre realizările trecutului îndepărtat pe care inteligenţa veacului prezent, cu toate avantajele ei, nu este în stare nici să le înţeleagă, nici să le reproducă.Mergând înapoi cu patru mii de ani, cam pe timpul lui Avraam, găsim Marea Piramidă din Egipt — o minune şi o uimire pentru cei mai învăţaţi oameni de ştiinţă de astăzi. Construcţia ei este în acord exact cu cele mai avansate cunoştinţe în ştiinţele matematicii şi astronomiei din acest „Veac al Creierului”. Ea învaţă în mod convingător adevăruri care astăzi pot fi numai aproximate prin folosirea instrumentelor moderne. Atât de remarcabile şi clare sunt învăţăturile ei, încât unii dintre astronomii de frunte ai lumii au declarat-o fără ezitare de origine divină. Şi chiar dacă evoluţioniştii „Veacului Creierului” ar admite că este prin aranjament divin şi că înţelepciunea ei este supraomenească, totuşi ei trebuie să admită că este construcţie omenească. Şi faptul că în timpul acela îndepărtat vreun grup de oameni au avut capacitatea mintală să realizeze un asemenea aranjament divin cum foarte puţini oameni de astăzi ar fi în stare să facă, având un model în faţa lor şi cu toate mijloacele ştiinţifice moderne la îndemână, dovedeşte că veacul nostru „al Creierului” manifestă mai multă încredere în sine decât justifică circumstanţele şi faptele.Atunci, dacă am dovedit că astăzi capacitatea mintală nu ((A165)) este mai mare decât în veacurile trecute, ci probabil mai mică, oare cum vom justfica creşterea cunoştinţelor generale, a invenţiilor moderne etc? Avem încredere că vom putea arăta acest lucru în mod raţional şi în armonie cu Scriptura. Invenţiile şi descoperirile care se dovedesc acum atât de valoroase şi care sunt considerate dovezi că acesta este „Veacul Creierului”, sunt într-adevăr foarte moderne — aproape toate fiind apărute în cursul secolului trecut, şi printre cele mai importante sunt cele din ultimii şaizeci de ani; de exemplu: aplicarea aburului şi electricităţii — în telegrafie, la căi ferate, la vapoare cu abur şi la maşinăriile diferitelor industrii mecanice. Deci, dacă acestea ar fi dovezi ale puterii crescute a creierului, „Veacul Creierului” trebuie să fie numai începutul, iar deducţia logică este că un alt secol va fi martorul minunilor de tot felul ca întâmplări de fiecare zi; şi în acelaşi ritm de creştere unde s-ar sfârşi?Dar iarăşi să vedem: toţi oamenii sunt inventatori? Cât de puţini sunt cei ale căror invenţii sunt cu adevărat folositoare şi practice, comparativ cu numărul celor care apreciază şi folosesc o invenţie când le este pusă în mână! Departe de a vorbi dispreţuitor despre acea clasă de slujbaşi publici, foarte folositoare şi mult apreciată, când spunem că un număr mai mic dintre ei sunt oameni cu mare putere a creierului. Unii dintre cei mai deştepţi oameni din lume şi dintre cei mai profunzi gânditori nu sunt inventatorii mecanici. Şi unii inventatori sunt atât de greoi intelectual, încât toţi se miră cum au dat peste descoperirile pe care le-au făcut. Marile principii (electricitatea, puterea aburului etc.) pe care mulţi oameni, mulţi ani le-au studiat, le-au aplicat şi le-au adus îmbunătăţiri tot mereu, au fost în general descoperite, se pare, din cea mai simplă întâmplare, fără folosirea unei mari puteri intelectuale şi comparativ fără să se fi căutat.Din punct de vedere uman putem explica invenţiile moderne astfel: invenţia tiparului, în 1440 d. Cr., poate fi ((A166)) considerată punctul de pornire. Odată cu tipărirea cărţilor a venit înregistrarea gândurilor şi descoperirilor gânditorilor şi observatorilor, care, fără această invenţie, niciodată n-ar fi fost cunoscute urmaşilor. Cu cărţile a venit o educaţie mai generală şi în final şcolile publice. Şcolile şi colegiile nu cresc capacitatea umană, ci generalizează folosirea minţii şi deci ajută să se dezvolte capacitatea deja posedată. Deoarece cunoştinţa devine mai generală şi cărţile mai obişnuite, generaţiile care le posedă au un avantaj categoric asupra generaţiilor precedente, nu numai prin aceea că acum sunt o mie de gânditori la unul dinainte, care să-i facă mai ageri şi să se stimuleze unul pe altul cu sugestii, dar şi prin aceea că fiecare din generaţiile de mai târziu are prin intermediul cărţilor experienţa combinată a trecutului pe lângă a sa proprie. Educaţia şi ambiţia lăudabilă care o însoţeşte, iniţiativa şi dorinţa de a dobândi distincţie şi competenţă, ajutate de raportarea şi descrierea invenţiilor în presa zilnică, au stimulat şi au făcut să strălucească puterile perceptive ale omului şi au pus pe fiecare în alertă să descopere sau să inventeze, dacă este posibil, ceva pentru binele şi avantajul societăţii. Deci noi sugerăm că invenţiile moderne, privite din punct de vedere pur uman, arată, nu o creştere a capacităţii creierului, ci o percepţie mai ageră datorită unor cauze naturale.Şi acum venim la Scripturi pentru a vedea ce învaţă ele despre acest subiect; pentru că, după cum am sugerat mai sus, deşi invenţiile şi creşterea cunoştinţei etc. printre oameni sunt rezultatele unor cauze naturale, totuşi noi credem că toate aceste cauze naturale au fost plănuite şi ordonate de Iehova Dumnezeu cu mult înainte, şi că la timpul cuvenit ele s-au întâmplat — prin providenţa Sa conducătoare, prin care „lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Conform planului revelat în Cuvântul Său, Dumnezeu Şi-a pus în gând să permită ca păcatul şi suferinţa să facă dezordine şi să asuprească lumea timp de şase mii de ani, iar apoi în mileniul al şaptelea să restabilească toate lucrurile şi să înlăture răul — ((A167))nimicindu-l pe el şi urmările lui prin Isus Cristos pe care L-a rânduit dinainte pentru a face această lucrare. Aşadar, cum cei şase mii de ani de domnie a răului începeau să se apropie de sfârşit, Dumnezeu a permis împrejurări care să favorizeze descoperiri în studierea ambelor Sale Cărţi, a Revelaţiei şi a Naturii, ca şi în pregătirea mijloacelor mecanice şi chimice folositoare pentru binecuvântarea şi ridicarea omenirii în timpul Veacului Milenar, acum gata să fie introdus. Faptul că acesta a fost planul lui Dumnezeu este indicat clar prin declaraţia profetică: „Tu însă, Daniel, ţine ascunse aceste cuvinte şi pecetluieşte cartea, până la timpul sfârşitului. Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi CUNOŞTINŢA [nu capacitatea] va creşte”; „nici unul din cei răi nu va înţelege [planul şi calea lui Dumnezeu], dar cei pricepuţi vor înţelege”; „căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până la vremea aceasta”. Daniel 12:1, 4, 10.Unora poate să li se pară ciudat că Dumnezeu n-a aranjat aşa încât invenţiile şi binecuvântările prezente să fi venit pentru om mai devreme ca să-i uşureze blestemul. Să nu se uite, totuşi, că planul lui Dumnezeu a fost să dea omenirii o apreciere deplină a blestemului, pentru ca atunci când binecuvântările vor veni peste toţi, ei să poată hotărî pentru vecie inutilitatea păcatului. Mai mult, Dumnezeu a prevăzut şi a prezis ceea ce lumea încă nu-şi dă seama, şi anume, că binecuvântările Lui cele mai alese ar conduce şi ar fi producătoare de rele mai mari dacă ar fi acordate celor ale căror inimi nu sunt în acord cu legile drepte ale universului. În cele din urmă se va vedea că permisiunea prezentă a binecuvântărilor crescute din partea lui Dumnezeu este o lecţie practică asupra acestui subiect, care poate servi ca un exemplu pentru acest principiu în toată eternitatea — atât pentru îngeri, cât şi pentru oamenii restabiliţi. Cum se poate aceasta, noi numai sugerăm:Întâi: Atâta timp cât omenirea este în starea prezentă ((A168)) decăzută sau degradată, fără legi şi pedepse severe şi fără un guvern destul de tare ca să le aplice, înclinaţiile egoiste au mai mult sau mai puţin stăpânire peste toţi. Şi luând în considerare capacităţile individuale inegale ale oamenilor, în nici un caz nu se poate întâmpla altfel decât că rezultatul invenţiilor maşinilor care economisesc forţa de muncă, după agitaţia şi imboldul prilejuit de producerea lor, va tinde să facă pe bogat şi mai bogat, iar pe sărac şi mai sărac. Tendinţa vădită este spre monopol şi mărire de sine, ceea ce pune avantajele direct în mâinile celor a căror capacitate şi ale căror avantaje naturale sunt deja cele mai favorabile.Apoi: Dacă ar fi posibil să se legifereze aşa încât să se împartă bogăţia prezentă şi creşterea ei zilnică în mod egal între toate clasele, ceea ce nu este posibil, totuşi, fără perfecţiune umană sau fără un guvern supranatural care să regleze afacerile omeneşti, rezultatul ar fi chiar mai dăunător decât starea prezentă. Dacă avantajele maşinilor pentru economisirea forţei de muncă şi ale tuturor înlesnirilor moderne ar fi egal împărţite, rezultatul ar fi, în scurt timp, o scădere mare a orelor de muncă şi o creştere mare a timpului liber. Inactivitatea este un lucru foarte dăunător pentru fiinţele decăzute. Dacă munca şi sudoarea feţei n-ar fi fost necesare, deteriorarea speciei noastre umane ar fi fost mult mai rapidă decât este. Lenea este mama viciului; şi degradarea mintală, morală şi fizică în mod sigur urmează. De aici se vede înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu în faptul că a reţinut aceste binecuvântări, până când a fost timpul cuvenit pentru introducerea lor ca pregătire pentru domnia Milenară de binecuvântare. Sub controlul guvernului supranatural al Împărăţiei lui Dumnezeu, nu numai că toate binecuvântările vor fi echitabil împărţite între oameni, dar şi timpul liber va fi astfel ordonat şi dirijat de către acelaşi guvern supranatural, încât rezultatele vor produce virtute şi vor tinde în sus spre perfecţiune mintală, morală şi fizică. Înmulţirea prezentă a invenţiilor şi a altor binecuvântări ale cunoştinţei crescute sunt permise în această „zi a pregătirii” să se întâmple într-un mod atât de natural, încât oamenii se măgulesc pe ei înşişi că acestea se ((A169)) datoresc „Veacului Creierului”; dar va fi permis în mare măsură să se termine, fără îndoială, într-o manieră foarte mult spre dezamăgirea acestor filosofi înţelepţi. Tocmai creşterea acestor binecuvântări începe deja să aducă asupra lumii timpul de strâmtorare cum n-a mai fost de când există popoare.Profetul Daniel, aşa cum am citat mai sus, leagă creşterea cunoştinţei de timpul de strâmtorare. Cunoştinţa cauzează strâmtorare datorită degradării omenirii. Creşterea cunoştinţei nu numai că a adus lumii mijloace de confort şi maşinării minunate care economisesc forţa de muncă, dar a dus şi la o dezvoltare a artei medicale prin care se prelungesc mii de vieţi, şi a luminat omenirea în aşa măsură, încât măcelul omenesc, războiul, devine tot mai puţin popular, şi în acest fel, de asemenea, fiind cruţate alte mii de vieţi care înmulţesc mai mult omenirea, a cărei creştere este astăzi poate mai rapidă decât în oricare altă perioadă din istorie. Astfel, în timp ce omenirea se înmulţeşte rapid, necesitatea ei de muncă scade corespunzător; iar filosofii „Veacului Creierului” au în faţa lor o problemă în a asigura ocupaţia şi întreţinerea acestei clase mari şi în creştere rapidă, de ale cărei servicii se pot dispensa, fiind înlocuite în cea mai mare parte de maşini, dar ale cărei necesităţi şi dorinţe nu cunosc limite. Aceşti filosofi trebuie să admită în cele din urmă că soluţia acestei probleme depăşeşte capacitatea creierului lor.Egoismul va continua să controleze pe cei bogaţi, care deţin puterea şi avantajul, şi-i va orbi atât în privinţa judecăţii sănătoase cât şi a dreptăţii, în timp ce un egoism asemănător, combinat cu instinctul de autoconservare şi cu o cunoştinţă crescută a drepturilor lor, va încuraja pe unii şi va aţâţa pe alţii din clasele mai sărace, iar rezultatul acestor binecuvântări se va dovedi, pentru un timp, îngrozitor — un timp de strâmtorare cu adevărat cum n-a mai fost de când sunt popoare — şi aceasta, fiindcă omul într-o stare degradată, necondus şi necontrolat, nu poate folosi cum se cuvine aceste binecuvântări. Până când domnia Milenară nu va fi rescris legea lui Dumnezeu în inimile restaurate ale oamenilor, ei nu vor fi în stare să folosească libertatea totală fără daune sau pericol. ((A170)) Ziua de strâmtorare se va sfârşi la timpul cuvenit, când Cel care a vorbit Mării înfuriate a Galileii, tot aşa, cu autoritate, va porunci mării înfuriate a patimilor omeneşti, zicând: „Taci! Fii liniştită!” Când Prinţul Păcii se va „ridica” cu autoritate, va urma o mare linişte. Atunci elementele înfuriate şi conflictuale vor recunoaşte autoritatea „Unsului lui Iehova”, „atunci se va revela slava DOMNULUI şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”; iar în domnia Cristosului începută astfel, „vor fi binecuvântate toate familiile pământului”.Atunci oamenii vor vedea că ceea ce au atribuit evoluţiei sau dezvoltării naturale şi deşteptăciunii „Veacului Creierului” au fost sclipirile fulgerelor lui Iehova (Psalmul 77:18) din „ziua pregătirii” Sale pentru binecuvântarea omenirii. Dar până acum numai sfinţii pot vedea şi numai cei care au înţelepciune divină pot înţelege aceasta; deoarece „Prietenia Domnului este cu cei care se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său” (Psalmul 25:14). Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că în timp ce cunoştinţa generală a crescut, El a aranjat aşa încât copiii Săi „să nu fie neroditori în ce priveşte deplina cunoaştere a Domnului” şi aprecierea planurilor Sale. Şi prin această apreciere a Cuvântului şi planurilor Sale noi suntem capabili să deosebim şi să ne opunem filosofiilor goale şi tradiţiilor nechibzuite ale oamenilor, care contrazic Cuvântul lui Dumnezeu.Relatarea Bibliei despre crearea omului spune că Dumnezeu l-a creat perfect şi drept, un chip pământesc al Lui; că omul a căutat diferite născociri şi s-a murdărit (Geneza 1:27; Romani 5:12; Eclesiastul 7:29); că, toţi fiind păcătoşi, omenirea a fost incapabilă să se ajute pe sine şi nimeni n-a putut cu nici un chip să răscumpere pe fratele său ori să dea lui Dumnezeu un preţ de răscumpărare pentru el (Psalmul 49:7, 15); că Dumnezeu din compătimire şi iubire a făcut pregătiri pentru aceasta; că, în consecinţă, Fiul lui Dumnezeu a devenit om şi a dat preţul de răscumpărare pentru om; că apoi, ca răsplată pentru acest sacrificiu şi pentru completarea marii lucrări de ispăşire, El a fost mult înălţat, tocmai la natură divină; şi că la timpul cuvenit El va aduce la împlinire restabilirea omenirii la perfecţiunea ((A171)) originară şi la toate binecuvântările avute atunci. Scripturile, de la început până la sfârşit, învaţă foarte clar acest lucru şi sunt în opoziţie directă cu teoria evoluţiei; sau, mai degrabă, astfel de „vorbe goale şi lumeşti, şi împotrivirile ştiinţei pe nedrept numită astfel”, sunt în conflict violent şi de neîmpăcat cu Cuvântul lui Dumnezeu.* * *„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargăŞi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,În slavă şi splendoare botezat.Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajutaLa vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;Va judeca al mândrului asupritor avânt,Va rupe-ale lui lanţuri şi funii arunca-va la pământ.Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare;N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare.Nisipurile sterpe produce-or înzecit,Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduitPuternic Înger cum Îşi ridică sceptrul aurit.Judecă optimista viziune a puterii care coboară,Oricare poartă discerne şi oricare turn măsoară;Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţiePe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”— Heber
Ziua de judecată
Ziua de judecatăPlanul divin al veacurilor – Studiul VIIIZiua de judecatăOpinia generală asupra Zilei de Judecată — Este ea scripturală? — Termenii judecată şi zi, definiţi — Câteva zile de judecată menţionate în Scripturi — Prima zi de judecată şi rezultatele ei — O altă zi hotărâtă — Judecătorul — Caracterul judecăţii viitoare — Asemănarea şi deosebirea dintre prima şi a doua judecată — Responsabilitatea prezentă a lumii — Două judecăţi care survin între timp şi obiectivele lor — Estimări foarte diferite ale judecăţii viitoare — Cum au văzut-o profeţii şi apostolii„Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca dupădreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” — „Isus Hristos cel drept”, „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Faptele 17:30, 31; 1 Ioan 2:1; Ioan 5:22.O idee foarte vagă şi nedefinită predomină în legătură cu Ziua de Judecată. Opinia nutrită în general este că Cristos va veni pe pământ, pe un mare tron alb, şi va chema pe sfinţi şi păcătoşi pe rând înaintea Lui pentru a fi judecaţi, în mijlocul unor mari zguduiri ale naturii — cutremure de pământ, morminte deschizându-se, stânci despicându-se, munţi prăbuşindu-se; că păcătoşii tremurând vor fi aduşi din străfundurile de suferinţă veşnică să-şi audă repetate păcatele, doar pentru a se întoarce iarăşi la o osândă veşnică şi nemiloasă; şi că sfinţii vor fi aduşi din cer ca să fie martorii suferinţei şi disperării celor condamnaţi, ca să audă iarăşi hotărârea în propriile lor cazuri şi să se întoarcă. Conform teoriei predominante, toţi îşi primesc sentinţa şi răsplata la moarte, şi judecata aceasta, care, pentru a se deosebi, este numită în mod obişnuit judecată generală, este numai o repetare a acelei prime judecăţi, dar ((A138)) fără vreun scop imaginabil, deoarece se pretinde că o hotărâre finală şi inalterabilă se dă la moarte.Întregul timp care se presupune a fi destinat pentru această lucrare imensă de judecare a miliardelor este o zi de douăzeci şi patru de ore. Un discurs ţinut recent la o congregaţie din Brooklyn a exprimat opinia generală asupra acestui subiect. S-a ţinut să se facă o relatare detaliată asupra lucrării Zilei de Judecată, reprezentând-o ca terminată în limitele unei singure zile literale.Aceasta este o concepţie foarte imatură şi cu totul lipsită de armonie cu Cuvântul inspirat. Este dedusă dintr-o interpretare prea literală a pildei Domnului nostru cu oile şi caprele (Matei 25:31-46). Ea ilustrează absurditatea încercării de a forţa o interpretare literală asupra unui limbaj figurativ. O pildă nu este niciodată o declaraţie exactă, ci numai o ilustraţie a unui adevăr prin ceva ce în multe privinţe se aseamănă cu el. Dacă această pildă ar fi o declaraţie literală a modului în care va fi condusă judecata, ea s-ar aplica la oi şi capre literale, întocmai cum scrie, şi nicidecum la omenire. Să vedem acum o opinie atât mai scripturală cât şi mai raţională despre lucrarea şi despre rezultatul marii Zile de Judecată pe care a hotărât-o Dumnezeu, opinie cu ale cărei concluzii raţionale şi scripturale trebuie să fie şi sunt de acord toate pildele şi ilustraţiile.Termenul judecată înseamnă mai mult decât numai darea unui verdict. El include ideea unui proces, ca şi a unei hotărâri bazate pe acel proces. Şi acest lucru este adevărat nu numai despre cuvântul englezesc (ca şi despre cel românesc — n.e.) judecată, ci şi despre cuvântul grecesc din care este tradus.Termenul zi, atât în Scripturi cât şi în utilizarea obişnuită, deşi cel mai adesea este folosit pentru a reprezenta o perioadă de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, de fapt înseamnă orice perioadă de timp definită sau specială. Astfel, ((A139)) de exemplu, vorbim despre ziua lui Noe, ziua lui Luther, ziua lui Washington; şi astfel, unde citim în Biblie despre „ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri”, întregul timp de creare este numit zi (Geneza 2:4) — o perioadă lungă, definită. Apoi citim despre „ziua ispitirii în pustie” — patruzeci de ani (Evrei 3:8, 9); „ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2); de asemenea „ziua răzbunării”, „ziua mâniei” şi „ziua de strâmtorare” — termeni aplicaţi la o perioadă de patruzeci de ani la încheierea Veacului Iudeu şi la o perioadă similară de strâmtorare la sfârşitul Veacului Evanghelic. Apoi iarăşi citim despre „ziua lui Hristos”, „ziua de judecată” şi „ziua Lui” — termeni aplicabili Veacului Milenar, în care Mesia va domni peste lume, o va conduce şi o va judeca după dreptate, atât încercând, cât şi dând sentinţă. Şi despre perioada aceea este scris: El va judeca lumea după dreptate, şi în ziua Lui va arăta cine este fericitul şi singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Faptele 17:31; 1 Timotei 6:15). De ce unii ar presupune că această zi de judecată este doar de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, deşi recunosc sensul mai larg al cuvântului zi în alte cazuri similare, este în afara înţelegerii noastre, exceptând presupunerea că au fost influenţaţi de tradiţie, fără o dovadă sau o investigaţie adecvată.Cei care vor consulta cu grijă o concordanţă completă a Bibliei în legătură cu Ziua de Judecată şi vor remarca felul şi volumul de lucrare care trebuie să se realizeze în perioada aceea, vor vedea curând absurditatea opiniei generale şi necesitatea de a se da termenului zi semnificaţia lui mai largă.În timp ce Scripturile vorbesc despre o zi mare de judecată sau de încercare încă viitoare şi arată că masele omenirii vor avea încercarea completă şi sentinţa finală în ziua aceea, ele de asemenea învaţă că au mai fost şi alte zile de judecată, în timpul cărora au fost în încercare anumite clasealese.((A140))Prima mare judecată[încercare şi sentinţă] a fost la început în Eden, când întreaga omenire, reprezentată prin capul ei, Adam, a stat în încercare în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul acelei încercări a fost verdictul: Vinovat, neascultător, nevrednic de viaţă; şi pedeapsa aplicată a fost moartea — „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Şi astfel, „în Adam toţi mor”. Încercarea aceea din Eden a fost prima zi de judecată a lumii; şi decizia Judecătorului (Iehova) a fost de atunci întotdeauna aplicată.„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei . . . nedreptăţi.” Ea se poate vedea în fiecare procesiune funerară. Fiecare mormânt este o mărturie a ei. Este simţită în fiecare durere şi suferinţă pe care o trăim — toate fiind rezultatul primei încercări şi sentinţe — sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu, că suntem nevrednici de viaţă şi de binecuvântările asigurate omului la origine când era ascultător şi în asemănarea lui Dumnezeu. Dar omenirea va fi recuperată din sentinţa primei încercări prin acea jertfă pentru toţi, pe care o va acorda marele Răscumpărător. Toţi vor fi salvaţi din morminte şi de sentinţa morţii — nimicirea — care, în vederea acestei răscumpărări, nu mai este considerată moarte în sensul deplin al cuvântului, moarte veşnică, ci mai curând un somn temporar, deoarece în dimineaţa Milenară toţi vor fi treziţi de către Dătătorul de viaţă care i-a răscumpărat pe toţi. Până acum numai Biserica celor care cred în Cristos sunt într-un sens eliberaţi sau „scăpaţi” de această sentinţă şi pedeapsă originară, iar scăparea lor nu este încă reală, ci numai socotită astfel prin credinţă. „Suntem mântuiţi prin speranţă” numai. Eliberarea noastră reală de această pedeapsă cu moartea (venită prin Adam şi de la care scăpăm prin intrarea în Cristos) nu va fi trăită pe deplin până în dimineaţa învierii, când vom fi satisfăcuţi să ne trezim în asemănarea Răscumpărătorului. Dar faptul că noi care am ajuns la o cunoştinţă a planului îndurător al lui Dumnezeu în Cristos „am scăpat de stricăciunea care este ((A141)) [încă] în lume”, departe de a dovedi că alţii nu vor avea nici o speranţă de scăpare viitoare, mai curând dovedeşte contrariul, pentru că noi suntem primele roade pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Scăparea noastră de la moartea în Adam la viaţa în Cristos este doar o anticipare a eliberării oricărui va vrea să fie eliberat din robia stricăciunii [moartea] la libertatea vieţii, cuvenită tuturor celor pe care Dumnezeu îi va recunoaşte ca fii. Toţi care vreau pot fi eliberaţi din moarte la viaţă, indiferent de deosebirile de natură pe care Dumnezeu le-a prevăzut pentru fiii Săi pe diferitele planuri de fiinţă. Veacul Evanghelic este ziua de încercare pentru viaţă sau moarte a celor chemaţi la natură divină.Dar Dumnezeu a hotărât o zi în care va judeca lumea. Cum se poate aceasta? S-a răzgândit Dumnezeu? A ajuns El la concluzia că hotărârea Lui în încercarea primului om şi sentinţa generală au fost nedrepte, prea aspre, că acum hotărăşte să judece lumea individual? Nu; dacă aşa ar fi cazul, n-am avea nici o garanţie că în încercarea viitoare va fi o hotărâre mai dreaptă decât în cea trecută. Nu fiindcă Dumnezeu consideră nedreaptă hotărârea Lui la prima judecată, ci fiindcă El S-a îngrijit de o răscumpărare din pedeapsa primei judecăţi, pentru ca să poată acorda o altă judecată (încercare) în condiţii mult mai favorabile pentru întreaga omenire — toţi având atunci experienţa cu păcatul şi cu urmările lui. Dumnezeu n-a schimbat nici o iotă din scopul Său originar, pe care l-a alcătuit înainte de a începe lumea. În mod clar ne informează că El nu Se schimbă şi că în nici un caz nu va achita pe cei vinovaţi. El va pretinde întreaga pedeapsă pe care în mod drept a pronunţat-o. Şi acea pedeapsă întreagă a fost plătită de Răscumpărătorul sau înlocuitorul pe care Dumnezeu Însuşi L-a dat — Isus Cristos, care, „prin harul [favoarea] lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”. Dând o răscumpărare pentru rasa lui Adam, cu propria Sa viaţă, Domnul nostru poate în mod drept să facă tuturor o nouă ofertă de viaţă. Această ofertă pentru ((A142)) Biserică este sub Legământul de jertfă (Psalmul 50:5; Romani 12:1); pentru lume va fi sub Noul Legământ. Romani 14:9; Evrei 10:16; Ieremia 31:31.Mai departe suntem informaţi că atunci când Dumnezeu va da lumii această încercare individuală, va fi sub Cristos ca Judecător, pe care Iehova Îl va onora astfel datorită ascultării Sale chiar până la moarte pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu L-a înălţat mult, chiar la natură divină, ca să poată fi Prinţ şi Mântuitor (Faptele 5:31), ca să-i poată răscumpăra din moarte şi să le acorde judecată tuturor celor pe care i-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Dumnezeu a încredinţat toată judecata Fiului şi I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Ioan 5:22.Deci, Cristos cel mult înălţat, glorificat, care aşa a iubit lumea încât Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru ea, este cel care va fi Judecătorul lumii în încercarea ei viitoare promisă. Şi însuşi Iehova L-a numit în această funcţie, chiar pentru acest scop. Deoarece acestea sunt declaraţiile clare ale Scripturilor, nu există nimic de temut, ci, dimpotrivă, există mare pricină de bucurie pentru toţi în aşteptarea Zilei de Judecată. Caracterul Judecătorului este o garanţie suficientă că judecata va fi dreaptă, îndurătoare, şi va avea consideraţia corespunzătoare pentru slăbiciunile tuturor, până când cei dornici şi ascultători vor fi aduşi înapoi la perfecţiunea originară pierdută în Eden.În vechime un judecător era unul care făcea dreptate şi uşura pe cei asupriţi. De exemplu, remarcaţi cum, atunci când erau asupriţi de vrăjmaşii lor datorită încălcărilor împotriva Domnului, Israel a fost tot mereu eliberat şi binecuvântat prin ridicare de judecători. Astfel citim: „Fiii lui Israel au strigat către DOMNUL, şi DOMNUL a ridicat un salvator . . . Otniel. Şi Duhul DOMNULUI a fost peste el. El a judecat pe Israel şi a pornit la război . . . şi mâna Lui a fost puternică . . . . Ţara a avut odihnă patruzeci de ani” (Judecătorii 3:9-11). Astfel, deşi lumea a fost de mult sub ((A143)) puterea şi asuprirea adversarului Satan, totuşi Acela care plăteşte păcatele tuturor cu propriul Său sânge preţios, curând Îşi va lua marea putere şi va domni. El va elibera şi va judeca pe aceia pe care aşa i-a iubit, încât i-a răscumpărat.Cu această concluzie sunt în acord toate declaraţiile profetice. Este scris: „El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire”. Psalmul 98:9.Această judecată viitoare va fi exact pe aceleaşi principii ca şi prima. Aceeaşi lege de ascultare va fi prezentată, cu aceeaşi răsplată de viaţă şi cu aceeaşi pedeapsă de moarte. Şi cum prima încercare a avut un început, a progresat şi a culminat cu o sentinţă, tot aşa va avea şi a doua; iar sentinţa va fi viaţă pentru cei drepţi şi moarte pentru cei nedrepţi. A doua încercare va fi mai favorabilă decât prima, datorită experienţei câştigate sub urmările primei încercări. Spre deosebire de prima, în a doua încercare fiecare om va sta la probă numai pentru sine, nu pentru altul. Nimeni nu va muri atunci din cauza păcatului lui Adam sau din cauza imperfecţiunilor moştenite. Nu se va mai spune: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii; ci oricărui om care va mânca aguridă i se vor străpezi dinţii”. „Sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:4). Şi atunci va fi adevărat despre lume cum este adevărat despre Biserică acum, că un om nu va fi judecat după ce nu are, ci după ce are (2 Corinteni 8:12). Sub domnia lui Cristos, omenirea va fi treptat educată, instruită şi disciplinată până va ajunge la perfecţiune. Şi când vor fi ajuns la perfecţiune, oamenilor li se va cere armonie perfectă cu Dumnezeu, şi oricine nu va da ascultare perfectă va fi înlăturat, fiind judecat nevrednic de viaţă. Păcatul care prin Adam a adus moarte rasei a fost pur şi simplu un act de neascultare; dar prin acel act el a căzut de la perfecţiune. Dumnezeu a avut dreptul să ceară de la el ascultare perfectă, deoarece a fost creat perfect; şi El va cere tot aşa de la toţi oamenii când((A144)) marea lucrare de restabilire a lor va fi completă. Nici unuia, cărui în oricât de mic grad îi va lipsi perfecţiunea, nu i se va permite atunci să aibă viaţă veşnică. A nu ajunge atunci la perfecţiune, va însemna a păcătui cu voia împotriva luminii depline şi a capacităţii perfecte.Şi cine va păcătui cu voia, împotriva luminii şi capacităţii depline, va pieri în moartea a doua. Şi dacă cineva, în timpul acelui veac de încercare, sub acea deplină revărsare de lumină, va dispreţui favorurile oferite şi nu va face nici un progres spre perfecţiune timp de o sută de ani, va fi socotit nevrednic de viaţă şi va fi „nimicit”, deşi la o sută de ani acesta va fi într-o perioadă de relativă copilărie. Astfel este scris despre ziua aceea: „Cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Astfel toţi vor trebui să aibă cel puţin o sută de ani de încercare; şi dacă nu vor fi atât de îndărătnici încât să refuze a face progrese, încercarea lor va continua de-a lungul întregii zile a lui Cristos, ajungând la culme numai la încheierea ei.Încheierea judecăţii viitoare a lumii este arătată clar în pilda cu oile şi caprele (Matei 25:31-46), în Apocalipsa 20:15; 21:8 şi în 1 Corinteni 15:25. Aceste scripturi şi altele arată că la sfârşitul ei cele două clase vor fi fost complet separate — ascultătorii şi neascultătorii; cei în armonie cu litera şi spiritul legii lui Dumnezeu şi cei care nu vor fi în armonie cu ele. Cei dintâi vor intra în viaţă veşnică, iar ceilalţi vor fi retrimişi în moarte, stingere („a doua moarte”), aceeaşi sentinţă ca şi la prima judecată, din care fuseseră socotiţi eliberaţi prin Cristos, care a câştigat dreptul de a-i elibera prin plătirea răscumpărării lor — prin moartea Sa. Aceasta va fi a doua moarte a lor. Nu se va mai da nici o răscumpărare pentru ei şi nu va mai exista nici o eliberare sau înviere pentru ei, păcatul lor fiind voit, păcat individual împotriva luminii şi posibilităţii depline, sub cea mai favorabilă încercare individuală.((A145))Nu vrem să se înţeleagă că ignorăm responsabilitatea prezentă a lumii, pe care fiecare om o are conform măsurii de lumină de care se bucură, fie că este multă, fie că este puţină, fie că este lumina naturii, fie că este a revelaţiei. „Ochii DOMNULUI sunt în orice loc, văzând răul şi binele” şi „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău” (Proverbele 15:3; Eclesiastul 12:14). Faptele bune şi faptele rele din prezent vor primi o răsplată dreaptă, fie acum, fie mai târziu. „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Timotei 5:24). Nimeni în afară de favorizaţii Domnului, „turma mică”, n-are până acum lumină suficientă ca să-şi atragă pedeapsa finală, moartea a doua. Aici doar aducem în discuţie subiectul responsabilităţii prezente a lumii, lăsând amănuntele pentru consideraţii ulterioare.Între prima şi a doua zi de judecată a lumii intervine o perioadă de aproximativ şase mii de ani, şi în timpul acestei perioade lungi Dumnezeu a selecţionat dintre oameni două clase speciale, în mod special încercându-i, disciplinându-i şi pregătindu-i pentru a fi instrumentele Sale onorate în perioada sau în ziua de judecată a lumii.Aceste două clase sunt numite de către Pavel (Evrei 3:5, 6) casa fiilor şi respectiv casa servilor, cea dintâi fiind compusă din învingătorii încercaţi şi găsiţi credincioşi în timpul dispensaţiei creştine, iar cea de-a doua fiind compusă din credincioşii învingători de dinaintea dispensaţiei creştine. Aceste alegeri speciale în nici un sens nu se suprapun peste judecata sau încercarea promisă lumii în veacul care urmează acestei Dispensaţii Evanghelice. Cei care trec cu succes încercarea pentru oricare din aceste clase speciale nu vor veni la judecată cu lumea, ci vor intra în răsplata lor când lumea va veni la judecată. Ei vor fi agenţii lui Dumnezeu în binecuvântarea lumii — dând oamenilor instrucţia şi pregătirea necesară ((A146))pentru încercarea şi judecata lor finală. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.Aceste clase special selecţionate au fost odată, ca şi restul omenirii, sub condamnarea adamică, dar prin credinţă au devenit părtaşi la beneficiile morţii lui Cristos. Întâi fiind îndreptăţiţi prin credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi apoi îndeplinind condiţiile care urmează respectivei lor chemări, ei sunt socotiţi vrednici de înălţare la starea de onoare şi autoritate.Încercarea sau judecata ambelor acestor clase a fost mult mai severă decât va fi încercarea lumii în ziua ei de judecată, deoarece a trebuit ca aceştia să se împotrivească lui Satan, prinţul acestei lumi, cu toate uneltirile şi capcanele lui, pe când în ziua de judecată a lumii Cristos va domni şi Satan va fi legat ca să nu înşele neamurile (Apocalipsa 20:3). Aceştia au suferit persecuţie pentru dreptate, pe când atunci oamenii vor fi răsplătiţi pentru dreptate şi pedepsiţi numai pentru nedreptate. Aceştia au avut pe cale mari pietre de încercare şi capcane, care vor fi îndepărtate când lumea va fi pusă în încercare. Dar, dacă încercarea acestor două clase speciale a fost mult mai aspră decât va fi încercarea lumii, şi răsplăţile sunt corespunzător mai mari.Sub denaturările marelui înşelător, Satan, atât lumea cât şi Biserica nominală au fost jefuite de asigurările binecuvântate ale timpului viitor de judecată dreaptă. Ei ştiu că Biblia vorbeşte despre o zi de judecată viitoare, dar o privesc numai cu frică şi spaimă; şi datorită acestei frici nu există pentru ei veşti mai nedorite decât aceea că ziua Domnului este aproape. Ei o plasează departe şi nu doresc să audă de ea, nici măcar să fie menţionată. Ei n-au nici o idee despre binecuvântările păstrate pentru lume sub acea domnie glorioasă a Celui pe care Dumnezeu L-a numit să judece lumea cu dreptate. Printre cele mai mari dintre influenţele orbitoare pe care Satan le-a născocit pentru a ((A147)) ţine pe oameni în ignoranţă în privinţa adevărului referitor la ziua de judecată au fost erorile care s-au strecurat în crezurile şi cărţile de cântări ale diferitelor secte religioase. Mulţi au ajuns să preţuiască aceste erori ca fiind de mai mare importanţă decât Cuvântul lui Dumnezeu.Cât de diferit au privit profeţii şi apostolii acea zi de judecată promisă! Remarcaţi cuvintele profetice triumfătoare ale lui David (1 Cronici 16:31-34). El spune:„Să se bucure cerurileŞi să se înveselească pământul!Să se spună printre neamuri căDOMNUL împărăţeşte!Să urle marea cu tot ce este în ea!Câmpia să se înveselească împreună cu tot ce este pe ea!Atunci copacii din pădure vor cânta de bucurieînaintea DOMNULUI!CĂCI EL VINESĂ JUDECE PĂMÂNTUL.Lăudaţi pe DOMNUL, căci este bun,Căci îndurarea Lui ţine în veac”.Spre acea zi arată şi apostolul, asigurându-ne că va fi o zi glorioasă şi de dorit, şi că toată creaţia suspină după ea şi suferă împreună durerile naşterii — aşteptând pe marele Judecător să elibereze şi să binecuvânteze lumea, precum şi să înalţe şi să glorifice Biserica. Romani 8:21, 22.În Ioan 5:28, 29, o preţioasă făgăduinţă a unei viitoare judecăţi-încercări de viaţă veşnică pentru lume, printr-o traducere greşită este transformată într-un blestem îngrozitor. Conform textului grecesc, cei care au făcut răul — care n-au avut aprobarea divină — vor veni la înviere [ridicându-se la perfecţiune] prin judecăţi, „lovituri”, disciplinări.((A148))După aceea„Căile Domnului sunt deopotrivă: calm şi furtună,Sezon de pericol şi sezon de odihnă,Săgeata ce strică, balsamul ce vindecăSunt împăţite cum e mai bine.În judecăţi adesea ne-nţelese,Pe căi misterioase şi ascunse,Din rău El bine nesfârşit aduceŞi-n fine fericirea sigură o face.În timp ce Dreptatea îşi urmează calea cu tărie,Iubirea la creştere speranţa şi credinţa invită;Apoi în voie va da lumii pedepsiteA Lui zi de pace făgăduită.Când forţa vântului temutAsprele-I scopuri împlineşte,Şi contra uraganului dezlănţuitA omului putere nu foloseşte,În El să se-ncreadă inima iubitoareÎn toată neagra şi întortochiata cale;Căci cine binecuvântata-I voinţăCare conduce prin noapte spre vesela ziPutea-va opri?Sub a Lui grijă iubitoare fii dar liniştit,Căci El va face furtuna să-nceteze,Şi din această spaimă va aduceZiua aceea de pace făgăduită.Sus dar priveşte, o, tu, pământ!Căci nici o furtună nu poate ţine mai mult decâtI-a fost de Dumnezeu menit.Când ea lucrarea hotărâtă şi-a sfârşit,În bucurie uita-vei necazu-ţi trecut.Unde adânc se înfige-al tristeţii brăzdar,Gingaşele flori de viaţă răsar.Căci Domnul iarăşi viaţă îţi va acordaŞi toată pustia va râde şi cânta.În El speră dar, căci al Lui PlanEliberare, triumf îţi va aduce-n final.Teamă să n-ai, căci sigur vei trăiA Lui zi de pace făgăduită.”
SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ
SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ„Încă puţin, şi luptele pământului se vor sfârşi;Încă puţin, şi lacrimile şterse-i vor fi;Încă puţin, şi-a lui Iehova putere va prefaceAceastă noapte-ntunecată-n Milenară Zi.Încă puţin, şi răul care pe oameni a-mpovăratVa fi doar amintire din trecut;Încă puţin, şi iubirea care i-a răscumpăratVa schimba plânsul în recunoscător cânt.Încă puţin! Cu cât e mai aproape,Cu-atâta străluce mai tare aurora de mărită zi.Laudă lui Dumnezeu, lumina cu fiecare ceas mai clară se face,Luminând tot mai mult până la deplina zi.”
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui DumnezeuDe ce a fost permis răul — Corect şi greşit ca principii — Simţul moral — Dumnezeu a permis răul şi-l va folosi pentru bine — Dumnezeu nu este autorul păcatului — Încercarea lui Adam nu a fost o farsă — Ispitirea lui a fost aspră — El a păcătuit cu voia — Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră — Înţelepciunea, iubirea şi dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam — Legea lui Dumnezeu este universalăRău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferinţă de vreun fel — Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferinţele omeneşti, tristeţile, durerile, slăbiciunile şi moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară — păcatul — şi remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noştri părinţi, după ce i-a creat perfecţi şi drepţi? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?Dificultatea se naşte fără îndoială din lipsa înţelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este ((A118)) destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înţelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenţie ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecţiunea, maiestatea şi autoritatea dreaptă a legii Sale, şi să dovedească atât oamenilor cât şi îngerilor urmările rele care decurg din încălcarea ei. În afară de aceasta, prin însăşi natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar şi pentru Dumnezeu, după cum declară Scripturile. Este „cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) şi El „nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2:13). El nu poate greşi, şi de aceea El n-a putut alege decât cel mai înţelept şi cel mai bun plan pentru a-Şi aduce creaturile în viaţă, chiar dacă vederea noastră mărginită ar putea pentru un timp să nu discearnă izvoarele ascunse ale înţelepciunii infinite.Scripturile declară că toate lucrurile au fost create pentru plăcerea Domnului (Apocalipsa 4:11) — fără îndoială pentru plăcerea de a-Şi împărţi binecuvântările şi de a-Şi exercita atributele fiinţei Sale glorioase. Şi, deşi în elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca răul şi răufăcătorii să joace un rol activ, totuşi nu o face de dragul de a face rău şi nici pentru că este aliat cu păcatul, deoarece declară că El nu este „un Dumnezeu căruia să-I placă răutatea” (Psalmul 5:4). Deşi opus răului în toate sensurile, Dumnezeu îl permite (adică nu-l împiedică) pentru un timp, deoarece înţelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lecţie durabilă şi valoroasă pentru creaturile Sale.Este un adevăr evident că pentru fiecare principiu corect există un principiu greşit corespunzător, ca, de exemplu, adevăr şi falsitate, iubire şi ură, dreptate şi nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca, corect şi greşit, prin efectele lor când sunt puse în acţiune. Acel principiu al cărui((A119)) rezultat, atunci când este activ, este binefăcător şi producător de ordine finală, armonie şi fericire, se numeşte principiu corect; iar opusul, care este producător de discordie, nefericire şi nimicire, se numeşte principiu greşit. Rezultatele acestor principii puse în acţiune se numesc bine şirău; iar fiinţa inteligentă, capabilă să deosebească principiul corect de cel greşit, şi care voluntar se conduce după unul sau după celălalt, se numeşte virtuoasă sau păcătoasă.Această facultate de a face deosebire între principiul corect şi cel greşit se numeşte simţ moral sau conştiinţă. Prin acest simţ moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi în stare să raţionăm despre Dumnezeu şi să recunoaştem că El este bun. La acest simţ moral apelează Dumnezeu întotdeauna ca să-Şi dovedească neprihănirea sau dreptatea; şi prin acelaşi simţ moral a putut Adam discerne că păcatul sau nedreptatea este rău, chiar înainte de a-i cunoaşte toate urmările. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt înzestrate cu acest simţ moral. Un câine are ceva inteligenţă, dar nu până la acest grad, deşi poate învăţa că anumite acţiuni îi aduc aprobarea şi răsplata stăpânului, iar altele îi aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viaţa, dar n-ar putea fi numit păcătos; sau ar putea apăra proprietatea şi viaţa, dar n-ar putea fi numit virtuos — deoarece nu cunoaşte calitatea morală a acţiunilor sale.Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne între ceea ce este corect şi greşit, sau capabil numai de a discerne şi a face ceea ce este corect; dar să-l fi făcut aşa ar fi însemnat să facă doar o maşină vie, şi cu siguranţă nu un chip mintal al Creatorului său. Sau l-ar fi putut face pe om perfect şi cu voinţă liberă, după cum l-a şi făcut, dar să-l fi ferit de ispita lui Satan. În cazul acela, experienţa omului fiind limitată la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile răului din afară sau la ambiţii din interior, ceea ce ar fi făcut viitorul veşnic nesigur şi ar fi existat întotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare şi ((A120)) dezordine; pe lângă aceasta, binele n-ar fi fost niciodată atât de apreciat dacă nu era pus în contrast cu răul.Dumnezeu Şi-a familiarizat creaturile întâi cu binele, înconjurându-le cu el în Eden, iar apoi, ca pedeapsă pentru neascultare, le-a dat o severă cunoştinţă a răului. Alungaţi din Eden şi lipsiţi de legătura cu El, Dumnezeu i-a lăsat să aibă experienţa bolii, durerii şi morţii, pentru ca astfel să poată cunoaşte veşnic răul, lipsa de sens şi răutatea excesivă a păcatului.Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea şi evaluarea corectă a ambelor principii; „DOMNUL Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:22). De aceasta au parte şi urmaşii lor, numai că ei capătă întâi cunoştinţa răului şi nu pot să-şi dea seama pe deplin ce este binele până când vor avea experienţa lui în Mileniu, ca urmare a răscumpărării lor de către Cel care atunci le va fi Judecător şi Rege.Simţul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este corect şi greşit, ca şi libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trăsături importante ale asemănării lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este corect şi greşit a fost scrisă în constituţia lui naturală. Ea a fost parte a naturii lui, întocmai cum este parte a naturii divine. Dar să nu uităm că acest chip sau asemănare cu Dumnezeu, această natură a omului care la origine avea legea înscrisă în ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influenţa distrugătoare şi degradantă a păcatului; ca atare, acum nu mai este aşa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implică şi capacitatea de a urî; deci putem gândi că Creatorul nu-l putea face pe om în propria Lui asemănare, cu puterea de a iubi şi a face ce este corect, fără capacitatea corespunzătoare de a urî şi a face ce este greşit. Această libertate de alegere, numită liber arbitru sau voinţă liberă, este parte din înzestrarea originară a omului; iar aceasta, împreună cu măsura deplină a facultăţilor lui mintale şi morale, l-au constituit într-un chip al Creatorului. Astăzi, după şase mii de ani de degradare, atât de mult din ((A121)) asemănarea originară s-a şters prin păcat, încât noi nu suntem liberi, ci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem legaţi de păcat şi de urmările lui, aşa încât acum păcatul este mai uşor şi de aceea mai plăcut rasei căzute decât dreptatea.Nu trebuie să punem la îndoială faptul că Dumnezeu putea să-i dea lui Adam o atât de vie imagine a numeroaselor urmări rele ale păcatului încât să-l fi oprit a-l comite, dar noi credem că Dumnezeu a prevăzut că o experienţă reală cu răul va fi cea mai sigură şi cea mai durabilă lecţie pentru a-i servi veşnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului să aleagă şi să simtă consecinţele răului. Dacă posibilitatea de a păcătui n-ar fi fost niciodată permisă, omul n-ar fi putut să se împotrivească păcatului, şi, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit în înfăptuirea binelui. Dumnezeu caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. El doreşte supunere inteligentă şi voită, mai degrabă decât un serviciu ignorant şi mecanic. El avea deja în acţiune mijloace mecanice neînsufleţite care-I împlineau voia, dar planul Lui era să facă ceva mai nobil, o creaţie inteligentă după propria Sa asemănare, un domn pentru pământ, a cărui loialitate şi dreptate să fie bazate pe aprecierea a ceea ce este corect şi greşit, a binelui şi răului.Principiile de corect şi greşit au existat ca principii întotdeauna şi trebuie să existe întotdeauna; şi toate creaturile perfecte, inteligente, în asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie libere să aleagă unul din ele, cu toate că numai principiul corect va continua să fie veşnic activ. Scripturile ne informează că atunci când activitatea principiului rău va fi fost permisă suficient de mult pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va înceta pentru totdeauna să fie activ şi toţi cei care vor continua să se supună stăpânirii lui vor înceta pentru totdeauna să existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui şi făcătorii de bine vor continua veşnic.Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experienţă? ((A122)) Există patru moduri de a cunoaşte lucrurile, şi anume: prin intuiţie, prin observaţie, prin experienţă şi prin informaţie primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaştere intuitivă ar fi o înţelegere directă, fără procesul raţionamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaştere aparţine numai divinului Iehova, fântâna veşnică a întregii înţelepciuni şi a întregului adevăr, care, din necesitate şi prin însăşi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoştinţa omului despre bine şi rău nu putea fi intuitivă. Cunoştinţa omului putea veni prin observaţie, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului şi a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele fiinţe; şi atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte fiinţe, din altă parte?De ce să nu fie omul ilustraţia şi să-şi primească cunoştinţa prin experienţă practică? Aşa este: omul câştigă experienţă practică şi în acelaşi timp oferă o ilustraţie altora, fiind „o privelişte pentru îngeri”.Adam avea deja o cunoştinţă despre rău prin informaţie, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedeca să încerce experimentul. Adam şi Eva Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor şi deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze şi să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Prin urmare, ei aveau o cunoştinţă teoretică despre rău, deşi niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecinţă, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor şi legea Lui generoasă, nici pericolele de care în acest mod El Îşi propusese să-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înţelept a permis-o şi al cărei folos final fusese prevăzut de înţelepciunea Sa.Puţini apreciază severitatea ispitei sub care au căzut primii noştri părinţi, şi dreptatea lui Dumnezeu în faptul că a dat o ((A123)) pedeapsă atât de aspră pentru ceea ce multora le pare o încălcare atât de uşoară; dar puţină reflecţie va clarifica totul. Scripturile relatează simplu cum femeia, mai slabă, a fost înşelată şi astfel a devenit călcătoare de lege. Experienţa şi cunoştinţa ei cu Dumnezeu erau încă mai limitate decât ale lui Adam, pentru că el a fost creat întâi; şi Dumnezeu îi comunicase direct cunoştinţa despre pedeapsa păcatului, înainte ca ea să fie creată, în timp ce Eva probabil a primit informaţia de la Adam. Când a gustat din fruct, punându-şi încrederea în denaturarea înşelătoare a lui Satan, evident ea nu şi-a dat seama de măsura încălcării, deşi probabil ea a avut îndoieli şi uşoare temeri că nu era totul în regulă. Dar, deşi înşelată, Pavel spune că ea a fost călcătoare de lege — deşi nu atât de vinovată ca şi când ar fi păcătuit împotriva unei lumini mai mari.Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost înşelat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie să fi păcătuit cu o înţelegere mai deplină a păcatului şi a pedepsei corespunzătoare, ştiind cu siguranţă că va trebui să moară. Putem vedea cu uşurinţă care a fost ispita care l-a împins astfel să-şi atragă cu nesocotinţă pedeapsa pronunţată. Având în vedere că ei erau fiinţe perfecte, în asemănarea mintală şi morală a Creatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminenţă marcată de către bărbatul perfect faţă de iubita lui tovarăşă, femeia perfectă. Dându-şi seama de păcat şi temându-se de moartea Evei, şi astfel de pierderea lui (şi aceasta fără speranţa redobândirii ei, deoarece nu se dăduse nici o astfel de speranţă), Adam, în disperare, cu nesocotinţă a hotărât să nu trăiască fără ea. Socotindu-şi propria viaţă nefericită şi fără valoare dacă era lipsit de tovărăşia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare, pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea că era asupra ei. Amândoi „au păcătuit”, după cum arată apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Însă Adam şi Eva erau unul, nu „doi”; deci Eva a ((A124)) împărtăşit sentinţa pe care purtarea ei a ajutat-o să vină asupra lui Adam. Romani 5:12, 17-19.Dumnezeu a prevăzut nu numai că dându-i omului libertatea de alegere, datorită lipsei de apreciere deplină a păcatului şi a urmărilor lui el îl va accepta, dar a văzut şi că, cunoscându-l, îl va alege în continuare, pentru că acea cunoştinţă îi va strica într-atât natura morală, încât răul îi va deveni treptat mai plăcut şi mai de dorit decât binele. Totuşi, Dumnezeu a hotărât să permită răul, pentru că, având remediul pregătit pentru eliberarea omului de urmările lui, El a văzut că, drept rezultat, îl va conduce prin experienţă la o apreciere deplină a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi în contrast cu el a strălucirii fără egal a virtuţii — învăţându-l astfel cu atât mai mult să iubească şi să onoreze pe Creatorul său, care este izvorul şi fântâna întregii bunătăţi, şi veşnic să evite ceea ce i-a adus atât de multă suferinţă şi nefericire. Aşadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu şi o mai mare ură pentru tot ceea ce este opus voinţei Lui, şi ca urmare stabilirea fermă în dreptate veşnică a tuturor celor care vor profita de lecţia pe care Dumnezeu o dă acum prin permisiunea păcatului şi a relelor legate de el. Totuşi, să se remarce marea deosebire între faptul incontestabil că Dumnezeu a permis păcatul, şi eroarea gravă a unora care-L acuză pe Dumnezeu că este autorul şi instigatorul păcatului. Acestă vedere din urmă este şi blasfematoare şi contradictorie cu faptele prezentate în Scripturi. Cei care cad în această eroare, în general o fac în încercarea de a găsi un alt plan de mântuire decât cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca preţul nostru de răscumpărare. Dacă ei reuşesc să se convingă pe ei înşişi şi pe alţii că Dumnezeu este responsabil de tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea*, şi că omul ca unealtă nevinovată în mâinile Lui a fost forţat să păcătuiască, atunci ei lasă drum liber ((A125)) teoriei că n-a fost necesară o jertfă pentru păcatele noastre şi nici milă, sub nici o formă, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie unei alte părţi a teoriei lor false, adică universalismul, pretinzând că, după cum Dumnezeu a cauzat tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea la toţi, El va cauza şi eliberarea întregii omeniri din păcat şi moarte. Şi raţionând că Dumnezeu a voit şi a cauzat păcatul şi că nimeni nu I s-a putut împotrivi, tot aşa, ei pretind că atunci când El va voi dreptatea, toţi vor fi tot aşa de neputincioşi în a I se opune. Dar în toate aceste raţionamente, cea mai nobilă calitate a omului, libertatea de voinţă sau de alegere, cea mai remarcabilă trăsătură a asemănării lui cu Creatorul său este în întregime lăsată la o parte şi omul este teoretic degradat la o simplă maşină care acţionează numai când este pusă în acţiune. Dacă acesta ar fi cazul, omul, în loc să fie domnul pământului, ar fi inferior chiar şi insectelor, deoarece fără îndoială că ele au voinţă sau putere de alegere. Chiar şi ((A126)) micii furnici i s-a dat putere de voinţă, căreia omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune şi-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici.*Pentru a susţine această teorie sunt folosite două texte din Scriptură (Isaia 45:7 şi Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare greşită a cuvântuluirău. Păcatul este întotdeauna un rău, dar un rău nu este întotdeauna un păcat. Un cutremur de pământ, un mare incendiu, o inundaţie sau o molimă ar fi o calamitate, un rău; dar nici unul dintre acestea n-ar fi păcate. Cuvântul rău, în textele citate, înseamnă calamităţi. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus nenorocire în Psalmul 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plângerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz în Psalmul 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus răutate în Psalmul 141:5, stare nenorocită în Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalmul 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleaşi cuvinte sunt traduse în multe alte locuri: rău, vatămare, durere, rană, suferinţă, necaz, tristeţe.În Isaia 45:7 şi Amos 3:6, Domnul îi aminteşte lui Israel despre legământul făcut cu ei ca naţiune — dacă se vor supune legilor Lui, îi va binecuvânta şi îi va apăra de nenorocirile comune lumii în general; dar dacă-L vor părăsi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronomul 28:1-14, 15-32; Leviticul 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.Totuşi, când nenorocirile veneau peste ei, erau înclinaţi să le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a înştiinţat prin profeţi, amintindu-le de legământul lor şi spunându-le că acele calamităţi erau de la El şi cu voinţa Lui, pentru corectarea lor. Este absurd să se folosească aceste texte pentru a dovedi că Dumnezeu este autorul păcatului, deoarece ele nu se referă deloc la păcat.Este adevărat, Dumnezeu are puterea să oblige pe om fie la păcat, fie la dreptate, dar Cuvântul Lui declară că El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea, în mod logic, să oblige pe om la păcat, pentru acelaşi motiv că „El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Un astfel de procedeu nu ar fi în concordanţă cu caracterul Său drept şi de aceea ar fi o imposibilitate. Şi El caută închinarea şi iubirea numai a celor care I se închină în spirit şi în adevăr. În acest scop El a dat omului libertate de voinţă precum are El şi doreşte ca omul să aleagă dreptatea. Permisiunea ca omul să aleagă pentru sine a dus la căderea lui de la legătura, favoarea şi binecuvântările divine, la moarte. Prin experienţa sa cu păcatul şi moartea, omul învaţă practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fără ca el să aibă experienţa păcatului şi a urmărilor lui. Faptul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte ce va face omul nu este folosit împotriva acestuia, ca o scuză că l-a degradat la o simplă fiinţă-maşină; dimpotrivă, este folosit în favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevăzând calea pe care va apuca omul dacă era lăsat liber să aleagă pentru sine, nu l-a împiedicat să guste experimental păcatul şi urmările lui amare, ci a început imediat să Se îngrijească de un mijloc pentru recuperarea lui din prima încălcare a legii, asigurând un Răscumpărător, un mare Mântuitor, în stare să mântuiască cu desăvârşire pe toţi cei care se vor întoarce la Dumnezeu prin El. În acest scop — pentru ca omul să poată avea o voinţă liberă şi totuşi să i se dea posibilitatea să profite de prima lui nereuşită, când şi-a folosit voinţa greşit, în neascultare de voinţa Domnului — Dumnezeu S-a îngrijit nu numai de o răscumpărare pentru toţi, dar şi ca o cunoştinţă a posibilităţii de împăcare cu Sine astfel oferite, să fie mărturisită la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ură şi răutate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, ((A127)) necesar şi inevitabil al răului, pe care Dumnezeu a permis ca omul să-l vadă şi să-l simtă. Dumnezeu poate menţine viaţa atât cât vede potrivit, chiar şi împotriva puterii distructive a răului actual; dar ar fi tot atât de imposibil ca Dumnezeu să menţină veşnic o astfel de viaţă, cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Adică, moral este imposibil. O astfel de viaţă ar putea deveni tot mai mult o sursă de nefericire pentru sine şi pentru alţii; de aceea, Dumnezeu este prea bun să menţină o existenţă aşa de nefolositoare şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, şi, puterea Lui susţinătoare fiind retrasă, va urma nimicirea, rezultatul natural al răului. Viaţa este o favoare, un dar de la Dumnezeu, şi va fi continuată veşnic numai pentru cei supuşi.Nici o nedreptate nu li s-a făcut urmaşilor lui Adam nedându-li-se prilejul unei încercări individuale. Iehova n-a fost în nici un sens obligat să ne aducă în existenţă; şi aducându-ne în fiinţă nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obligă să ne perpetueze veşnic fiinţa, nici chiar să ne acorde o încercare sub făgăduinţa de viaţă veşnică dacă suntem supuşi. Să notăm bine acest punct. Viaţa prezentă, care de la leagăn până la mormânt nu este decât un proces de moarte, în ciuda tuturor relelor şi dezamăgirilor ei, este un dar, o favoare, chiar dacă n-ar exista nimic după aceea. Aşa o apreciază marea majoritate, excepţiile (sinuciderile) fiind comparativ puţine, iar aceştia, curţile noastre de justiţie în mod repetat au stabilit că sunt dezechilibraţi mintal, altfel nu s-ar înlătura pe ei înşişi în acest fel de la binecuvântările prezente. Pe lângă acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arată care ar fi fost conduita copiilor lui în împrejurări similare.Mulţi s-au deprins cu ideea eronată că Dumnezeu a pus neamul nostru omenesc la încercare de viaţă cu alternativa chinului veşnic, în timp ce la nimic de felul acesta nu se face nici măcar aluzie în pedeapsă. Favoarea sau binecuvântarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi supuşi este viaţa — viaţa continuă — fără durere, boală şi orice alt element de descompunere şi moarte. Lui Adam i-a fost dată această ((A128)) binecuvântare în măsură deplină, dar a fost avertizat că va fi lipsit de acest „dar” dacă nu va da ascultare lui Dumnezeu — „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. El n-a ştiut nimic despre o viaţă în chin, ca pedeapsă pentru păcat. Viaţa veşnică nu este nicăieri făgăduită, nimănui, decât ascultătorilor. Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vieţii, este pedeapsa pe care El o prescrie.Chinul veşnic nu este sugerat nicăieri în scripturile Vechiului Testament, şi numai câteva declaraţii din Noul Testament pot fi în aşa fel răstălmăcite încât să apară că învaţă acest lucru; iar acestea se găsesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost înţelese de către poporul care le-a auzit (Luca 8:10) şi care par să fie doar puţin mai bine înţelese astăzi*. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4.*Vezi broşura „Ce spun Scripturile despre iad?”Mulţi au presupus că Dumnezeu este nedrept permiţând ca urmaşii lui Adam să aibă parte de condamnarea lui, în loc să acorde fiecăruia o încercare şi o şansă de viaţă veşnică asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune aceştia dacă se va arăta acum că posibilitatea şi încercarea de viaţă a lumii va fi mult mai favorabilă decât a fost a lui Adam, şi aceasta pentru că Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam să aibă parte de pedeapsa lui pe o cale naturală? Noi credem că acesta este cazul şi ne vom strădui să-l clarificăm.Dumnezeu ne asigură că după cum condamnarea a trecut asupra tuturor în Adam, tot aşa, El a făcut aranjamente pentru un nou cap, tată sau dătător de viaţă pentru omenire, în care toţi pot fi transferaţi prin credinţă şi supunere, şi că, după cum în Adam toţi au împărtăşit blestemul morţii, tot aşa în Cristos toţi vor împărtăşi binecuvântarea restabilirii; Biserica fiind o excepţie (Romani 5:12, 18, 19). Astfel văzute ((A129)) lucrurile, moartea lui Isus, cel fără pată, cel fără păcat, a fost o rezolvare completă a păcatului lui Adam în faţa lui Dumnezeu. După cum un om a păcătuit şi în el toţi i-au împărtăşit blestemul, pedeapsa, tot aşa Isus, plătind pedeapsa acelui singur păcătos, a cumpărat nu numai pe Adam, ci şi pe toţi urmaşii lui — pe toţi oamenii — care prin ereditate i-au împărtăşit slăbiciunile, păcatele şi pedeapsa acestora — moartea. Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, personal fără pată, aprobat, şi în El cu o sămânţă sau rasă perfectă, nenăscută, la fel neatinsă de păcat, Şi-a dat toată viaţa şi dreptul uman ca preţ de răscumpărare deplin pentru Adam şi rasa sau sămânţa care era în el când a fost condamnat.După ce a cumpărat complet viaţa lui Adam şi a rasei sale, Cristos Se oferă să adopte ca sămânţă a Sa, copii ai Săi, pe toţi din rasa lui Adam care vor accepta condiţiile Noului Său Legământ şi astfel prin credinţă şi supunere vor intra în familia lui Dumnezeu şi vor primi viaţă veşnică. Astfel Răscumpărătorul „va vedea o sămânţă de urmaşi[toţi din sămânţa lui Adam care vor accepta adopţia, în condiţiile Lui], va trăi multe zile” [învierea pe un plan mai înalt decât cel uman fiindu-I acordată de către Tatăl ca răsplată pentru supunerea Lui], şi totul în modul cel mai greu de crezut — prin sacrificiul vieţii şi posterităţii. Şi astfel este scris: „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:22.Prejudiciul care ni s-a adus prin căderea lui Adam (noi n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decât compensat cu favoarea prin Cristos; şi toţi, mai devreme sau mai târziu („la timpul cuvenit” al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplină să fie restabiliţi la aceeaşi stare de care s-a bucurat Adam înainte de a păcătui. Cei care nu primesc o cunoştinţă deplină şi, prin credinţă, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu în prezent (şi aceştia sunt marea majoritate, incluzând copiii şi păgânii), cu siguranţă vor avea aceste privilegii în veacul viitor sau în „lumea viitoare”, dispensaţia sau veacul care ((A130)) urmează celui prezent. În acest scop, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi afară din ele”. Pe măsură ce fiecare (fie în veacul acesta, fie în cel următor) devine pe deplin conştient de preţul de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus şi de privilegiile care-i urmează, este considerat ca fiind în încercare, aşa cum a fost Adam; şi supunerea aduce viaţă veşnică, iar nesupunerea moarte veşnică — „a doua moarte”. Totuşi, supunere perfectă fără capacitate perfectă de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legământul de Har, membrii Bisericii în timpul Veacului Evanghelic au avut dreptatea lui Cristos atribuită lor prin credinţă, ca să le completeze deficienţele inevitabile provenite din slăbiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru „oricine vrea” din lume în timpul Veacului Milenar. Nu se va aştepta perfecţiune morală absolută numai când se va ajunge la perfecţiune fizică (ceea ce va fi privilegiul tuturor înainte de încheierea Veacului Milenar). Acea nouă încercare, rezultat al răscumpărării şi al Noului Legământ, va diferi de încercarea din Eden prin aceea că faptele fiecăruia vor afecta numai propriul viitor.Dar oare aceasta nu va da unora din omenire o a doua şansă de a câştiga viaţă veşnică? Răspundem: Prima şansă de viaţă veşnică a fost pierdută pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, care „erau încă în coapsele lui”, prin neascultarea tatălui Adam. Sub încercarea aceea originară „a venit condamnarea peste toţi oamenii”, iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, lui Adam şi tuturor celor care au pierdut viaţa prin eşecul lui, după ce au gustat din răutatea excesivă a păcatului şi au simţit greutatea pedepsei păcatului, să li se dea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul. Dacă cineva vrea să o numească pe aceasta „a doua şansă”, să o facă: cu siguranţă ea trebuie să fie a doua şansă a lui Adam, şi, într-un sens cel puţin, este la fel pentru toată rasa răscumpărată, dar va fi prima posibilitate individuală a urmaşilor lui, care, atunci când s-au născut, erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleaşi; adică, ((A131))toţi au fost condamnaţi la moarte din cauza neascultării lui Adam şi toţi se vor bucura (în Veacul Milenar) de o posibilitate deplină de a câştiga viaţă veşnică sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ. Aceasta, după cum au anunţat îngerii, este „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Şi, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu — că Domnul nostru Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi — trebuie să fie „mărturisit” tuturor „la timpul cuvenit” (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la Veacul Evanghelic această şansă sau posibilitate de a ajunge la viaţă. Dumnezeu, dimpotrivă, ne spune că Veacul Evanghelic este numai pentru alegerea Bisericii, a preoţimii împărăteşti prin care, în timpul unui veac următor, toţi ceilalţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a adevărului şi li se va acorda posibilitatea deplină să-şi câştige viaţa veşnică sub Noul Legământ.Dar ce avantaj există în metoda urmată? De ce nu li se dă tuturor oamenilor o şansă individuală de viaţă acum, imediat, fără procesul lung al încercării şi condamnării lui Adam, fără împărtăşirea de către urmaşii lui în condamnarea lui, fără răscumpărarea tuturor prin jertfa lui Cristos şi fără noua ofertă de viaţă veşnică făcută tuturor în condiţiile Noului Legământ? Dacă răul trebuie să fie permis datorită liberului arbitru al omului, de ce nimicirea lui se realizează printr-o metodă atât de deosebită şi ocolită? De ce se permite să intervină atâta suferinţă, şi să vină peste mulţi care în cele din urmă vor primi darul vieţii ca şi copii supuşi ai lui Dumnezeu?O! Acesta este punctul pe care se centrează interesul în acest subiect. Dacă Dumnezeu ar fi orânduit altfel propagarea speciei noastre, aşa încât copiii să nu aibă parte de urmările păcatelor părinteşti — slăbiciuni mintale, morale şi fizice — şi dacă Creatorul ar fi aranjat aşa încât toţi să aibă o stare edenică favorabilă pentru încercarea lor şi numai călcătorii de lege să fie condamnaţi şi „înlăturaţi”, câţi am putea presupune că s-ar găsi vrednici şi câţi nevrednici de viaţă, sub toate acele condiţii favorabile?((A132))Dacă s-ar lua ca şi criteriu singurul caz al lui Adam (şi el desigur a fost în toate privinţele un model de umanitate perfectă), concluzia ar fi că nici unul n-ar fi fost găsit perfect ascultător şi vrednic, fiindcă nici unul n-ar fi posedat acea cunoştinţă clară de Dumnezeu şi experienţa cu El care să dezvolte încredere deplină în legile Lui, dincolo de judecata lor personală. Suntem asiguraţi că ceea ce I-a permis lui Cristos să Se încreadă şi să Se supună fără rezerve a fost cunoştinţa Lui despre Tatăl (Isaia 53:11). Dar să presupunem că un sfert ar fi câştigat viaţa; sau chiar mai mult, să presupunem că o jumătate ar fi fost găsiţi vrednici şi că cealaltă jumătate ar fi suferit plata păcatului — moartea. Ce se întâmpla? Să presupunem că cealaltă jumătate, cei ascultători, nici n-ar fi avut experienţa cu păcatul, nici nu l-ar fi văzut: nu puteau ei să simtă veşnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stăpânită numai de teama de Dumnezeu şi de pedeapsă? Serviciul lor n-ar putea fi atât de sincer ca şi când ar cunoaşte binele şi răul, şi, prin urmare, ar avea o apreciere deplină a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a făcut legile ce guvernează atât propria Sa conduită, cât şi cea a creaturilor Sale.Apoi, de asemenea, să considerăm jumătatea care ar fi mers în moarte ca rezultat al propriului lor păcat voit. Ei ar fi înlăturaţi veşnic din viaţă şi singura lor speranţă ar fi ca Dumnezeu din iubire să-Şi amintească de ei ca şi creaturi ale Sale, lucrarea mâinilor Sale, şi să le dea o altă încercare. Dar de ce să facă aşa? Singurul motiv ar fi speranţa că dacă ar fi treziţi şi încercaţi din nou, unii din ei, datorită experienţei lor mai mari, ar putea alege ascultarea şi ar trăi.Dar, chiar dacă un astfel de plan ar avea rezultate tot atât de bune ca şi cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiecţii serioase la el.Cu cât este mai conform cu înţelepciunea lui Dumnezeu să se restrângă păcatul în anumite limite, aşa cum face planul Lui. Cu cât este mai bine, ceea ce chiar minţile noastre care au putere limitată pot discerne, să nu avem decât o lege perfectă ((A133)) şi imparţială, care declară că plata păcatului voit este moartea — nimicirea — înlăturarea de la viaţă. Dumnezeu limitează astfel răul pe care-l permite, prevăzând ca domnia Milenară a lui Cristos să îndeplinească stingerea completă a răului şi a răufăcătorilor cu voia şi să introducă o veşnicie de dreptate, bazată pe cunoştinţă deplină şi supunere de bună voie a fiinţelor perfecte.Dar există alte două obiecţii la planul sugerat, de a încerca pe fiecare individ separat la început. În planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Răscumpărător, pentru că numai unul păcătuise şi numai unul fusese condamnat. (Ceilalţi i-au împărtăşit condamnarea.) Dar dacă prima încercare ar fi fost individuală şi dacă jumătate din rasă ar fi păcătuit şi ar fi fost individual condamnaţi, s-ar fi cerut sacrificiul unui răscumpărător pentru fiecare individ condamnat. O viaţă nepierdută putea răscumpăra o viaţă pierdută, nu mai mult. Omul cel perfect, „Omul Hristos Isus”, care îl răscumpără pe Adam cel căzut (şi pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi „o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru TOŢI” în nici o altă împrejurare decât în împrejurările planului pe care Dumnezeu l-a ales.Dacă am presupune că numărul total al fiinţelor umane începând de la Adam este de o sută de miliarde şi că numai jumătate din aceştia au păcătuit, s-ar cere ca toţi cei cincizeci miliarde de oameni ascultători, perfecţi, să moară pentru a da o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru toţi cei cincizeci miliarde de călcători ai legii; şi astfel, şi prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Şi un astfel de plan n-ar cere mai puţinăsuferinţă decât există astăzi.Cealaltă obiecţie la un astfel de plan este că s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea şi înălţarea la natură divină a unei „turme mici”, corpul lui Cristos, o companie al cărei Cap şi Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, în mod drept, să poruncească celor cincizeci miliarde de fii ascultători să-şi dea drepturile, privilegiile şi ((A134)) vieţile ca răscumpărare pentru păcătoşi, deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi câştigat dreptul la viaţă veşnică. Deci, dacă acelor oameni perfecţi li s-ar fi cerut să devină răscumpărători ai celor căzuţi, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, să le pună în faţă vreo răsplată specială, aşa încât ei, pentru bucuria pusă în faţa lor, să poată îndura pedeapsa pentru fraţii lor. Şi dacă li s-ar fi dat aceeaşi răsplată care I-a fost dată Domnului nostru Isus, şi anume, să aibă parte de o nouă natură, cea divină, şi să fie mult înălţaţi, mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi — alături de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un număr imens pe planul divin, ceea ce înţelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, aceşti cincizeci de miliarde, în asemenea împrejurări, ar fi cu toţii la egalitate şi nici unul dintre ei mai mare sau cap, în timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptatcere doar un Răscumpărător, unul mult înălţat, la natură divină, apoi o „turmă mică” dintre aceia pe care El i-a răscumpărat şi care „merg pe urmele Lui” de suferinţă şi negare de sine, ca să-I împărtăşească numele, onoarea, gloria şi natura, întocmai cum soţia are parte cu soţul.Cei care pot aprecia această trăsătură a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor într-un reprezentant, a deschis calea pentru răscumpărarea şi restabilirea tuturor printr-un Răscumpărător, vor găsi în ea soluţia multor nedumeriri. Ei vor vedea că osândirea tuturor într-unul a fost reversul unei nedreptăţi: a fost o mare favoare pentru toţi, dacă se ia în legătură cu planul lui Dumnezeu de a da îndreptăţire tuturor prin jertfa unuia. Răul va fi pe vecie stins când scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost îndeplinit şi când beneficiile răscumpărării vor acoperi complet pedeapsa păcatului. Totuşi, este imposibil să se aprecieze corect această trăsătură a planului lui Dumnezeu fără o recunoaştere deplină a răutăţii păcatului şi a naturii pedepsei lui — moartea, a importanţei şi valorii preţului de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus, şi a restabilirii((A135)) sigure şi complete a omului la condiţii favorabile, condiţii în care va avea loc o încercare deplină şi suficientă înainte de a fi declarat vrednic de răsplată (viaţă veşnică), sau de pedeapsă (moarte veşnică).Având în vedere marele plan de răscumpărare şi „restabilirea tuturor lucrurilor” care urmează logic prin Cristos, putem vedea că prin permisiunea răului rezultă binecuvântări care, probabil, altfel nu puteau fi atât de deplin realizate.Nu numai oamenii beneficiază pentru toată eternitatea de experienţa câştigată, şi îngerii prin observarea experienţelor omului, ci toţi sunt în continuare avantajaţi de o cunoaştere mai deplină a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este manifestat în planul Lui. Când planul Lui va fi realizat în întregime, toţi vor putea vedea clar înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut să violeze hotărârea divină şi nici să salveze rasa pe drept condamnată fără o anulare completă a pedepsei lor printr-un răscumpărător voluntar. Vor vedea iubirea care a pregătit acest sacrificiu nobil şi care a înălţat mult pe Răscumpărătorul, la dreapta lui Dumnezeu, dându-I putere şi autoritate prin care să restabilească la viaţă pe cei pe care-i cumpărase cu propriul Său sânge preţios. Vor vedea de asemenea puterea şi înţelepciunea care au putut să realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, şi să conducă toate influenţele împotrivitoare aşa încât să le facă, cu sau fără voia lor, agenţi pentru înaintarea şi realizarea finală a marilor Sale scopuri. Dacă răul n-ar fi fost permis şi astfel ţinut în stăpânire de către providenţa divină, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea răului pentru un timp printre oameni dă dovadă astfel de o înţelepciune clarvăzătoare, care a cuprins toate împrejurările care puteau surveni, a plănuit remediul şi a marcat rezultatul final prin puterea şi harul Său.În timpul dispensaţiei Evanghelice, păcatul şi relele care-l însoţesc au fost folosite mai departe pentru ((A136)) disciplinarea şi pregătirea Bisericii. Dacă păcatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus şi al Bisericii Sale, a cărei răsplată este natura divină, ar fi fost imposibil.Apare clar că în fond aceeaşi lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a cărei ascultare are ca răsplată viaţa, iar a cărei neascultare pedeapsa morţii, trebuie în cele din urmă să guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; şi acea lege, după cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsă într-un singur cuvânt — Iubire. „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). În cele din urmă, când scopurile lui Dumnezeu vor fi fost împlinite, gloria caracterului divin se va arăta tuturor creaturilor inteligente şi toţi vor vedea că permisiunea temporară a răului a fost o trăsătură înţeleaptă în tactica divină. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credinţei, privind înainte prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfinţilor profeţi de la început lumii — restabilirea tuturor lucrurilor.
Întoarcerea Domnului nostru — obiectivul ei, restabilirea tuturor lucrurilor
Întoarcerea Domnului nostru — obiectivul ei, restabilirea tuturor lucrurilor„. . . Şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” Faptele 3:20, 21.Presupunem că toţi cei familiari cu Scripturile admit şi cred că Domnul nostru a intenţionat ca ucenicii Lui să înţeleagă că El va veni din nou pentru un anumit scop, într-un anumit fel şi la un anumit timp. Este adevărat, Isus a spus: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20), şi prin Spiritul şi Cuvântul Său El a fost tot timpul cu Biserica îndrumând, conducând, mângâind şi susţinând pe sfinţii Săi, şi încurajându-i în mijlocul tuturor necazurilor. Dar deşi Biserica a fost în mod fericit conştientă de cunoştinţa Domnului despre toate căile ei, de grija şi de iubirea Lui constantă, totuşi ea tânjeşte după făgăduita Lui întoarcere personală; deoarece, când a spus, „Şi dacă Mă voi duce . . . voi veni din nou” (Ioan 14:3), desigur că El S-a referit la o a doua venire personală.Unii cred că S-a referit la coborârea Spiritului sfânt la Cincizecime; alţii, la nimicirea Ierusalimului etc.; dar aceştia, evident, trec cu vederea faptul că în ultima carte a Bibliei, scrisă cu vreo şaizeci de ani după Cincizecime şi cu douăzeci şi şase de ani după nimicirea Ierusalimului, Cel care a fost mort şi este viu vorbeşte despre acest eveniment ca fiind încă în viitor, spunând: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine”. Şi Ioan, inspirat, răspunde: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” Apocalipsa 22:12, 20.Mulţi cred că atunci când păcătoşii se convertesc, ei formează o parte a venirii lui Cristos şi că El va continua să vină aşa până când toată lumea va fi convertită. Atunci, spun ei, El va fi complet venit.Evident, aceştia uită mărturia Scripturii despre acest subiect, care declară contrariul aşteptărilor lor: că la a doua venire a Domnului nostru lumea va fi departe de a fi convertită la Dumnezeu; că „în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi . . . iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4); că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (versetul 13). Ei uită avertizarea specială a Învăţătorului către turma Sa mică: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva . . . ziua aceea să vină pestevoi fără veste. Căci ea va veni ca o cursăpeste toţi cei[care nu sunt atenţi] care locuiesc pe toată faţa pământului” (Luca 21:34, 35). Putem fi iarăşi asiguraţi că atunci când se spune: „Toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”, când Îl vor vedea venind (Apocalipsa 1:7), nu se face nici o referire la convertirea păcătoşilor. Plâng toţi oamenii din pricina convertirii păcătoşilor? Dimpotrivă, dacă acest pasaj se referă, cum aproape toţi admit, la prezenţa lui Cristos pe pământ, atunci el învaţă că nimeni de pe pământ nu va iubi apariţia Lui, aşa cum desigur ar face-o dacă toţi ar fi convertiţi.Unii aşteaptă o venire şi o prezenţă reală a Domnului, dar plasează timpul evenimentului departe, pretinzând că  prin eforturile Bisericii în starea ei prezentă lumea trebuie să fie convertită şi astfel să fie introdus Veacul Milenar. Ei pretind că atunci când lumea va fi convertită, Satan legat şi cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul, şi când neamurile nu vor mai învăţa războiul, atunci lucrarea Bisericii în starea ei prezentă va fi terminată; şi că atunci când ea va fi realizat această sarcină mare şi grea, Domnul va veni să lichideze afacerile pământeşti, să răsplătească pe credincioşi şi să condamne pe păcătoşi.Unele scripturi luate izolat par să favorizeze această vedere; dar când Cuvântul şi planul lui Dumnezeu sunt privite ca întreg se găseşte că toate acestea favorizează vederea opusă, şi anume, că Cristos vine înaintea convertirii lumii şi domneşte cu scopul de a o converti; că Biserica este acum în încercare, şi că răsplata promisă biruitorilor este că, după ce vor fi glorificaţi, vor avea parte cu Domnul Isus în acea domnie, care este mijlocul desemnat de Dumnezeu pentru a binecuvânta lumea şi pentru a face aşa încât cunoştinţa de Domnul să ajungă la fiecare făptură. Astfel sunt făgăduinţele speciale ale Domnului: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie” (Apocalipsa 3:21) şi „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”. Apocalipsa 20:4.Cei care pretind că Domnul nu va veni până după Mileniu se bazează în principal pe două texte, asupra cărora am vrea să atragem aici atenţia. Unul este: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). Ei pretind că textul acesta face referire la convertirea lumii înainte de sfârşitul Veacului Evanghelic. Dar mărturia pentru lume nu implică convertirea lumii. Textul nu spune nimic despre cum va fi primită mărturia. Această mărturie s-a făcut deja. În 1861 rapoartele Societăţilor de Biblie au arătat că Evanghelia a fost publicată în fiecare limbă de pe pământ, deşi nu toate milioanele de oameni de pe pământ au primit-o. Nu, nici jumătate din cei un miliard şase sute de milioane în viaţă n-au auzit vreodată de numele lui Isus. Şi totuşi condiţia textului este împlinită: Evanghelia a fost propovăduită în toată lumea ca mărturie — fiecărei naţiuni.Apostolul (Faptele 15:14) spune că obiectivul principal al Evangheliei în veacul prezent este „să ia dintre neamuri un popor” pentru numele lui Cristos — Biserica învingătoare, care, la a doua venire a Lui se va uni cu El şi-I va primi numele. Mărturia pentru lume în timpul acestui veac este un obiectiv secundar.Celălalt text este: „Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalmul 110:1). Ideea vagă, nedefinită cu privire la acest text pare să fie că Cristos stă pe un tron material undeva în ceruri până când lucrarea de supunere a tuturor lucrurilor se realizează pentru El prin Biserică şi că atunci El vine să domnească. Aceasta este o concepţie greşită. Tronul lui Dumnezeu la care se face referire aici nu este unul material, ci se referă la autoritatea şi stăpânirea Lui supremă; şi Domnul Isus a fost înălţat pentru a avea o parte în acea stăpânire. Pavel declară: „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus [pe Isus] şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume”. I-a dat autoritate mai presus de oricare alta, alături de Tatăl. Dacă Cristos stă pe un tron material până când vrăjmaşii sunt puşi aşternut picioarelor [supuşi toţi], atunci desigur că El nu poate veni până când toate lucrurile Îi sunt supuse. Dar dacă „dreapta” din acest text nu se referă la un loc şi la un scaun fix, ci, după cum pretindem noi, la putere, autoritate, stăpânire, rezultă că textul pe care-l avem în analiză nu vine în conflict în nici un fel cu alte Scripturi care învaţă că El vine „să-Şi supună toate” (Filipeni 3:21), în virtutea puterii cu care a fost învestit. Pentru a ilustra: Când spunem că împăratul Wilhelm este pe tronul Germaniei, nu ne referim la scaunul regal pe care de fapt îl ocupă rar. Când spunem că este pe tron, vrem să spunem că el conduce Germania. Partea dreaptă înseamnă locul cel mai important, poziţia de excelenţă sau favoare, lângă  conducătorul principal. Astfel prinţul Bismark a fost înălţat sau aşezat la dreapta puterii de către împăratul Germaniei; şi Iosif a fost la dreapta lui faraon în împărăţia Egiptului — nu literal, ci după obişnuita figură de stil. Cuvintele lui Isus către Caiafa sunt în acord cu acest gând: „De acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Venind, El va fi la dreapta şi va rămâne la dreapta în timpul Veacului Milenar şi pentru totdeauna.O examinare în continuare a planurilor revelate ale lui Dumnezeu va da o vedere mai largă asupra obiectivului atât al primei veniri, cât şi al celei de-a doua; şi trebuie să ne amintim că ambele evenimente sunt legate ca părţi ale aceluiaşi plan. Lucrarea specifică primei veniri a fost sărăscumpere pe oameni, iar a celei de-a doua este să restabilească, să binecuvânteze şi să elibereze pe cei răscumpăraţi. După ce Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toţi, Mântuitorul nostru S-a înălţat să prezinte Tatălui acea jertfă, făcând astfel împăcare pentru nelegiuirea omului. El întârzie şi permite „stăpânitorului lumii acesteia” să continue domnia răului până după alegerea „miresei, soţia Mielului”, care, pentru a fi socotităvrednică de aşa onoare, trebuie să învingă influenţele lumii rele din prezent. Atunci va fi timpul să înceapă lucrarea de acordare lumii a marilor binecuvântări asigurate prin sacrificiul Său, şi El va ieşi să binecuvânteze toate familiile pământului.Adevărat, restabilirea şi binecuvântarea ar fi putut începe imediat, când preţul de răscumpărare a fost plătit de către Răscumpărătorul, şi atunci venirea lui Mesia ar fi fost doar un singur eveniment, domnia şi binecuvântarea începând imediat, aşa cum au aşteptat apostolii la început (Faptele 1:6). Dar Dumnezeu avea în vedere „ceva mai bun pentru noi” — Biserica Creştină (Evrei 11:40); deci, în interesul nostru domnia lui Cristos este separată de suferinţele Capului prin aceste nouăsprezece secole. Această perioadă dintre prima şi a doua venire, dintre răscumpărarea pentru toţi şi binecuvântarea tuturor, este pentru încercarea şi alegerea Bisericii, care este corpul lui Cristos; altfel ar fi fost numai acea singură venire, iar lucrarea care se va face în perioada celei de-a doua prezenţe a Lui, în Mileniu, ar fi urmat după învierea lui Isus. Sau, în loc să spunem că lucrarea celei de-a doua veniri ar fi urmat imediat după lucrarea primei veniri, să spunem mai bine că dacă Iehova n-ar fi intenţionat alegerea „turmei mici”, „trupul lui Hristos”, prima venire n-ar fi avut loc atunci când a avut, ci ar fi survenit la vremea celei de-a doua veniri, şi ar fi existat numai acea singură venire. Pentru că Dumnezeu, evident, a menit permisiunea răului pentru şase mii de ani, precum şi curăţarea şi restabilirea tuturor să se realizeze în timpul celei de a şaptea mie de ani.Astfel văzută, venirea lui Isus ca jertfă şi răscumpărare pentru păcătoşi a fost tocmai cu destul timp înainte de binecuvântare şi restabilire, pentru a permite alegerea „turmei mici” de „împreună moştenitori” cu Cristos. Acest fapt explică pentru unii aparenta întârziere din partea lui Dumnezeu în acordarea binecuvântărilor promise şi asigurate prin răscumpărare. Binecuvântările vor veni la timpul cuvenit, cum au fost plănuite la început, deşi, pentru un scop glorios, preţul a fost dat cu mai mult timp înainte decât s-ar fi aşteptat oamenii.Apostolul ne informează că Isus — „pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” etc. (Faptele 3:21) — a fost absent de pe pământ — a fost în ceruri — tot timpul care s-a scurs de la înălţarea Sa şi până la începutul vremurilor de restabilire sau al Veacului Milenar. Deoarece Scripturile astfel ne învaţă că obiectivul celei de-a doua veniri a Domnului nostru este restabilirea tuturor lucrurilor şi că la vremea venirii Sale neamurile sunt atât de departe de a fi convertite încât sunt mânioase (Apocalipsa 11:18) şi în opoziţie, trebuie să se admită fie că Biserica nu va reuşi să-şi realizeze misiunea şi că planul lui Dumnezeu va fi astfel zădărnicit, fie altfel, după cum noi pretindem şi am arătat, că de la Biserică nu s-a aşteptat convertirea lumii în veacul prezent, ci misiunea ei a fost să propovăduiască Evanghelia în toată lumea ca mărturie şi să se pregătească pe sine sub conducerea divină pentru marea ei lucrare viitoare. Dumnezeu nu Şi-a epuizat în nici un caz puterea pentru convertirea lumii. Nu, şi chiar mai mult, El nici măcar n-a încercat convertirea lumii.Aceasta poate părea pentru unii o declaraţie stranie, dar să reflecteze aceştia că dacă Dumnezeu a încercat o astfel de lucrare, evident a eşuat, deoarece, aşa cum am văzut, numai o mică fracţiune din miliardele de pe pământ au auzit vreodată şi au înţeles despre singurul nume prin care trebuie să fie mântuiţi. Noi am declarat cu tărie numai vederile şi învăţăturile unora dintre sectele de frunte — baptişti, presbiterieni şi alţii — anume, că Dumnezeu alege sau selecţionează din lume o „turmă mică”, o Biserică. Ei cred că Dumnezeu nu va face mai mult decât să aleagă această Biserică, pe când noi găsim că Scripturile învaţă un pas mai departe în planul divin — o RESTABILIRE pentru lume, care va fi realizată prin Biserica aleasă când ea va fi completă şi glorificată. „Turma mică”, învingătorii, sunt numai corpul „Seminţei”, în care sau prin care vor fi binecuvântate toate familiile pământului.Cei care pretind că Iehova încearcă de şase mii de ani să convertească lumea, nereuşind tot timpul, trebuie să găsească asemenea vederi greu de împăcat cu asigurarea Bibliei că toate scopurile lui Dumnezeu vor fi realizate şi că Cuvântul Lui nu se va întoarce la El fără rod, ci va prospera încele pentru care a fost trimis (Isaia 55:11). Faptul că lumea încă n-a fost convertită şi cunoştinţa de Domnul încă n-a umplut pământul este o dovadă că încă n-a fost trimis pentru această misiune. Aceasta ne aduce la cele două linii de gândire care de secole au despărţit pe creştini, şi anume, Alegerea şi Harul Liber. Faptul că ambele aceste doctrine, în ciuda opoziţiei lor aparente, au suport scriptural, nu va fi negat de nici unul care studiază Biblia. Acest fapt să ne ducă imediat la presupunerea că într-un fel ambele trebuie să fie adevărate; dar în nici un fel nu pot fi împăcate decât observând legea cerului, ordinea, şi „împărţind drept cuvântul adevărului” asupra acestui subiect. Această ordine, aşa cum este reprezentată în planul veacurilor, dacă este observată, ne va arăta clar că în timp ce în veacul prezent şi în veacurile trecute s-a desfăşurat o Alegere, pregătirea îndurătoare a lui Dumnezeu pentru lume în Veacul Milenar, spre a se deosebi, este numită Har Liber. Dacă se ţin minte trăsăturile distinctive ale epocilor şi dispensaţiilor schiţate într-un capitol anterior, şi dacă se examinează şi se stabileşte locul tuturor pasajelor legate de Alegere şi de Harul Liber, se va găsi că toate acelea care tratează despre Alegere se aplică la veacul prezent şi la veacurile trecute, în timp ce acelea care învaţă despre Harul Liber sunt deplin aplicabile la veacul viitor.După cum învaţă Biblia însă, Alegerea nu este constrângerea arbitrară sau fatalismul pe care de obicei îl cred şi-l învaţă apărătorii lui, ci o selecţie după potrivirea şi adaptabilitatea la scopul pe care Dumnezeu îl are în vedere, în perioada desemnată pentru acel scop.Doctrina Harului Liber, susţinută de arminianişti, este de asemenea o expunere a favorii abundente a lui Dumnezeu, mult mai măreaţă decât au învăţat vreodată cei mai serioşi apărători ai ei. Harul sau favoarea lui Dumnezeu în Cristos este întotdeauna liber, în sensul că este nemeritat; dar, de la căderea omului în păcat până în prezent, unele dintre favorurile lui Dumnezeu au fost restrânse la persoane, naţiuni şi clase speciale, în timp ce în veacul viitor toată lumea va fi invitată să se împărtăşească de favorurile oferite atunci, pe condiţiile aduse la cunoştinţa tuturor; şi oricine va vrea, va putea veni să bea gratuit din fântâna vieţii. Apocalipsa 22:17.Aruncând o privire în urmă, remarcăm selecţia sau alegerea lui Avraam şi a unora dintre urmaşii lui ca şi canale prin care trebuia să vină Sămânţa făgăduită, binecuvântătorul tuturor familiilor pământului (Galateni 3:29). Remarcăm de asemenea alegerea lui Israel dintre toate neamurile, ca fiind acela în care Dumnezeu a ilustrat tipic cum va fi realizată marea lucrare pentru lume — eliberarea lor din Egipt, Canaanul lor, legămintele lor, legile lor, jertfele lor pentru păcate, pentru ştergerea vinei şi pentru stropirea poporului, iar preoţimea lor pentru împlinirea tuturor acestora fiind o miniatură şi o reprezentare tipică a preoţimii şi a sacrificiilor adevărate pentru purificarea omenirii. Dumnezeu vorbind poporului a spus: „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Numai acest popor a fost recunoscut până când a venit Cristos; da, şi după aceea, pentru că misiunea Lui a fost limitată la ei şi n-a permis ucenicilor Săi să meargă la alţii — spunând când i-a trimis: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor”. De ce aşa Doamne? Pentru că, explică El, „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5, 6; 15:24). Tot timpul Şi l-a devotat lor, până la moarte, şi acolo a făcut prima Sa lucrare pentru omenire, prima manifestare a harului Său liber şi abundent în toate, care la „timpul potrivit” va fi cu adevărat o binecuvântare pentru toţi.Acest dar, cel mai măreţ al lui Dumnezeu, n-a fost limitat la o naţiune sau clasă. N-a fost numai pentru Israel, ci pentru toată lumea, deoarece Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi. Evrei 2:9.Şi acum, în Veacul Evanghelic, de asemenea este în vigoare un anumit fel de alegere. Unele părţi ale lumii sunt mai favorizate cu Evanghelia (care este liberă pentru toţi care o aud) decât altele. Aruncaţi o privire pe harta lumii şi vedeţi cât de mică este porţiunea luminată sau binecuvântată într-un grad apreciabil de Evanghelia lui Cristos. Comparaţi-vă pe voi înşivă, cu privilegiile şi cunoştinţa pe care o aveţi, cu milioanele din întunericul păgân de astăzi, care n-au auzit niciodată chemarea şi care, prin urmare, n-au fost chemaţi. Când compania chemată (să devină fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru, care şi-au asigurat chemarea şi alegerea) va fi completă, atunci planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii va fi doar la început.Numai când va fi aleasă, dezvoltată şi înălţată la putere, Sămânţa va zdrobi capul şarpelui. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre” (Romani 16:20; Geneza 3:15). Veacul Evanghelic pregăteşte pe fecioara curată, Biserica credincioasă, pentru Mirele care vine. Iar la sfârşitul veacului, când ea este „pregătită” (Apocalipsa 19:7), Mirele vine şi cele care sunt gata intră cu El la nuntă — al doilea Adam şi a doua Evă devin una, şi atunci începe lucrarea glorioasă de restabilire. În următoarea dispensaţie, cerurile noi şi pământul nou, Biserica nu va mai fi fecioara logodită, ci Mireasă; şi atunci „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apocalipsa 22:17.Veacul Evanghelic, departe de a încheia misiunea Bisericii, este numai o pregătire necesară pentru marea lucrare viitoare. Pentru această binecuvântare viitoare promisă, toată creaţia suspină şi suferă împreună durerile naşterii până acum, aşteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8:22, 19). Şi este un fapt binecuvântat că Harul Liber este prevăzut în planul Tatălui nostru în cea mai deplină măsură, ca posibilitatea binecuvântată a  veacului viitor nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi.Unii, care pot vedea ceva din binecuvântările care-şi au timpul la a doua venire şi care apreciază într-o măsură faptul că Domnul vine să acorde marea binecuvântare cumpărată prin moartea Sa, nu reuşesc să vadă această din urmă problemă, anume, că aceia din morminte sunt tot atât de implicaţi în acea domnie glorioasă a lui Mesia ca şi aceia care la timpul respectiv nu vor fi complet în robia stricăciunii — moartea. Dar, după cum este de sigur că Isus a murit pentru toţi, tot atât de sigur este că toţi trebuie să aibă binecuvântările şi posibilităţile pe care El le-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Deci, noi trebuie să aşteptăm în Veacul Milenar binecuvântări peste toţi cei din morminte, ca şi peste cei care nu sunt în morminte; şi în legătură cu aceasta vom găsi dovezi din belşug, uitându-ne mai departe în mărturia Domnului asupra acestui subiect. Datorită planului lui Dumnezeu de eliberare a lor, cei din morminte sunt numiţi „prizonieri ai speranţei”.Se estimează că de la crearea lui Adam, în cei şase mii de ani, au trăit pe pământ aproximativ o sută patruzeci şi trei miliarde de fiinţe umane. Chiar cea mai largă estimare care s-ar putea face raţional ar fi că dintre aceştia mai puţin de un miliard au fost sfinţi ai lui Dumnezeu. Această estimare largă ar lăsa imensa masă de o sută patruzeci şi două de miliarde (142.000.000.000) care au mers în moarte, fără credinţă şi fără speranţă însingurul nume dat sub ceruri sau printre oameni în care trebuie să fim mântuiţi. Într-adevăr, vasta majoritate a acestora niciodată n-au ştiut sau n-au auzit despre Isus şi nu puteau crede în Cel despre care nu auziseră.Ce s-a întâmplat, întrebăm noi, cu această mulţime vastă, despre care cifrele dau o idee cu totul necorespunzătoare? Care este şi care va fi starea lor? N-a făcut Dumnezeu nici o pregătire pentru aceştia, a căror stare şi împrejurări trebuie să le fi prevăzut? Sau a făcut El de la întemeierea lumii o pregătire nefericită şi fără milă, pentru chinul lor veşnic, fără speranţă, după cum pretind mulţi dintre copiii Lui? Ori are El totuşi în păstrare pentru ei, în înălţimile şi adâncimile, în lungimile şi lăţimile planului Său, o posibilitate ca toţi să vină la cunoştinţa acelui singur nume, şi, devenind ascultători de condiţii, să se bucure de viaţă veşnică?La aceste întrebări, pe care şi le pune fiecare creştin cugetător şi la care doreşte mult să vadă că i se răspunde realist şi în armonie cu caracterul lui Iehova, vin o mulţime de răspunsuri.Ateismul răspunde: Ei sunt morţi veşnic; nu există nici o viaţă de apoi; nu vor mai trăi niciodată.Calvinismul răspunde: N-au fost aleşi să fie mântuiţi. Dumnezeu i-a preorânduit şi i-a predestinat pentru a fi pierduţi — pentru a merge în iad — şi acum sunt acolo, zvârcolindu-se în agonie, unde vor rămâne veşnic, fără speranţă.Arminianismul răspunde: Credem că Dumnezeu scuză pe mulţi dintre ei pe seama ignoranţei. Cei care au făcut cum au ştiut mai bine pot fi siguri că vor face parte din „Biserica celor întâi-născuţi”, chiar dacă n-au auzit niciodată despre Isus.Cu această din urmă părere sunt de acord majoritatea creştinilor din toate denominaţiile (în ciuda crezurilor contrare ale unora), dintr-un sentiment că orice altă vedere ar fi de neîmpăcat cu dreptatea lui Dumnezeu. Dar sprijină oare Scripturile această din urmă vedere? Învaţă ele că ignoranţa este o bază de mântuire? Nu; singura bază de mântuire menţionată în Scripturi este credinţa în Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (Efeseni 2:8). Îndreptăţirea prin credinţă este principiul fundamental al întregului sistem al creştinismului. Când apostolii au fost întrebaţi, ce trebuie să fac să fiu mântuit? ei au răspuns, crede în Domnul Isus Cristos. „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele 4:12) şi „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit”. Romani 10:13.Dar Pavel argumentează că un om trebuie să audă Evanghelia înainte de a putea crede, spunând: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” Romani 10:14.Unii pretind că Pavel, când spune că „neamurile, care n-au lege . . . îşi sunt singuri lege”, învaţă că ignoranţa va mântui pe oameni (Romani 2:14). Ei deduc din aceasta că legea pe care le-o dă conştiinţa lor este suficientă să-i îndreptăţească. Dar asemenea persoane îl înţeleg greşit pe Pavel. El argumentează că întreaga lume este vinovată în faţa lui Dumnezeu (Romani 3:19); că neamurile, care n-au avut legea scrisă, au fostcondamnate, nu îndreptăţite, de lumina conştiinţei, care, fie că i-a scuzat, fie că i-a acuzat, a dovedit că le lipsea perfecţiunea şi erau nevrednici de viaţă, întocmai cum evreii, care aveau legea scrisă, au fost condamnaţi de ea; „căci prin lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20). Legea dată evreului i-a descoperit slăbiciunea şi a fost intenţionată să-i arate că era incapabil să se îndreptăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu; pentru că „nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui [Dumnezeu] prin faptele legii”. Pe evrei i-a condamnat legea scrisă, iar neamurile au avut destulă lumină a conştiinţei care să-i condamne; şi astfel orice gură este oprită de la a pretinde dreptul la viaţă şi toată lumea stă vinovată în faţa lui Dumnezeu.Amintindu-ne declaraţia lui Iacov (2:10), că oricine va ţine toată legea dar va încălca un singur punct este vinovat şi nu poate pretinde nici o binecuvântare promisă prin Legământul Legii, ne dăm seama că într-adevăr „Nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10). Şi astfel Scripturile închid toate uşile speranţei în afară de una, arătând că nici unul dintre condamnaţi nu este în stare să-şi asigure viaţa veşnică prin fapte meritorii şi că este la fel de inutil să se invoce ignoranţa ca bază a mântuirii. Ignoranţa nu poate îndreptăţi pe nimeni la răsplata credinţei şi supunerii.Mulţi creştini care nu sunt dispuşi să creadă că atât de multe milioane de prunci şi păgâni ignoranţi vor fi pierduţi pe vecie (care, aşa cum au fost ei învăţaţi, înseamnă să fie trimişi într-un loc de chin veşnic şi fără speranţă) insistă, neţinând seama de aceste declaraţii biblice, că Dumnezeu nu va condamna pe ignoranţi. Admirăm largheţea inimii lor şi aprecierea bunătăţii lui Dumnezeu, dar îi îndemnăm să nu fie prea grăbiţi în înlăturarea sau ignorarea declaraţiilor Bibliei. Dumnezeu are pentru toţi o binecuvântare, pe o cale mai bună decât prin ignoranţă.Dar acţionează ei în acord cu credinţa declarată? Nu; deşi pretind a crede că ignoranţii vor fi mântuiţi pe seama ignoranţei, ei continuă să trimită misionari la păgâni, cu preţul a mii de vieţi valoroase şi a unor sume enorme de bani. Dacă toţi, sau chiar numai jumătate din ei, ar fi mântuiţi prin ignoranţă, atunci realmente li se face un rău trimiţându-li-se misionari să-i înveţe despre Cristos, deoarece numai cam unul dintr-o mie crede când merg misionarii la ei. Dacă această idee ar fi corectă, ar fi mult mai bine să-i lase să rămână în ignoranţă, pentru că atunci o proporţie mai mare ar fi mântuiţi. Continuând aceeaşi linie de argumente, n-am putea noi oare cugeta că dacă Dumnezeu ar fi lăsat pe toţi oamenii în ignoranţă, ei ar fi fost cu toţiimântuiţi? Dacă ar fi aşa, venirea şi moartea lui Isus au fost inutile, propovăduirea şi suferinţele apostolilor şi sfinţilor au fost zadarnice, iar aşa-numita Evanghelie în loc să fie veste bună este o veste foarte rea. Trimiterea misionarilor la păgâni de către aceia care cred punctul de vedere calvinist sau fatalist despre alegere, că destinul veşnic al fiecărui individ a fost inalterabil fixat înainte de a fi existat, este şi mai absurdă şi iraţională.Dar Biblia, care este plină de spirit misionar, nu învaţă că sunt câteva căi de mântuire — o cale prin credinţă, alta prin fapte şi alta prin ignoranţă. Nici nu învaţă doctrina dezonorantă de Dumnezeu, a fatalismului. În timp ce arată că orice altă uşă a speranţei este închisă pentru neamul omenesc, ea deschide larg această singură uşă şi vesteşte că oricine vrea poate intra în viaţă; şi arată că toţi cei care nu văd sau nu apreciază acum privilegiul binecuvântat al intrării, la timpul cuvenit vor fi aduşi la cunoştinţă şi apreciere deplină. Singura cale prin care cineva din omenirea condamnată poate veni la Dumnezeu, şi toţi pot veni, este nu prin fapte meritorii, nici prin ignoranţă, ci prin credinţă în sângele scump al lui Cristos, care ridică păcatul lumii (1 Petru 1:19; Ioan 1:29). Aceasta este Evanghelia, vestea bună de mare bucurie, „care va fi pentru TOT POPORUL”.Să presupunem că acum privim la aceste lucruri întocmai cum ne spune Dumnezeu şi să lăsăm pentru El clarificarea caracterului Său. Să întrebăm ce s-a întâmplat cu cei o sută patruzeci şi două miliarde de oameni?Orice s-ar fi întâmplat cu ei, putem fi siguri că ei nu sunt acum într-o stare de suferinţă, deoarece Scripturile învaţă nu numai că Bisericii nu i se dă răsplată deplină şi completă până vine Cristos, când El va răsplăti pe fiecare (Matei 16:27), dar şi că atunci cei nedrepţi îşi vor primi pedeapsa. Oricare ar fi starea lor prezentă, ea nu poate fi deplina lor răsplată, deoarece Petru spune: „Domnul ştie să . . . păstreze pe cei nedrepţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9); şi aşa va face.Dar gândul că atât de mulţi dintre semenii noştri ar fi cândva pierduţi din lipsa cunoştinţei necesare mântuirii, ar fi cu adevărat trist pentru toţi cei care au o scânteie de iubire sau milă. Apoi, de asemenea, sunt numeroase scripturi care par a fi imposibil de armonizat cu acest gând. Să vedem: Considerând trecutul şi prezentul ca singurele posibilităţi, lăsând la o parte orice speranţă de restabilire în veacul viitor, cum să înţelegem declaraţiile: „Dumnezeu este dragoste” şi „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară” (1 Ioan 4:8, Ioan 3:16). N-ar părea oare că dacă aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea putea să fi făcut pregătiri nu numai ca acei credincioşi să fie mântuiţi, dar şi ca toţi să poată auzi pentru a crede?Iar când citim, „Adevărata Lumină era aceea care, venind în lume, luminează pe orice om” (Ioan 1:9), observaţia noastră zice: Nu este aşa; n-a luminat pe orice om; nu putem vedea că Domnul nostru a luminat pe aşa de mulţi din miliardele de pe pământ. Chiar şi în această zi comparativ luminată, milioane de păgâni nu dau nici o dovadă de aşa o iluminare, după cum n-au dat dovadă nici sodomiţii şi nici mulţi alţii din veacurile trecute.Citim că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea „pentru toţi” (Evrei 2:9). Dar, dacă a gustat moartea pentru cei o sută patruzeci şi trei de miliarde şi din vreo cauză jertfa aceasta devine folositoare numai pentru un miliard, n-a fost răscumpărarea comparativ un eşec? Şi în cazul acesta nu este declaraţia apostolului prea largă? Iarăşi când citim, „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru TOT POPORUL” (Luca 2:10), şi uitându-ne în jurul nostru vedem că vestea bună a fost numai pentru o „turmă mică”, nu pentru tot poporul, am fi obligaţi să ne întrebăm dacă îngerii n-au exagerat bunătatea şi generozitatea mesajului lor şi n-au supraapreciat importanţa lucrării care va fi realizată de Mesia pe care ei Îl vesteau.O altă declaraţie este: „Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2:5, 6). Răscumpărare pentru toţi? Atunci de ce să nu aibă toţi cei implicaţi un beneficiu din moartea lui Cristos? De ce să nu vină toţi la cunoştinţa adevărului ca să poată crede? Ce ascunse, ce discordante par aceste declaraţii, dacă n-avem o cheie; dar când găsim cheia planului lui Dumnezeu, toate aceste texte declară într-un glas: „Dumnezeu este dragoste”. Această cheie se găseşte în ultima parte a textului citat la urmă — „care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, să fie măturisit LA TIMPUL CUVENIT” (Noul Testament grec-englez, A. Marshall — n. e.). Dumnezeu are un timp cuvenit pentru orice. El putea să le fi dat această mărturie în timpul vieţii lor trecute, dar fiindcă n-a făcut-o, aceasta dovedeşte că timpul lor cuvenit trebuie să fie în viitor. Pentru cei care vor fi din Biserică, mireasa lui Cristos, şi vor avea parte de onorurile împărăţiei, „timpul cuvenit” al lor ca să audă este prezentul; şi oricine are acum urechi de auzit să audă şi să dea atenţie şi va fi binecuvântat în consecinţă. Deşi Isus a plătit răscumpărarea noastră înainte ca noi să ne naştem, pentru noi n-a fost „timpul cuvenit” să auzim despre ea mulţi ani după aceea, şi numai aprecierea ei ne-a adus responsabilitate, şi aceasta numai în măsura capacităţii şi aprecierii noastre. Acelaşi principiu se aplică la toţi: La timpul cuvenit al lui Dumnezeu ea va fi mărturisită tuturor şi toţi vor avea atunci posibilitatea să creadă şi să fie binecuvântaţi prin ea.Opinia predominantă este că moartea sfârşeşte toată încercarea; dar nu este nici o scriptură care învaţă aşa; şi toate cele de mai sus şi multe alte scripturi încă ar fi fără sens, sau mai rău, dacă moartea sfârşeşte orice speranţă pentru masele ignorante ale omenirii. Singura scriptură citată pentru a dovedi această vedere nutrită în general este: „Ori încotro ar cădea copacul . . . acolo rămâne” (Eclesiastul 11:3). Dacă aceasta are vreo legătură cu viitorul omului, ea arată că oricare ar fi starea lui când intră în mormânt, nici o schimbare n-are loc până când este ridicat afară din el. Şi aceasta este învăţătura uniformă a tuturor scripturilor legate de acest subiect, aşa cum se va arăta în capitolele următoare. Deoarece Dumnezeu nu-Şi propune să mântuiască pe oameni pe seama ignoranţei, ci „doreşte ca toţi oamenii să . . . vină la cunoştinţă de adevăr” (1 Timotei 2:4), şi deoarece masele omenirii au murit în ignoranţă, iar „în Locuinţa Morţilor . . . nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10), de aceea Dumnezeu a pregătit trezirea morţilor pentru a le da cunoştinţă, credinţă şi mântuire. Deci planul Lui este ca: „După cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui” — Biserica Evanghelică, Mireasa, corpul lui Cristos, întâi; după aceea, în timpul Veacului Milenar, toţi cei care vor deveni ai Lui în timpul acelei mii de ani de prezenţă (tradus greşit venire) a Sa, timpul cuvenit al Domnului pentru ca toţi să-L cunoască, de la cel mai mic până la cel mai mare. 1 Corinteni 15:22.După cum moartea a venit prin primul Adam, tot aşa viaţa vine prin Cristos, al doilea Adam. Tot ce a pierdut omenirea fiind în primul Adam, va fi redat celor care cred în al doilea Adam. Când vor fi treziţi, având avantajul experienţei cu răul, care lui Adam i-a lipsit, cei care cu recunoştinţă vor accepta răscumpărarea ca dar al lui Dumnezeu vor putea continua să trăiască veşnic, pe condiţia originară de ascultare. Sub domnia dreaptă a Prinţului Păcii se va cere ascultare perfectă şi se va da capacitate perfectă de ascultare. Iată mântuirea oferită lumii.Să analizăm acum un alt text, care, cu excepţia universaliştilor, este în general ignorat; pentru că, deşi nu suntem universalişti, pretindem dreptul de a folosi, a crede şi a ne bucura de fiecare mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu. El spune: „Nădăjduim în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorultuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi” (1 Timotei 4:10). Dumnezeu va mântui pe toţi oamenii, dar nu va mântui în special („în chip desăvârşit”) pe nimeni, decât pe cei care vin la El prin Cristos. Mântuirea arbitrară dată de Dumnezeu tuturor oamenilor nu este aşa încât să vină în conflict cu libertatea lor de voinţă sau cu libertatea lor de alegere, să le dea viaţă împotriva voinţei lor: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea . . . Alegedeci viaţa ca să trăieşti”Simeon a pus în contrast aceste două mântuiri, spunând: „Ochii mei au văzut mântuirea Ta . . . lumina care să descopere neamurile şi slava poporului Tău Israel” [israeliţilor adevăraţi]. Aceasta este în armonie cu declaraţia apostolului că Isus Cristos, Mijlocitorul, S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, fapt care va fi mărturisit tuturor LA TIMPUL CUVENIT. Aceasta este ceea ce va ajunge la toţi oamenii, indiferent de credinţă sau voinţă din partea lor. Această veste bunăa unui Mântuitor va fi pentru tot poporul (Luca 2:10, 11), dar mântuirea deosebită din păcat şi moarte va veni numai pentru poporul Lui (Matei 1:21) — cei care cred în El — deoarece citim că mânia lui Dumnezeu continuă să rămână peste cel necredincios. Ioan 3:36.Vedem, prin urmare, că mântuirea generală care va veni pentru fiecare persoană constă în lumina de la adevărata lumină şi în posibilitatea de a alege viaţa; şi deoarece marea majoritate a omenirii sunt în mormânt, va fi necesar să fie aduşi afară pentru a li se mărturisi vestea bună a unui Mântuitor; vedem de asemenea că mântuirea deosebită de care se bucură acum în speranţă credincioşii (Romani 8:24) şi a cărei realitate de asemenea va fi descoperită în Veacul Milenar celor care vor crede „în ziua aceea”, este o deplină eliberare din robia păcatului şi din stricăciunea morţii, la libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Dar ajungerea la toate aceste binecuvântări va depinde de acordul din inimă cu legile Împărăţiei lui Cristos — rapiditatea ajungerii la perfecţiune indicând gradul de iubire pentru Rege şi pentru legea Lui de iubire. Dacă vreunii, luminaţi de Adevăr, aduşi la o cunoştinţă a iubirii lui Dumnezeu şi restabiliţi (fie real, fie socotit) la perfecţiune umană, devin „fricoşi”, şi „dau înapoi” (Evrei 10:38, 39), ei împreună cu cei necredincioşi (Apocalipsa 21:8) vor fi nimiciţi dintre oameni (Faptele 3:23). Aceasta este moartea a doua.Vedem astfel că toate textele până acum dificile sunt explicate prin declaraţia „să fie măturisit la timpul cuvenit”. La timpul cuvenit acea lumină adevărată va  lumina pe fiecare om care a venit în lume. La timpul cuvenit ea va fi „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Aceste scripturi nu se pot folosi în nici un alt mod fără a le denatura. Pavel duce cu expresivitate la bun sfârşit această linie de argumentare în Romani 5:18, 19. El argumentează că, după cum din cauza călcării de lege a lui Adam toţi oamenii au fost condamnaţi la moarte, tot aşa, dreptatea lui Cristos şi ascultarea chiar până la moarte au devenit o bază de îndreptăţire; şi că, după cum toţi au pierdut viaţa în primul Adam, tot aşa, neţinând seama de lipsurile personale, toţi pot primi viaţă acceptând pe al doilea Adam.Petru ne spune că despre această restabilire s-a vorbit prin gura tuturor sfinţilor profeţi (Faptele 3:19-21). Toţi învaţă despre ea. Ezechiel spune despre valea oaselor uscate: „Oasele acestea sunt întreaga casă a lui Israel”. Şi Dumnezeu îi spune lui Israel: „«Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când . . . voi pune Duhul Meu în voi . . . şi vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră şi veţi şti că Eu, DOMNUL, am vorbit şi am şi făcut», zice DOMNUL!” Ezechiel 37:11-14.Cu aceasta sunt în acord cuvintele lui Pavel (Romani 11:25, 26): „Orbire în parte s-a întâmplat lui Israel, până va intra plinătatea neamurilor [compania aleasă, mireasa lui Cristos]. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Noul Testament grec-englez, A. Marshall — n. e.), sau adus înapoi din starea lor de respingere, pentru că „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (versetul 2). Ei au fost respinşi din favoarea Lui în timp ce se alegea mireasa lui Cristos, dar vor fi restabiliţi când acea lucrare va fi realizată (versetele 28-33). Profeţiile sunt pline de declaraţii despre felul în care Dumnezeu îi va sădi iarăşi şi nu vor mai fi smulşi. „Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: . . . «Îi voi privi cu un ochi binevoitor şi-i voi aduce înapoi în ţara aceasta: Îi voi aşeza şi nu-i voi mai nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge. Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor»” (Ieremia 24:5-7; 31:28; 32:40-42; 33:6-16). Acestea nu se pot referi numai la restabilirile din fostele robii în Babilon, Siria etc., pentru că de atunci au mai fost smulşi.Mai departe, zice Domnul: „În zilele acelea nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri] va muri pentru nelegiuirea lui” (Ieremia 31:29, 30). Nu acesta este cazul acum. Nu pentru păcatul lui moare acum fiecare, ci pentru păcatul lui Adam — „toţi mor în Adam”. El a mâncat agurida păcatului şi părinţii noştri au continuat s-o mănânce, atrăgând în continuare boala şi suferinţa asupra copiilor lor, grăbind astfel pedeapsa, moartea. Ziua în care „fiecare [care va muri] va muri” numai „pentru nelegiuirea lui”, este ziua Milenară sau a Restabilirii.Deşi multe din profeţiile şi făgăduinţele de binecuvântare viitoare par să se aplice numai la Israel, nu trebuie să se uite că ei au fost un popor tipic, şi deci făgăduinţele făcute lor, deşi uneori au o aplicare specială la ei, în general au şi o aplicare mai largă, la toată omenirea, pentru care această naţiune a fost un tip. În timp ce Israel ca naţiune a fost tipic pentru lumea întreagă, preoţimea lui a fost tipică pentru „turma mică” aleasă, capul şi corpul lui Cristos, „Preoţimea Împărătească”; iar jertfele, curăţirile şi ispăşirile făcute pentru Israel au fost tipuri pentru „jertfele mai bune”, curăţirile mai depline şi ispăşirea adevărată „pentru păcatele întregii lumi”, din care ei sunt o parte.Şi nu numai atât, dar Dumnezeu menţionează pe nume şi alte neamuri, promiţându-le restabilirea. Ca o ilustraţie remarcabilă menţionăm pe sodomiţi. Desigur, dacă vom găsi că restabilirea sodomiţilor este clar arătată, ne putem simţi satisfăcuţi de adevărul acestei glorioase doctrine a Restabilirii pentru toată omenirea, despre care s-a vorbit prin gura tuturor sfinţilor profeţi. Şi de ce să nu aibă şi sodomiţii o posibilitate de a ajunge la perfecţiune şi viaţă veşnică, precum are Israel sau oricare dintre noi? Este adevărat, ei n-au fost neprihăniţi, dar nici Israel n-a fost şi nici noi care auzim acum Evanghelia n-am fost. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”, fără dreptatea atribuită a lui Cristos, care a murit pentru toţi. Propriile cuvinte ale Domnului nostru ne spun că deşi Dumnezeu a făcut să plouă foc din cer şi i-a nimicit pe toţi din cauza răutăţii lor, totuşi sodomiţii n-au fost atât de mari păcătoşi în ochii Lui, cum au fost evreii care au avut mai multă cunoştinţă (Geneza 19:24; Luca 17:29). El le-a spus evreilor din Capernaum: „Dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi”. Matei 11:23.Astfel Domnul nostru învaţă că sodomiţii n-au avut o posibilitate deplină; şi El le garantează o astfel de posibilitate când adaugă (versetul 24): „De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine”. Caracterul zilei de judecată şi lucrarea ei vor fi arătate în paginile următoare. Aici atragem doar atenţia asupra faptului că va fi un timp suportabil pentru Capernaum şi încă mai suportabil pentru Sodoma, deoarece, deşi nici una nu avusese încă nici deplină cunoştinţă, nici toate binecuvântările intenţionate să vină prin „sămânţă”, totuşi Capernaumul a păcătuit împotriva luminii mai mari.Şi dacă israeliţii şi Capernaumul vor fi avuţi în vedere şi vor fi binecuvântaţi sub „Noul Legământ”, pecetluit cu sângele lui Isus, de ce să nu fie şi sodomiţii binecuvântaţi printre „toate familiile pământului”? Cu siguranţă că vor fi. Şi să nu se uite că deoarece Dumnezeu „a plouat foc . . . din cer şii-a distrus pe toţi” cu multe secole înaintea zilelor lui Isus, când se vorbeşte despre restabilirea lor, aceasta implică trezirea lor, venirea lor din mormânt.Să examinăm acum profeţia din Ezechiel 16:48-63. S-o citim cu grijă. Aici Dumnezeu vorbeşte despre Israel şi îl compară cu vecina lui, Samaria, şi de asemenea cu sodomiţii despre care spune: „Le-am nimicit când am văzut că este potrivit” (Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.). Nici Isus şi nici profeţii nu oferă vreo explicaţie a inegalităţii aparente a procedurii lui Dumnezeu, nimicind Sodoma şi permiţând altora mai vinovate decât Sodoma să treacă nepedepsite. Toate acestea se vor clarifica atunci când, „la timpul cuvenit”, marile Lui scopuri se vor manifesta. Profetul declară simplu că Dumnezeu a văzut „că este potrivit” să facă aşa, iar Isus adaugă că va fi mai suportabil pentru ele în ziua judecăţii, decât pentru altele mai vinovate. Dar, presupunând că moartea sfârşeşte toată încercarea şi că după aceea nimeni nu mai poate avea posibilitatea să vină la cunoştinţa adevărului şi să i se supună, putem foarte bine întreba: De ce a văzut Dumnezeu că este potrivit să nimicească aceste popoare, fără să le dea o şansă de mântuire prin cunoaşterea singurului nume prin care pot fi mântuite? Răspunsul este: Fiindcă n-a fost încă timpul lor cuvenit. La „timpul cuvenit” vor fi treziţi din moarte şi aduşi la o cunoştinţă a adevărului şi astfel vor fi binecuvântaţi împreună cu toate familiile pământului, prin „Sămânţa” făgăduită. Atunci ei vor fi în încercare de viaţă veşnică.Cu această gândire, şi nu cu altele, putem înţelege purtarea Dumnezeului iubirii faţă de acei amaleciţi şi faţă de alte neamuri, pe care nu numai că i-a permis lui Israel, dar i-a şi poruncit să le nimicească, spunând: „Du-te acum, loveşte pe Amalec şi distruge în întregime tot ce-i al lui; să nu-i cruţi şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, boii şi oile, cămilele şi măgarii” (1 Samuel 15:3). Această nimicire a vieţii, aparent fără milă, pare de neîmpăcat cu caracterul de iubire atribuit lui Dumnezeu şi cu învăţătura lui Isus, „iubiţi pe vrăjmaşii voştri” etc., până când ajungem să recunoaştem ordinea sistematică a planului lui Dumnezeu, „timpul cuvenit” pentru realizarea fiecărei trăsături a lui şi faptul că fiecare membru al rasei umane are un loc în el.Acum putem vedea că acei amaleciţi, sodomiţi şi alţii au fost prezentaţi ca exemple ale indignării drepte a lui Dumnezeu şi a hotărârii Lui ca în final să nimicească completamente pe răufăcători: exemple care vor servi nu numai pentru alţii, ci şi pentru ei înşişi, când va veni ziua lor de judecată sau de încercare. Popoarele acelea puteau, precum au murit în felul acela, să moară de boală şi ciumă. Puţin a contat pentru ele, deoarece învăţau numai să cunoască răul, pentru ca atunci când vor fi în încercare, la timpul cuvenit, să poată învăţa dreptatea şi să fie în stare să facă o deosebire şi să aleagă binele ca să aibă viaţă.Dar să examinăm mai departe profeţia. După ce compară pe Israel cu Sodoma şi Samaria şi-l declară pe Israel cel mai condamnabil (Ezechiel 16:48-54), Domnul spune: „Voi aduce înapoi pe captivii lor, pe captivii Sodomei şi ai fiicelor ei, pe captivii Samariei şi ai fiicelor ei, şi pe captivii tăi în mijlocul lor”. Captivii la care se referă nu pot fi alţii decât captivii lor în moarte, deoarece cei menţionaţi erau atunci morţi. În moarte toţi sunt captivi; şi Cristos vine să deschidă uşile mormântului şi să pună pe captivi în libertate (Isaia 61:1; Zaharia 9:11). În versetul 55 aceasta este numită „întoarcerea la starea lor de mai înainte” — o restabilire.Unii, destul de dispuşi să accepte mila lui Dumnezeu prin Cristos în iertarea propriilor lor păcate şi slăbiciuni sub mai mare lumină şi cunoştinţă, nu pot concepe că aceeaşi favoare se aplică şi la alţii sub Noul Legământ, deşi par să admită declaraţia apostolului că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare. Unii dintre aceştia sugerează că în această profeţie Domnul trebuie să fi vorbit ironic evreilor, dând de înţeles că ar fi tot atât de dispus să-i aducă înapoi şi pe sodomiţi ca şi pe ei, dar nu avea nici o intenţie de a restabili pe nici unii. Dar să vedem cum sunt versetele următoare în acord cu această idee. Domnul spune: „«Dar Îmi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu tine în timpul tinereţii tale şi voi face cu tine un legământ veşnic. Atunci îţi vei aduce aminte de căile tale şi te vei ruşina, când vei primi la tine pe surorile tale . . . Şi Eu voi stabili legământul Meu cu tine şi vei şti că Eu sunt DOMNUL, ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să te ruşinezi şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut», ZICE STĂPÂNUL DOMNUL”. Când o făgăduinţă este semnată astfel de Marele Iehova, toţi cei care şi-au imprimat pe sigiliul lor că Dumnezeu este adevărat, se pot bucura cu încredere în siguranţa ei, în special cei care îşi dau seama că aceste binecuvântări ale Noului Legământ au fost confirmate de Dumnezeu în Cristos, al cărui sânge preţios va pecetlui legământul.La aceasta Pavel îşi adaugă mărturia, zicând: „Şi în felul acesta tot Israelul [vii şi morţi] va fi mântuit [vindecat de orbire], după cum este scris: «Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele». . . Ei sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Romani 11:26-29.Nu trebuie să ne mirăm că evreii, sodomiţii, samaritenii şi toată omenirea va fi ruşinată şi încurcată când Dumnezeu, „la timpul cuvenit” al Său, va arăta bogăţiile favorii Sale. Da, mulţi dintre aceia care sunt acum copii ai lui Dumnezeu se vor simţi încurcaţi şi vor fi uimiţi când vor vedea cumDumnezeu a iubit atât de mult LUMEA şi cu cât mai presus au fost gândurile şi planurile Lui decât ale lor.Creştinii în general cred că toate binecuvântările lui Dumnezeu sunt numai pentru Biserica aleasă, dar acum noi începem să vedem că planul lui Dumnezeu este mai larg decât presupuseserăm, şi că, deşi a dat Bisericii „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”, El a făcut pregătiri generoase şi pentru  lume, pe care aşa a iubit-o încât a răscumpărat-o. Evreii au făcut o greşeală foarte asemănătoare presupunând că toate făgăduinţele lui Dumnezeu erau către ei şi numai pentru ei, dar când a venit „timpul cuvenit” şi au fost favorizate neamurile, rămăşiţa din Israel, ale căror inimi erau destul de largi pentru a se bucura de această dovadă mai largă a harului lui Dumnezeu, s-au împărtăşit de această favoare crescută, în timp ce restul au fost orbiţi de prejudecată şi tradiţie omenească. Cei din Biserică, văzând lumina zorilor Veacului Milenar cu avantajele ei îndurătoare pentru toată lumea, să fie atenţi ca nu cumva să se găsească în opoziţie cu lumina care avansează şi astfel pentru un timp să fie orbiţi în privinţa gloriei şi binecuvântărilor ei.Cât de diferit este acest plan glorios al lui Dumnezeu, de alegere acum a unor puţini pentru binecuvântarea mai târziu a celor mulţi, faţă de deformările acestor adevăruri, aşa cum sunt reprezentate prin cele două vederi care se opun — calvinismul şi arminianismul. Cea dintâi nu numai că neagă doctrina biblică a Harului Liber, dar şi deformează mizerabil doctrina glorioasă a Alegerii; cea de-a doua neagă doctrina Alegerii şi nu reuşeşte să înţeleagă binecuvântata plinătate a Harului Liber al lui Dumnezeu.Calvinismul spune: Dumnezeu este atotînţelept; El a ştiut sfârşitul de la început; şi cum toate scopurile Lui vor fi împlinite, El niciodată n-ar fi putut intenţiona să mântuiască decât puţini, Biserica. Pe aceştia i-a ales şi i-a predestinat să fie veşnic mântuiţi; toţi ceilalţi au fost la fel predestinaţi şi aleşi să meargă în chin veşnic; pentru că aşa zice „DOMNUL, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie”. (Cornilescu)Această vedere îşi are părţile ei bune. Ea recunoaşte atotştiinţa lui Dumnezeu. Acesta ar fi idealul nostru despre un Dumnezeu mare, dacă n-ar lipsi cele două calităţi esenţiale ale măririi, anume, iubirea şi dreptatea, nici una din ele nefiind exemplificată în aducerea pe lume a o sută patruzeci şi două miliarde de creaturi sortite torturii veşnice înainte de a  se fi născut şi luate în derâdere cu declaraţiile Sale de iubire. Deoarece Dumnezeu este iubire şi temelia tronului Său este dreptatea, caracterul Lui nu poate fi aşa.Arminianismul spune: Da, Dumnezeu este iubire; şi în aducerea omenirii în lume n-a vrut să-i facă nici un rău — numai bine. Dar Satan a reuşit să ispitească prima pereche şi astfel a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. Şi de atunci Dumnezeu a făcut tot ce a putut pentru a elibera pe om de vrăjmaşul lui, chiar până acolo încât Şi-a dat Fiul. Şi deşi acum, după şase mii de ani, Evanghelia a ajuns numai la o foarte mică proporţie din omenire, totuşi noi sperăm şi avem încredere că în încă şase mii de ani, prin energia şi liberalismul bisericii, Dumnezeu într-atât va remedia răul introdus prin Satan, încât cei care vor trăi atunci să poată cel puţin să-I cunoască iubirea şi să aibă posibilitatea să creadă şi să fie mântuiţi.În timp ce această vedere Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă plină de intenţii iubitoare şi binevoitoare faţă de creaturile Sale, ea implică faptul că Lui îi lipseşte capacitatea şi preştiinţa adecvată pentru realizarea planurilor Sale binevoitoare: că este deficitar în înţelepciune şi putere. Din această vedere s-ar părea că în timp ce Dumnezeu era angajat în aranjarea şi plănuirea binelui copiilor Săi nou-creaţi, Satan s-a strecurat şi printr-o lovitură de maestru a răsturnat în aşa măsură toate planurile lui Dumnezeu, încât, chiar epuizându-Şi toată puterea, El trebuie să consume douăsprezece mii de ani pentru a reinstaura dreptatea, chiar până la aşa grad încât restul omenirii care va trăi atunci să aibă posibilitatea să aleagă tot aşa de prompt binele ca şi răul. Dar cei o sută patruzeci şi două miliarde de oamenii din cei şase mii de ani trecuţi şi cei încă pe atâţia din cei următori, potrivit acestei vederi, sunt pierduţi pentru toată veşnicia, în ciuda iubirii lui Dumnezeu pentru ei, fiindcă Satan a intervenit în planurile Lui. În acest fel Satan ar lua mii de oameni în chinul veşnic, la unul pe care Dumnezeu îl mântuieşte pentru glorie.Această vedere, desigur, exaltă ideile oamenilor despre înţelepciunea şi puterea lui Satan şi coboară aprecierea faţă de aceste atribute ale lui Dumnezeu, despre care psalmistul, dimpotrivă, declară că El „a zis şi s-a făcut; a poruncit şi a luat fiinţă”. Dar nu; Dumnezeu n-a fost nici surprins, nici depăşit de adversar; şi Satan n-a împiedicat în nici o măsură planurile Lui. Dumnezeu este şi a fost întotdeauna perfect stăpân pe situaţie, şi la sfârşit se va vedea că totul a lucrat împreună pentru împlinirea scopurilor Sale.În timp ce doctrinele alegerii şi harului liber, aşa cum sunt învăţate de calvinism şi arminianism, n-ar putea fi niciodată armonizate una cu alta, cu logica sau cu Biblia, totuşi, aceste două glorioase doctrine biblice sunt perfect armonioase şi frumoase, văzute din punctul de vedere al planului veacurilor.Deci, văzând că atât de multe din trăsăturile mari şi glorioase ale planului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului din păcat şi moarte sunt în viitor, şi că a doua venire a Domnului nostru Isus este primul pas intenţionat pentru realizarea acestor binecuvântări de mult promise şi de mult aşteptate, să nu dorim noi oare timpul celei de-a doua veniri a Lui încă mai serios decât au aşteptat şi au dorit evreii mai puţin informaţi prima venire? Văzând că timpul răului, nedreptăţii şi morţii trebuie să se sfârşească prin domnia puterii pe care El o va exercita atunci, şi că dreptatea, adevărul şi pacea vor fi universale, cine nu s-ar bucura să vadă ziua Lui? Şi cine, suferind acum cu Cristos, inspirat de făgăduinţa scumpă că „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”, nu-şi va ridica sus capul şi nu se va bucura de orice dovadă a apropierii Învăţătorului, ştiind în acest fel că eliberarea noastră şi glorificarea noastră cu El se apropie? Desigur că toţi care sunt în simpatie cu misiunea Lui de binecuvântare şi cu spiritul Lui de iubire vor saluta fiecare dovadă a venirii Lui, ca fiind apropierea „marii bucurii” care va fi „pentru tot poporul”.
„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”
„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”Coloseni 1:26În timp ce omenirea era sub disciplina răului şi incapabilă să-i înţeleagă necesitatea, Dumnezeu Şi-a exprimat în mod repetat scopul de a o restabili şi a o binecuvânta printr-un viitor eliberator. Dar cine va fi acel eliberator, a fost o taină timp de patru mii de ani, şi ea a început să se descopere clar numai după învierea lui Cristos, la începutul Veacului Creştin sau Evanghelic.Privind în urmă la timpul când primii noştri părinţi au pierdut viaţa şi fericirea edenică, îi vedem plini de tristeţe sub pedeapsa justă a păcatului şi fără nici o altă rază de speranţă, în afara celei scoase din declaraţia nedesluşită că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Deşi pentru noi aceasta este plină de semnificaţii în lumina evenimentelor ulterioare, pentru ei n-a fost decât o lumină slabă şi pâlpâitoare. Aproape două mii de ani s-au scurs fără nici o dovadă de împlinire.După aproape două mii de ani, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi i-a promis că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile pământului. Aceasta părea ca şi cum Dumnezeu ţinea încă la scopul Său exprimat anterior, iar acum era gata să-l împlinească. Timpul zbura mai departe; ţara făgăduită a Canaanului încă nu era în posesia lui; ei încă ((A78)) nu aveau urmaşi, iar Avraam şi Sara îmbătrâneau. Avraam s-a gândit că trebuie să-L ajute pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa; astfel s-a născut Ismael. Dar ajutorul lui n-a fost necesar, pentru că la timpul cuvenit s-a născut Isaac, copilul speranţei şi făgăduinţei. Atunci părea că făgăduitul conducător şi binecuvântător al neamurilor venise. Dar nu; anii treceau şi aparent făgăduinţa lui Dumnezeu eşuase, deoarece Isaac a murit şi moştenitorul său, Iacov, de asemenea. Însă credinţa unora puţini se ţinea încă ferm de făgăduinţă şi era susţinută de Dumnezeu; deoarece „legământul pe care l-a făcut cu Avraam” a fost asigurat de Dumnezeu prin „jurământul Său lui Isaac”, pe care „l-a aşezat ca o lege pentru Iacov, un legământ veşnic pentru Israel”. 1 Cronici 16:16, 17.La moartea lui Iacov, când descendenţii lui au fost pentru prima dată numiţi CELE DOUĂSPREZECE SEMINŢII ALE LUI ISRAEL şi recunoscuţi de Dumnezeu ca un „popor . . . ales” (Geneza 49:28; Deuteronomul 26:5), aşteptarea că acest popor ca întreg, ca sămânţă făgăduită a lui Avraam, va poseda Canaanul, va domni şi va binecuvânta lumea, părea să fie aproape de realizare; pentru că deja sub favoarea Egiptului ei deveneau o naţiune puternică. Dar speranţa aproape s-a spulberat şi făgăduinţa aproape s-a uitat când egiptenii, câştigând control asupra lor, i-au ţinut ca sclavi o perioadă lungă.Făgăduinţele lui Dumnezeu erau cu adevărat învăluite în mister şi căile Lui păreau că nu se pot descoperi. Totuşi, la timpul cuvenit a venit Moise, un mare eliberator prin a cărui mână Dumnezeu i-a scos din robie, făcând mari minuni pentru ei. Acest mare eliberator a murit înainte de a intra în Canaan; dar ca purtător de cuvânt al Domnului el a declarat: „DOMNUL Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine” (Deuteronomul 18:15; Faptele 3:22). Aceasta a permis o pătrundere mai adâncă în planul lui Dumnezeu, arătând ((A79)) nu numai că naţiunea lor ca întreg va fi într-un fel asociată cu lucrarea viitoare de conducere şi binecuvântare, dar şi că acela care va fi ales dintre ei va conduce la victorie şi la împlinirea făgăduinţei. Apoi Iosua, al cărui nume înseamnă eliberator sau mântuitor, a devenit conducătorul lor şi sub el au câştigat mari victorii şi au intrat de fapt în ţara făgăduită prin legământ. Atunci părea sigur că adevăratul conducător venise şi că făgăduinţa era pe cale să-şi aibă complet împlinirea.Dar Iosua a murit şi ei n-au mai avansat ca naţiune până când David şi apoi Solomon le-au fost daţi ca regi. Atunci au ajuns la însăşi culmea gloriei lor; dar curând, în loc să-şi vadă făgăduinţa realizată, au fost privaţi de putere şi au devenit tributari altor neamuri. Totuşi, unii s-au ţinut strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu şi au căutat încă pe marele eliberator pentru care Moise, Iosua, David şi Solomon au fost numai tipuri.Cam pe timpul când S-a născut Isus toţi oamenii erau în aşteptarea lui Mesia, viitorul rege al lui Israel şi prin Israel al lumii. Dar speranţa lui Israel, legată de gloria şi onoarea viitorului lor rege, aşa cum era inspirată din tipurile şi profeţiile despre mărirea şi puterea lui, i-a făcut să le scape din vedere o altă grupă de tipuri şi profeţii, care arătau că era necesară o lucrare de suferinţă şi moarte ca răscumpărare pentru păcătoşi, înainte ca binecuvântările să poată veni. Aceasta a fost prefigurată prin Paşti înainte de a fi eliberaţi din Egipt, prin sacrificarea animalelor la darea Legământului Legii (Evrei 9:11-20; 10:8-18) şi prin jertfele de ispăşire făcute de către preoţime an de an, în mod continuu. De asemenea le-a scăpat din vedere declaraţia profeţilor care „au vestit mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11). Deci, când Isus a venit ca jertfă, ei nu L-au recunoscut; n-au cunoscut vremea cercetării lor (Luca 19:44). Chiar şi urmaşii Lui cei mai apropiaţi au fost teribil ((A80)) de dezorientaţi când a murit Isus, şi ei cu tristeţe au spus: „Noi nădăjduiam că EL este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21). După cum se vede, încrederea lor în El fusese greşit plasată. Ei n-au putut vedea că moartea conducătorului lor era o garanţie pentru Noul Legământ sub care urmau să vină binecuvântările, o îndeplinire parţială a legământului făgăduinţei. Totuşi, când au aflat că înviase din mormânt, speranţele lor veştejite au început să reînvie (1 Petru 1:3), şi când era pe cale să-i părăsească au întrebat în legătură cu speranţa lor de mult nutrită şi mereu amânată, spunând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Faptul că speranţele lor erau în principal corecte, chiar dacă nu puteau cunoaşte timpul când vor fi împlinite, este evident din răspunsul Domnului nostru: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Faptele 1:6-7.Ce întorsătură a luat acum planul lui Dumnezeu? trebuie să fi fost întrebarea ucenicilor când Isus S-a înălţat la cer; fiindcă trebuie să ne amintim că învăţăturile Domnului nostru referitoare la Împărăţie au fost în principal în pilde şi cuvinte misterioase. El le spusese: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. „Vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 16:12, 13; 14:26). Aşa că ei n-au putut înţelege înainte de a veni binecuvântarea de la Cincizecime.Chiar şi atunci, a trecut un anumit timp până au căpătat o înţelegere clară, deplină, a lucrării care se făcea şi a legăturii ei cu legământul originar (Faptele 11:9; Galateni 2:2, 12, 14). Totuşi, s-ar părea că ei au fost folosiţi ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu chiar înainte de a înţelege deplin şi clar, şi cuvintele lor inspirate au fost probabil expresii ale adevărului mai clare şi mai adânci ((A81)) decât ei înşişi înţelegeau pe deplin. De exemplu, citiţi discursul lui Iacov în care spune: „Simon a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său[o mireasă]. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: «După aceea [după ce s-a luat dintre neamuri acest popor], Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul [domnia pământească] cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa»”. Faptele 15:14-16.Iacov a început să citească în providenţa lui Dumnezeu, în trimiterea Evangheliei prin Petru la primul convertit dintre neamuri şi prin Pavel la neamuri în general, că în timpul acestui veac cei care credeau, evrei şi neamuri, urmau să fie la fel favorizaţi. Atunci el a căutat profeţiile şi aşa a găsit scris; şi că după ce lucrarea acestui Veac Evanghelic se va completa, se vor împlini făgăduinţele pentru Israelul natural. Treptat marea taină, atât de multă vreme ascunsă, a început să fie înţeleasă de puţini — de sfinţi, „prietenii” speciali ai lui Dumnezeu.Pavel declară (Coloseni 1:27) că această taină ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi, este„Hristos în voi, nădejdea slavei”.Aceasta este marea taină a lui Dumnezeu, care a fost ascunsă de toţi în veacurile trecute şi este încă ascunsă de toţi, în afară de o clasă specială — sfinţii, sau credincioşii consacraţi. Dar ce înseamnă „Hristos în voi?” Am învăţat că Isus a fost uns cu Spiritul sfânt (Faptele 10:38) şi astfel recunoaştem că El este Cristosul — Unsul — deoarece cuvântul Cristos înseamnă uns.Şi apostolul Ioan spune că ungerea pe care noi (credincioşii consacraţi) am primit-o rămâne în noi (1 Ioan 2:27). Astfel sfinţii acestui Veac Evanghelic sunt o companie unsă — unşi să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu (2 Corinteni 1:21; 1 Petru 2:9); şi ((A82)) împreună cu Isus, căpetenia şi Domnul lor, constituie Unsul lui Iehova — Cristosul.În armonie cu această învăţătură a lui Ioan, că şi noi suntem unşi, Pavel ne asigură că această taină, ţinută ascunsă în veacurile trecute dar descoperită acum sfinţilor, este că Cristosul (Unsul) „nu este un singur membru, ci mai mulţi”, întocmai cum corpul uman este unul şi are multe membre; dar, după cum toate membrele corpului, deşi multe, sunt un corp, tot aşa este şi Unsul — Cristosul (1 Corinteni 12:12-28). Isus este uns să fie Capul sau Domnul Bisericii, care este corpul Său (sau mireasa Sa, după cum este arătat într-o altă ilustraţie — Efeseni 5:25-30); şi împreună constituie „Sămânţa” făgăduită — Marele Eliberator: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei”. Galateni 3:29.Plin de grijă apostolul pune Biserica în gardă împotriva oricărei presupuse pretenţii, spunând despre Isus că Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui”, „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc” (Efeseni 1:22; Coloseni 1:18). Totuşi, prin ilustraţia corpului omenesc el arată frumos şi convingător legătura noastră intimă. Isus de asemenea ne-a învăţat aceeaşi unitate, spunând: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele”. Ioan 15:5.Unitatea noastră cu Domnul Isus, ca membri ai Cristosului, ai companiei unse, este bine ilustrată prin figura piramidei.Piatra din vârf este ea însăşi o piramidă perfectă. Sub ea se pot zidi alte pietre, şi, dacă sunt în armonie cu toate trăsăturile caracteristice ale pietrei din vârf, întreaga masă va fi o piramidă perfectă. Cât de frumos ilustrează aceasta poziţia noastră ca membri ai „Seminţei” — „Hristosul”. Îmbinaţi şi perfect în armonie cu Capul nostru, noi, ca pietre vii, suntem perfecţi; despărţiţi de El nu suntem nimic. ((A83))http://acsib.com/images/pyram83.jpg

Isus cel perfect a fost mult înălţat, şi acum noi ne prezentăm la El să fim formaţi şi modelaţi după exemplul Lui şi să fim zidiţi ca o zidire a lui Dumnezeu. Într-o construcţie obişnuită nu există nici o piatră unghiulară principală; dar în construcţia noastră există o piatră unghiulară principală, „piatra din capul unghiului”, după cum este scris: „Iată, pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă”; — „apropiaţi-vă de El, piatra vie . . . şi voi, ca nişte pietre vii [care trăiesc], sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Petru 2:4-6). Şi foarte curând, avem încredere că unirea între Isus, „Capul”, şi „Biserica, corpul Său”, va fi completă. *În manuscrisul Sinaitic lipseşte cuvântul duhovniceşti Şi, preaiubiţilor, multe lovituri şi multă lustruire trebuie să suportăm — multă transformare trebuie să suferim, multă conformare după exemplul Lui, sub conducerea marelui Maestru-constructor; şi pentru a se manifesta în noi abilitatea şi caracterul ideal al constructorului va trebui să căutăm a nu avea deloc propria voinţă îndărătnică, voinţă care să se opună sau să împiedice realizarea voinţei Lui în noi; trebuie să fim foarte asemănători copiilor şi umiliţi — ((A84)) „împodobiţi cu smerenie; pentru că «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»”. De aceea, să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să ne înalţe (1 Petru 5:5, 6), cum L-a înălţat pe Capul şi Înainte-Mergătorul nostru. Filipeni 2:8, 9.Acesta este într-adevăr un mesaj minunat, şi când venim la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne informa despre măreaţa noastră chemare de sus, îi găsim pe toţi profeţii elocvenţi în vestirea harului [favorii sau binecuvântării] care ne-a fost rânduit (1 Petru 1:10); iar tipurile, pildele şi cuvintele, până acum misterioase, devin luminoase, revărsându-şi lumina pe „calea îngustă”, pe care compania unsă [Cristos] este chemată să alerge pentru premiul dezvăluit acum vederii. Aceasta a fost cu adevărat o taină la care niciodată înainte nu s-a reflectat — că Dumnezeu intenţionează nu numai să ridice un eliberator, ci un eliberator compus din mulţi membri. Aceasta este „chemarea de sus” la care sunt privilegiaţi să ajungă credincioşii consacraţi din Veacul Evanghelic. Isus n-a încercat să le-o dezvăluie ucenicilor când erau oameni naturali, ci a aşteptat până când la Cincizecime au fost unşi — concepuţi pentru natura nouă. Din explicaţia lui Pavel ştim că acum nimeni în afară de „noile creaţii” nu poate aprecia sau înţelege această chemare de sus. El spune: „Noi vorbim despre înţelepciunea tainică [planul] a lui Dumnezeu, cea ţinută ascunsă, pe care Dumnezeu a hotărât-o mai dinainte, spre slava noastră, înainte de veacuri, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din mai-marii veacului acestuia . . . Dar după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» . . . Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”. 1 Corinteni 2:6-14.În Scrisoarea sa către Galateni, Pavel dezvăluie întreaga taină şi arată cum va fi îndeplinit legământul avraamic. El arată că Legea dată lui Israel nu intervine în legământul ((A85)) originar (Galateni 3:15-18) şi că sămânţa lui Avraam care va binecuvânta toate neamurile este Cristos (versetul 16). Apoi, ducând până la sfârşit ideea la care s-a făcut deja aluzie, că Cristosul include pe toţi cei unşi de Spirit, el spune: „Voi toţi care aţi fost botezaţipentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. . . . Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi [împreună cu Isus] «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” făcute lui Avraam (versetele 27, 29). Urmând aceeaşi linie de gândire el arată (Galateni 4) că Avraam a fost un tip al lui Iehova, Sara un tip al legământului sau făgăduinţei şi Isaac un tip al lui Cristos (cap şi corp); iar apoi adaugă: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” (versetul 28). Astfel planul lui Dumnezeu a fost ascuns în tipuri până când Veacul Evanghelic a început dezvoltarea Cristosului.A existat o necesitate pentru care această taină a fost ţinută ascunsă, altfel n-ar fi fost ţinută aşa. A fost necesar deoarece, să se fi descoperit omenirii planul complet, ar fi însemnat a-l zădărnici. Dacă oamenii ar fi ştiut, n-ar fi răstignit nici pe Domnul slavei, nici Biserica, corpul Lui (1 Corinteni 2:8). Dacă planul n-ar fi fost ţinut ca taină pentru lume, nu numai că moartea lui Cristos ca preţ de răscumpărare a omului ar fi fost împiedicată, dar prin aceasta şi încercarea credinţei Bisericii ca părtaşi ai suferinţelor lui Cristos ar fi fost preîntâmpinată; căci „Lumea nu ne cunoaşte [ca şi moştenitori împreună cu El], pentru că [pentru acelaşi motiv că] nu L-a cunoscut nici pe El”. 1 Ioan 3:1.Nu numai planul lui Dumnezeu şi Cristosul care este însăşi întruchiparea acelui plan este o mare taină pentru lume, dar şi felul special în care această turmă mică este chemată să umble îi marchează pe membrii ei ca „popor al Său” special. A fost o taină pentru lume ca o persoană cu aşa mare capacitate ca şi Isus din Nazaret să-Şi cheltuie timpul şi talentul în felul în care a făcut-o, în timp ce, dacă ((A86)) Şi-ar fi îndreptat atenţia spre politică, drept, comerţ sau religie populară, ar fi putut deveni mare şi respectat. După părerea oamenilor El Şi-a irosit viaţa în mod absurd, şi ei au spus: „Are demon, este nebun”. Viaţa şi învăţăturile Lui au fost taine pentru ei. Nu L-au putut înţelege.Apostolii şi tovarăşii lor de asemenea au fost taine în lume, prin aceea că şi-au lăsat perspectivele în afaceri etc., pentru a propovădui iertarea păcatelor prin moartea dispreţuitului şi răstignitului Isus. Pavel a părăsit o poziţie înaltă şi influenţă socială pentru a lucra cu mâinile sale şi a propovădui pe Cristos şi coroana nevăzută, ce este pentru toţi credincioşii care vor merge pe urmele Lui. Aceasta a fost atât de tainic, încât unii au spus: „Pavel, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie”. Şi toţi cei care astfel urmează în urmele Învăţătorului sunt, ca şi Pavel, socotiţi nebuni pentru Cristos.Dar planul lui Dumnezeu nu va fi întotdeauna învăluit în taină: aurora Zilei Milenare aduce oamenilor o lumină mai deplină de la Dumnezeu, şi „cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul”. Soarele Dreptăţii, care va răsări cu vindecare sub razele sale, risipind întunericul ignoranţei, este Cristosul în gloria Milenară — nu Capul singur, ci şi membrele corpului Său; deoarece este scris: Dacă suferim împreună cu El, vom fi şi slăviţi împreună cu El. „Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” şi „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Romani 8:17; 2 Timotei 2:11, 12; Coloseni 3:4; Matei 13:43.Acum, pentru toţi în afară de cei concepuţi la o minte nouă, prin primirea „gândului lui Hristos”, făgăduinţele pe care le credem şi speranţele pe care le nutrim par vizionare şi prea improbabile ca să fie primite şi să se ţină seama de ele. În veacul viitor, când Dumnezeu „va turna Duhul Său peste orice făptură”, după cum în veacul prezent îl toarnă peste „robii şi roabele” Sale, atunci, fireşte, toţi vor înţelege ((A87)) şi vor aprecia făgăduinţele care acum sunt înţelese de o „turmă mică”; şi se vor bucura de ascultarea şi de înălţarea Bisericii, spunând: „Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19:7). Ei se vor bucura de glorificarea Bisericii, prin care atunci vor curge binecuvântările către ei; şi în timp ce-şi vor da seama că „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” moştenite de Unsul (cap şi corp) nu sunt pentru ei, ci sunt împlinite în noi, vor fi binecuvântaţi prin lecţia ilustrată în Biserică; şi în timp ce vor alerga după binecuvântările oferite lor atunci, vor profita de exemplul Bisericii şi vor mări pe Dumnezeu pentru ea. Dar această cunoştinţă nu va produce invidie, deoarece sub noua ordine de lucruri chemarea lor la natură umană perfectă îi va satisface deplin şi li se va părea mai de dorit decât o schimbare de natură.Atunci „taina” se va sfârşi, pentru că lumea va ajunge să vadă ceea ce până atunci n-a înţeles, că în Cristos era Spiritul lui Dumnezeu şi în noi Spiritul lui Cristos — Dumnezeu manifestat în trup. Atunci vor vedea că n-am fost nebuni, nici nechibzuiţi, ci ne-am ales partea cea bună când am alergat după bogăţiile, onorurile şi coroana nevăzută de ei, dar veşnică.În ceea ce priveşte timpul, taina lui Dumnezeu se va sfârşi în perioada sunării celei de a şaptea trâmbiţe [simbolice] (Apocalipsa 10:7). Aceasta se aplică la taină în ambele sensuri în care se foloseşte: taina sau trăsăturile secrete ale planuluilui Dumnezeu se vor descoperi şi vor fi clar văzute, şi, de asemenea, „taina lui Dumnezeu”, Biserica, întruchiparea acestui plan. Ambele se vor sfârşi. Planul secret, ascuns, va fi ales numărul întreg, complet al membrilor corpului lui Cristos, şi atunci CORPUL LUI CRISTOS va fi terminat. Planul va înceta să mai fie o taină, pentru că nu va mai fi nici un alt obiectiv în a-i perpetua secretul. Măreţia tainei, atât de mult ţinută secret şi ((A88)) ascunsă în făgăduinţe, tipuri şi ilustraţii, ca şi minunatul har acordat celor chemaţi la participare în această taină (Efeseni 3:9), ne sugerează că lucrarea care va urma încheierii ei, pentru care Iehova a ţinut omenirea în aşteptare şi speranţă timp de şase mii de ani, trebuie să fie o lucrare imensă, o lucrare măreaţă, demnă de pregătiri aşa de mari. La ce binecuvântări nu ne putem aştepta când vălul tainei va fi îndepărtat şi ploaia de binecuvântări va coborî peste lume! Pentru aceasta toată creaţia împreună suspină şi suferă până acum durerile naşterii, aşteptând încheierea tainei — descoperirea fiilor lui Dumnezeu, „Sămânţa” făgăduită, în care toţi vor fi binecuvântaţi. Romani 8:19, 21, 22.
Epocile şi dispensaţiile marcate în desfăşurarea planului divin
Epocile şi dispensaţiile marcate în desfăşurarea planului divinPlanul lui Dumnezeu, definit şi sistematic — Trei epoci mari în istoria lumii — Trăsăturile lor distinctive — „Pământul rămâne veşnic” — Lumea viitoare, cerurile şi pământul nou — Subdiviziuni ale acestor epoci mari — Trăsăturile importante ale planului lui Dumnezeu, aduse în atenţie — Ordinea recunoscută dezvăluie armonie — împărţind drept cuvântul adevăruluiDupă cum unii în ignoranţă judecă greşit iscusinţa şi înţelepciunea unui mare arhitect şi constructor după lucrarea lui neterminată, tot aşa, în ignoranţa lor, mulţi judecă acum greşit pe Dumnezeu după lucrarea lui neterminată; dar curând, când schelăria grosolană a răului, care a fost permis pentru disciplinarea omului şi care în final va fi dirijat spre binele lui, va fi îndepărtată şi molozul curăţat, lucrarea terminată a lui Dumnezeu va declara universal înţelepciunea şi puterea Sa infinită şi se va vedea că planurile Sale sunt în armonie cu caracterul Său glorios.Deoarece Dumnezeu ne spune că are un plan clar fixat şi că toate planurile Sale vor fi realizate, este de datoria noastră, ca şi copii ai Lui, să ne interesăm cu sârguinţă care sunt acele planuri, pentru a fi găsiţi în armonie cu ele. Să remarcăm cât de accentuat afirmă Iehova fixitatea scopurilor Sale: „DOMNUL oştirilor a jurat şi a zis: «Hotărât, ce am gândit se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini». . . . Căci DOMNUL oştirilor a luat această hotărâre: cine i se va împotrivi?” „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu ((A66)) este altul ca Mine . . . Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea . . . da, Eu am spus şi Eu voi face să se întâmple; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 14:24-27; 46:9-11). De aceea, oricât de întâmplătoare sau misterioasă ar putea să pară purtarea lui Dumnezeu cu oamenii, cei care cred această mărturie a Cuvântului Său trebuie să recunoască faptul că planul Lui originar, neschimbător, s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă sistematic spre împlinire.În timp ce masa omenirii, bâjbâind în întunericul ignoranţei, trebuie să aştepte evenimentele reale ale planului lui Dumnezeu pentru a-şi putea da seama de caracterul glorios al Arhitectului Divin, copilul lui Dumnezeu are privilegiul să vadă prin credinţă şi prin lumina candelei sale gloriile prezise ale viitorului, iar prin aceasta să aprecieze procedeele din trecut şi din prezent, altfel misterioase. De aceea, ca fii interesaţi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai unei moşteniri făgăduite, noi apelăm la Cuvântul Tatălui nostru, pentru ca din planurile şi specificaţiile date acolo să-I putem înţelege scopurile. De acolo aflăm că planul lui Dumnezeu referitor la om cuprinde trei perioade mari de timp, începând cu crearea omului şi ajungând în viitorul nelimitat. Petru şi Pavel numesc aceste perioade „trei lumi”, pe care le prezentăm prin diagrama următoare:Aceste trei epoci mari reprezintă trei manifestări distincte ale providenţei divine. Prima, de la creare la ((A67)) potop, a fost sub administrarea îngerilor şi este numită de Petru „LUMEA DE ATUNCI”. 2 Petru 3:6.A doua epocă mare, de la potop până la stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu, este sub controlul limitat al lui Satan, „prinţul lumii acesteia”, şi de aceea este numită „ACEST VEAC RĂU”. Galateni 1:4; 2 Petru 3:7.A treia va fi o lume „în veci de veci” (Isaia 45:17) sub administrare divină, împărăţia lui Dumnezeu, şi este numită „LUMEA VIITOARE — în care locuieşte dreptatea”. Evrei 2:5; 2 Petru 3:13.Prima dintre aceste perioade sau „lumi”, sub administrarea îngerilor, a fost o nereuşită; a doua, sub conducerea lui Satan, uzurpatorul, a fost într-adevăr un „veac rău”; dar a treia va fi o eră de dreptate şi binecuvântare pentru toate familiile pământului.Ultimele două dintre aceste „lumi” sunt menţionate mai deosebit şi declaraţiile referitoare la ele sunt în contrast puternic. Perioada a doua, sau cea prezentă, este numită „acest veac rău”, nu pentru că nu există nimic bun în ea, ci pentru că în ea este permis să predomine răul. „Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15). A treia lume sau epocă este menţionată ca „LUMEA VIITOARE — în care locuieşte dreptatea”, nu pentru că nu va fi nici un rău în ea, ci pentru că nu va predomina răul. Înlăturarea răului va fi treptată, cerând prima mie de ani întreagă. Răul nu va conduce atunci, nu va prospera, nu vor mai înflori cei răi, ci „cel drept va înflori” (Psalmul 72:7), cel care „va asculta, va mânca cele mai bune roade ale ţării” (Isaia 1:19) şi „făcătorii de rele vor fi nimiciţi”. Psalmul 37:9.Astfel văzute lucrurile, următoarea dispensaţie va fi atât de diferită încât va fi opusul celei prezente aproape în toate amănuntele. Cuvintele Domnului nostru arată de ce va fi deosebire între dispensaţia prezentă şi cea viitoare. ((A68)) Deoarece El va fi Prinţul sau conducătorul lumii viitoare, dreptatea şi adevărul vor prospera în ea, pe când astăzi, deoarece Satan este prinţul (conducătorul) lumii rele prezente, răul prosperă şi cei răi înfloresc. Pentru că, aşa cum a spus Isus, prinţul acestei lumi „n-are nimic în Mine” — şi, în consecinţă, n-are nici un interes pentru urmaşii Lui, cu excepţia faptului că li se opune, îi ispiteşte, îi necăjeşte şi-i hărţuieşte (Ioan 14:30; 2 Corinteni 12:7) — de aceea, în această lume sau epocă rea de astăzi, oricine vrea să trăiască evlavios suferă persecuţii, pe când cel rău se întinde ca un copac verde. 2 Timotei 3:12; Psalmul 37:35.Isus a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, şi până când nu va veni era sau „lumea” viitoare, împărăţia lui Cristos nu va controla pământul. Şi pentru aceasta suntem învăţaţi să sperăm şi să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Satan este „stăpânitorul întunericului acestui veac” şi de aceea „întunericul acoperă pământul şi negură deasă popoarele”. El conduce şi lucrează acum în inimile copiilor neascultării. Efeseni 2:2; 6:12 (Cornilescu).Trebuie să existe o parte foarte importantă din planul Marelui Arhitect pentru mântuirea omului încă neîmplinită cu totul — altfel noua dispensaţie cu noul prinţ ar fi fost de mult introdusă. Motivul amânării pentru un timp hotărât, şi de asemenea maniera schimbării de la domnia prezentă a răului sub Satan la aceea a dreptăţii sub Cristos, sunt puncte de interes care mai târziu vor fi arătate mai deplin. Acum este suficient să spunem că împărăţiile acestei lumi, supuse în prezent lui Satan, la timpul cuvenit vor deveni împărăţii ale Domnului nostru şi ale Cristosului Său (Apocalipsa 11:15). Contextul arată că transferul se va realiza printr-un timp de strâmtorare generală. Referitor la aceasta Isus a spus: „Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; ((A69)) numai atunci îi va jefui casa” (Marcu 3:22-27). Astfel ni se arată că Satan trebuie mai întâi să fie legat, restrâns şi detronat, pentru ca domnia de dreptate şi pace a lui Cristos să poată fi stabilită. Această legare a lui Satan, prin urmare, este indicată a fi prima lucrare a noii dispensaţii. Apocalipsa 20:2.Să nu se uite că baza tuturor acestor „lumi” şi dispensaţii este acest pământ, şi că, deşi veacurile trec şi dispensaţiile se schimbă, totuşi pământul continuă — „Pământul rămâne pentru totdeauna” (Eclesiastul 1:4). Făcând aceeaşi ilustraţie, Petru le numeşte pe fiecare din aceste perioade un cer şi un pământ separat. Aici cuvântul ceruri simbolizează puterile conducătoare mai înalte sau spirituale, iar pământul simbolizează guvernarea omenească şi aranjamentele sociale omeneşti. Astfel, primele ceruri şi pământ, sau ordinea şi aranjamentul lucrurilor existente atunci, după ce şi-au servit scopul, s-au sfârşit la potop. Dar cerurile fizice (bolta cerească şi atmosfera) şi pământul fizic n-au trecut: ele au rămas. Tot aşa, lumea prezentă (ceruri şi pământ) va trece cu zgomot mare, foc şi topire, confuzie, strâmtorare şi dezintegrare. Omul cel tare (Satan) fiind în curs de legare, se va lupta să-şi păstreze puterea. Ordinea sau aranjamentul prezent al guvernării şi societăţii va trece, nu aceea a cerului şi pământului fizic.Cerurile de acum (puterile de control spiritual) trebuie să dea loc „cerurilor noi”– controlului spiritual al lui Cristos. Pământul de acum (societatea umană aşa cum este organizată acum sub controlul lui Satan) trebuie să se topească şi să se dizolve (simbolic) la începutul „Zilei Domnului”, care „va arde ca un cuptor” (Maleahi 4:1). Va fi urmat de „un pământ nou”, adică de o societate reorganizată, în armonie cu noul Prinţ al pământului — Cristos. Dreptatea, pacea şi iubirea vor domni printre oameni atunci când aranjamentele prezente vor fi dat loc împărăţiei noi, mai bune, a cărei bază va fi cea mai strictă dreptate.((A70))Lui Pavel i s-a dat o licărire a dispensaţiei următoare, sau, cum o numeşte el, „a lumii viitoare”. El spune că a fost „răpit” (cu fizicul sau cu mintea, sau cu ambele, nu putea spune, lucrurile fiind atât de reale vederii sale) pe curentul timpului până la noua stare de lucruri, „cerurile noi”, deci până în „al treilea cer”. Astfel el a văzut lucrurile aşa cum vor fi sub controlul spiritual al lui Cristos, lucruri pe care nu le putea dezvălui (2 Corinteni 12:2-4). Fără îndoială, acestea erau aceleaşi lucruri pe care Ioan le-a văzut după aceea şi i-a fost permis să le spună Bisericii în simboluri, care pot fi înţelese numai când le soseşte timpul. Ioan, în descoperirea dată lui de către Domnul nostru pe insula Patmos, a fost dus în viziune prin tot Veacul Creştin cu scenele lui schimbătoare de biserică şi stat, până la sfârşitul lumii sau epocii rele de astăzi, şi acolo, în viziune profetică el a văzut pe Satan legat, pe Cristos domnind, iar cerurile noi şi pământul nou stabilite; pentru că cerurile şi pământul dintâi trecuseră. Apocalipsa 21:1.Veacuri sau dispensaţiiRemarcăm acum veacurile în care se subdivid aceste epoci mari, aşa cum sunt ilustrate în schiţa de mai jos.Prima dintre aceste epoci mari („lumi”) n-a fost subîmpărţită: metoda lui Dumnezeu de a proceda cu oamenii nu s-a schimbat în tot acel timp — de la căderea lui Adam până la potop. Dumnezeu îi dăduse omului legea Sa, scrisă în însăşi natura lui; dar după ce a păcătuit El l-a lăsat într-o anumită măsură pe propriul lui drum, care era în jos, „în fiecare zi numai răutate”, pentru ca astfel omul ((A71)) să-şi dea seama de nechibzuinţa sa şi pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu în faptul că a poruncit ascultare absolută să se poată manifesta. Dispensaţia aceea s-a sfârşit cu un potop, care i-a luat pe toţi în afară de credinciosul Noe cu familia lui. Astfel prima dispensaţie nu numai că a demonstrat efectele dezastruoase ale păcatului, dar a şi arătat că tendinţa păcatului este în jos spre degradare şi mizerie mai mare, şi dovedeşte necesitatea intervenţiei lui Iehova, dacă redobândirea a „ce era pierdut” — starea dintâi a omului — este să se îndeplinească vreodată.A doua epocă, sau „veacul acesta”, include trei perioade, fiecare fiind un pas în planul lui Dumnezeu de răsturnare a răului. Fiecare pas este mai sus decât precedentul şi duce planul înainte şi mai aproape de împlinire.A treia epocă mare — „lumea viitoare” — după cea de-a doua venire a lui Cristos, cuprinde Veacul Milenar, sau „timpurile restabilirii”; după ea sunt alte „veacuri viitoare”, ale căror particularităţi nu sunt revelate. Revelaţiile prezente tratează despre recuperarea omului din păcat, şi nu despre eternitatea de glorie care urmează.Numim prima perioadă din „veacul acesta” VEACUL sau dispensaţia PATRIARHALĂ, pentru că în acea perioadă relaţiile şi favorurile lui Dumnezeu au fost numai pentru câteva persoane, restul omenirii fiind aproape ignorat. Astfel de favorizaţi au fost patriarhii: Noe, Avraam, Isaac, Iacov. Fiecare dintre aceştia părea să fi fost la rândul lui cel favorizat de Dumnezeu. La moartea lui Iacov, acel veac sau felul acela de relaţii s-a sfârşit. La moartea lui Iacov, descendenţii lui au fost numiţi prima dată „cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” şi au fost împreună recunoscute de către Dumnezeu ca un „popor care să fie al Lui”; şi prin jertfe tipice ei erau tipic „un neam sfânt”, separat de alte neamuri pentru un scop special şi, prin urmare, pentru a se bucura de anumite favoruri speciale. Denumim timpul destinat pentru această trăsătură a ((A72)) planului divin, care începe aici şi se sfârşeşte la moartea lui Cristos, VEACUL IUDEU sau dispensaţia Legii. În timpul acelui veac, Dumnezeu a binecuvântat acel popor în mod deosebit. Le-a dat legea Lui; a făcut un legământ special cu ei; le-a dat Cortul întâlnirii, a cărui glorie Şechină din Sfânta Sfintelor reprezenta prezenţa lui Iehova cu ei ca şi Conducătorul şi Regele lor. Le-a trimis profeţi şi în cele din urmă pe Fiul Său. Isus a făcut minuni şi a învăţat în mijlocul lor, şi n-a vrut nici El însuşi să meargă la alţii, nici să permită ucenicilor Săi să meargă la neamurile din jur. El i-a trimis, zicând: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5, 6). Şi iarăşi a spus: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24). Faptul că această favoare naţională s-a sfârşit cu respingerea şi răstignirea lui Isus de către ei, este arătat prin cuvintele lui Isus, când, cu cinci zile înainte de răstignire, a declarat: „Vi se lasă casa pustie”. Matei 23:38.Atunci, la moartea lui Isus, a început un nou veac — VEACUL CREŞTIN sau DISPENSAŢIA EVANGHELICĂ, în care vestea bună a îndreptăţirii trebuia să fie vestită nu numai evreilor, ci tuturor neamurilor, pentru că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om. În timpul acestui Veac Evanghelic de asemenea există o clasă chemată la favoare specială, căreia îi sunt făcute făgăduinţe speciale; şi anume, cei care prin credinţă acceptă pe Isus Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul lor, urmând în urmele Lui. Vestirea Evangheliei s-a făcut pe pământ încoace şi încolo timp de aproape o mie nouă sute de ani, aşa încât acum se poate spune că mai mult sau mai puţin a fost propovăduită la toate popoarele. Ea n-a convertit popoarele — n-a fost destinată să facă acest lucru în veacul prezent; dar ea a ales de ici şi de colo pe unii, în total o „mică turmă”, căreia, după cum prezisese Isus (Luca 12:32), buna plăcere a Tatălui este să-i dea Împărăţia într-un veac ce urmează acestuia.((A73))Cu acest veac se sfârşeşte „această lume rea”; şi să remarcăm bine că în timp ce Dumnezeu a permis predominarea şi domnia răului în detrimentul aparent al cauzei Sale, totuşi scopurile Sale adânci au progresat constant, conform unui plan fixat şi definit şi în ordinea exactă a perioadelor pe care El le-a stabilit. La sfârşitul acestui veac şi în zorile celui care urmează, Veacul Milenar, Satan trebuie legat şi puterea lui răsturnată, ca pregătire pentru stabilirea împărăţiei lui Cristos şi începutul „lumii viitoare, în care va locui dreptatea”.Mileniu, însemnând o mie de ani, prin consens general este folosit ca denumire pentru perioada menţionată în Apocalipsa 20:4 — mia de ani de domnie a lui Cristos, primul veac din „lumea viitoare”. În timpul Veacului Milenar va fi o restabilire a tuturor lucrurilor pierdute prin căderea lui Adam (Faptele 3:19-21), şi înainte de încheierea lui toate lacrimile vor fi şterse. Dincolo de limita lui, în veacurile de binecuvântare care urmează, nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici plânset, şi nu va mai fi nici durere. Lucrurile dintâi vor fi trecut (Apocalipsa 21:4). Revelaţiile lui Dumnezeu nu dau detalii mai departe, şi noi ne oprim aici.Aici am aruncat numai o privire la schiţa simplă a acestui plan al veacurilor. Cu cât îl vom examina mai mult, cu atât mai mult vom găsi în el armonie, frumuseţe şi ordine perfectă. Fiecare veac îşi are de realizat partea lui, necesară pentru desfăşurarea completă a planului lui Dumnezeu ca întreg. Planul este progresiv, desfăşurându-se treptat din veac în veac, în sus şi înainte spre marele final al scopului originar al Arhitectului Divin, „care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Pentru realizarea obiectivului acestor mari perioade, nici una din ele nu este nici cu un ceas mai lungă sau mai scurtă. Dumnezeu este un econom înţelept atât de timp cât şi de mijloace, chiar dacă resursele Lui sunt infinite; şi nici o ((A74))putere, oricât de rea, nici pentru un moment nu-I întârzie sau nu-I împiedică scopurile. Toate lucrurile, atât bune cât şi rele, sub supraveghere şi conducere divină, lucrează împreună pentru împlinirea voinţei Sale.Pentru o minte neinstruită şi nedisciplinată, care nu poate vedea decât puţin din mecanismul complicat al planului lui Dumnezeu, acesta îi apare ca anarhie, confuzie şi eşec, întocmai cum o maşină complicată, întreagă sau în parte, i-ar apărea unui copil. Pentru mintea lui imatură şi neinstruită este de neînţeles, şi mişcările opuse ale roţilor şi curelelor ei nu sunt decât confuzie. Dar maturitatea şi cercetarea îi va arăta că aparenta confuzie este armonie frumoasă, producând rezultate bune. Totuşi, maşina a fost un succes tot atât de adevărat înainte ca funcţionarea ei să fie înţeleasă de copil, cât şi după aceea. Tot aşa, în timp ce planul lui Dumnezeu este şi a fost de veacuri cu succes în acţiune, omul a primit disciplinarea necesară, nu numai pentru a i se da posibilitatea să-i înţeleagă funcţionarea complicată, dar şi să aibă experienţa rezultatelor lui binecuvântate.Pe măsură ce vom urmări studiul planului divin, este esenţial să ţinem minte aceste veacuri cu particularităţile şi obiectivele lor corespunzătoare; deoarece planul nu se poate vedea în nici unul din ele, ci în toate, întocmai cum o verigă nu este un lanţ, ci câteva verigi legate formează un lanţ. Prin remarcarea trăsăturilor distinctive ale fiecărei părţi obţinem idei corecte despre întregul plan, şi în acest fel avem posibilitatea să împărţim drept Cuvântul adevărului.O declaraţie a Cuvântului care aparţine unei epoci sau dispensaţii nu trebuie aplicată alteia, după cum lucruri declarate despre un veac nu sunt întotdeauna adevărate despre altul. De exemplu, ar fi un neadevăr să spunem despre timpul prezent că cunoştinţa de Domnul umple întreg pământul sau că nu este deloc nevoie să spui ((A75)) aproapelui, cunoaşte pe Domnul (Isaia 11:9; Ieremia 31:34). Acest lucru nu este adevărat în acest veac şi nu poate fi adevărat până când Domnul, venind din nou, Îşi stabileşte împărăţia; fiindcă de-a lungul acestui veac au fost multe înşelări amăgitoare şi ni se spune că tocmai la sfârşitul veacului — „în zilele din urmă . . . oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (2 Timotei 3:1, 13). Cunoştinţa şi dreptatea vor acoperi pământul, după cum fundul mării este acoperit de ape, ca rezultat al domniei lui Mesia în timpul Veacului Milenar.O greşeală similară, şi încă una foarte obişnuită, este a presupune că împărăţia lui Dumnezeu este acum stabilită, că ea conduce pe pământ şi că acum se face voia Lui printre popoare. Acest lucru este, evident, departe de adevăr, deoarece regatele acestei lumi se sprijină şi se îmbogăţesc prin asuprire, nedreptate şi înşelare, în măsura în care le permite inteligenţa crescândă a oamenilor. Satan, prinţul „acestei lumi”, trebuie să fie înlocuit şi împărăţiile acestea, acum sub controlul lui, trebuie să devină împărăţii ale Domnului nostru şi ale Unsului Său, când El Îşi va lua marea putere şi va domni.Prin lumina cuvenită acum casei credinţei, noi discernem acel sistem şi acea ordine care marchează paşii maiestuoşi ai Dumnezeului nostru prin veacurile trecute, şi cu putere ne vin în minte frumoasele versuri ale lui Cowper, inspirate de o credinţă vie, care avea încredere chiar unde nu-L putea discerne pe Atotputernicul Iehova:„Dumnezeu pe căi ascunseMinunile-Şi face:El ţine marea sub piciorŞi furtuna-n frâie.((A76))În mine-adânci, de nepătruns,De artă ne-ntrecută,Strălucitoare planuri stauŞi-Şi face-a Lui voinţă.Voi, sfinţi fricoşi, vă-ncurajaţi;Norii ce vă-nspăimântăDe milă-s plini şi se desfacÎn har pe-al vostru cap.Cu simţul slab nu-L judecaţi,Ci-n harul Său vă-ncredeţi.După severe providenţeZâmbetul Îşi ascunde.Scopurile-I se coc iute,Cu fiecare oră.Mugurul poate fi amar,Dar fructul este dulce.Necredinţa rătăceşteŞi-n van opera-I caută.Domnul Îşi este interpretŞi singur se explică.”__________________________„Nu cunosc drumul ce-mi stă înainte,Tristeţi, bucurii ce îmi poate aduce;Ce nori de furtună deasupră-mi pot încă să mai apară,Ce flori pe cărare alături pot încă să mai răsară.Dar Cel ce cu mine alături călătoreşte,În bine şi rău, nicicând El nu mă părăseşte;Şi-aceasta-i a mea consolare,«El ştie că eu merg pe cărare»”.
Biblia ca descoperire divină, privită în lumina raţiunii
Biblia ca descoperire divină, privită în lumina raţiuniiPretenţiile Bibliei şi mărturiile de suprafaţă ale credibilităţii ei — Antichitatea şi păstrarea ei — Influenţa ei morală — Motivele scriitorilor — Caracterul general al scrierilor — Cărţile lui Moise — Legea lui Moise — Particularităţile guvernului instituit de Moise — Nu a fost un sistem de intrigi clericale — Instrucţiuni pentru conducătorii civili — Bogaţii şi săracii la acelaşi nivel în faţa legii — Protecţie împotriva amestecului în drepturile poporului — Preoţimea nu era o clasă favorizată; cum era susţinută etc. — Apărare pentru a nu fi asupriţi străinii, văduvele, orfanii şi slujitorii — Profeţii Bibliei — Există o trăsătură comună de unire între lege, profeţi şi scriitorii Noului Testament? — Minunile nu sunt iraţionale — Concluzie raţionalăBiblia este făclia civilizaţiei şi libertăţii. Influenţa ei bună în societate a fost recunoscută de către cei mai mari oameni de stat, chiar dacă ei au privit-o în cea mai mare parte prin diferiţii ochelari ai crezurilor conflictuale, care, în timp ce susţin Biblia, îi denaturează grav învăţăturile. Deşi neintenţionat, distinsa carte veche este dureros denaturată de către prietenii ei, dintre care mulţi şi-ar da viaţa pentru ea; şi totuşi ei îi aduc mai multă daună vitală decât duşmanii ei, pretinzând că ea sprijină concepţiile lor greşite despre adevărul ei, concepţii de multă vreme respectate, primite prin tradiţiile părinţilor lor. Ce bine ar fi ca aceştia să se trezească, să-şi reexamineze oracolul şi să pună pe vrăjmaşii ei în încurcătură, deposedându-i de armele lor!Deoarece lumina naturii ne conduce spre a aştepta o revelaţie de la Dumnezeu, mai deplină decât aceea pe care ((A38)) ne-o dă natura, mintea raţională, cugetătoare, va fi pregătită să examineze pretenţiile a orice se susţine a fi revelaţie divină, care dă o dovadă exterioară raţională de realism pentru astfel de pretenţii. Biblia pretinde a fi o astfel de revelaţie de la Dumnezeu şi vine cu dovezi exterioare suficiente cu privire la corectitudinea posibilă a pretenţiilor ei, şi ne dă o speranţă raţională că investigarea mai îndeaproape va dezvălui dovezi mai complete şi mai sigure că ea este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu.Biblia este cea mai veche carte în existenţă; ea a supravieţuit furtunilor a treizeci de secole. Oamenii s-au străduit prin toate mijloacele posibile s-o izgonească de pe faţa pământului: au ascuns-o, au ars-o, au făcut ca faptul de a o avea în posesie să fie o crimă care se pedepseşte cu moartea, şi cele mai amare şi neîndurătoare persecuţii au fost duse împotriva celor care au avut credinţă în ea; dar cartea încă trăieşte. Astăzi, în timp ce mulţi din vrăjmaşii ei dorm în moarte şi sute de volume scrise ca s-o discrediteze şi să-i răstoarne influenţa sunt de mult uitate, Biblia şi-a găsit locul în fiecare popor şi limbă a pământului, fiind făcute peste două sute de traduceri diferite ale ei. Faptul că această carte a supravieţuit aşa de multe secole, în ciuda atâtor inegalabile eforturi de a o surghiuni şi nimici, este cel puţin o puternică dovadă suplimentară că marea Fiinţă pe care ea o pretinde ca autor al ei a fost şi Păstrătorul ei.Este de asemenea adevărat că influenţa morală a Bibliei este uniform bună. Cei care studiază cu atenţie paginile ei se ridică invariabil la o viaţă mai pură. Alte scrieri despre religie şi despre diferite ştiinţe au făcut bine, au înnobilat şi binecuvântat omenirea într-o anumită măsură, dar toate celelalte cărţi luate împreună n-au reuşit să aducă creaţiei suspinânde bucuria, pacea şi binecuvântarea pe care a adus-o Biblia, atât celor bogaţi cât şi celor săraci, atât celor învăţaţi cât şi celor neînvăţaţi. Biblia nu este o carte numai ((A39)) de citit: ea este o carte de studiat cu grijă şi gândire; deoarece gândurile lui Dumnezeu sunt mai înalte decât gândurile noastre şi căile Lui decât căile noastre. Şi dacă vrem să înţelegem planul şi gândurile infinitului Dumnezeu, trebuie să ne aplecăm toate puterile asupra acestei importante activităţi. Cele mai bogate comori de adevăr nu se află întotdeauna la suprafaţă.Această carte, de la un capăt la altul, arată constant şi se referă la un personaj proeminent, Isus din Nazaret, despre care ea pretinde că a fost Fiul lui Dumnezeu. De la început până la sfârşit sunt scoase în relief numele, funcţia şi lucrarea Lui. Este un fapt al istoriei, în afara Bibliei, şi în mod variat şi pe deplin confirmat, că un om numit Isus din Nazaret a trăit şi a fost întrucâtva renumit cam pe timpul indicat de scriitorii Bibliei. Că acest Isus a fost răstignit pentru că a adus ofense evreilor şi preoţimii lor este încă un fapt stabilit de istorie, în afara dovezilor furnizate de scriitorii Noului Testament. Scriitorii Noului Testament (cu excepţia lui Pavel şi Luca) au fost cunoştinţe personale şi ucenici ai lui Isus din Nazaret, ale cărui doctrine au fost prezentate de scrierile acestora.Existenţa oricărei cărţi implică un motiv din partea autorului. De aceea întrebăm: Ce motive ar fi putut inspira pe aceşti oameni să îmbrăţişeze cauza acestei persoane? El a fost condamnat la moarte şi răstignit de către evrei ca răufăcător, ca unul necorespunzător să trăiască, cei mai religioşi dintre ei consimţind şi cerându-I moartea. Îmbrăţişându-I cauza şi promulgându-I doctrinele, aceşti oameni au înfruntat dispreţul, lipsa şi persecuţia amară, şi-au riscat însăşi viaţa, iar în unele cazuri au suferit chiar martiriu. Admiţând că în timpul vieţii Isus a fost o persoană remarcabilă, atât în viaţă cât şi în învăţături, ce motiv ar fi putut avea cineva să-I îmbrăţişeze cauza după ce a murit? — în special când moartea I-a fost atât de umilitoare? Şi dacă am presupune că aceşti scriitori şi-au ((A40)) inventat naraţiunile şi că Isus a fost eroul lor imaginar sau ideal, ce absurd ar fi să se presupună că oameni normali, după ce au pretins că El a fost Fiul lui Dumnezeu, că a fost conceput în mod supranatural, a avut puteri supranaturale prin care a vindecat leproşi, a redat vederea celor orbi din naştere, a făcut pe surzi să audă şi chiar a înviat morţi — cât de absurd ar fi să se presupună că ei ar încheia povestea unui astfel de personaj declarând că un mic grup de vrăjmaşi ai Lui L-au executat ca pe un criminal, în timp ce toţi prietenii şi ucenicii Lui, şi printre ei înşişi scritorii, L-au părăsit şi au fugit în momentele grele?Faptul că istoria laică nu este de acord în unele privinţe cu aceşti scriitori să nu ne facă să privim relatările lor ca neadevărate. Cei care trag o astfel de concluzie trebuie să precizeze şi să dovedească un motiv pentru care aceşti scriitori fac declaraţii false. Ce motiv i-ar fi putut îmboldi? Ar fi putut ei spera prin aceasta în mod raţional la avere, faimă, putere, sau vreun avantaj pământesc? Sărăcia prietenilor lui Isus şi lipsa de popularitate a însuşi eroului lor printre marii religioşi ai Iudeii contrazice un asemenea gând; în timp ce faptul că El a murit ca răufăcător, ca tulburător al păcii, şi că a fost lipsit de un nume bun, n-a oferit nici o speranţă de faimă de invidiat sau de avantaj pământesc pentru cei care ar încerca să-I restabilească doctrina. Din contră, dacă acesta ar fi fost obiectivul celor care L-au propovăduit pe Isus, oare n-ar fi renunţat ei în grabă când au aflat că le-a adus ruşine, persecuţie, închisoare, lovituri şi chiar moarte? Raţiunea învaţă clar că oamenii care au sacrificat casă, reputaţie, onoare şi viaţă, care n-au trăit pentru satisfacţia prezentă, al căror scop central a fost să-şi ridice semenii, şi care au insuflat principii morale de cel mai înalt tip, nu numai că au fost stăpâniţi de un motiv, ci mai mult, motivul lor trebuie să fi fost curat şi obiectivul lor impresionant de măreţ. Raţiunea spune mai departe că mărturia acestor oameni, puşi în ((A41)) mişcare numai de motive curate şi bune, este de zece ori mai importantă şi mai vrednică de consideraţie decât aceea a scriitorilor obişnuiţi. Aceşti oameni n-au fost nici fanatici: au fost oameni cu mintea sănătoasă şi raţională, şi în fiecare caz au dat argumente pentru credinţa şi speranţa lor; şi ei au fost cu perseverenţă credincioşi acelor convingeri raţionale.Şi ceea ce am remarcat aici este în acelaşi fel aplicabil şi la diferiţii scriitori ai Vechiului Testament. Ei au fost îndeosebi oameni remarcabili pentru fidelitatea lor faţă de Domnul; şi această istorie înregistrează şi mustră tot aşa de imparţial slăbiciunile şi neajunsurile lor, după cum le laudă virtuţile şi credincioşia. Acest lucru trebuie să-i uimească pe cei care presupun că Biblia este o istorie confecţionată, destinată să inducă frică în a venera un sistem religios. Există în Biblie o sinceritate care o marchează ca adevăr. Necinstiţii, doritori să prezinte pe un om ca fiind mare, şi în special dacă sunt doritori să-i prezinte unele scrieri ca inspirate de Dumnezeu, fără îndoială că ar zugrăvi caracterul unuia ca acesta fără pată şi nobil în cel mai înalt grad. Faptul că în Biblie nu s-a urmat o astfel de cale este o dovadă raţională că n-a fost fraudulos aranjată pentru a înşela.Având deci motiv să aşteptăm o revelaţie a voinţei şi planului lui Dumnezeu, şi aflând că Biblia, care pretinde a fi acea revelaţie, a fost scrisă de oameni ale căror motive nu vedem nici un temei să le contestăm, ci, dimpotrivă, vedem temeiuri să le aprobăm, să examinăm caracterul scrierilor care se pretind inspirate, pentru a vedea dacă învăţăturile lor corespund cu caracterul pe care în mod raţional l-am atribuit lui Dumnezeu şi dacă ele au dovezi interne de sinceritate.Primele cinci cărţi din Noul Testament şi câteva din Vechiul Testament sunt naraţiuni sau istorisiri de fapte cunoscute scriitorilor şi garantate prin caracterele lor. Este evident pentru toţi că nu s-a cerut o revelaţie specială ((A42)) numai pentru a spune adevărul referitor la chestiuni pe care ei le cunoşteau intim şi pe deplin. Totuşi, deoarece Dumnezeu a dorit să le facă oamenilor o descoperire, faptul că aceste istorisiri ale evenimentelor trecătoare au o legătură cu acea descoperire ar fi un temei suficient pentru a face deducţia raţională, că Dumnezeu va supraveghea şi în aşa fel va aranja, încât scriitorul onest pe care El l-a selecţionat pentru lucrare să fie adus în contact cu faptele necesare. Credibilitatea acestor părţi istorice ale Bibliei se bazează aproape în întregime pe caracterele şi motivele scriitorilor lor. Oamenii buni nu vor rosti falsităţi. Un izvor curat nu va da ape amare. Şi mărturia unită a acestor scrieri va reduce la tăcere orice suspiciune că autorii lor ar spune sau ar face rău pentru ca să poată urma binele.Realismul anumitor cărţi ale Bibliei, ca: Împăraţi, Cronici, Judecători etc., nu va fi infirmat în nici un fel când vom spune că ele sunt pur şi simplu istorii corecte ale evenimentelor şi persoanelor proeminente din timpul lor, păstrate cu grijă. Dacă se ţine seama că Scripturile ebraice conţin atât istorie cât şi lege şi profeţii, şi că istoriile, genealogiile lor etc., au fost cu atât mai explicite în a detalia împrejurările cu cât se aştepta ca Mesia cel promis să vină pe o anumită linie din Avraam, vedem un motiv pentru înregistrarea anumitor fapte istorice considerate nedelicate în lumina acestui secol al douăzecilea. De exemplu, un raport clar al originii naţiunii moabiţilor şi amoniţilor, şi a relaţiei lor cu Avraam şi cu israeliţii, a fost probabil în mintea istoricului motivul necesităţii unei istorii complete a naşterii lor (Geneza 19:36-38). Tot aşa, se dă un raport foarte detaliat al copiilor lui Iuda, din care a venit David, regele, prin care este trasată înapoi la Avraam genealogia Mariei, mama lui Isus, ca şi aceea a lui Iosif, soţul ei (Luca 3:23, 31, 33, 34; Matei 1:2-16). Fără îndoială că necesitatea de a stabili în amănunţime genealogia a fost cu atât mai importantă cu cât din această seminţie (Geneza 49:10) ((A43)) urma să vină atât Regele domnitor al lui Israel, cât şi Mesia cel promis, şi de aceea minuţiozitatea detaliilor care nu sunt date în alte cazuri. Geneza 38.Pot exista motive similare sau diferite şi pentru alte fapte istorice înregistrate în Biblie, a căror utilitate o vom vedea curând, care, dacă n-ar fi istorie, ci numai un tratat de morală, ar putea fi omise fără pagubă; cu toate acestea nimeni nu poate spune raţional că Biblia aprobă undeva impuritatea. Mai mult, este bine să ne amintim că aceleaşi fapte pot fi spuse mai delicat sau mai puţin delicat, în orice limbaj; şi că, deşi traducătorii Bibliei au fost, pe drept, prea conştiincioşi ca să omită ceva din înregistrare, totuşi ei au trăit într-o zi mai puţin specială decât a noastră în ceea ce priveşte alegerea de expresii rafinate; şi acelaşi lucru se poate presupune şi despre vremurile timpurii ale Bibliei şi despre obiceiurile de exprimare. Desigur, nici cei mai meticuloşi nu pot găsi vreo obiecţie în această privinţă la vreuna din expresiile Noului Testament.Cărţile lui Moise şi Legilepromulgate în elePrimele cinci cărţi ale Bibliei sunt cunoscute ca Cele cinci cărţi ale lui Moise, deşi ele nu-i menţionează nicăieri numele ca autor al lor. Este o deducţie raţională că au fost scrise de Moise sau sub supravegherea lui, relatarea morţii şi îngropării lui fiind în mod potrivit adăugată de secretarul său. Omisiunea declaraţiei clare că aceste cărţi au fost scrise de Moise nu este deloc o dovadă împotriva acestui gând, deoarece, dacă le-ar fi scris altul ca să înşele şi să comită o fraudă, desigur că pentru a-şi face credibilă înşelătoria acesta ar fi pretins că au fost scrise de către marele conducător şi om de stat al lui Israel (vezi Deuteronomul 31:9-27). De un lucru suntem siguri: Moise a condus naţiunea evreiască afară din Egipt. El i-a organizat ca naţiune după legile prezentate în aceste cărţi; şi timp de ((A44)) peste trei mii de ani, prin consimţământ general, naţiunea evreiască a pretins aceste cărţi ca pe un dar de la Moise pentru ei, şi le-au ţinut atât de sacre, încât nici o iotă sau un mic amănunt nu trebuia modificat — dând astfel asigurarea purităţii textului.Aceste scrieri ale lui Moise conţin singura istorie credibilă existentă a epocii pe care o parcurge. Istoria chineză simulează că începe la creare, spunând cum Dumnezeu a ieşit pe apă într-o luntre, şi, luând în mână o bucată de pământ, l-a aruncat în apă. Acea bucată de pământ, pretinde ea, a devenit lumea aceasta etc. Dar toată povestea este atât de lipsită de raţiune, încât nici cea mai simplă inteligenţă de copil n-ar fi înşelată de ea. Din contră, relatarea dată în Geneza începe cu presupunerea raţională că deja exista un Dumnezeu, un Creator, o Cauză Primară inteligentă. Ea nu tratează despre Dumnezeu ca având un început, ci despre lucrarea Lui, cu începutul şi progresul ei în ordine şi sistematic — „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Apoi, trecând fără detalii sau explicaţii peste originea pământului, continuă naraţiunea despre cele şase zile[epoci] de pregătire a lui pentru om. Relatarea este substanţial confirmată de lumina ştiinţei care s-a acumulat timp de patru mii de ani; deci este cu mult mai raţional să se accepte pretenţia că Moise, autorul ei, a fost inspirat divin, decât să se presupună că inteligenţa unui om a fost superioară inteligenţei şi cercetării combinate a restului omenirii timp de trei mii de ani de atunci, ajutată de mijloacele moderne şi de bani cu milioanele.Priviţi mai departe sistemul de legi enunţate în aceste scrieri. Cu siguranţă că au fost fără egal, atât în zilele lor, cât şi de atunci, până în acest secol al douăzecilea; şi legile acestui secol se bazează pe principiile enunţate în Legea Mozaică şi au fost întocmite în principal de oameni care au recunoscut că Legea Mozaică este de origine divină. ((A45)) Decalogul este un scurt rezumat al întregii legi. Cele zece porunci prescriu un cod de cult şi morală care trebuie să frapeze pe fiecare persoană interesată în studiu, fiind remarcabile; şi dacă n-ar fi fost niciodată cunoscute şi ar fi găsite acum printre ruinele şi relicvele Greciei, Romei sau Babilonului (naţiuni care s-au ridicat şi au căzut la mult timp după ce au fost date acele legi), ele ar fi privite ca minunate, dacă nu supranaturale. Dar obişnuinţa cu ele şi cu pretenţiile lor a dat naştere la indiferenţă apreciabilă, aşa încât importanţa lor reală nu este remarcată decât de puţini. Este adevărat, aceste porunci nu învaţă despre Cristos; ele au fost date, nu creştinilor, ci evreilor; nu să înveţe credinţa într-o răscumpărare, ci să convingă pe oameni de starea lor păcătoasă şi de nevoia lor de o răscumpărare. Iar esenţa acestor porunci a fost impresionant condensată de către ilustrul fondator al creştinismului în cuvintele: „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”; şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Marcu 12:30, 31.Guvernul instituit de Moise a fost diferit de toate celelalte guverne, antice şi moderne, prin aceea că pretindea a fi al Creatorului însuşi, şi oamenii erau socotiţi răspunzători faţă de El; legile şi instituţiile lor, civile şi religioase, pretindeau a emana de la Dumnezeu, şi, după cum vom vedea imediat, erau în armonie perfectă cu ceea ce raţiunea ne învaţă că este caracterul lui Dumnezeu. Cortul întâlnirii, în centrul taberei, avea în încăperea „Sfânta Sfintelor” o manifestare a prezenţei lui Iehova ca Rege al lor, de unde prin mijloace supranaturale ei primeau instrucţiuni pentru administrarea cum se cuvine a afacerilor lor naţionale. A fost stabilit un ordin de preoţi, care aveau în grijă supravegherea completă a Cortului întâlnirii şi numai prin ei era permis accesul şi comuniunea cu Iehova. Poate primul gând al unora în ((A46)) legătură cu aceasta ar fi: „A! Iată obiectivul organizării lor; la ei, ca şi la alte naţiuni, preoţii conduceau poporul, impunându-se credulităţii lor şi stârnindu-le temerile pentru propria lor onoare şi profit”. Dar stai, prietene, să nu presupunem nimic prea în grabă. Unde există o aşa bună posibilitate de a verifica această problemă cu faptele, n-ar fi raţional să sărim la concluzii fără fapte. Dovezile incontestabile sunt contrare acestor presupuneri. Drepturile şi privilegiile preoţilor erau limitate; nu li se dădea nici o putere civilă, de nici un fel, şi le lipsea complet posibilitatea de a-şi folosi slujba ca să profite de drepturile sau de conştiinţa poporului; şi acest aranjament a fost făcut de Moise, un membru al liniei preoţeşti.Ca şi reprezentant al lui Dumnezeu în scoaterea lui Israel din robia egipteană, forţa împrejurărilor a centralizat guvernarea în mâna lui şi a făcut din blândul Moise un autocrat în putere şi autoritate, deşi prin blândeţea dispoziţiei sale a fost de fapt servul extenuat al poporului, a cărui viaţă chiar, se epuiza prin grijile apăsătoare ale poziţiei sale. În asemenea conjunctură a fost stabilit un guvern civil, care virtual era o democraţie. Să nu fim înţeleşi greşit: Privit cum l-ar aprecia necredincioşii, guvernul lui Israel era o democraţie, dar privit în lumina propriilor lui pretenţii era o teocraţie, adică un guvern divin, deoarece legile date de Dumnezeu prin Moise nu permiteau nici un amendament; ei nu trebuiau nici să adauge, nici să scoată din codul lor de legi. Astfel văzut, guvernul lui Israel a fost diferit de oricare alt guvern civil, fie înainte, fie după el. „DOMNUL i-a zis lui Moise: «Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi căpetenii ale lor; adu-i la cortul întâlnirii şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi coborî şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine povara poporului, şi ((A47)) să n-o porţi tu singur»”. (Numeri 11:16, 17. Vezi de asemenea versetele 24-30 ca un exemplu de blândeţe şi de artă a guvernării adevărate şi neprefăcute.) Moise repetând acest lucru spune: „Am luat atunci pe căpeteniile seminţiilor voastre, bărbaţi înţelepţi şi cunoscuţi [cu influenţă], şi i-am pus căpetenii peste voi, căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece, şi judecători pentru seminţiile voastre”. Deuteronomul 1:15; Exodul 18:13-26.Astfel se vede că acest distins legiuitor, departe de a căuta să-şi continue sau să-şi mărească propria putere, punând guvernarea poporului sub controlul rudelor sale directe, din seminţia preoţească, să-şi folosească autoritatea religioasă pentru a încătuşa drepturile şi libertăţile poporului, dimpotrivă, a introdus în popor o formă de guvernare menită să cultive spiritul de libertate. Istoriile altor naţiuni şi conducători nu arată nici un egal la aceasta. În toate cazurile conducătorul a căutat propria mărire şi mai mare putere. Chiar şi în cazurile în care aceştia au ajutat la stabilirea republicilor, din evenimentele ulterioare a reieşit că au făcut-o din diplomaţie, pentru a obţine favoarea poporului şi a-şi perpetua propria lor putere. În situaţia lui Moise, orice ambiţios, stăpânit de politică şi încercând să perpetueze o înşelăciune asupra poporului, ar fi lucrat spre o mai mare centralizare a puterii pentru sine şi familia sa, în special când aceasta ar fi părut o sarcină uşoară, prin faptul că autoritatea religioasă era deja la acea seminţie şi prin pretenţia acelei naţiuni că era guvernată de Dumnezeu din Cortul întâlnirii. Nici nu este de presupus că un om capabil de a forma asemenea legi şi de a conduce asemenea popor să fie atât de greoi la înţelegere încât să nu vadă care va fi tendinţa cursului său. Atât de complet a fost pusă guvernarea poporului în propriile lor mâini, încât, deşi a fost stipulat ca situaţiile mai grele, pe care aceşti ((A48)) guvernatori nu le puteau rezolva, să fie aduse înaintea lui Moise, totuşi ei înşişi hotărau în privinţa cazurilor care să meargă înaintea lui Moise: „Şi când veţi găsi o situaţie prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud”. Deuteronomul 1:17.Văzut astfel, Israel era o republică ai cărei dregători acţionau sub mandat divin. Şi spre confuzia celor care din ignoranţă pretind că Bibila aprobă o domnie imperială stabilită asupra poporului, în loc de „guvernarea poporului de către popor”, să se remarce că această formă republicană de guvernământ civil a continuat timp de peste patru sute de ani. Iar apoi a fost schimbată cu aceea de regat la cererea „Bătrânilor”, fără aprobarea Domnului, care i-a spus lui Samuel, pe vremea aceea servind ca un fel de preşedinte neoficial: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei”. La cererea insistentă a lui Dumnezeu, Samuel a explicat poporului cum vor fi desconsiderate drepturile şi libertăţile lor, şi cum printr-o astfel de schimbare vor deveni slugi; totuşi, ei au ajuns să fie orbiţi de ideea populară ilustrată peste tot în jurul lor la alte neamuri (1 Samuel 8:6-22). Considerând această relatare despre dorinţa lor de a avea un rege, cine nu este impresionat la gândul că Moise s-ar fi putut instala ferm, fără dificultate, în fruntea unui mare imperiu?Deşi Israel ca întreg constituia o naţiune, totuşi diviziunea pe seminţii a fost recunoscută întotdeauna după moartea lui Iacov. Fiecare familie sau seminţie, prin consimţământ general, alegea sau recunoştea pe anumiţi membri ca reprezentanţi ai ei, sau căpetenii. Acest obicei a continuat chiar şi în lunga lor robie în Egipt. Aceştia erau numiţi căpetenii sau bătrâni, şi acestora le-a dat Moise onoarea şi puterea guvernării civile; în timp ce, dacă el dorea să centralizeze puterea pentru sine şi pentru propria ((A49)) familie, aceştia ar fi fost ultimii oameni care să fie onoraţi cu putere şi funcţie.Instrucţiunile date celor numiţi la conducerea civilă fiind de la Dumnezeu, ele sunt un model de simplitate şi puritate. Moise declară poporului în auzul acestor judecători: „În acelaşi timp, am dat poruncă judecătorilor voştri, spunând: «Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de faţa omului, căci judecata este a lui Dumnezeu. Şi, când veţi găsi o situaţie prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud»” (Deuteronomul 1:16, 17). După moartea lui Moise, asemenea cazuri grele erau aduse direct înaintea Domnului prin Marele Preot, răspunsul fiind „da” sau „nu”, prin Urim şi Tumim.Având în vedere aceste fapte, ce vom spune despre teoria care sugerează că aceste cărţi au fost scrise de preoţi necinstiţi pentru a-şi asigura influenţa şi puterea asupra poporului? Pentru un astfel de scop, ar falsifica oare astfel de oameni documente, aşa încât să distrugă tocmai scopurile pe care ei au încercat să le promoveze — documente care dovedesc în concluzie că marea Căpetenie a lui Israel, chiar unul din propria lor seminţie, la insistenţa lui Dumnezeu, a înlăturat preoţimea de la puterea civilă, plasând acea putere în mâinile poporului? Consideră cineva raţională o astfel de concluzie?Apoi, este vrednic de remarcat că legile celei mai avansate civilizaţii, în acest secol al douăzecilea, nu prevăd cu mai mare grijă ca bogaţii şi săracii să stea la nivel egal de responsabilitate în faţa legii civile. Absolut nici o distincţie nu s-a făcut prin legile lui Moise. Iar cât despre protecţia oamenilor de pericolele ca unii să devină foarte săraci şi alţii excesiv de bogaţi şi puternici, nici o altă lege naţională care să fi apărat cu atâta grijă acest punct n-a ((A50)) fost vreodată adoptată. Legea lui Moise prevedea o restituire la fiecare al cincizecilea an — anul lor jubiliar. Prin prevenirea înstrăinării absolute a proprietăţii, această lege împiedica acumularea ei în mâinile celor puţini (Leviticul 25:9, 13-23, 27-30). De fapt erau învăţaţi să se considere fraţi şi să se poarte în consecinţă; să se ajute unul pe altul fără compensaţie şi să nu ia nici o camătă unul de la altul. Vezi Exodul 22:25; Leviticul 25:36, 37; Numeri 26:52-56.Toate legile erau anunţate public, împiedicând astfel pe oamenii uneltitori să aibă succes în amestecul în drepturile poporului. Legile erau expuse în aşa manieră, încât oricine dorea să le poată copia; şi, pentru ca nici cel mai sărac şi mai neînvăţat să nu fie în necunoştinţă de ele, era de datoria preoţilor să le citească poporului la sărbătorile ce se ţineau la fiecare al şaptelea an (Deuteronomul 31:10-13). Este oare raţional să se presupună că asemenea legi şi aranjamente au fost întocmite de oameni răi, sau de oameni care au uneltit pentru a lipsi poporul de libertăţile şi fericirea lui? O astfel de presupunere ar fi iraţională.În consideraţia ei pentru drepturile şi interesele străinilor şi vrăjmaşilor, legea Mozaică a fost cu treizeci şi două de secole înaintea timpului ei — dacă într-adevăr legile celor mai civilizaţi de astăzi o egalează în corectitudine şi bunăvoinţă. Citim: „Aceeaşi lege va fi pentru cel născut în ţară, ca şi pentru străinul care va locui în mijlocul vostru”; căci Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru”. Exodul 12:49; Leviticul 24:22.„Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu unul născut în mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului.” Leviticul 19:33, 34.„Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul rătăcit, să i-l aduci negreşit acasă. Dacă vezi măgarul ((A51)) vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi negreşit să ia povara de pe el.” Exodul 23:4, 5.Nici chiar animalele necuvântătoare n-au fost uitate. Cruzimea faţă de acestea, ca şi faţă de fiinţele umane, era strict interzisă. Unui bou nu trebuia să i se pună botniţa în timpul treieratului grâului, pentru bunul motiv că orice lucrător este vrednic de hrana lui. Nici chiar boul şi măgarul nu era îngăduit să are împreună, pentru că sunt aşa de nepotriviţi în putere şi mers; ar fi o cruzime. Odihna lor a fost de asemenea prevăzută. Deuteronomul 25:4; 22:10; Exodul 23:12.Unii ar putea pretinde că preoţia a fost o instituţie egoistă, fiindcă seminţia leviţilor era întreţinută prin zecimea anuală, sau zeciuiala din produsul individual al fraţilor lor din celelalte seminţii. Declarat astfel, acest fapt este o prezentare incorectă, prea obişnuită la sceptici, care, posibil din ignoranţă, în acest mod prezintă fals una din cele mai remarcabile dovezi a părţii lui Dumnezeu în organizarea acelui sistem şi că el n-a fost lucrarea unei preoţimi uneltitoare şi egoiste. Într-adevăr, nu arareori este fals reprezentat de către o preoţime modernă care impune acum un sistem similar, folosindu-l pe acela ca pe un precedent, fără să menţioneze starea de lucruri pe care a fost fondat, sau metoda lui de plată.De fapt a fost fondat pe cea mai strictă echitate. Când Israel a ajuns în posesia ţării Canaanului, leviţii au avut desigur tot atâta drept la o parte din pământ ca şi celelalte seminţii; totuşi, prin porunca expresă a lui Dumnezeu, ei n-au luat nimic din ea, cu excepţia anumitor cetăţi sau localităţi pentru locuit, răspândite printre diferite seminţii pe care trebuiau să le servească în cele religioase. De nouă ori s-a făcut această interzicere înainte de împărţirea ţării. Desigur, în loc de pământ trebuia să li se asigure un echivalent, şi acea asigurare raţională şi dreaptă a fost, ((A52)) prin urmare,zeciuiala. Şi aceasta nu este totul: deşi zeciuiala, după cum am văzut, era o datorie dreaptă, ea n-a fost impusă ca o taxă, ci urma să fie plătită ca o contribuţie voluntară. Şi nici o ameninţare nu-i obliga la acele contribuţii; totul depindea de conştiinciozitatea lor. Singurele îndemnuri către popor în legătură cu acest subiect sunt după cum urmează:„Cât vei trăi în ţara ta, vezi să nu cumva să uiţi pe levit” (Deuteronomul 12:19). „Să nu neglijezi pe levitul care va fi în cetăţile tale, căci el nu are nici parte, nici moştenire cu tine” [în ţară]. Deuteronomul 14:27.Întrebăm: Este oare raţional să se presupună că această ordine de lucruri ar fi fost astfel aranjată de preoţi egoişti şi ambiţioşi? — un aranjament care să-i dezmoştenească pe ei şi să-i facă dependenţi de fraţii lor pentru întreţinere? Nu ne învaţă raţiunea contrariul?În armonie cu aceasta, şi de asemenea care nu se poate explica pe nici un alt temei decât pe cel pretins — că Dumnezeu este autorul acelor legi — este faptul că nu s-a făcut nici o prevedere specială pentru a onora preoţimea. În nimic n-ar fi impostorii mai grijulii decât în a prevedea veneraţie şi respect pentru sine şi pedepsele şi blestemele cele mai aspre pentru cei care i-ar trata rău. Dar nu apare nimic de acest fel; nu se prevede nici o onoare specială sau veneraţie, nici imunitate pentru violenţă sau insultă. Legea comună, care nu făcea nici o distincţie între clase şi nu punea preţ pe rangul persoanelor, era singura lor protecţie. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât tratamentul servilor, străinilor şi vârstnicilor era subiectul unei legislaţii speciale. De exemplu: Să nu asupreşti pe străin, pe văduvă sau pe orfan; căci dacă ei strigă la Mine [la Dumnezeu] după ajutor, Eu le voi auzi negreşit strigătele, mânia Mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; soţiile voastre vor rămâne văduve şi copiii voştri orfani (Exodul 22:21-24, 23:9; Leviticul 19:33, 34). „Să nu ((A53)) nedreptăţeşti pe muncitorul sărac şi nevoiaş, fie că este unul din fraţii tăi, fie că este unul dintre străinii care locuiesc în ţara ta, în cetăţile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de asfinţitul soarelui; căci e sărac şi doreşte mult. Altfel, ar striga către DOMNUL împotriva ta şi aceasta ar fi păcat asupra ta” (Leviticul 19:13; Deuteronomul 24:14, 15; Exodul 21:26, 27). „Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân” (Leviticul 19:32; vezi de asemenea Leviticul 19:14). Toate acestea, şi totuşi nimic deosebit pentru preoţi, leviţi sau zeciuielile lor.Aranjamentele sanitare ale legii, atât de necesare unui popor sărac şi de mult asuprit, împreună cu aranjamentele şi limitările referitoare la animalele curate şi necurate, care să se poată mânca sau nu, sunt remarcabile, şi, împreună cu alte trăsături, ar fi de interes dacă spaţiul ar permite examinarea lor, arătând că legea a fost la înălţimea ultimelor concluzii ale ştiinţei medicale în acest subiect, dacă nu chiar înaintea lor. Legea lui Moise a avut şi un caracter tipic, pe care trebuie să-l lăsăm pentru consideraţii viitoare; dar chiar şi privirea noastră în grabă ne-a dat dovezi covârşitoare că această lege, care constituie însuşi cadrul întregului sistem al religiei revelate, pe care îl elaborează restul Bibliei, este cu adevărat o expunere de înţelepciune şi dreptate, în special când se ia în consideraţie vremea ei.În lumina raţiunii, toţi trebuie să admită că ea nu dă nici o dovadă că este lucrarea oamenilor răi, uneltitori, ci corespunde exact cu ceea ce natura învaţă că este caracterul lui Dumnezeu. Ea dă dovezi de Înţelepciune, Dreptate şi Iubire. Şi mai mult, legiuitorul, evident pios şi nobil, Moise, neagă că legile au fost ale lui proprii şi le atribuie lui Dumnezeu (Exodul 24:12; Deuteronomul 9:9-11; Exodul 26:30; Leviticul 1:1). Având în vedere caracterul lui general şi poruncile lui către popor, să nu aducă mărturie falsă şi să evite ipocrizia şi minciuna, este oare ((A54)) raţional să se presupună că un astfel de om a adus mărturie falsă şi şi-a impus propriile vederi şi legi în locul celor ale lui Dumnezeu? Să se aibă în vedere de asemenea că noi examinăm copiile prezente ale Bibliei şi că integritatea pentru care ea este atât de însemnată se aplică, prin urmare, deopotrivă şi la succesorii lui Moise; pentru că, deşi printre acei succesori au fost oameni răi, care au căutat propriul lor bine, nu al poporului, este evident că ei nu au falsificat Scrierile Sacre, care sunt pure până astăzi.Profeţii BiblieiSă se arunce acum o privire la caracterul general al profeţilor Bibliei şi la mărturiile lor. Un fapt oarecum remarcabil este că profeţii, cu puţine excepţii, n-au fost din clasa preoţească; şi că pe vremea aceea profeţiile lor au fost în general respingătoare pentru preoţimea oportunistă şi în degenerare, ca şi pentru poporul înclinat spre idolatrie. Sarcina mesajelor lor de la Dumnezeu pentru popor era în general mustrarea pentru păcat, însoţită de avertizări pentru pedepse viitoare, cu care găsim împletite făgăduinţe ocazionale de binecuvântări viitoare, după ce s-ar fi curăţat de păcat şi s-ar fi întors în favoarea Domnului. Experienţele lor, în cea mai mare parte, au fost departe de a fi de invidiat; în general au fost ocărâţi, mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi daţi la moarte violentă. Vezi 1 Împăraţi 18:4, 10, 17, 18; 19:10; Ieremia 38:6; Evrei 11:32-38. În unele cazuri, caracterul lor adevărat de profeţi ai lui Dumnezeu a fost recunoscut numai după mulţi ani de la moartea lor. Vorbim astfel despre scriitorii profetici ale căror cuvinte se pretind a fi inspiraţia directă a lui Iehova. În legătură cu aceasta este bine să ne amintim că în darea legii lui Israel n-a existat nici o intervenţie preoţească: ea a fost dată poporului de către Dumnezeu prin Moise (Exodul 19:17-25; Deuteronomul 5:1-5). Şi, mai mult, s-a făcut ca o((A55)) datorie a fiecărui om care vedea încălcarea legii să mustre pe păcătos (Leviticul 19:17). Astfel, toţi aveau autoritatea să înveţe şi să mustre, dar, ca şi în zilele noastre, deoarece majoritatea erau absorbiţi de grijile afacerilor, devenind indiferenţi şi nereligioşi, comparativ puţini au îndeplinit această cerinţă prin mustrarea păcatului şi îndemnarea la evlavie; iar aceşti predicatori sunt numiţi „profeţi” atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Termenul profet, cum este folosit în general, înseamnă prezentator public; învăţătorii publici ai idolatriei de asemenea erau numiţi aşa; de exemplu, „profeţii lui Baal” etc. Vezi 1 Corinteni 14:1-6; 2 Petru 2:1; Matei 7:15; 14:5; Neemia 6:7; 1 Împăraţi 18:40; Tit 1:12.Profeţitul, în sensul obişnuit de învăţare, a devenit după aceea popular la o anumită clasă şi a degenerat în fariseism — învăţând tradiţiile bătrânilor în locul poruncilor lui Dumnezeu, prin aceasta opunându-se adevărului şi devenind profeţi mincinoşi sau învăţători mincinoşi. Matei 15:2-9.Din marea clasă care se numesc profeţi, în diferite timpuri Iehova a făcut alegerea unora pe care i-a împuternicit în mod special să transmită mesaje, uneori în legătură cu lucruri gata să se împlinească atunci, alteori în legătură cu evenimente viitoare. Acum noi dăm atenţie scrierilor acestei clase, care au vorbit şi au scris aşa cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt. Ei ar putea fi în mod adecvat numiţiProfeţi sau văzători împuterniciţi divin.Dacă se ţine seama că aceşti profeţi au fost în principal laici, neprimind nici un sprijin din zeciuielile seminţiei preoţeşti, şi dacă, pe lângă aceasta, este faptul că ei în mod frecvent erau mustrătorii nu numai ai regilor şi judecătorilor, ci şi ai preoţilor (deşi ei n-au mustrat funcţia, ci păcatele personale ale oamenilor care o ocupau), devine ((A56)) evident că în mod raţional n-am putea decide că aceşti profeţi erau participanţi în vreo ligă de preoţi sau în altceva, pentru a fabrica falsităţi în numele lui Dumnezeu. În lumina faptelor, raţiunea contrazice o astfel de suspiciune.Deci, dacă nu găsim nici un temei să punem la îndoială motivele diferiţilor scriitori ai Bibliei, ci găsim că spiritul diferitelor ei părţi este dreptate şi adevăr, să mergem mai departe şi să întrebăm dacă există vreo legătură sau lanţ de unire între relatările lui Moise, ale altor profeţi şi ale scriitorilor Noului Testament. Dacă vom găsi o linie comună de gândire întreţesută de la un capăt la altul al Legii, Profeţilor şi scrierilor Noului Testament, care acoperă o perioadă de 1500 de ani, acest lucru luat în legătură cu caracterul scriitorilor va fi un motiv bun pentru a le admite pretenţia — că sunt inspirate divin — mai ales dacă tema comună tuturor este una grandioasă şi nobilă, potrivindu-se bine cu ceea ce învaţă judecata sănătoasă sfinţită referitor la caracterul şi atributele lui Dumnezeu.Iată ce găsim: Un plan, un spirit, o ţintă şi un scop străbate întreaga carte. Paginile de deschidere relatează crearea şi căderea omului; paginile de încheiere spun despre recuperarea omului din cădere; iar paginile care intervin arată paşii succesivi ai planului lui Dumnezeu pentru împlinirea acestui scop. Armonia, şi totuşi contrastul, între primele şi ultimele trei capitole ale Bibliei este remarcabilă. Primele descriu întâia creare, ultimele crearea din nou sau restabilirea, cu păcatul şi blestemul ca pedeapsă îndepărtate; primele arată pe Satan şi răul intrând în lume să înşele şi să nimicească, ultimele arată lucrarea lui stricată, pe cei nimiciţi restabiliţi, răul stins şi pe Satan nimicit; primele arată domnia pierdută de Adam, ultimele prezintă domnia restituită şi stabilită pentru veşnicie de Cristos, şi voia lui Dumnezeu făcută pe pământ ca şi în cer; primele arată păcatul, cauza producătoare de ((A57)) degradare, ruşine şi moarte, ultimele arată că răsplata dreptăţii este gloria, onoarea şi viaţa.Deşi scrisă de multe pene, în timpuri diferite, în împrejurări diferite, Biblia nu este numai o colecţie de norme morale, de maxime înţelepte şi de cuvinte de mângâiere. Este mai mult: ea este o declaraţie raţională, filosofică şi armonioasă a cauzelor răului prezent în lume, a singurului remediu şi a rezultatelor finale aşa cum sunt văzute de înţelepciunea divină, care a văzut sfârşitul planului înainte de a începe, marcând de asemenea cărarea poporului lui Dumnezeu, susţinându-l şi întărindu-l cu făgăduinţe nespus de mari şi scumpe care se vor împlini la timpul cuvenit.De-a lungul întregii cărţi este menţinută şi elaborată învăţătura Genesei că omul a fost încercat în starea de perfecţiune originară printr-un reprezentant, că el a căzut şi că rezultatele sunt imperfecţiunea, boala şi moartea prezentă, dar că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci îl va recupera în cele din urmă printr-un răscumpărător născut din femeie (Geneza 3:15). Necesitatea morţii unui răscumpărător ca sacrificiu pentru păcate şi a dreptăţii Lui pentru acoperirea păcatului nostru sunt indicate prin îmbrăcămintea din piei pentru Adam şi Eva; prin acceptarea jertfelor lui Abel; prin Isaac pe altar; prin moartea diferitelor jertfe prin care patriarhii aveau acces la Dumnezeu şi prin jertfele instituite sub lege şi perpetuate de-a lungul Veacului Iudeu. Profeţii, deşi li s-a acordat numai o înţelegere vagă a semnificaţiei unora dintre declaraţiile lor (1 Petru 1:12), menţionează punerea păcatelor pe o persoană în loc de un animal necuvântător, şi, în viziune profetică, Îl văd pe Acela care va răscumpăra şi va elibera omenirea, „ca un miel pe care-l duci la tăiere”, că „pedeapsa care ne dă pacea era peste El” şi că „prin rănile Lui suntem vindecaţi”. Ei L-au înfăţişat ca „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu ((A58)) suferinţa”, şi au declarat că „DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:3-6). Ei au spus unde se va naşte acest eliberator (Mica 5:2) şi când va muri, asigurându-ne că „nu pentru Sine” (Daniel 9:26 — Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.). Ei menţionează diferite particularităţi în legătură cu El: că va fi „drept”, fără „înşelăciune”, „violenţă” sau altă cauză dreaptă de moarte (Isaia 53:8, 9, 11); că va fi vândut pe treizeci de arginţi (Zaharia 11:12); că va fi numărat în moarte printre cei fărădelege (Isaia 53:12); că nici un os nu-I va fi zdrobit (Psalmul 34:20; Ioan 19:36) şi că, deşi va muri şi va fi îngropat, trupul Lui nu va putrezi, nici nu va rămâne în mormânt. Psalmul 16:10; Faptele 2:31.Scriitorii Noului Testament raportează clar şi convingător, dar simplu, împlinirea tuturor acestor preziceri în Isus din Nazaret; şi prin raţionamente logice arată că aşa un preţ de răscumpărare cum a dat El era necesar înainte ca păcatele lumii să poată fi şterse, cum deja fusese prezis în Lege şi Profeţi (Isaia 1:18). Ei urmăresc întregul plan în maniera cea mai logică şi convingătoare, neapelând nici la prejudecăţile, nici la pasiunile ascultătorilor, ci numai la raţiunea lor iluminată, furnizând unele din cele mai remarcabil de minuţioase şi convingătoare raţionamente care se pot găsi undeva asupra vreunui subiect. Vezi Romani 5:17-19 şi mai departe până la capitolul 12.Moise a indicat în lege nu numai un sacrificiu, dar şi o ştergere a păcatelor şi o binecuvântare a poporului sub acest mare eliberator, a cărui putere şi autoritate el declară că o va depăşi enorm pe a sa, deşi va fi „asemenea ei” (Deuteronomul 18:15, 19). Eliberatorul promis va binecuvânta nu numai pe Israel, dar prin Israel şi pe „toate familiile pământului” (Geneza 12:3; 18:18; 22:18; 26:4). Şi, neţinând seama de prejudecăţile contrare ale poporului evreu, profeţii continuă pe acelaşi ton, declarând că Mesia ((A59)) va fi şi „Lumina popoarelor” (Isaia 49:6; Luca 2:32); că neamurile vor veni la El „de la marginile pământului” (Ieremia 16:19); că numele Lui „va fi mare între popoare” (Maleahi 1:11) şi că „atunci se va revela slava DOMNULUI şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. Isaia 40:5. Vezi şi Isaia 42:1-7.Scriitorii Noului Testament pretind o ungere divină care le-a permis să-şi dea seama de împlinirea profeţiilor referitoare la sacrificiul lui Cristos. Deşi ca evrei erau predispuşi să considere că toate binecuvântările erau limitate la propriul lor popor (Faptele 11:1-18), ei au putut să vadă că în timp ce naţiunea lor va fi binecuvântată, toate familiile pământului vor fi de asemenea binecuvântate cu ei şi prin ei. Au văzut de asemenea că înaintea binecuvântării lui Israel şi a lumii se va face o alegere a unei „turme mici” atât dintre evrei cât şi dintre neamuri, care, fiind încercaţi, vor fi găsiţi vrednici de a deveni comoştenitori la gloria şi onoarea Marelui Eliberator, şi participanţi cu El la onoarea de a binecuvânta pe Israel şi toate naţiunile. Romani 8:17.Aceşti scriitori indică armonia acestei vederi cu ceea ce este scris în Lege şi Profeţi; iar grandoarea şi generozitatea planului pe care ei îl prezintă depăşesc cu mult chiar şi cea mai înaltă concepţie despre ceea ce acest plan afirmă că este — „O veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”.Gândul despre Mesia ca şi conducător nu numai al lui Israel ci şi al lumii, sugerat în cărţile lui Moise, este tema tuturor profeţiilor. Gândul despre împărăţie a fost de asemenea predominant în învăţăturile apostolilor; şi Isus a învăţat că trebuie să ne rugăm, „Vie împărăţia Ta”, şi a făgăduit o parte în ea celor care întâi vor suferi pentru adevăr şi astfel vor deveni vrednici.Această speranţă într-o glorioasă împărăţie viitoare a dat tuturor celor credincioşi curaj să îndure persecuţie şi să ((A60)) sufere ocară, lipsă şi pierdere, chiar până la moarte. Şi în marea profeţie alegorică ce încheie Noul Testament sunt înfăţişaţi cu credincioşie toţi: vrednicul „Miel care a fost înjunghiat” (Apocalipsa 5:12), vrednicii „biruitori” pe care El îi va face împăraţi şi preoţi în împărăţia Sa, şi încercările şi obstacolele pe care ei trebuie să le învingă pentru a fi vrednici să participe la acea împărăţie. Apoi sunt prezentate imagini simbolice ale binecuvântărilor care vor urma pentru lume sub domnia Milenară, când Satan va fi legat, moartea adamică şi necazul vor fi şterse, şi când toate neamurile pământului vor umbla în lumina împărăţiei cereşti — Ierusalimul cel nou.Biblia, de la început până la sfârşit, prezintă o doctrină care nu se găseşte nicăieri în altă parte şi care este în opoziţie cu teoriile tuturor religiilor păgâne — că pentru cei morţi va veni o viaţă viitoare printr-o ÎNVIERE A MORŢILOR. Toţi scriitorii inspiraţi şi-au exprimat încrederea într-un răscumpărător, iar unul declară că „dimineaţa”, când Dumnezeu îi va chema din mormânt şi ei vor ieşi afară, cei răi nu vor mai stăpâni pe pământ, ci „Dimineaţa vor stăpâni peste ei oamenii drepţi” (Psalmul 49:14). Învierea morţilor este arătată de profeţi, iar scriitorii Noului Testament îşi bazează pe ea toate speranţele de viaţă şi de binecuvântare viitoare. Pavel o descrie astfel: „Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră; … şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit. Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi; … Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:13-22.Asemenea unui ceas, ale cărui multe rotiţe ar putea părea la început inutile, dar care, şi cele care se mişcă mai încet sunt esenţiale, tot aşa este şi Biblia: compusă din ((A61)) multe părţi şi pregătită prin multe pene, este un întreg complet şi armonios. Nici măcar o parte nu este în plus, şi chiar dacă unele părţi ocupă un loc mai activ şi mai proeminent decât altele, toate sunt folositoare şi necesare. Devine popular printre aşa-zişii „gânditori progresişti” şi „mari teologi” din prezent să trateze uşor, sau dacă nu neagă să ignore multe dintre „minunile” Vechiului Testament, numindu-le „poveşti băbeşti”. Dintre acestea sunt: relatarea despre Iona şi peştele cel mare, Noe şi corabia, Eva şi şarpele, oprirea soarelui la porunca lui Iosua şi măgăriţa vorbitoare a lui Balaam. Se pare că aceşti oameni înţelepţi trec cu vederea faptul că Biblia este aşa de întreţesută şi unită în diferitele ei părţi, încât a smulge din ea aceste minuni ori a le discredita înseamnă a distruge sau a discredita întregul. Căci, dacă relatările originale sunt false, cei care le-au repetat au fost ori falsificatori, ori nechibzuiţi, şi, în oricare caz, ar fi imposibil pentru noi să acceptăm mărturia lor ca inspirată divin. A elimina din Biblie minunile menţionate, ar infirma mărturia scriitorilor ei principali, pe lângă aceea a Domnului nostru Isus. Istoria căderii este atestată de Pavel (Romani 5:17); de asemenea amăgirea Evei de către şarpe (2 Corinteni 11:3; 1 Timotei 2:14). Vezi de asemenea referinţa Domnului nostru la cea din urmă, în Apocalipsa 12:9 şi 20:2. Oprirea soarelui la înfrângerea amoriţilor, ca o dovadă a puterii Domnului, evident a fost tipică pentru puterea care va fi manifestată în viitor, în „ziua Domnului”, prin Cel pe care Iosua L-a reprezentat. Acest lucru este atestat de trei profeţi (Isaia 28:21; Habacuc 2:1-3, 13, 14 şi 3:2-11; Zaharia 14:1, 6, 7). Relatarea despre măgăriţa vorbitoare este confirmată de Iuda (vers. 11) şi de Petru (2 Petru 2:16). Iar marele Învăţător, Isus, confirmă naraţiunea despre Iona şi peştele cel mare şi despre Noe şi potop (Matei 12:40; 24:38, 39; Luca 17:26. Vezi de asemenea 1 Petru 3:20). De fapt acestea nu sunt minuni mai mari decât cele făcute de Isus ((A62)) şi de apostoli, cum ar fi: prefacerea apei în vin, vindecarea bolilor etc.; iar ca minune, trezirea din morţi este cea mai uimitoare dintre toate.Aceste minuni, neobişnuite pentru experienţa noastră, îşi găsesc paralela în fiecare zi în jurul nostru, pe lângă care se trece fără să se remarce, fiind mai obişnuite. Reproducerea organismelor vii, fie animale, fie vegetale, este mai presus de înţelegerea noastră, ca şi mai presus de puterea noastră — deci miraculoasă. Noi putem vedea exercitarea principiului vieţii, dar nu-l putem nici înţelege, nici produce. Plantăm două seminţe alături; condiţiile: aer, apă, sol sunt la fel; ele cresc, nu putem spune cum, şi nici cel mai înţelept filosof nu poate explica acest miracol. Aceste seminţe dezvoltă organisme cu tendinţe opuse: una se târăşte, cealaltă stă dreaptă; forma, floarea, culoarea, totul diferă, deşi condiţiile au fost aceleaşi. Astfel de miracole devin obişnuite pentru noi, şi când părăsim uimirea copilăriei încetăm să ni le mai amintim ca atare; totuşi ele manifestă o putere tot atât de mai presus de a noastră şi de înţelegerea noastră limitată ca şi cele câteva miracole relatate în Biblie cu scopuri speciale şi intenţionate ca ilustraţii ale atotputerniciei şi capacităţii marelui Creator de a învinge orice obstacol şi de a-Şi realiza toată voinţa, chiar până la învierea noastră făgăduită din morţi, până la exterminarea răului şi la domnia finală a dreptăţii veşnice.Aici încheiem subiectul. Fiecare pas a fost probat prin raţiune. Am găsit că există un Dumnezeu, un Creator suprem, inteligent, în care există în perfectă armonie: înţelepciune, dreptate, iubire şi putere. Am găsit raţional a se aştepta o revelaţie a planurilor Sale pentru creaturile Sale capabile să le aprecieze şi să se intereseze de ele. Am găsit Biblia, care pretinde a fi acea revelaţie, vrednică de consideraţie. Am examinat pe scriitorii ei şi posibilele lor obiective în lumina a ceea ce au învăţat; am fost uimiţi; şi ((A63)) raţiunea ne-a spus că astfel de înţelepciune combinată cu astfel de puritate a motivelor n-a fost proiectul iscusit al oamenilor vicleni pentru scopuri egoiste. Raţiunea ne-a determinat să acceptăm că este cu mult mai posibil ca astfel de sentimente şi legi drepte şi binevoitoare să fie de la Dumnezeu şi nu de la oameni, şi ne-a cerut cu tărie să admitem că ele nu puteau fi lucrarea preoţilor necinstiţi. Am văzut armonia mărturiei cu privire la Isus, la jertfa Lui de răscumpărare, şi ca rezultat învierea şi binecuvântarea tuturor în împărăţia Lui glorioasă viitoare; şi raţiunea ne-a spus că un proiect atât de mare şi cuprinzător, mai presus de tot ceea ce altminteri am avea temei să aşteptăm, totuşi construit pe deducţii aşa de raţionale, trebuie să fie planul lui Dumnezeu pe care-l căutăm. El nu poate fi simpla invenţie a oamenilor, deoarece chiar când este revelat, este aproape prea grandios ca să fie crezut de oameni.Când Columb a descoperit râul Orinoco, cineva a spus că descoperise o insulă. El a replicat: „Un astfel de râu nu izvoreşte dintr-o insulă. Acest torent puternic trebuie să dreneze apele unui continent”. Tot aşa, adâncimea şi puterea, înţelepciunea şi sfera mărturiei Bibliei ne conving că nu omul, ci Atotputernicul Dumnezeu este autorul planurilor şi revelaţiilor ei. Am aruncat doar o privire fugitivă asupra pretenţiilor de suprafaţă ale Scripturilor că sunt de origine divină şi le-am găsit raţionale. Capitolele următoare vor desfăşura diferitele părţi ale planului lui Dumnezeu, şi, suntem încredinţaţi, vor da dovezi ample pentru orice minte sinceră că Biblia este o revelaţie inspirată divin şi că lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea planului pe care-l desfăşoară reflectă glorios caracterul divin, până acum numai neclar înţeles, dar acum văzut mai clar în lumina aurorei Zilei Milenare.
Existenţa unui creator suprem şi inteligent, stabilită
Existenţa unui creator suprem şi inteligent, stabilităDovezi din afara Bibliei, examinate În lumina raţiunii — O teorie care nu poate fi susţinută — O teorie raţională — Caracterul lui Dumnezeu, demonstrat — Deducţii raţionaleChiar şi din punctul de vedere al scepticului, o cercetare raţională şi sinceră în necunoscut, prin lumina a ceea ce se cunoaşte, va conduce pe cugetătorul inteligent, nepărtinitor, în direcţia adevărului. Totuşi, este evident că fără o descoperire directă a planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu oamenii ar putea numai aproxima adevărul şi ar ajunge la concluzii nedefinite. Dar să punem Biblia deoparte pentru un moment şi să privim lucrurile numai din punct de vedere raţional.Cel care poate privi cerul cu un telescop, sau chiar numai cu ochiul liber, şi vede imensitatea creaţiei, simetria, frumuseţea, ordinea, armonia şi diversitatea ei, şi totuşi se îndoieşte că Creatorul îi este infinit superior, atât în înţelepciune cât şi în putere, sau cel care pentru un moment poate presupune că o astfel de ordine a apărut întâmplător, fără un Creator, şi-a pierdut sau şi-a ignorat facultatea de gândire până acolo încât poate fi în mod potrivit considerat, aşa cum Biblia îl numeşte, nebun (unul care ignoră sau căruia îi lipseşte raţiunea): „Nebunul zice în inima lui: «Nu există Dumnezeu»”. Totuşi, după cum trebuie să deducă orice minte raţională, cel puţin atât este adevărat din Biblie, deoarece este un adevăr vădit că efectele trebuie să fie produse de cauze competente. Fiecare plantă, şi fiecare floare chiar, vorbeşte foarte elocvent în mărturia ei despre acest subiect. ((A30)) Complicată în construcţie, minunat de frumoasă ca formă şi structură, fiecare vorbeşte despre o înţelepciune şi o măiestrie mai presus de cea omenească. Ce mioapă este absurditatea care se laudă cu măiestria şi ingeniozitatea omului, şi atribuie simplei întâmplări regularitatea, uniformitatea şi armonia naturii; care recunoaşte legile naturii, în timp ce neagă că natura are un Legiuitor inteligent.Unii care neagă existenţa unui Creator inteligent pretind că natura este singurul Dumnezeu, şi că de la natură au pornit toate formele de dezvoltare animală şi vegetală fără a fi ordonate de inteligenţă, ci sunt guvernate, spun ei, de „legea supravieţuirii celui mai adecvat” într-un proces de evoluţie.Acestei teorii îi lipseşte dovada, deoarece peste tot în jurul nostru vedem că diferitele creaturi sunt de naturi stabile, care nu evoluează spre naturi mai înalte; şi, deşi cei care ţin la această teorie au făcut eforturi repetate, n-au reuşit niciodată nici să combine specii diferite, nici să producă o varietate nouă stabilă. Nu se cunoaşte nici un caz în care un gen să se fi transformat în altul*. Deşi există peşti care-şi pot folosi aripioarele pentru un moment ca aripi şi pot zbura afară din apă, şi broaşte care pot cânta, nu se ştie ca ele să se fi schimbat în păsări. Deşi printre animale sunt unele care au o uşoară asemănare cu oamenii, dovada că omul a evoluat din aceste creaturi lipseşte complet. Dimpotrivă, investigaţiile dovedesc faptul că deşi din aceeaşi specie se pot produce diferite varietăţi, este imposibil să se combine specii diferite, sau una să se dezvolte din alta. Pentru acelaşi motiv nu se poate pretinde că măgarul şi calul se înrudesc, deşi se aseamănă unul cu altul, deoarece este bine cunoscut că progenitura lor este imperfectă şi n-o poate propaga pe nici una din specii.*Spre folosul unor cititori, remarcăm că schimbări ca transformarea omizilor în fluturi nu sunt schimbări de natură, omida nefiind decât larva ieşită din oul fluturelui.((A31))Desigur că dacă natura neinteligentă ar fi creatorul sau producătorul, ea ar continua procesul şi n-ar exista astfel de lucruri cum sunt speciile stabile, deoarece fără inteligenţă nimic n-ar ajunge la stări stabile. Evoluţia ar fi astăzi un fapt, şi am vedea în jurul nostru peşti devenind păsări şi maimuţe devenind oameni. Concluzionăm că această teorie este în contradicţie atât cu raţiunea umană cât şi cu Biblia, când pretinde că fiinţele inteligente au fost create de o putere căreia îi lipseşte inteligenţa.Expunem pe scurt, după cum urmează, o teorie cu privire la creare (cu excepţia omului) printr-un proces de evoluţie, la care nu vedem nici o obiecţie serioasă: Ea presupune că diferitele specii din prezent sunt fixate şi neschimbătoare în privinţa naturii sau genului, şi chiar dacă naturile prezente pot fi dezvoltate la un grad mult mai înalt, chiar la perfecţiune, aceste specii sau naturi vor fi pentru totdeauna aceleaşi. Această teorie presupune mai departe că nici una din aceste specii stabile n-a fost creată aşa la origine, ci în trecutul îndepărtat ele s-au dezvoltat din pământ şi dintr-o formă într-alta printr-un proces treptat de evoluţie. Aceste evoluţii, sub legi stabilite divin, în care schimbările de hrană şi de climă au jucat un rol important, se poate să fi continuat până când au fost fixate speciile stabile aşa cum se văd în prezent, în afara cărora este imposibilă schimbarea, după toate aparenţele fiind atins ultimul scop al Creatorului în această privinţă. Deşi fiecare dintre diferitele familii de plante şi animale poate fi îmbunătăţită sau degradată, nici una din ele nu poate fi schimbată în alte familii sau genuri şi nici ele nu pot fi produse din altele. Deşi fiecare din acestea poate ajunge la perfecţiunea propriei sale naturi stabile, scopul Creatorului cu privire la natură fiind atins, o schimbare în continuare în această privinţă este imposibilă.Se pretinde că plantele şi animalele iniţiale, de la care au provenit varietăţile stabile prezente, s-au stins înainte de ((A32)) crearea omului. Schelete şi fosile de animale şi plante care nu există acum, găsite adânc sub suprafaţa pământului, favorizează această teorie. Această vedere nu ignoră şi nu respinge învăţătura Bibliei că omul a fost o creaţie directă şi perfectă, făcută în chipul mintal şi moral al Creatorului său, şi nu o dezvoltare printr-un proces de evoluţie, probabil obişnuit la restul creaţiei. Această vedere nu va dezminţi în nici un sens, ci va sprijini ceea ce pretinde Biblia, că natura, aşa cum este astăzi, învaţă că o Fiinţă inteligentă a ordonat-o şi a fost prima ei cauză. Să facă raţiunea umană tot ce poate pentru a pune faptele cunoscute pe seama cauzelor rezonabile şi competente, dând legilor naturii creditul cuvenit în fiecare caz; dar în spatele întregului mecanism complicat al naturii este mâna marelui Autor, inteligentul, atotputernicul Dumnezeu.Afirmăm deci că existenţa unui Creator inteligent este un adevăr clar demonstrat, a cărui dovadă este peste tot în jurul nostru: da, şi în noi; deoarece noi suntem opera Lui, ale cărei puteri mintale şi corporale, toate, vorbesc despre o minunată măiestrie, mai presus de înţelegerea noastră. Şi El este de asemenea Proiectantul şi Creatorul a ceea ce noi numim natură. Noi pretindem că El a ordonat şi stabilit legile naturii, a căror acţiune o vedem şi-i admirăm frumuseţea şi armonia. Pe Acesta, a cărui înţelepciune a plănuit Universul şi a cărui putere îl susţine şi-l conduce, a cărui înţelepciune şi putere le depăşesc atât de nemăsurat de mult pe ale noastre, noi Îl venerăm şi-L adorăm instinctiv.A ne da seama de existenţa acestui Dumnezeu tare nu înseamnă decât a ne teme de atotputernica Lui tărie, dacă nu-L vedem înzestrat cu bunăvoinţa şi bunătatea corespunzătoare puterii Lui. De acest fapt suntem de asemenea pe deplin asiguraţi prin aceeaşi mărturie care-I dovedeşte existenţa, puterea şi înţelepciunea. Nu numai că ni se impune concluzia că există un Dumnezeu, şi că puterea şi înţelepciunea Lui sunt nemăsurat mai presus de ((A33)) ale noastre, dar şi raţiunea ne obligă să ajungem la concluzia că lucrul cel mai mare creat nu este superior Creatorului; deci trebuie să conchidem că cea mai mare manifestare de bunăvoinţă şi dreptate printre oameni este inferioară în întindere faţă de aceea a Creatorului, întocmai cum înţelepciunea şi puterea omului sunt inferioare faţă de ale Lui. Şi astfel avem în faţa vederii noastre mintale caracterul şi atributele marelui Creator. El este înţelept, drept, iubitor şi puternic; iar sfera atributelor Sale este, din necesitate, nemăsurat mai largă decât aceea a celei mai mari creaţii ale Sale.Mai departe însă: după ce am ajuns la această concluzie raţională în legătură cu existenţa şi caracterul Creatorului nostru, să întrebăm: Ce trebuie să aşteptăm de la o astfel de fiinţă? Răspunsul este că posesia acestor atribute argumentează în mod raţional exercitarea lor, folosirea lor. Puterea lui Dumnezeu trebuie să fie folosită, şi aceasta în armonie cu propria Sa natură — în mod înţelept, just şi binevoitor. Oricare ar fi mijloacele pentru acest scop, oricare ar fi acţiunea puterii lui Dumnezeu, rezultatul final trebuie să fie în concordanţă cu natura şi caracterul Său, şi fiecare pas trebuie să fie aprobat de înţelepciunea Sa infinită.Ce ar putea fi mai raţional decât o astfel de exercitare a puterii, aşa cum o vedem manifestată în crearea nenumăratelor lumi din jurul nostru şi în minunata varietate de pe pământ? Ce ar putea fi mai raţional decât crearea omului, înzestrat cu raţiune şi judecată, capabil de a aprecia lucrările Creatorului şi de a considera măiestria Lui — înţelepciunea, dreptatea, puterea şi iubirea Lui? Totul este raţional şi în perfect acord cu faptele cunoscute nouă.Şi acum urmează afirmaţia noastră finală. Nu este oare raţional să presupunem că o astfel de fiinţă infinit de înţeleaptă şi bună, după ce a făcut o creaţie capabilă de a-L aprecia pe El şi planul Său, va fi mişcată de iubirea şi dreptatea Sa, ca să completeze lipsurile naturii acelei ((A34)) creaţii, dându-i o REVELAŢIE? N-ar fi oare o presupunere raţională, ca Dumnezeu să dea omului informaţii referitoare la obiectivul existenţei lui şi informaţii referitoare la planurile Sale pentru viitorul lui? Dimpotrivă, întrebăm noi, n-ar fi oare iraţional să presupunem că un astfel de Creator ar face o creaţie cum e omul, înzestrată cu puteri de gândire care ajung în viitor, şi totuşi să nu-i facă nici o descoperire a planurilor Sale, care să-i satisfacă acele dorinţe? O astfel de purtare ar fi lipsită de logică, deoarece ar fi contrară caracterului pe care noi pe drept îl atribuim lui Dumnezeu; contrară purtării adecvate unei fiinţe controlate de dreptate şi iubire.Putem gândi că dacă Înţelepciunea divină, creând omul, ar fi hotărât că este nepotrivit să-i acorde o cunoştinţă a destinului său viitor şi a locului său în planurile Creatorului, atunci, desigur, atât Dreptatea cât şi Iubirea divină ar fi insistat ca fiinţa să fie atât de limitată în capacitatea ei, încât să nu fie în mod continuu dezorientată şi chinuită de îndoieli, temeri şi neştiinţă, şi, în consecinţă, Puterea divină ar fi fost folosită sub acele limite. Deci, faptul că omul are capacitate de apreciere a revelaţiei planului divin, luat în legătură cu caracterul recunoscut al Creatorului său, este un motiv suficient de a aştepta ca Dumnezeu să acorde o astfel de revelaţie, la astfel de timp şi în aşa manieră cum a aprobat înţelepciunea Lui. Aşadar, având în vedere aceste consideraţii, chiar dacă n-am cunoaşte Biblia, raţiunea ne-ar conduce să aşteptăm şi să fim atenţi la o astfel de revelaţie cum pretinde Biblia că este. Şi mai mult, remarcând ordinea şi armonia creaţiei generale, cum în mare procesiune astrele şi sistemele îşi păstreză timpul şi locul, nu putem decât să tragem concluzia că neregularităţile mici, cum ar fi cutremurele de pământ, cicloanele etc., nu sunt decât indicii că în prezent conlucrarea diferitelor elemente în această lume nu este perfectă. O asigurare că în cele din urmă toate vor fi ((A35)) perfecte şi armonioase pe pământ ca şi în ceruri, cu unele explicaţii ale motivelor că în prezent nu este aşa, sunt cereri raţionale pe care oamenii raţionali pot să le aibă şi la care Creatorul, a cărui înţelepciune, putere şi bunăvoinţă sunt demonstrate, poate să răspundă. Deci, noi trebuie să aşteptăm ca revelaţia căutată să includă o astfel de asigurare şi o astfel de explicaţie.Fiind stabilit că este înţelept să se aştepte o revelaţie a voinţei şi planului lui Dumnezeu cu privire la omenire, în capitolul următor vom examina caracterul general al Bibliei, care pretinde a fi tocmai o astfel de revelaţie. Şi dacă ea prezintă caracterul lui Dumnezeu în perfectă armonie cu ceea ce raţiunea dictează, aşa cum s-a considerat mai sus, să tragem concluzia că ea se dovedeşte astfel a fi revelaţia necesară şi raţională aşteptată de la Dumnezeu, şi atunci să-i acceptăm mărturia ca atare. Dacă sunt de la Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt pe deplin apreciate, vor fi în acord cu caracterul Lui, care, raţiunea ne asigură, este perfect în înţelepciune, dreptate, iubire şi putere.„Voi, ce departe cercetaţi, cu minţi iscoditoare,Şi peste tot descoperiţi minuni încântătoare,Mărturisiţi-i ai Lui paşi,Vă închinaţi şi-L adoraţi.Cerurile, Doamne, slava Ta vestesc,Fiecare stea înţelepciunea Îţi reflectă;Dar când ochii noştri în Cuvântul Tău privesc,Citesc numele Tău în rânduri mai frumoase încă.”
Noaptea de păcat a pământului se va termina cu o dimineaţă de bucurie
Noaptea de păcat a pământului se va termina cu o dimineaţă de bucurieO noapte de plâns şi o dimineaţă de bucurie — Două metode de căutare a adevărului — Metoda urmată aici — Scopul acestei lucrări — Diferenţa între studiul reverenţios al Scripturilor şi obiceiul periculos al speculaţiei — Obiectivul profeţiei — Starea religioasă prezentă a lumii, văzută din două puncte de vedere — Întunericul egiptean — Un curcubeu al făgăduinţei — Cărarea celui drept este progresivă — Cauza marii apostazii — Reforma — Aceeaşi cauză împiedică Uarăşi progresul adevărat — Perfecţiunea cunoştinţei nu este un lucru al trecutului, ci al viitoruluiTitlul acestui volum de studii — „Planul divin al veacurilor” — sugerează o progresie sistematică în aranjamentul divin, cunoscută mai dinainte Dumnezeului nostru. Noi credem că din acest punct de vedere, şi nu din altul, se poate vedea că învăţăturile revelaţiei divine sunt atât frumoase cât şi armonioase. Perioada de permisiune a păcatului a fost pentru omenire o noapte întunecoasă care nu va fi uitată niciodată; dar ziua glorioasă a dreptăţii şi favorii divine, ce va fi introdusă prin Mesia, care, ca Soare al Dreptăţii, va răsări şi va străluci deplin şi clar în toţi şi peste toţi, aducând vindecare şi binecuvântare, va fi mai mult decât contrabalansarea nopţii îngrozitoare de plâns, suspin, durere, boală şi moarte, în care a fost atâta vreme creaţia care suspină. „Seara vine plânsul, iar DIMINEAŢA vine veselia.” Psalmul 30:5.((10))Ca din instinct, toată creaţia, în timp ce suspină şi suferă durerile naşterii, aşteaptă, speră şi tânjeşte după ZIUĂ, pe care oamenii o numesc Epoca de Aur; totuşi ei bâjbâie orbeşte, fiindcă nu sunt conştienţi de scopurile îndurătoare ale marelui Iehova. Dar nici chiar cele mai înalte concepţii ale lor despre o astfel de epocă nu corespund nici pe departe cu ceea ce va fi realitatea. Marele Creator pregăteşte „un ospăţ de lucruri grase”, care va uimi creaturile Sale şi va fi excesiv mai mult, mai abundent decât ceea ce în mod rezonabil puteau ele cere sau aştepta. Şi creaturilor Sale uimite, care privesc lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu care întrece toate aşteptările, El le explică: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice DOMNUL. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Isaia 55:8, 9.Deşi noi ne vom strădui în această lucrare, cu succes credem, să punem planul lui Dumnezeu în faţa cititorului interesat şi nepărtinitor într-un mod mai armonios, mai frumos şi mai raţional decât se înţelege în general, aşa cum el se raportează la trecutul, prezentul şi viitorul procedurilor Sale şi cum le explică, totuşi cu hotărâre negăm că acesta este rezultatul înţelepciunii sau capacităţii extraordinare din partea scriitorului. Lumina de la Soarele Dreptăţii, în aceste zori ale Zilei Milenare, este cea care descoperă aceste lucruri ca „adevăr prezent”, cuvenit să fie apreciat acum de către cei sinceri — cei curaţi cu inima.Deoarece scepticismul este în floare, însăşi temelia religiei adevărate şi a adevărului este pusă adesea la îndoială chiar de către cei sinceri. Noi ne-am străduit să descoperim suficient din temelia pe care trebuie zidită toată credinţa — Cuvântul lui Dumnezeu — pentru a da încredere şi siguranţă în mărturia lui chiar şi celui necredincios. Şi ne-am străduit să facem acest lucru într-un mod care va apela la raţiune şi va putea fi acceptat ca temelie. Apoi pe această temelie ne-am străduit să zidim învăţăturile Scripturii în aşa manieră încât, ((A11)) pe cât posibil, chiar simpla judecată umană să-i poată încerca laturile şi unghiurile după cele mai exigente reguli de dreptate pe care ea le poate cere.Crezând că Scripturile revelează un plan consecvent şi armonios, care, dacă este văzut, trebuie să se recomande pe sine fiecărei conştiinţe sfinţite, această lucrare este publicată în speranţa că va ajuta pe cei care studiază Cuvântul lui Dumnezeu, sugerând linii de gândire care se armonizează unele cu altele şi cu Cuvântul inspirat. Cei care recunosc Biblia ca revelaţia planului lui Dumnezeu — şi acestora ne adresăm în special — vor fi de acord fără îndoială că, dacă este inspirată de Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt luate ca întreg, trebuie să descopere un plan armonios şi consecvent cu sine şi cu caracterul Autorului lui Divin. Ca şi căutători ai adevărului, obiectivul nostru trebuie să fie a obţine completul şi armoniosul întreg al planului revelat al lui Dumnezeu; şi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem motiv să aşteptăm acest lucru, deoarece este promis că spiritul adevărului ne va conduce în tot adevărul. Ioan 16:13.Ca cercetători, avem două metode la dispoziţie. Una este să căutăm printre toate vederile sugerate de diferitele secte ale bisericii şi să luăm de la fiecare acel element pe care l-am putea considera adevăr — o sarcină fără sfârşit. O dificultate pe care am întâlni-o prin această metodă ar fi că, dacă judecata noastră ar fi denaturată şi deformată, sau prejudecăţile noastre înclinate în vreo direcţie — şi ale cui nu sunt? — aceste dificultăţi ar împiedica alegerea noastră corectă şi am putea alege eroarea şi respinge adevărul. Iarăşi, dacă am adopta această metodă am pierde mult, pentru că adevărul este progresiv pentru cei care-l caută şi umblă în lumina lui, luminând tot mai mult până la ziua perfectă, în timp ce diferitele crezuri ale diferitelor secte sunt fixate şi staţionare, şi aşa au fost întocmite cu secole în urmă. Şi fiecare din ele desigur conţine o proporţie mare de eroare, deoarece în anumite privinţe importante fiecare le contrazice pe celelalte. Această metodă ar conduce într-un labirint de ((A12)) dezorientare şi confuzie. Cealaltă metodă este să ne debarasăm minţile de orice prejudecată şi să ţinem minte că nimeni nu poate şti mai mult despre planurile lui Dumnezeu decât a revelat El în Cuvântul Său, şi că aceasta le-a fost dat celor blânzi şi umiliţi cu inima; şi ca atare, căutând serios şi sincer numai conducerea şi învăţătura Sa, vom fi conduşi de către marele lui Autor la o înţelegere a planului, pe măsură ce acesta devine cuvenit a fi înţeles, folosindu-ne de diferitele ajutoare pregătite divin. Vezi Efeseni 4:11-16.Această lucrare este special destinată ca ajutor pentru această clasă de căutători ai adevărului. Se va remarca faptul că referinţele ei sunt numai la Scripturi, cu excepţia cazului în care se poate apela la istoria lumii pentru a dovedi împlinirea declaraţiilor Scripturii. Mărturiei teologilor moderni nu i s-a acordat nici o greutate, iar aceea a aşa-zişilor Primii Părinţi a fost omisă. Mulţi dintre ei au mărturisit în armonie cu gândurile exprimate aici, dar noi credem că o greşeală obişnuită la oamenii din prezent şi din toate timpurile este să creadă anumite doctrine fiindcă şi alţii, în care aveau încredere, le-au crezut. Aceasta este evident o cauză rodnică a erorii, pentru că mulţi oameni buni au crezut şi au învăţat pe alţii eroarea, cu o conştiinţă cu totul bună (Faptele 26:9). Căutătorii adevărului trebuie să-şi golească vasele de apele noroioase ale tradiţiei şi să le umple la fântâna adevărului — Cuvântul lui Dumnezeu. Nici o învăţătură religioasă nu trebuie să aibă greutate dacă nu-l conduce pe căutătorul adevărului la acea fântână.Această lucrare este prea mică, chiar şi pentru o examinare generală şi rapidă a întregii Biblii şi a învăţăturilor ei; dar recunoscând graba zilelor noastre, ne-am străduit să fim atât de concişi pe cât ni s-a părut a permite importanţa subiectelor.Celui care studiază cu interes i-am sugera că pentru el ar fi nefolositor să treacă în fugă peste această lucrare, sperând să obţină forţa şi armonia planului sugerat şi a dovezilor scripturale prezentate în ea. Noi ne-am străduit pe tot ((A13)) parcursul să prezentăm diferitele fragmente de adevăr, nu numai într-un astfel de limbaj, dar şi într-o astfel de ordine care să permită cât se poate de bine tuturor claselor de cititori să înţeleagă clar subiectul şi planul general. În timp ce studiul amănunţit şi ordonat este necesar pentru aprecierea oricărei ştiinţe, în mod special este aşa pentru ştiinţa revelaţiei divine. Şi în această lucrare el este dublu necesar prin faptul că, pe lângă că este un tratat asupra adevărurilor revelate divin, este şi o examinare a subiectului (după câte ştim noi) dintr-un punct de vedere complet diferit de acela al oricărei alte lucrări. Nu avem de oferit nici o justificare pentru tratarea multor subiecte de obicei neglijate de creştini — printre altele, venirea Domnului nostru şi profeţiile şi simbolismul Vechiului şi Noului Testament. Nici un sistem teologic care trece cu vederea sau omite cele mai importante trăsături ale învăţăturii scripturale nu trebuie să fie prezentat sau acceptat. Avem încredere totuşi că se va recunoaşte o deosebire mare între studiul serios, cumpătat şi reverenţios al profeţiei şi al altor scripturi în lumina faptelor istorice împlinite, pentru a obţine concluzii pe care judecata sănătoasă sfinţită le poate aproba, şi o practică prea obişnuită a speculaţiei generale care, atunci când se aplică la profeţia divină, este gata să dea frâu liber teoriei nesăbuite şi fanteziei vagi. Cei care cad în acest obicei primejdios, în general se transformă în profeţi (?) în loc de studenţi ai profeţiei.Nici o activitate nu este mai nobilă, mai înnobilatoare decât studiul reverenţios al scopurilor revelate ale lui Dumnezeu — „lucruri . . . în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu a dat profeţii despre viitor, ca şi declaraţii privind prezentul şi trecutul, este de la sine o mustrare de către Iehova a nechibzuinţei unora dintre copiii Săi, care-şi scuză ignoranţa şi neglijează studiul Cuvântului Său zicând: „Există destul în Matei capitolul 5 pentru a mântui pe oricine”. Nici să nu presupunem că profeţia a fost dată numai pentru a satisface curiozitatea legată de viitor. Obiectivul ei evident este de a-l ((A14)) face pe copilul consacrat al lui Dumnezeu familiar cu planurile Tatălui său, pentru ca în acest fel să-şi înroleze interesele şi simpatia în aceste planuri, şi să i se permită să privească atât prezentul cât şi viitorul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Când astfel este interesat în lucrarea Domnului, el poate servi atât cu spiritul cât şi cu înţelegerea; nu numai ca un serv, ci şi ca un fiu şi moştenitor. Revelând acestora ceea ce va fi, contracarează influenţa a ceea ce este acum. Efectul studiului atent nu poate fi altfel decât întăritor pentru credinţă şi stimulator pentru sfinţenie.În ignoranţă de planul lui Dumnezeu pentru recuperarea lumii din păcat şi urmările lui, şi sub ideea falsă că biserica nominală în condiţia ei prezentă este singurul mijloc pentru realizarea acestui plan, astăzi, după ce Evanghelia a fost propovăduită timp de aproape nouăsprezece secole, starea lumii este astfel încât trezeşte îndoieli serioase în orice minte gânditoare atât de greşit informată. Astfel de îndoieli nu sunt învinse uşor cu nimic ce nu este adevăr. De fapt, fiecărui observator care cugetă, din două lucruri trebuie să-i fie evident unul: ori Biserica a făcut o mare greşeală presupunând că în veacul prezent şi în condiţia ei prezentă slujba ei a fost să convertească lumea, ori, altfel, planul lui Dumnezeu a fost un eşec jalnic. Pe care alternativă a dilemei o vom accepta noi? Mulţi au acceptat şi fără îndoială mai mulţi încă o vor accepta pe cea din urmă şi vor umfla rândurile necredinţei în ascuns sau deschis. Unul din obiectivele acestui volum este de a ajuta pe unii ca aceştia care cad astfel în mod nevinovat.La pagina 16 prezentăm o diagramă publicată de „Societatea misionară londoneză” („London Missionary Society”) şi după aceea în Statele Unite de „Consiliul pentru misiuni a femeilor prezbiteriene” („Women’s Presbyterian Board of Missions”). Se numeşte „Un apel mut în favoarea misiunilor externe”. Ea spune o poveste tristă de întuneric şi ignoranţă despre singurul nume dat sub ceruri sau printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi. ((A15)) „Veghetorul” („The Watchman”) — ziarul „Asociaţiei creştine a tinerilor” („Y.M.C.A.”) din Chicago a publicat aceeaşi diagramă şi comentând-o a spus:„Ideile unora sunt foarte ceţoase şi nedefinite în legătură cu starea spirituală a lumii. Acasă şi în străinătate auzim despre glorioasa lucrare de reînsufleţire, despre noi eforturi misionare în diferite direcţii, despre deschiderea una după alta a ţărilor spre Evanghelie şi despre sume mari care sunt dedicate răspândirii ei; şi ajungem la ideea că se fac eforturi adecvate pentru evanghelizarea naţiunilor pământului. Se estimează astăzi că populaţia lumii este de 1.424.000.000 (în 1886 — n.e.), şi, studiind diagrama, vom vedea că mult mai mult de jumătate — aproape două treimi — sunt încă complet păgâni, iar restul sunt în cea mai mare parte fie urmaşi ai lui Mahomed, fie membri ai acelor biserici apostate a căror religie este practic o idolatrie creştinizată şi despre care cu greu se poate spune că ţine sau învaţă Evanghelia lui Cristos. Chiar cu privire la cei o sută şaisprezece milioane de protestanţi nominali trebuie să ne amintim ce mare proporţie în Germania, Anglia şi în această ţară (S.U.A.–n.e.) au căzut în necredinţă — un întuneric mai adânc, dacă este posibil, chiar decât cel al păgânismului — şi ce mulţi sunt orbiţi de superstiţie sau sunt îngropaţi în extremă ignoranţă; aşa încât, în timp ce opt milioane de evrei resping încă pe Isus din Nazaret şi în timp ce mai mult de trei sute milioane care-I poartă numele au căzut de la credinţa Lui, mai mult de o sută şaptezeci milioane se închină lui Mahomed, iar restul enorm al omenirii se închină până în ziua de astăzi la animale şi pietre, la propriii lor străbuni, la eroi morţi sau la diavol însuşi; toţi, într-un fel sau altul, adorând şi servind creatura în locul Creatorului, care este Dumnezeu peste toţi, veşnic binecuvântat. Nu este aceasta îndeajuns pentru a întrista inima creştinilor cugetători?”Cu adevărat acesta este un tablou trist. Şi, deşi diagrama prezintă nuanţe de diferenţă între păgâni, mahomedani şi evrei, toţi sunt la fel, în ignoranţă totală de Cristos. Unii ar putea presupune la început că această vedere referitoare la proporţia de creştini este prea întunecată şi mai curând exagerată, dar noi credem contrariul. Ea arată creştinătatea nominală în cele mai luminoase culori posibile. ((A16)) http://acsib.com/images/chart16c.jpg

((A17))De exemplu, cei 116.000.000 puşi ca protestanţi sunt cu mult peste numărul adevărat. Şaisprezece milioane, credem noi, exprimă mai apropiat numărul membrilor adulţi declaraţi ai bisericii, şi un milion, ne temem, ar fi o estimare prea liberală a „turmei mici”, a celor „sfinţiţi în Isus Hristos”, care „umblă nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Trebuie ţinut minte că o proporţie mare a membrilor bisericii, întotdeauna puşi la socoteală, sunt copiii şi pruncii. Acesta este cazul în special în ţările Europei. În multe dintre acestea copiii sunt socotiţi membri ai bisericii din cea mai fragedă pruncie.Dar întunecat cum pare, acesta nu este cel mai întunecat tablou pe care-l prezintă omenirea decăzută. Decupajul de mai sus prezintă numai generaţiile prezente în viaţă. Când considerăm faptul că în cei şase mii de ani trecuţi, secol după secol au măturat alte mulţimi vaste, care aproape toţi au fost învăluiţi în aceeaşi ignoranţă şi păcat, cât de întunecată este scena! Văzut din acest popular punct de vedere, acesta este cu adevărat un tablou îngrozitor.Diferitele crezuri de astăzi învaţă că toate aceste miliarde ale omenirii, neştiutoare de singurul nume dat sub ceruri prin care trebuie să fim mântuiţi, sunt pe drumul care duce drept spre chinul veşnic; şi nu numai atât, dar toţi cei 116.000.000 de protestanţi, exceptând foarte puţini sfinţi, sunt siguri de aceeaşi soartă. Nu-i de mirare dar, ca aceia care cred astfel de lucruri îngrozitoare despre planurile şi scopurile lui Iehova să fie zeloşi în promovarea proiectelor misionare — mirare este că nu sunt înnebuniţi după ele. A crede cu adevărat aşa, şi a aprecia astfel de concluzii, ar lipsi viaţa de orice plăcere şi ar învălui în tristeţe orice perspectivă luminoasă a naturii.Pentru a arăta că în subiectul despre soarta păgânilor nu am făcut declaraţii false despre „ortodoxie”, cităm din broşura „Un apel mut în favoarea misiunilor externe”, în ((A18)) care a fost publicată diagrama. Propoziţia de încheiere este: „Evanghelizaţi marile generaţii de peste hotare — cele o mie de milioane suflete care mor în disperare fără Cristos, într-o proporţie de 100.000 pe zi”.Dar, deşi aceasta este trista privelişte din punctul de vedere al crezurilor umane, Scripturile prezintă o vedere mai luminoasă, ceea ce aceste pagini au ca scop să arate. Instruiţi de Cuvânt, nu putem crede că marele plan de mântuire al lui Dumnezeu a fost sau va fi vreodată menit să fie un astfel de eşec. Va fi o uşurare pentru copilul dezorientat al lui Dumnezeu, să remarce că profetul Isaia prezice tocmai această stare de lucruri şi remediul ei, zicând: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele; dar DOMNUL va răsări peste tine şi slava Lui se va arăta peste tine. Şi neamuri [păgânii] vor umbla în lumina ta” (Isaia 60:2, 3). În această profeţie, negura mare este luminată de curcubeul făgăduinţei: „Neamuri [popoarele pământului în general] vor umbla în lumina ta”.Neîntrerupta mizerie şi întunecime a lumii, şi progresul lent al adevărului, nu numai că au fost o taină pentru Biserică, dar şi lumea şi-a cunoscut şi simţit starea. A fost un întuneric ce se putea simţi, asemenea întunericului care a învăluit Egiptul. Ca dovadă la aceasta, remarcăm spiritul rândurilor următoare, extrase dintr-o revistă din Filadelfia. Îndoiala şi tristeţea, intensificate de crezurile conflictuale ale diferitelor şcoli, n-au fost încă risipite din mintea scriitorului prin razele adevărului divin emanate direct din Cuvântul lui Dumnezeu:„Viaţă! Taină adâncă! Cine poate să spunăCe trebuinţă are El de-acest slab lut?Format de a Sa mână cu minunată măiestrie —Materie, minte, voinţă şi suflet hotărât;Născut doar ca să moară; moartea — sigur destin.Unde-i atuncea acea boare, acea suflare trecătoare?Căci unul măcar din numărul cel mare,((A19))Care-au trăit, au murit şi mult au suferit,Nu se întoarce să spună planul măreţ —Acel viitor, care-i al tău şi al meu.Te rugăm, o, Doamne, încă o rază trimite,Lumină ce calea să ne arate;Nu pe credinţă bazată, ci o vedere mai clară,Ai nopţii nori întunecaţi să-i facă să dispară;Această îndoială, frică şi spaimă cutremurătoareŞi gândul ce ne strică prezenta binecuvântare.Această minte fără de-ncetare,Mereu cu un avânt mai mareRespinge dogmele prezente,Învăţate de secte şi şcoli disonante,Ca să-ncătuşeze raţiunea cu-a lor reguli şi legi.Vrem să Te cunoaştem aşa precum eşti —Al nostru loc la Tine — şi rolul ce-l avemÎn planul acesta fără egalCreator infinit, şi om.Ridică vălul acesta care vederea acoperă dar,«Să fie lumină!» dă poruncă iar;Dezvăluie taina tronului Tău,Căci noi necunoscutul în beznă căutăm.”La aceasta noi răspundem:A vieţii taină desigilată va spune curândCe bucurie are El în acest slab lut,Format de a Sa mână cu minunată măiestrie,Marcat cu al Său chip: voinţă şi gândire;Născut nu ca să moară, ci o naştere nouăUrmează sentinţei — „pământul în pământ”.Căci Unul din numărul cel mare,Care-a trăit, care-a murit şi mult a suferit,A înviat şi-a dovedit planul măreţ al lui Dumnezeu —Viitorul acela, al tău şi al meu.Al Său Cuvânt dezvăluie acumO rază de lumină nouă, ce ne conduce pe drum;Ce-acum pe credinţă se sprijină,Dar ca şi vederea este de sigură;Şi-ai nopţii nori întunecaţi alungă:De îndoială, frică, spaimă cutremurătoareŞi gândul ce stricat-a prezenta binecuvântare.((A20))Acum, o, Doamne, când fără de-ncetareAceastă minte cu avânt mai mareRespinge dogmele prezente,Învăţate de secte şi şcoli disonante,Ca să-ncătuşeze raţiunea cu-a lor reguli şi legi,Te poate căuta şi cunoaşte aşa precum eşti;Al nostru loc la Tine şi rolul ce-l avemÎn planul acesta fără egal,Creator infinit, şi om.Ridică vălul, descoperă-n măsură deplină,Celor care păşesc în a cerului lumină,A tronului Său taină slăvităAscunsă de veacuri, însă acum descoperită.Astfel de binecuvântare vine acum pentru lume prin dezvăluirea scopului divin şi prin deschiderea Cuvântului divin, binecuvântare şi revelare din care suntem încredinţaţi că acest volum este o parte.Cei care se vor întoarce de la simplele speculaţii ale oamenilor şi-şi vor dedica timpul spre cercetarea Scripturilor, neexcluzând raţiunea, pe care Dumnezeu ne invită s-o folosim (Isaia 1:18), vor afla că un binecuvântat curcubeu al făgăduinţei se întinde pe cer. Este o greşeală a presupune că aceia fără credinţă şi fără îndreptăţirea care urmează credinţei ar putea înţelege clar adevărul: nu este pentru ei. Psalmistul spune: „Lumina [adevărul] este semănată pentru cel drept” (Psalmul 97:11). Pentru copilul lui Dumnezeu se dă o candelă care risipeşte mult din întunericul de pe cărarea lui. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105). Dar numai „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). În realitate, nu este nici unul drept, „nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10); clasa la care se face referire aici este „îndreptăţită prin credinţă”. Numai această clasă are privilegiul să umble pe cărarea care străluceşte tot mai mult — să vadă nu numai dezvăluirea prezentă a planului lui ((A21))Dumnezeu, dar şi lucrurile viitoare. Este adevărat că deşi cărarea fiecărei persoane credincioase este strălucitoare, totuşi aplicarea specială a acestei declaraţii este la cei drepţi (îndreptăţiţi) ca şi clasă. Patriarhii, profeţii, apostolii şi sfinţii trecutului şi prezentului au umblat în lumina ei crescândă; şi lumina va continua să crească dincolo de prezent — „până la miezul zilei”. Este o singură cărare continuă, şi acea lumină continuă şi crescândă este Mărturia Divină, luminând pe măsură ce devine cuvenită.De aceea, „Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în DOMNUL”, aşteptând împlinirea acestei făgăduinţe. Mulţi au atât de puţină credinţă încât nu caută mai multă lumină, şi din cauza necredincioşiei şi lipsei lor de preocupare se permite ca ei să stea în întuneric, în timp ce ar fi putut umbla în lumina crescândă.Spiritul lui Dumnezeu, dat să îndrumeze Biserica în adevăr, va lua din lucrurile scrise şi ni le va arăta; dar în afară de ceea ce este scris noi nu avem nevoie de nimic, deoarece Sfintele Scripturi pot să înţelepţească spre mântuire, prin credinţa care este în Isus Cristos. 2 Timotei 3:15.Deşi încă este adevărat că „întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele”, lumea nu va rămâne întotdeauna în această stare. Suntem asiguraţi că „vine dimineaţa” (Isaia 21:12). După cum Dumnezeu face acum ca soarele natural să răsară peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, tot aşa, în ziua Milenară Soarele Dreptăţii va străluci în folosul întregii lumi şi „va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului” (1 Corinteni 4:5). El va risipi aburii nocivi ai răului şi va aduce viaţă, sănătate, pace şi bucurie.Privind în trecut, aflăm că atunci lumina n-a strălucit decât plăpând. Promisiunile veacurilor trecute erau vagi şi nedesluşite. Promisiunile făcute lui Avraam şi altora, şi reprezentate tipic în legea şi ceremoniile Israelului trupesc, au fost doar umbre şi au dat numai o idee vagă despre scopurile minunate şi îndurătoare ale lui ((A22)) Dumnezeu. Ajungând în zilele lui Isus lumina a crescut. Până atunci speranţa cea mai înaltă fusese că Dumnezeu va aduce un eliberator pentru a salva pe Israel de vrăjmaşi şi pentru a-l înălţa ca naţiune de căpetenie a pământului, poziţie de putere şi influenţă în care Dumnezeu îl va folosi ca mijloc pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Oferta făcută lor, de moştenire în împărăţia lui Dumnezeu pe condiţiile cerute, a fost atât de diferită de ceea ce aşteptaseră ei, iar perspectivele clasei în alegere ca să ajungă cândva la mărirea promisă, considerate din exterior şi omenesc, erau atât de puţin probabile încât toţi, în afară de puţini, au fost orbiţi astfel faţă de mesaj. Orbirea şi ostilitatea lor faţă de mesaj a crescut în mod natural când, în desfăşurarea planului lui Dumnezeu, a venit timpul cuvenit pentru a-l extinde şi a face ca invitaţia de a participa la Împărăţia promisă să se poată aplica la fiecare creatură de sub ceruri, care prin exercitarea credinţei să fie socotită un copil al credinciosului Avraam şi moştenitor al făgăduinţei făcute lui.Dar după Cincizecime, când Evanghelia prezentată de Isus a ajuns să fie înţeleasă, Biserica a văzut că binecuvântările pentru lume urmau să aibă un caracter durabil, şi că pentru realizarea acestui scop Împărăţia va fi spirituală şi va fi compusă din israeliţi adevăraţi, o „turmă mică” aleasă atât dintre evrei cât şi dintre neamuri, pentru a fi înălţată la natură şi putere spirituală. De aceea citim că Isus a adus la lumină prin Evanghelie viaţa şi nemurirea (2 Timotei 1:10). Şi din zilele lui Isus străluceşte încă mai multă lumină, după cum El a prezis că va fi, spunând: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va vesti lucrurile viitoare”. Ioan 16:12, 13.Totuşi, după ce apostolii au adormit, a venit un timp când majoritatea Bisericii a început să neglijeze candela şi să caute conducerea învăţătorilor omeneşti; iar învăţătorii, umflaţi de mândrie, şi-au însuşit titluri şi funcţii şi au ((A23)) început să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu. Apoi gradual a luat fiinţă o clasă specială numită „cler”, care s-au privit pe ei înşişi şi au fost priviţi de alţii ca îndrumători cuveniţi spre credinţă şi practică, separat de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, în timp s-a dezvoltat marele sistem al papalităţii, printr-un respect necuvenit faţă de învăţăturile oamenilor failibili şi printr-o neglijare a Cuvântului infailibilului Dumnezeu.Grave au fost într-adevăr rezultatele rele produse de această neglijare a adevărului. După cum toţi ştiu, ambele, biserica şi lumea civilizată, au fost aproape cu totul înrobite de acest sistem şi conduse spre a adora tradiţiile şi crezurile oamenilor. Pentru a ieşi din această robie, s-a dat o îndrăzneaţă şi binecuvântată lovitură pentru libertate şi pentru Biblie, prin ceea ce este cunoscut ca Reformă. Dumnezeu a ridicat luptători îndrăzneţi pentru Cuvântul Său, printre care au fost: Luther, Zwingli, Melanchthon, Wycliffe, Knox şi alţii. Aceştia au atras atenţia asupra faptului că papalitatea a dat la o parte Biblia şi a pus în loc decretele şi dogmele bisericii, şi au scos în relief câteva din învăţăturile şi practicile ei eronate, arătând că erau construite pe tradiţii contrare adevărului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Aceşti reformatori şi aderenţii lor au fost numiţi protestanţi, pentru că au protestat împotriva papalităţii şi au pretins Cuvântul lui Dumnezeu ca singura normă corectă de credinţă şi practică. În zilele Reformei multe suflete credincioase au umblat în lumină, atât cât strălucea atunci. Dar din zilele lor încoace protestanţii au făcut puţin progres, deoarece, în loc să umble în lumină s-au oprit în jurul conducătorilor lor favoriţi, dornici să vadă cât vedeau ei, dar nimic mai mult. Ei au pus hotare progresului lor în calea adevărului, îngrădind împreună cu puţinul adevăr pe care-l aveau multă eroare adusă de la biserica „mamă”. Majoritatea creştinilor au un respect superstiţios pentru crezurile formulate astfel cu mulţi ani în urmă, presupunând că ((A24)) acum nu se poate cunoaşte mai mult decât au cunoscut reformatorii despre planurile lui Dumnezeu.Această greşeală a fost costisitoare, deoarece, pe lângă faptul că atunci numai puţine principii mari ale adevărului au fost recuperate din gunoiul erorii, există caracteristici speciale ale adevărului care-şi au timpul cuvenit în mod constant, şi creştinii au fost lipsiţi de acestea prin gardurile crezurilor lor. Pentru a ilustra: A fost un adevăr în zilele lui Noe, şi unul care cerea credinţă de la toţi cei care voiau să umble în lumina de atunci, că venea un potop, în timp ce Adam şi alţii nu ştiuseră nimic despre el. N-ar fi propovăduire de adevăr a propovădui acum un potop viitor, dar sunt alte adevăruri dispensaţionale care devin în mod constant cuvenite, despre care vom şti dacă umblăm în lumina candelei; astfel, dacă avem toată lumina care a fost cuvenită cu câteva sute de ani în urmă şi numai aceea, suntem într-o anumită măsură în întuneric.Cuvântul lui Dumnezeu este un mare depozit de hrană pentru peregrinii flămânzi de pe cărarea strălucitoare. Există lapte pentru prunci şi hrană tare pentru cei mai dezvoltaţi (1 Petru 2:2; Evrei 5:14); şi nu numai atât, dar el conţine hrană adaptată şi pentru diferite anotimpuri şi condiţii; şi Isus a spus că servul credincios va scoate din depozit hrană la timp potrivit pentru casa credinţei — „lucruri noi şi lucruri vechi” (Luca 12:42; Matei 13:52). Ar fi imposibil ca astfel de lucruri să se aducă de la orice crez sau depozit sectar. Am putea aduce unele lucruri vechi şi bune de la fiecare, dar nimic nou. Adevărul conţinut în crezurile diferitelor secte este atât de acoperit şi amestecat cu eroarea, încât frumuseţea lui inerentă şi valoarea lui adevărată nu se pot discerne. Diferitele crezuri se contrazic şi se ciocnesc continuu; şi cum fiecare pretinde o bază biblică, confuzia de gândire şi discordia evidentă sunt puse pe seama Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta a dat naştere la obişnuitul proverb: „Biblia este ca o vioară veche la care se poate cânta orice melodie”.((A25))Ce expresiv este acest proverb pentru necredinţa vremurilor noastre, pricinuită de denaturările Cuvântului şi caracterului lui Dumnezeu prin tradiţii omeneşti, ca şi pentru creşterea inteligenţei care nu se va mai închina cu respect orb şi superstiţios în faţa opiniilor semenilor, ci va cere socoteală pentru speranţa care este în noi. Căutătorul credincios al Cuvântului trebuie să fie totdeauna în stare să dea un argument pentru speranţa lui. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate da înţelepciune şi este folositor pentru doctrină, instruire etc., „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit” (1 Petru 3:15; 2 Timotei 3:15-17). Numai acest singur depozit conţine o rezervă nesecată de lucruri, atât noi, cât şi vechi — hrană la timp potrivit pentru casă. Desigur că nici unul care crede declaraţia scripturală „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care merge mereu crescând până la miezul zilei” nu va pretinde că miezul zilei a venit în timpul lui Luther; şi dacă nu, facem bine să dăm atenţie candelei noastre „ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, PÂNĂ SE VA CRĂPA DE ZIUĂ”. 2 Petru 1:19.Nu este nici suficient că acum ne găsim pe cărarea luminii; trebuie „să umblăm în lumină”, să continuăm să facem progres, altfel lumina, care nu se opreşte, va trece mai departe şi ne va lăsa în întuneric. Dificultatea multora este că şed, şi nu urmează pe cărarea luminii. Luaţi o concordanţă şi examinaţi textele de sub cuvintele şed şi stau, apoi comparaţi-le pe acestea cu cele găsite sub cuvintele umblă şi aleargă, şi veţi găsi un mare contrast. Oamenii „şed (locuiesc) în întuneric” şi cu cei „batjocoritori”, şi stau (se opresc) printre păcătoşi, dar „umblă” în lumină şi „aleargă” pentru premiu. Isaia 42:7; Psalmul 1:1; Evrei 12:1.Perfecţiunea cunoştinţei nu este un lucru al trecutului, ci al viitorului — al viitorului foarte apropiat, suntem încredinţaţi; şi până când nu recunoaştem acest fapt nu ((A26)) suntem pregătiţi să apreciem şi să aşteptăm noi dezvăluiri ale planului Tatălui. Este adevărat, noi încă ne întoarcem la cuvintele profeţilor şi apostolilor pentru toată cunoştinţa prezentului şi viitorului; dar nu pentru că ei au înţeles totdeauna mai bine decât noi planurile şi scopurile lui Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu i-a folosit ca purtători de cuvânt ai Săi, ca să ne comunice nouă şi întregii Biserici de-a lungul Veacului Creştin, adevărul referitor la planurile Sale imediat ce el devine cuvenit. Acest fapt este dovedit cu prisosinţă de apostoli. Pavel ne spune că Dumnezeu a făcut cunoscut Bisericii creştine taina (secretul) voinţei Sale, lucru pe care Şi-l propusese în Sine şi pe care nu-l descoperise niciodată înainte, deşi îl consemnase în cuvinte tainice care n-au putut fi înţelese până când le-a sosit timpul, pentru ca ochii înţelegerii noastre să se deschidă ca să aprecieze „chemarea de sus” destinată exclusiv credincioşilor Veacului Creştin (Efeseni 1:9, 10, 17, 18; 3:4-6). Aceasta ne arată clar că nici profeţii, nici îngerii n-au înţeles sensul profeţiilor rostite. Petru spune că atunci când ei cu nerăbdare au întrebat pentru a le cunoaşte sensul, Dumnezeu le-a spus că adevărurile cuprinse în profeţiile lor nu erau pentru ei înşişi, ci pentru noi, cei din Veacul Creştin. El îndeamnă Biserica să spere încă la mai mult har (favoare, binecuvântare) în această direcţie — încă la mai multă cunoştinţă despre planurile lui Dumnezeu. 1 Petru 1:10-13.Deşi Isus a promis că Biserica va fi condusă în tot adevărul, este evident că dezvăluirea lui urma să fie treptată. Cu toate că în zilele apostolilor Biserica era liberă de multe erori care au apărut sub şi în papalitate, totuşi nu putem presupune că Biserica timpurie a văzut aşa de adânc sau aşa de clar în planul lui Dumnezeu, cum este posibil să se vadă astăzi. Este de asemenea evident că apostoli diferiţi au avut grade diferite de pătrundere în planul lui Dumnezeu, deşi toate scrierile lor au fost şi ele îndrumate şi inspirate de Dumnezeu, cum au fost şi cuvintele profeţilor. Pentru a ilustra diferenţele de ((A27)) cunoştinţă, trebuie doar să ne amintim cursul pentru un timp şovăitor al lui Petru şi al altor apostoli, cu excepţia lui Pavel, când Evanghelia începea să meargă la neamuri (Faptele 10:28; 11:1-3; Galateni 2:11-14). Nesiguranţa lui Petru era în contrast vizibil cu siguranţa lui Pavel, inspirat de cuvintele profeţilor, de procedurile din trecut ale lui Dumnezeu şi de descoperirile directe făcute lui.Pavel evident a avut revelaţii mai bogate decât oricare alt apostol. Lui nu i-a fost îngăduit să facă cunoscute aceste revelaţii Bisericii, nici chiar celorlalţi apostoli în mod complet şi clar (2 Corinteni 12:4; Galateni 2:2), totuşi, în acele viziuni şi revelaţii date lui Pavel putem vedea o valoare pentru întreaga Biserică; pentru că, deşi nu i-a fost permis să spună ceea ce a văzut, nici să prezinte în amănunt tot ceea ce ştia despre tainele lui Dumnezeu în legătură cu „veacurile viitoare”, totuşi ceea ce a văzut a dat forţă, nuanţă şi adâncime de sens cuvintelor lui, pe care, în lumina faptelor ulterioare, a împlinirilor profetice şi a conducerii Spiritului, noi le putem aprecia mai deplin decât Biserica timpurie.Ca întărire pentru declaraţia anterioară, ne amintim ultima carte a Bibliei — Apocalipsa, scrisă prin anul 96 d. Cr. Cuvintele introductive o anunţă ca pe o descoperire specială de lucruri neînţelese înainte. Aceasta dovedeşte în concluzie că, până la timpul acela cel puţin, planul lui Dumnezeu nu fusese complet revelat. Această carte n-a fost vreodată, până acum, tot ceea ce numele ei implică — o descoperire, o REVELAŢIE. În ceea ce priveşte Biserica timpurie, probabil că nimeni n-a înţeles vreo parte a cărţii. Chiar Ioan, care a avut viziunile, a fost probabil neştiutor de semnificaţia celor văzute. El a fost atât profet cât şi apostol; şi în timp ce în calitate de apostol a înţeles şi a arătat ceea ce atunci era „hrană la timp potrivit”, ca profet a rostit lucruri care vor furniza „hrană” pentru casă în vremurile viitoare.În timpul Veacului Creştin unii dintre sfinţi, examinând această carte simbolică, au căutat să înţeleagă viitorul ((A28)) Bisericii, şi fără îndoială că toţi care au citit şi au înţeles chiar şi numai o parte din învăţăturile ei au fost binecuvântaţi aşa cum a fost promis (Apocalipsa 1:3). Pentru unii ca aceştia cartea a continuat să se deschidă, şi în zilele Reformei a fost un ajutor important pentru Luther în a decide că papalitatea, căreia i-a fost serv conştiincios, era într-adevăr „Anticristul” menţionat de apostol, a cărui istorie vedem acum că ocupă o parte atât de mare din acea profeţie.Astfel Dumnezeu dezvăluie treptat adevărul şi revelează nemărginitele bogăţii ale harului Său; şi ca urmare acum este cuvenită mult mai multă lumină decât în oricare alt timp trecut din istoria Bisericii.„Şi noi splendori vom mai vedea,Lumină care creşte încă.”
Planul lui Dumnezeu
Planul lui DumnezeuExistă  patru puncte principale în planul lui Dumnezeu:1. Prin permisiunea răului, creația inteligentă a lui Dumnezeu va învăța rezultatele neascultării și păcatului. 2. Dumnezeu va oferi o cale pentru recuperarea omenirii și va acorda celor doritori o oportunitate pentru viața veșnică. Această recuperare este prin sacrificiul ispășitor al lui Isus Hristos. 3. Din întreaga omenire, Dumnezeu selectează și dezvoltă o clasă aleasă. Acești adevărați creștini vor primi ca răsplată a credinţei lor nemurirea. 4. Prin Isus și această clasă aleasă, Dumnezeu va îndepărta păcatul şi va restabili armonia dintre El şi om, aşa cum a fost la început în Eden.Motivația din spatele tuturor acțiunilor lui Dumnezeu este  dragostea . Dumnezeu a permis lui Satan să-i ispitească pe primii noștri părinți, Adam și Eva, aducând astfel păcatul în lume ( Romani 5:12 ). Acest lucru a fost  permis de iubire.  Înțelepciunea lui Dumnezeu recunoaște că  experiența este cel mai bun învățător.  Astfel, Dumnezeu a permis umanității (și îngerilor) să învețe despre și să experimenteze devastarea păcatului - ura, egoismul, sărăcia, lăcomia, boala, suferința ... moartea. Când faptele omenirii devin atât de groaznice și devastatoare încât, dacă ar fi continuat, nici o carne nu ar trebui salvată ( Matei 24:21 , 22 ), Dumnezeu va interveni cu putere. Psalmistul scrie: "Vino și vezi ce a făcut DOMNUL,  pustiile pe care le-a adus pe pământ, el  face ca războaiele să înceteze  până la marginile pământului ... El spune:" Stați liniștit și știți că Eu sunt Dumnezeu " (Psalmi 46: 8-10 )Înainte de întemeierea lumii ( 1 Petru 1:20 ), Dumnezeu a făcut planuri pentru răscumpărarea omului. Isus a fost de acord să moară pentru Adam (și posteritatea sa). „În Adam  toți  mor, așa și în Hristos  toți  vor învia,“ I Corinteni 15:21 , 22 . Curând «toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară» , Ioan 5:28 , 29 În timpul învierii, Dumnezeu va da fiecărui individ şansa pentru a obține  viața veșnică . Aceasta este  ziua judecății.  Atunci omenirea va învăța neprihănirea. ( Isaia 26: 9 , Ieremia 31:29 , 30 ). Între cădere și restaurarea omenirii, Dumnezeu are un plan mai mare. Persoanele fizice sunt testate cu privire la faptul dacă Îl iubesc sau nu pe Dumnezeu cu toată ființa lor. Isus a primit prima ocazie. Din cauza ascultării Sale, El a fost înălțat într-o poziție mai presus de ceea ce a avut în existența sa preumană. "La înfăţişare a fost găsit ca un om, sa smerit și sa supus până la moarte, chiar și moartea crucii. De aceea  și Dumnezeu la înălțat foarte mult  și I-a dat un nume care este mai presus de orice nume". ( Filipeni 2: 8 , 9 ) Astfel, Hristos a devenit primul dintr-o nouă creație. ( Evrei 10:20 )Era dorința lui Dumnezeu, era dragostea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu era  ca el să aibă o  familie spirituală.  ( Efeseni 1: 4 ) În timpul acestui Veac Evanghelic, o  mică turmă  dezvoltă credință și ascultare. Ei se conformează chipului fiului său (Hristos) și vor primi (uniți cu Hristos)  gloria, onoarea și nemurirea . (Romani 2: 7, 1 Corinteni 15:53)) Hristosul (Isus și Biserica Sa) vor inaugura pacea. Atunci omenirea va fi restaurată la perfecțiune. "Căci el trebuie să domnească până când își va pune toți vrăjmașii sub picioarele lui. Ultimul dușman care va fi eliminat este moartea ... Și atunci când toate lucrurile sunt supuse lui, atunci Fiul însuși va fi supus celui care ia supus totul , pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți,“ .  Acesta este planul lui Dumnezeu.
Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”
Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”„Iata, voi preface Ierusalimul intr-un potir de ametire pentru toate popoarele din jur …; si o piatra grea pentru toate popoarele. Toti cei care o vor ridica vor fi raniti …; .” Zaharia 12: 2, 3Declaratiile recente ale unui conducator de stat islamic in legatura cu dorinta de a vedea Israelul sters de pe harta lumii, gandim ca au legatura cu statutul Ierusalimului. Biblia insa, este plina de marturii ca Dumnezeu pe evrei „ii va aduce inapoi”, „ii va planta in tara lor si nu vor mai fi smulsi” (Amos 9:14, 15) si Israelul „va fi pentru totdeauna locuit si Ierusalimul din generatie in generatie” (Ioel 3:20). Ierusalimul a fost si va fi capitala Israelului. Daca Israelul ar fi sters de pe harta lumii, ar insemna ca toate aceste marturii biblice nu s-ar putea implini si ca Biblia n-are valoare. Aceasta dorinta, de a avea Ierusalimul in posesie, sigur este un potir de ametire, care-i face pe unii sa aiba pretentii fara suport istoric si biblic. Ierusalimul este si o piatra grea care-i va rani pe cei care o vor ridica, adica cei care se vor impovara cu decizii nedrepte, in defavoarea Israelului, vor avea de suferit. Pe de alta parte, exista fagaduinta ca cei care vor sprijini lucrarea lui Dumnezeu in legatura cu Israelul, vor fi binecuvantati (recititi Geneza 12:2, 3; Numeri 24:8, 9), adica Dumnezeu apreciaza pe acei conducatori de state care au luat si care iau pozitie impotriva declaratiilor de ura si distrugere a statului Israel.Domnul nostru Isus a spus: „…; Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri pana se vor implini timpurile neamurilor” (Luca 21:24). Profetia Domnului nostru s-a implinit, caci Ierusalimul nu mai este calcat in picioare de neamuri. Mai mult, exista promisiunea ca „Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al DOMNULUI; toate popoarele se vor strange la Ierusalim pentru Numele DOMNULUI, si nu vor mai urma inclinarea incapatanata a inimii lor rele” (Ieremia 3:17). Aceasta se va implini in timpul domniei mesianice, cand Satan va fi legat pentru o mie ani ca sa nu mai insele neamurile.Despre Isreal profetul Isaia spune: „In ziua aceea Isreal va fi al treilea, cu Egiptul si cu Asiria (Siria, Irak, Iran), o binecuvantare in mijlocul pamantului. Caci DOMNUL ostirilor ii va binecuvanta zicand: ‘Binecuvantat sa fie Egiptul, poporul Meu si Asiria, lucrarea mainilor Mele si Israel mostenirea Mea!’ ” (Isaia 19: 24, 25). Din aceasta profetie intelegem ca Israel va fi binecuvantat, si la fel si celelalte popoare.Apoi, Domnul nostru vorbind despre Israel le-a spus ucenicilor: „Vedeti smochinul si toti copacii. Cand infrunzesc, voi singuri cunoasteti, vazandu-i, ca de acum vara este aproape. Tot asa, cand veti vedea intamplandu-se aceste lucruri, sa stiti ca imparatia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21:29, 30). Stim ca in Biblie smochinul reprezinta pe Israel, din descrierea pe care o face profetul Ieremia in profetia sa, capitolul 24. Infiintarea statului modern Israel este un semn ca imparatia este chiar foarte aproape
"Vor fi ploi de binecuvântări”
             “Vor fi ploi de binecuvântări”„Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot Muntele [împărăţia] Meu cel sfânt.” Isaia 11:9.R5573 W. T. 15 noiembrie 1914 (pag. 339-342)Obişnuită cum este omenirea cu o conducere şi cu o guvernare greşită, a fost necesar ca Israelului să i se dea asigurare că Împărăţia lui Mesia pe care Dumnezeu o va stabili într-o zi pe pământ nu numai că va avea motive şi intenţii bune, ci va poseda şi putere superioară de cunoştinţă şi judecată. Şi aceasta este ceea ce a subliniat profetul Isaia. Noul Împărat nu va avea nevoie să se bazeze pe canalele obişnuite de informaţie în împărţirea binecuvântărilor Sale şi în administrarea mustrărilor şi pedepselor Sale, ci va poseda o înzestrare cu putere supraomenească prin care va cunoaşte înseşi gândurile şi intenţiile inimii. El nu va avea nevoie să judece după cele văzute sau după cele auzite, aşa cum trebuie să facă toţi conducătorii pământeşti, oricât de bine intenţionaţi ar fi. Isaia 11:3, 4.A fost potrivit, de asemenea, ca Israelul şi toţi ceilalţi să ştie că Împărăţia lui Dumnezeu care va fi stabilită va fi absolut dreaptă şi imparţială; fiindcă experienţa lor a demonstrat că până şi cei mai înţelepţi şi mai buni dintre coducătorii, legiuitorii, judecătorii lor etc., au fost guvernaţi în mare măsură de egoism. Oamenii mari ai acestei lumi au adunat bogăţie pe cheltuiala supuşilor lor şi i-au îmbogăţit pe prietenii lor speciali şi le-au dat privilegii speciale, adeseori pe socoteala celor săraci, a celor neajutoraţi, a celor dispreţuiţi. Prin urmare, Domnul prin profet ne asigură că noul Împărat al pământului va administra echitatea pentru toţi; că cei smeriţi, cei înapoiaţi, cei modeşti şi fără pretenţii, cei care nu au dispoziţia de a-şi impune pretenţiile şi de a-şi afirma drepturile, vor avea ajutorul Său deosebit; şi că cei săraci, cu care puţini simpatizează sau îi încurajează sau îi ajută, vor găsi în noul Împărat un Prieten.Mileniul nu prin evoluţieCei care se aşteaptă ca Împărăţia Milenară să vină ca rezultat al eforturilor prezente, sub ordinea societăţii care predomină acum, şi care cred că lumea se apropie treptat de Mileniu printr-un proces evolutiv, ar trebui să considere cu atenţie acest Cuvânt al Domnului prin profet, aşa cum este arătat în textul şi contextul nostru. Profetul declară că atunci când Mesia va lua frâul guvernării, primul Său pas va fi să judece pe cei săraci şi să mustre pe cei bogaţi cu echitate, în interesul celor smeriţi ai pământului. Cum ar putea fi posibil aceasta, dacă echitatea ar fi predominat deja printr-un proces treptat, aşa încât să nu mai fi existat săraci şi bogaţi şi aşa încât toţi să devină smeriţi?Alte Scripturi în armonie cu această mărturie a profetului Isaia arată că însăşi lucrarea pe care Domnul nostru o va face la începutul Domniei Sale va fi să corecteze greşelile care vor predomina atunci. Însuşi Domnul nostru sugerează că pământul va fi departe de a fi într-o stare binecuvântată la a Doua Venire a Sa, când El pune întrebarea: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8.) Revelatorul de asemenea dă o mărturie clară asupra acestui subiect. El spune: „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor. … Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei care se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să distrugi pe cei care distrug pământul!” Apocalipsa 11:15-18.Biblia este armonioasă şi consecventăMulte Scripturi au aceeaşi semnificaţie. Poziţia Bibliei este armonioasă şi consecventă pe tot cuprinsul ei. Ea descrie timpul prezent în care păcatul predomină, ca „lumea rea de acum”, în care „prinţul acestei lumi” stăpâneşte şi în care poporul adevărat al Domnului, Corpul lui Cristos, moştenitorii Împărăţiei, „suferă violenţă” (după Biblia engleză — n. t.) şi declară că această violenţă produce pentru cei care sunt deprinşi în mod corect prin ea un caracter care va fi aprobat de Domnul. Scripturile arată că sfinţilor credincioşi ai lui Dumnezeu care suferă acum li se va da această Împărăţie glorioasă nouă ca moştenire împreună cu Mesia. Lor li se va da stăpânirea „pretutindeni sub ceruri”, aşa cum i-a declarat îngerul profetului Daniel (Daniel 7:27). Iehova va lua această domnie cu forţa de la „prinţul acestei lumi”, Satan, şi o va da Fiului Său, a cărui Mireasă va avea parte de Împărăţia Mirelui ei. Acest transfer se va îndeplini într-un Timp de mare Strâmtorare, care va încheia această lume prezentă, ordinea socială prezentă.În contextul nostru profetul continuă spunând: „Va lovi pământul cu toiagul gurii Lui şi va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui”. Este foarte evident deci, că la timpul stabilirii Împărăţiei vor exista nu numai săraci care vor avea nevoie de ajutor şi sprijin, dar vor exista şi răi. Toiagul gurii lui Mesia semnifică judecăţile pe care El le-a exprimat deja şi care au trecut în mare parte neobservate de către creştinătate. Ne amintim declaraţia Sa: „Pe cine Mă respinge şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l judece: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va judeca în ziua de pe urmă” (Ioan 12:48) — Ziua Judecăţii, acum prezentă, din 1874 încoace. Creştinătatea în general a recunoscut dreptatea Cuvântului Domnului, dar cei care încearcă să trăiască în armonie cu acel Cuvânt sunt remarcabil de puţini. Ca urmare, când va veni timpul de a se face „din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb”, şi când această judecată va începe cu Casa nominală a lui Dumnezeu, sistemele nominale vor cădea — condamnate de acel Cuvânt.Numai puţinii credincioşi, mărgăritarele Domnului, vor „fi socotiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla” în lume, când, aşa cum este descris în altă parte, „în mânia Lui Domnul le vorbeşte omenirii, şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte” — când El Se va răzbuna pe duşmanii Săi şi-i va răsplăti pe cei ce au cunoscut voinţa Stăpânului, dar n-au făcut-o. „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. „De aceea, aşteptaţi numai, zice Domnul, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze îmesajş curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând” (Ţefania 3:8, 9). „Dreptatea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul mijlocului Său” (Isaia 11:5). Brâul reprezintă sârguinţă, serviciu; iar anunţul aici este că Mesia va fi un Servitor credincios, sârguincios al lui Dumnezeu, îndeplinind toată lucrarea încredinţată în grija Sa.Schimbări mari în creaţia animalăReferirea din acest capitol 11 al cărţii lui Isaia la schimbarea de dispoziţie în regnul animal, aşa încât lupul şi mielul, leopardul şi iedul, viţelul şi leul vor locui în armonie, este în deplin acord cu prezentările scripturale generale ale „timpurilor restabilirii tuturor lucrurilor”. Nu numai omenirea va fi restabilită, va fi adusă înapoi la condiţia iniţială de perfecţiune umană şi armonie cu Creatorul ei, dar şi animalele inferioare se vor împărtăşi de binecuvântarea şi de restaurarea ordinii care va fi îndeplinită prin Domnia lui Cristos, acum, credem noi, foarte aproape.În relatarea din Geneza nu există nici o aluzie că animalele peste care Adam avea stăpânire erau sălbatice, rele, în vrăjmăşie cu omul. Din contră, implicaţia este că ele erau în completă supunere faţă de stăpânul lor perfect. Putem presupune în mod raţional că în timp ce rasa, aflată sub influenţa distrugătoare a sentinţei morţii, a pierdut tot mai mult din asemănarea cu Creatorul ei, în care a fost creat primul om, în acelaşi timp a pierdut şi puterea de a stăpâni peste animalele inferioare.Natura puterii posedate de către Adam cel perfect mai poate fi încă imperfect găsită în capacitatea superioară a unora din rasa decăzută de a stăpâni creaţia inferioară. Astfel vedem că unii oameni pot exercita forţă şi control mental, nu numai asupra cailor sălbatici, ci şi asupra animalelor feroce din junglă. Adam a fost declarat de către Domnul să fie rege al pământului, şi în această calitate a fost recunoscut de către ordinele inferioare ale creaţiei. După ce omenirea a pierdut puterea ei mentală iniţială de a controla animalele inferioare, s-a ivit o luptă între ele, în care omul a fost constrâns să folosească forţă împotriva forţei, pentru că pierduse stăpânirea asupra creaţiei animale.Prin urmare, restabilirea omenirii la acea poziţie înălţată care a fost pierdută prin păcat implică în mod natural restabilirea creaţiei inferioare la condiţiile originare, aşa cum este sugerat în profeţia pe care o avem în discuţie. Aceeaşi idee este dată în declaraţia că „un copilaş le va mâna”, ori va stăpâni animalele sălbatice când acestea vor fi aduse în relaţia lor cuvenită cu omenirea. În profeţia lui Isaia, capitolul 65:25, se spune cu privire la condiţiile Milenare că „lupul şi mielul vor paşte împreună”. Referirea poate fi la oameni care au avut înainte dispoziţie sau caracter de lup şi de miel; sau se poate referi la animale, sau la amândouă. În oricare din aceste două cazuri expresia semnifică o binecuvântată Domnie a Păcii. Profetul continuă: „leul va mânca paie ca boul şi şarpele se va hrăni cu ţărână”. Dacă aceasta se referă la lei literali, implicaţia ar fi că ei îşi vor pierde dispoziţiile lor carnivore şi că vor suferi unele schimbări care îi vor face ierbivori, cum au fost create animalele la început (Geneza 1:30). S-ar părea să sugereze că animalele nu vor mai fi pradă unele pentru altele.Zorile speranţei pentru lumeExpresia „şarpele se va hrăni cu ţărână” este asemănătoare cu declaraţia din Psalmul 72:9, cu privire la domnia viitoare a lui Mesia: „Vrăjmaşii lui vor linge ţărână”, semnificând distrugerea şarpelui, sau mai degrabă a marelui Adversar, Satan, pe care îl simbolizează şarpele. „Nici un rău, nici o pustiire nu se va face pe tot Muntele [Împărăţia] Meu cel Sfânt, zice Domnul”Naşterea adevăratului Sion, Biserica lui Cristos, va fi motiv de bucurie printre toţi cei care iubesc cu adevărat dreptatea; pentru că, deşi la început el va zdrobi în bucăţi toate speranţele lor de mult îndrăgite, va fi zorile unei speranţe reale pentru întreaga lume. Le va umili mândria şi îi va despuia de toate posesiunile lor îndrăgite şi de ceea ce ei au ajuns să considere drepturile lor. Va zdrobi lăudatele lor instituţii civile, sociale şi religioase, şi va ruina complet ordinea socială actuală. Cu toate acestea, va fi preludiul necesar stabilirii marii Ordini Noi, care va ajunge să fie „dorinţa tuturor popoarelor”, de îndată ce vor vedea marea ei superioritate faţă de vechea ordine.Două clase născute din SionDescriind naşterea „copilului”, a Cristosului, al cărui Cap a fost născut cu mai bine de optsprezece secole în urmă şi al cărui Corp este aproape să se nască, Profetul Isaia exclamă (capitolul 66:7, 8): „Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca săi vină suferinţele, a dat naştere unui fiu. Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un popor dintr-o dată? Abia a intrat în munci, şi fiica Sionului  şi-a şi născut fiii!” Lucrul în mod special minunat pe care profetul îl relatează aici este că un „fiu” se va naşte din Sion înainte ca Sionul să aibă durerile naşterii. Aceasta este o referinţă izbitoare la faptul, învăţat cu claritate în altă parte, că „grâul” copt al Bisericii Evanghelice va fi separat de grâul necopt şi de „neghină” la sfârşitul acestui Veac, că ei vor fi înălţaţi şi glorificaţi înainte de a veni necazul arzător, mistuitor.Acest „fiu” deci este Turma Mică, Corpul lui Cristos, adevăratul Sion. Din Sionul nominal va ieşi această clasă a Primelor Roade, înainte ca sistemul nominal să fie răsturnat; pentru că el va muri în durerile naşterii, şi prin moartea lui va naşte pe fiii ei mai târzii, Mulţimea Mare. În această Zi mare a Domnului, Sionul nominal va da naştere Fiului şi acestor copii de mai târziu.„Aş putea să aduc până la naştere şi să nu las să nască? zice Domnul. Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea? zice Dumnezeul tău”. O, nu! Pe cât este de sigur că s-a născut Capul, pe atât este de sigur că şi Corpul se va naşte. Naşterea se va completa cu siguranţă. Marele Cristos compus va ieşi întreg, fără nici un membru lipsă — şi înainte de a începe durerile naşterii Sionului. Dar „cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva?” Şi astfel, după ce fiul se va naşte, Sistemul Mamă va da naştere, când îi vor veni durerile, unei mulţimi mari de fii! Această Mulţime Mare este descrisă în Apocalipsa venind din „necazul cel mare” şi spălându-şi hainele, pătate şi murdare, şi albindu-le „în sângele Mielului”.După naşterea acestor două clase ale poporului Domnului, va urma naşterea naţiunii evreieşti. Ei vor fi treziţi din somnul Hadesului, în care au fost ca naţiune de peste optsprezece secole. Toate acestea vor avea loc în zorile timpurii ale Zilei lui Cristos. O, ce bucurie va fi! Sionul Trupesc şi Sionul Spiritual se vor bucura împreună! Apoi curând sărmana omenire pedepsită va începe să se alăture la cântecele de laudă Dumnezeului întregului Har. Ce timpuri minunte stau chiar în faţa noastră! Cu toate că nori şi întuneric ascund pentru un timp scurt razele strălucitoare ale binecuvântatelor Zori Milenare, curând gloriosul „Soare al Dreptăţii” se va ridica în splendoare şi razele sale se vor răspândi rapid peste tot pământul, împrăştiind întunericul păcatului, risipind ceţurile erorii şi superstiţiei, şi aducând lumea la lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu.Restabilirea nu este o schimbare de naturăÎntreaga mărturie a Scripturii cu privire la binecuvântările care au să vină peste lume în Noul Veac arată că ele vor fi toate pământeşti. Declaraţia că până şi creaţia inferioară se va schimba la fire este o promisiune că în acea Zi binecuvântată nu va mai exista o condiţie de antagonism şi duşmănie între omenire şi ordinele inferioare ale creaturilor lui Dumnezeu, ci totul va fi în pace şi armonie. Ar fi cu totul fără sens să fie schimbată dispoziţia animalelor, să fie aduse în supunere omului, dacă întreaga rasă ar trebui să fie schimbată în fiinţe spirituale şi să devină ca îngerii. Multe profeţii vorbesc despre omenire în Timpurile Restabilirii ca fiind fiinţe umane, adaptate la pământ şi bucurându-se de binecuvântările pământului. „Fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura” (Mica 4:4). „Vor construi case şi le vor locui … Nu vor construi case, ca altul să locuiască în ele … se vor bucura de lucrul mâinilor lor.” Isaia 65:21-25.Aceste promisiuni pentru lume în general nu fac nici o referire la clasa care este aleasă din mijlocul omenirii în timpul acestui Veac Evanghelic. Promisiunile pentru aceştia sunt toate spirituale. Ei vor fi făcuţi ca şi Cristos, şi Îl vor „vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Ei sunt chemaţi să obţină gloria Lui. Cum au „purtat chipul celui făcut din ţărână”, tot aşa vor „purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:49). Lor li s-a promis o parte în învierea lui Cristos — Întâia Înviere. Ei vor domni ca regi şi preoţi într-o Împărăţie pe care fiinţele pământeşti n-o pot moşteni. „Nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea.” (1 Corinteni 15:50) Ei au fost chemaţi cu o Chemare Cerească. Ei nu sunt din lume, întocmai cum nici Capul şi Domnul lor nu este din lume. Ioan 17:16.De ce nu reuşesc mulţi să înţeleagă Cuvântul lui DumnezeuPentru mulţi greutatea de a înţelege aceste deosebiri vine din faptul că nu împart drept Scripturile, aşa cum l-a sfătuit sf. Pavel pe Timotei zicând: „Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul Adevărului” (2 Timotei 2:15). Acest proces i-ar face capabili să înţeleagă că Împărăţia lui Dumnezeu în sine este formată numai din Domnul nostru Isus şi „mica turmă” a Sa de învingători, cărora El le spune: „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia” (Luca 12:32). Aceştia vor constitui clasa domnitoare, după cum arată multe scripturi. La început oamenii vor fi supuşi acestei Împărăţii spirituale, iar după aceea vor deveni cetăţeni sau membri ai ei, dacă vor veni în armonie cu legile şi reglementările ei într-o stare de împăcare cu Dumnezeu, devenind copiii lui Cristos, care va fi Părintele Veşniciilor pentru lume în timpul Veacului Mijlocitor. El va fi Cel care va aduce întreaga rasă a lui Adam — atât cei care au încă o măsură de viaţă cât şi cei care au coborât în mormânt — de la starea morţii înapoi la perfecţiunea deplină a vieţii, dacă atunci se vor dovedi voitori şi ascultători. Altfel vor fi nimiciţi în Moartea a Doua — distrugere veşnică.Evident Împărăţia n-a venit încăProfetul Daniel, explicând visul lui Nebucadneţar cu privire la Chipul cel Mare, arată că Împărăţia lui Dumnezeu, la început când va fi instaurată, la începutul Veacului Milenar, va fi numai o Piatră mică, ce „s-a dezlipit … fără ajutorul vreunei mâini”, dar care va deveni „un munte mare” şi va umplea „tot pământul” (Daniel 2:31-45). Această Piatră Împărăţie este scoasă din „pământ” de către Domnul. La început este nesemnificativă ca mărime şi lumii i se pare că este fără putere. Dar imediat ce este stabilită în putere, această Împărăţie va lovi „marele chip” al stăpânirii pământeşti şi îl va măcina până la pulbere (în Timpul de Strâmtorare care vine), iar vântul o va sufla. Această Piatră Împărăţie este Muntele Sfânt la care se face referire în Isaia 11:9. Un munte este simbolul scriptural al unei împărăţii. Dealurile par să fie simboluri ale guvernelor mai mici ale lumii. Vezi Isaia 2:2; 40:4; 51:5; 59:18; Ps. 46:2, 3; 97:5.Nu va fi permisă nici o violenţă sau lezare în toată Împărăţia sfântă a lui Dumnezeu, după ce ea va fi stabilită. Iubirea va fi Legea, iar Puterea Divină va fi mijlocul care va aplica acea lege. Toţi cei care nu se vor comforma ei vor fi „nimiciţi din mijlocul poporului”, aşa cum a declarat Domnul prin Apostolul Petru (Fapte 3:23). Ce evident este că această Împărăţie încă n-a venit, când vedem că egoismul este regula printre omenire, în mod individual şi naţional, şi că există multe influenţe ale răului care rănesc şi distrug astăzi în întreaga lume. Aşa că noi continuăm să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Şi credem că această cerere făcută de atâta timp de către sfinţii Domnului va fi împlinită foarte curând.După ce Mesia va fi zdrobit puterea răului, după ce va fi răsturnat toate marile sisteme ale erorii şi ale viciului şi va fi eliberat pe oameni, El va îndeplini binecuvântarea omenirii prin răspândirea cunoştinţei caracterului lui Iehova. Apostolul Pavel de asemenea ne asigură că este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să vină la o cunoştinţă a Adevărului pentru a fi mântuiţi. El ne asigură că nu poate exista nici o mântuire fără cunoştinţă. Nimeni nu va fi vreodată mântuit prin ignoranţă. Până acum numai relativ puţini din milioanele pământului au venit la o astfel de cunoştinţă de Dumnezeu încât să fie în stare să exercite credinţă în El şi în marele Sacrificiu pe care El l-a asigurat pentru întreaga lume.Caracterul cuprinzător al planului de mântuireDar faptul că în viaţa prezentă numai puţini ajung la această cunoştinţă mântuitoare nu zădărniceşte în nici un fel marele Plan Divin, nici nu face ca moartea lui Cristos în folosul întregii rase a lui Adam să fie fără efect. Domnul ne asigură în Cuvântul Său că, la timpul potrivit, adevărata Lumină va lumina „pe orice om” (Ioan 1:9). Aceasta include pe toţi păgânii şi pe toţi cei handicapaţi mintal, care în această viaţă n-au putut înţelege Adevărul, precum şi pe toţi pruncii care au murit înainte de a ajunge la vârsta la care să poată şti despre Dumnezeu şi despre Adevărul Său în Cristos. Include atât pe cei morţi, cât şi pe cei vii. Căci „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”, ci numai numele lui Isus. Astfel Dumnezeu a făcut pregătiri îndestulătoare pentru toţi.Nici nu trebuie să presupunem că cunoştinţa care va ajunge să fie peste întreaga lume în timpul Domniei Mesianice este puţină stropire cu informaţie, aşa cum a ajuns la o parte foarte limitată a lumii ici şi colo, pe alocuri, până în prezent. Poporul Domnului a primit stropii harului şi Adevărului, dar prevederea pentru Veacul viitor va fi abundentă şi universală. Cunoştinţa Domnului va fi adâncă precum oceanul — ca plinătatea mării. Ploi de binecuvântări vor veni peste lume în măsură abundentă. Efectul va fi „ca ploaia pe iarba cosită” (Ps. 72:6). Când iarba este proaspăt cosită şi rădăcinile ei sunt mai accesibile, ce repede răspunde la ploile răcoritoare! Şi ce repede încolţeşte cu vigoare reînnoită! Aşa va fi şi cu omenirea, după ce vor fi scăpaţi de tot ceea ce îi împovărează şi împiedică ploile harului să ajungă la inimile lor. Ce repede vor răspunde ei la aversele răcoritoare şi la ploile de binecuvântări atât de îmbelşugat acordate lor, şi vor încolţi în viaţă şi frumuseţe pe măsură ce vor bea din bogatele provizii de har!
VESTEA CEA SLĂVITĂ
VESTEA CEA SLĂVITĂLuca 2:1-20Mesajul îngeresc al primului Crăciun — „O veste bună, de mare bucurie” — Va fi îndeplinită în timpul Mileniului — Binecuvântarea vine întâi pentru Biserică, apoi pentru lume — Apoi veşnic „pace pe pământ şi bună învoire între oameni” — „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”.„Căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”  Versetul 11 .R5816 WT 15 decembrie 1915 (pag. 376-379)Mesajul îngerilor către păstorii din câmpiile Betleemului devine tot mai preţios pentru fiecare copil al lui Dumnezeu pe măsură ce acesta creşte în har şi cunoştinţă. Pe măsură ce ochii înţelegerii lui se deschid mai larg faţă de lungimile şi lăţimile marelui Plan al Vârstelor al lui Dumnezeu, acest mesaj profetic este tot mai mult apreciat ca un rezumat al întregii Evanghelii. Nu ni se poate atrage atenţia destul de des asupra marelui eveniment care stă la baza acestui Mesaj — naşterea Mântuitorului.Nu contează că 25 decembrie nu este aniversarea reală a naşterii Mântuitorului, ci este probabil aniversarea anunţării de către îngerul Gabriel, aniversarea conceperii Fecioarei Maria, Domnul nostru fiind născut după calendar cu nouă luni mai târziu, sau cam pe la 1 octombrie. Unul atât de mare, a cărui naştere, moarte şi înviere din morţi înseamnă atât de mult pentru familia umană, poate fi amintit şi sărbătorit în orice zi, în fiecare zi, de către toţi cei care apreciază ceea ce a făcut El pentru rasa noastră. Însă, deoarece majoritatea creştinilor s-au obişnuit să sărbătorească 25 decembrie ca ziua naşterii Domnului nostru, noi nu trebuie să protestăm, ci să ne alăturăm tuturor în celebrarea acestei zile cu bucurie în inimă, dându-ne daruri şi semne de amintire unul altuia, copiind astfel favoarea divină, care a dat omenirii pe Fiul lui Dumnezeu ca dar de îndurare şi iubire pentru răscumpărarea noastră.Timp de mai bine de patru mii de ani făgăduinţele lui Dumnezeu, învăluite în mai multă sau mai puţină obscuritate, i-au fost date omenirii, sugerând că în cele din urmă marele blestem al păcatului şi morţii care venise asupra lumii prin neascultarea tatălui Adam în Eden va fi îndepărtat, şi în locul unui blestem, al unei nefericiri, va veni de la Domnul o binecuvântare cu împrospătare de viaţă veşnică. Această lecţie a venit de-a lungul veacurilor prin diferite tipuri, ilustraţii şi făgăduinţe neînţelese până la timpul naşterii Domnului nostru, în special printre evrei, care erau favorizaţi divin şi erau popor de legământ.Deoarece evreii erau un popor cu simţ comercial, mulţi puteau fi găsiţi în toate părţile lumii civilizate. Astfel credinţa într-un Dumnezeu şi speranţa lui Israel într-un Mesia au fost făcute cunoscut, mai mult sau mai puţin, de aceea citim că pe vremea naşterii Mântuitorului nostru „toţi oamenii erau în aşteptarea” unui Mesia care să vină. Fără îndoială că această aşteptare era bazată pe interpretarea profeţiei lui Daniel, care vedem acum că marca clar anul majoratului Domnului nostru, când a împlinit treizeci de ani şi S-a consacrat operei Sale şi a primit conceperea Spiritului Sfânt, ungerea Sa ca marele Preot antitipic şi ca marele Rege antitipic peste Israel şi peste lume. Daniel 9:24-27.DE LA BETLEEM LA NAZARETÎn timpurile vechi existau cetăţi onorabile şi cetăţi de rând. Nazaretul era în general recunoscut ca fiind din a doua categorie, în timp ce Betleemul era în mod distinct din prima — Cetatea lui David, regele preaiubit al lui Israel. Scripturile arată că Maria, mama Domnului nostru, şi soţul ei, Iosif, erau amândoi din linia lui David şi că profeţia care prezicea că Mesia se va naşte în Betleem a fost împlinită într-o manieră aparent accidentală. Mica 5:2.Pe timpul acela Imperiul Roman stăpânea lumea întreagă, evreii fiindu-i supuşi dar aşteptând necontenit pe viitorul Mesia pentru a-i elibera ca să nu mai fie un popor supus şi a-i face o castă conducătoare în Împărăţia Sa, care va avea stăpânire peste toată lumea. Atunci era la putere marele împărat roman Cezar August, care a scos un decret să se facă un recensământ pentru toată lumea cu scop de impozitare etc.Sf. Luca ne informează că drept răspuns la acest decret împărătesc, Iosif şi Maria s-au suit în cetatea lor natală ca să se înscrie; că astfel Isus S-a născut în Betleem; că datorită acelei mari adunări de oameni în acelaşi timp pentru acelaşi scop, locurile de poposit erau puţine şi grajdul hanului era folosit de unii ca adăpost; şi că Iosif şi Maria fiind sosiţi târziu, au fost obligaţi să ocupe aceste locuri umile. Astfel s-a întâmplat că Regele Slavei, a cărui Împărăţie va conduce în curând întreaga lume, a fost născut în zilele trupului Său într-un grajd şi a fost culcat într-o iesle.ÎNGERII ŞI PĂSTORIINobili păstori trebuie să fi fost aceştia, cărora Atotputernicul le-a trimis Mesajul îngeresc în privinţa naşterii lui Isus, Mesia — Mesajul care a răsunat de-a lungul veacurilor şi a ajuns la urechile noastre, Mesajul care ne uimeşte tot mai mult pe măsură ce-i putem pătrunde înţelesul. Întâi, un înger li s-a înfăţişat păstorilor şi le-a liniştit temerile, zicând, „Nu vă temeţi, căci, iată, vă aduc o veste bună”. S-ar părea că frica este unul dintre impulsurile dominatoare ale minţii umane, în special în legătură cu revelaţiile divine.Oamenii îşi dau seama — chiar şi cei mai buni din rasă — că ei sunt imperfecţi şi că Atotputernicul este perfect şi legile Sale sunt perfecte. Lumea pare să-şi dea seama instinctiv că asupra lor zace un blestem sau o condamnare a Atotputernicului, şi instinctiv se teme de încă un blestem, încă o condamnare, dându-şi seama de păcătoşenia ei continuă şi crescândă. Acest lucru este adevărat astăzi despre toţi, în afară de relativ puţini care sunt bine informaţi în privinţa Planului Divin. Astfel subiectul acesta este neplăcut pentru lume — un subiect pe care preferă să-l evite, din cauza unui simţământ de vinovăţie şi a unei frici de cunoaştere şi condamnare mai mare.Le aparţine adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu acum, după cum le-a aparţinut îngerilor atunci, să asigure lumea că Dumnezeu este mai bun decât se tem ei — că Dumnezeu aşa a iubit lumea încât s-o răscumpere de sub sentinţa justă a morţii, blestemul care a venit peste toţi moştenitorii imperfecţiunii şi condamnării lui Adam.„Veste bună” este altă traducere a cuvântului Evanghelie. Ce frumos este gândul că Evanghelia este în mod real şi cu adevărat veste bună! Vai! răstălmăcirile Planului lui Dumnezeu, din cauza cărora atât de mulţi din poporul Său declarat Îi denaturează caracterul şi Cuvântul, şi aplică termenul Evanghelie la diferitele lor mesaje din Veacurile Întunecate, care învaţă purgatoriul şi chinul veşnic drept parte a rasei!Să ne depărtăm de această idee falsă şi să primim adevărul că Evanghelia este veste bună. Îngerul a elaborat mai departe şi a spus că Mesajul său era „veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. O, Mulţumim lui Dumnezeu, Planul Său este mai larg, mai adânc, mai înalt şi mai impresionant decât orice am conceput noi vreodată! Mesajul Evangheliei trebuie să fie veste bună nu numai pentru cei relativ puţini care au acum urechi să audă şi ochi să vadă frumuseţile lui, ci la timpul cuvenit al lui Dumnezeu el trebuie să fie veste bună care va fi mare bucurie pentru toţi oamenii de pretutindeni.După cum fiecare membru al rasei lui Adam a avut parte de căderea lui şi de blestemul morţii care a venit asupra lui ca rezultat al neascultării, tot aşa fiecare membru al rasei a fost inclus în marele sacrificiu răscumpărător pe care Domnul nostru Isus l-a oferit şi care a fost încheiat la Calvar. Planul lui Dumnezeu în Cristos, aşa cum se duce la îndeplinire şi cum în cele din urmă va fi îndeplinit, va însemna mare bucurie pentru tot poporul; iar vestea despre acest fapt a fost dată chiar la momentul naşterii Domnului nostru, fiindcă El a fost Cel prin care în cele din urmă toate lucrurile slăvite ale Scopului şi Planului divin vor fi îndeplinite.LOGICA MESAJULUIMesajul a anunţat faptul că este pentru oameni raţionali, care vor vrea să ştie de ce Dumnezeul cel neschimbător, care a pronunţat odată un blestem asupra rasei, va amenda şi va schimba lucrurile aşa încât să înlocuiască blestemul cu o binecuvântare. Mesagerul a declarat filosofia Planului Divin — „Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos (Mesia), Domnul”. Aici avem cheia întregii declaraţii evanghelice, despre felul în care Dumnezeu a putut fi drept şi în acelaşi timp Îndreptăţitorul păcătoşilor care-L acceptă pe Isus. Rom. 3:26.Cuvântul Mântuitor de aici înseamnă Dătător de viaţă. Ce frumos este gândul că după cum moartea este plata păcatului, blestemul peste rasă, acest Mesia care S-a născut va fi Cel care va salva rasa de sub sentinţă dându-i iarăşi viaţă! Explicaţia felului în care El le va da iarăşi viaţă nu s-a dat, nici nu era necesară atunci. Însă acum, în lumina evenimentelor şi cu explicaţiile furnizate în Noul Testament prin Spiritul sfânt, vedem că sacrificiul voluntar al vieţii Domnului nostru, moartea Lui, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, rezolvă pretenţiile Justiţiei divine împotriva lui Adam, şi astfel, în acelaşi timp, împotriva tuturor care-i împărtăşesc sentinţa lui la moarte, adică a întregii omeniri.Într-adevăr, cu cât vedem mai mult din Planul Divin pentru mântuirea noastră, care a început să prindă formă la naşterea lui Isus, cu atât simţim mai mult că am striga împreună cu corul îngeresc laude Dumnezeului cerurilor, mulţumire pentru îndurarea Sa faţă de copiii oamenilor! Nu era important că pruncul născut în Betleem era Mântuitorul numai în perspectivă, că El n-a putut fi uns să-Şi facă lucrarea până a ajuns la starea bărbăţiei cu treizeci de ani mai târziu. Nu era important că până şi atunci era necesar ca El să-Şi dea viaţa treptat în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale pământeşti, ca să se sfârşească la Calvar. Nu era important nici că învierea Sa a fost la trei zile după moartea Sa, iar înălţarea cu patruzeci de zile mai târziu şi că binecuvântările în general vor fi amânate cu aproape nouăsprezece secole. După cum îngerii s-au putut bucura la prima înmugurire a Planului Divin de Mântuire, tot aşa, toţi care au credinţă în rezultatul final se pot bucura cu o bucurie nespusă şi pot da laudă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi Fiului Său, Domnul nostru.„MÂNTUIŢI ÎN NĂDEJDE”Deşi s-au scurs aproape nouăsprezece secole de când a fost dat Mesajul îngeresc, acesta n-a fost încă împlinit decât într-o măsură limitată prin credinţă, pentru cei care au ochiul şi urechea credinţei — în total „o turmă mică”. Dar vestea rea de mare nefericire pentru aproape tot poporul a fost larg răspândită în numele lui Cristos, spre marea discreditare a Planului Divin şi spre dezonoarea caracterului divin. În loc de a aduce bucurie, mesajul a adus în mod foarte general necaz şi tristeţe, în special pentru cei cu inima blândă şi cu dispoziţie mai generoasă. De fapt putem spune că nici un mesaj despre Domnul Isus n-a ajuns vreodată la toţi oamenii. Chiar şi astăzi, după nouăsprezece secole de propagandă, numai o parte comparativ mică au auzit vreodată de singurul nume dat sub ceruri şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi — că „în nimeni altul nu este mântuire”. Fapte 4:12.Ce vom spune atunci despre mântuirea care a venit pentru cei care au acceptat cu adevărat pe Cristos ca Mântuitorul lor, care se bucură în El ca atare, şi care prin credinţă văd mântuirea lui Dumnezeu începută în inimile lor, dar care încă trebuie să fie împlinită sub întreg cerul? Apostolul o numeşte pe aceasta mântuire prin speranţă. Cuvintele lui sunt, „În nădejdea aceasta am fost mântuiţi” Rom. 8:24.Noi nu suntem mântuiţi în realitate; noi suntem încă înconjuraţi de păcat, durere, suspin, plâns şi moarte; blestemul nu este încă îndepărtat. Tot ce au primit până acum chiar cei mai buni din poporul Domnului este mântuirea prin nădejde, prin credinţă. Totuşi, această anticipare a mântuirii viitoare, a învierii dintre morţi, a participării la gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine promise credincioşilor, este atât de puternică, atât de clară, încât cei care o posedă se pot bucura cu o bucurie negrăită şi plină de slavă, chiar şi în mijlocul încercărilor, dificultăţilor, slăbiciunilor şi condiţiilor nefavorabile ce însoţesc blestemul care este încă peste omenire.O PROFEŢIE A LUCRURILOR BUNEMesajul îngeresc a fost o profeţie a lucrurilor bune care vor fi realizate pentru Biserică şi lume în timpul Vârstei Milenare. Biserica va avea prima binecuvântare. Întâia Înviere va fi compusă numai din cei fericiţi şi sfinţi care vor trăi şi vor domni cu Cristos în timpul miei de ani. Atunci Satan va fi legat, iar influenţele bune ale adevărului şi dreptăţii vor lumina toată lumea (Apoc. 20:1-6). Declaraţia Scripturilor este că eliberarea va veni devreme în dimineaţa Zilei Milenare. După cum spune profetul, „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor”. Ps. 46:5.Dar aşa mult cum ne bucurăm în speranţele glorioase ale Evangheliei puse în faţa noastră care vedem acum, care ne bucurăm acum cu o bucurie nespusă, noi suntem bucuroşi şi că mila şi iubirea divină au aşa lungime şi lăţime, înălţime şi adâncime, încât cuprind toată omenirea şi prevăd o binecuvântare pentru fiecare membru al rasei lui Adam, prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.Această profeţie îşi va avea împlinirea în timpul Mileniului. Marele Mântuitor care deja ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său, Se va ridica în calitate de Rege, Mesia glorificat, şi-Şi va stabili domnia dreptăţii în lume pentru binecuvântarea şi ridicarea fiecărui membru al rasei. În armonie cu spusele apostolului, acelea vor fi Timpurile Înviorării, „Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Dacă Domnul ar fi bazat speranţa lumii pe unele fapte de merit sau dreptate făcute de lume, atunci într-adevăr ne-am fi putut teme — într-adevăr, cu cât am şti mai mult despre lume, cu atât am avea mai puţină speranţă. Dar, dimpotrivă, Domnul a bazat toată propunerea unei binecuvântări viitoare, nu pe vrednicia noastră, ci pe vrednicia şi jertfa Fiului Său. Vi s-a născut un Dătător de viaţă, care este Mesia, Domnul.Cum ne creşte bucuria legată de binecuvântările vârstei viitoare când ştim că încercările şi greutăţile Vârstei Evanghelice prezente sunt supuse supravegherii divine în privinţa interesului Turmei Mici care este acum, mai înainte, adunată de printre oameni — Aleşii, Biserica! Noi vedem că încercările şi dificultăţile prezente sunt cizelările şi şlefuirile necesare pentru dezvoltarea de către noi a roadelor şi darurilor Spiritului sfânt în asemănarea de caracter a iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru, Speranţa noastră, Mirele nostru. Ce gând de bucurie, că în curând numărul aleşilor chemaţi din lume pentru a fi „Mireasa, Soţia Mielului”, se va completa şi ei vor intra în glorie! Ce preţios este gândul că atunci ei vor fi privilegiaţi ca împreună cu Domnul şi Învăţătorul lor să ofere şi lumii favoarea divină a binecuvântării şi ridicării! Ce onoare, privilegiu sau binecuvântare mai înaltă ar fi posibil să vină peste cineva?CÂNTAREA ÎNGERILORDupă ce Cel ceresc a dat Mesajul veştii bune de mare bucurie, o oaste de îngeri li s-a înfăţişat păstorilor zicând, „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pe pământ pace, bună plăcere faţă de oameni”. (După trad. limbă greacă — n.t.) Aceasta de asemenea este o profeţie. Nu este încă adevărată, dar va fi îndeplinită în fiecare amănunt la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, care credem că acum este aproape, chiar la uşă. Dumnezeu nu primeşte încă slavă în locurile preînalte. Încă nu este pace printre oameni. Chiar dimpotrivă. Numele lui Dumnezeu este hulit, nu numai de către cei care cu vulgaritate şi glume triviale iau numele divin în deşert, nu numai de către păgânii care se închină diavolilor şi cred că aceştia sunt dumnezei, ci chiar de către creştini. În fiecare zi numele lui Dumnezeu este hulit de către aceia care pretind a fi poporul Său, care pretind a susţine Numele Sfânt.Căci să se ştie că hula este orice denaturare care aduce dezonoare altuia. Dumnezeu să fie îndurător faţă de noi! deoarece fără îndoială cu o ocazie sau alta fiecare dintre noi am hulit numele Său cel sfânt în această manieră — denaturând caracterul divin şi Planul Divin, înfăţişând pe Dumnezeul Iubirii, al Îndurării, al Dreptăţii şi al Adevărului ca iniţiatorul, plănuitorul şi înfăptuitorul chinului veşnic pentru marea masă a creaturilor Sale umane, născute în păcat, deformate prin neleguire, înclinate spre păcat precum scânteile zboară în sus.Dar Domnul a avut milă faţă de noi fiindcă am făcut-o din ignoranţă. De aceea noi trebuie să avem compasiune faţă de alţii care fiind încă în ignoranţă denaturează pe Dumnezeul nostru; şi puterile noastre trebuie să fie continuu aplecate spre ajutorarea lor, ca ochii înţelegerii lor să se poată deschide mai larg pentru a înţelege lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, şi să cunoască iubirea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea.Observând că pacea pe pământ şi buna plăcere faţă de oameni n-au urmat încă de la naşterea Mântuitorului şi până acum, şi nediscernând că aceasta este o profeţie a ceea ce va trebui să se îndeplinească în timpul Mileniului, mulţi au fost înclinaţi să schimbe traducerea acestui verset aşa încât să spună, „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Totuşi, nici prin această schimbare declaraţia n-ar fi încă adevărată, deoarece nici chiar poporul Domnului n-are pace pe pământ. Pacea pe care o au ei este în inimile lor şi se bazează pe credinţa în Dumnezeu şi în glorioasele lucruri pe care El le-a promis. Însuşi Domnul nostru şi apostolii au mărturisit despre aceasta, asigurându-ne că oricine vrea în prezent să trăiască evlavios va suferi persecuţie şi că vrăjmaşii lui vor fi cei din propria casă. 2 Tim. 3:12; Mat. 10:36.Să nu ne încurcăm pe noi înşine şi să nu prescurtăm mărturia Cuvântului, ci să privim cu ochiul credinţei înainte spre Ziua lui Cristos, în care toate aceste profeţii glorioase îşi vor avea împlinirea, în care pacea va umple într-adevăr Pământul de cunoştinţa slavei Domnului, aducând favoare divină şi îndepărtând blestemul de la întreaga creaţie gemândă, aşa cum este arătat prin apostol. Rom. 8:22.VA FI ÎMPLINITĂ LA TIMPUL CUVENIT AL LUI DUMNEZEUAceastă profeţie nu se va împlini chiar la inaugurarea Mileniului. Numai la sfârşitul lui, când familia umană, prin reglementările Împărăţiei, va fi fost ridicată din păcat, boală, durere, tristeţe şi moarte, sus, sus, la tot ce s-a pierdut în Adam — numai atunci va fi într-adevăr slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, numai atunci va exista pace între oameni. Nu trebuie să înţelegem că întreaga rasă va aprecia iubirea şi favoarea divină, nici chiar după ce ei vor fi văzut dreptatea lui Dumnezeu manifestată în Cristos. Dimpotrivă, Scripturile par să înveţe clar că va fi o clasă care se va dovedi nepotrivită pentru viaţă veşnică, care nu va aprecia favoarea divină. Şi aflăm cu satisfacţie că toţi aceştia vor fi distruşi dintre oameni în Moartea a Doua.Astfel, în cele din urmă, la încheierea Mileniului, Satan şi toţi răufăcătorii cu voia fiind distruşi, va veni timpul, după cum este arătat în Scripturi, când vocea tuturor celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ va fi auzită lăudând veşnic pe Dumnezeu şi pe Miel. Osana! Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Pace şi bună învoire între oameni! Acesta va fi strigătul final al unei rase răscumpărate când marele Plan de Mântuire va fi fost îndeplinit conform Scopului divin de la început, după cum este prezentat în Scripturi.DIN SLAVĂ ÎNTR-O IESLETimpul naşterii Domnului nostru este foarte clar fixat. În Studii în Scripturi, Vol. 2, am intrat în detalii în acest subiect şi nu vom repeta aici concluziile noastre. Renumitul recensământ făcut din ordinul lui Cezar August a cuprins lumea civilizată din vremea aceea, şi conform obiceiului evreiesc fiecare familie şi seminţie şi-a înscris numele.Atât Iosif cât şi Maria, fiind din linia davidică, au mers în Cetatea lui David — Betleem — ca să se înscrie. Cetatea este mică, situată pe coasta unui deal. Hanurile sau hotelurile din acea ţară sunt foarte diferite de ale noastre. Ele nu sunt nici hoteluri nici cârciumi, ci se intră dintr-o curte. Diferite odăi mari, nemobilate, se pun la dispoziţia călătorului care-şi aduce cu sine învelitorile în care doarme, ca şi hrană şi astfel de ustensile casnice uşoare cum doreşte să folosească. La parter sunt prevăzute grajduri pentru cai şi cămile etc., iar în eventualitatea unei aglomeraţii, ca în această împrejurare, nu este un lucru neobişnuit ca oamenii, găsind odăile de sus pline, să se adăpostească aproape tot atât de confortabil în zona grajdurilor.Aşa s-a întâmplat că Mântuitorul nostru a intrat în cea mai umilă manieră în lumea pe care, ca Logos, El o crease (Ioan 1:10). În grajdul hanului supraaglomerat păstorii L-au găsit pe prunc, cum fusese prezis de către îngeri, şi au plecat să anunţe faptul. Însă Maria nu s-a lăudat, ci a aşteptat timpul cuvenit al lui Dumnezeu.
Civilizația la răscruce
Civilizația la răscrucePe măsură ce omenirea crește ca număr, apar probleme tot mai greu de gestionat, dacă privim conglomeratul de popoare și etnii, care acoperă planeta noastră. Aceasta ca o mamă trebuie să sature din ce în ce mai mulți copii, pentru că azi (2018) am depășit numărul de șapte miliarde, iar unii strategi emit idei de a mai frâna procesul demografic, ba chiar de a mai genera ici și colo o epidemie, și de ce nu, câte un război, dacă se poate să fie război mondial, pentru că unul ca, acesta este mai eficace de a reduce numărul populației, ca să ajungă pâinea la toți. Sigur este vorba ca pâinea să ajungă la săraci, pentru că bogătașii, au mai mult decât le trebuie. zic: ” și ce dacă nu au pâine! Să mănânce cozonaci!” Grija bogaților pentru ca săracii de azi să nu moară de foame este mare, pentru că dacă ei mor de foame, cine va ridica trusturile faraonice ale celor care dorm pe saltele umplute cu bani. Dar, poate greșesc, pentru-că dacă stau să mă gândesc bine, ce nevoie au bogații de acești flămânzi din moment ce robotizarea crește rapid?De acum avem roboți zic ei, care lucrează pe gratis și care nu mănâncă niciodată, în timp ce prin hărnicia lor neobosită, ne umplu băncile de bani, și ca să nu plătim impozite le ascundem în ”peștera lui Ali Baba”. Ba unele capete înfierbântate de beția puterii se gândesc să producă soldați mecanici robotizați, care nu simt durerea, nu simt oboseala, nici foamea sau frigul și căldura și cu care să fie invincibili în războaie.Alții mai cu multă școală, fac calcule astronomice și calculează posibilitatea de a popula spațiul cosmic, făcând din planeta Marte o trambulină, un cap de pod ca să evadăm de pe pământ în caz că nu vom mai încăpea pe el, dacă ritmul de înmulțire a populației este în continuă creștere. Cei drept pe Lună am fost, dar ce să-i faci, dacă Luna e mică și nu are apă, iar pe Marte cică s-ar găsi. Numai că și un zbor pe Marte deși planeta este relativ ”aproape” până ajungem pe dânsa, ne crește barba ca la Moș Crăciun . Și apoi cine are bani ca să-și cumpere bilet va zbura. Mai aproape de pământ este planeta Venus, numai că poți să frigi șorici pe ea de fierbinte ce este. Nu e bine pe Venus ! Și atunci mergem pe Marte cu bilet fără întors, pentru că nu se știe dacă ne va ajunge combustibilul la rachetă ca să ne repatriem. Dar.... vedem noi! Duși să fim, după aia ne descurcăm cumva. Și ce dacă Dumnezeu a zis: ” ...căci țărână ești și în țărână te vei întoarce...” Geneza 3:19. Noi nu vrem să ne întoarcem în țărâna pământului din care am fost creați, vrem să murim pe Marte, sau pe care planetă vrem noi.Cei cu mulți bani vreau să fie înmormântați în cimitire care să se învârtă în jurul pământului. Iar alții pe Marte și mai încolo în Calea Lactee.Cer scuze pentru ironiile inserate aici, dar, din cele văzute și citite prin mass media aceste planuri bântuie mințile multor oameni aparent deștepți, dar fără credință în Dumnezeu, iar acea carte veche numită Biblia scrie undeva în paginile ei că: ” Nebunul zice în inima sa : ” nu este Dumnezeu” Psalmul 14:1Unii cred că există Dumnezeu, dar nu cred că Dumnezeu s-a gândit la toate problemele când a proiectat planeta. Deși scrie că n-a făcut-o în zadar ci ca să fie locuită Isaia 45:18; El probabil nu s-a gândit că va veni timpul când oamenii nu vor mai încăpea pe ea, și atunci aici suntem noi ca să rezolvăm problema. Numai că Dumnezeu are alte planuri în favoarea noastră iar noi le respingem și atunci ne întreabă: ” Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere” și adresând-u-se omului de știință î-L întreabă:” Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune dacă ai pricepere.” Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Iov 38:2-4 ( Care sunt legile mecanicii cerești, crezi că legea materiei este doar atât cât cunoști tu)? Chiar crezi că nu m-am gândit cu mii de ani înainte la problemele care te frământă pe tine azi?. De un timp încoace, tu ți-ai făcut viața mai ușoară punând în practică legile materiei pe care ți-am permis ca să le descoperi dar nu tu le-ai elaborat, ci Eu! Citește te rog în cartea Mea unde profetul Meu a scris acolo: ” Tu ai întemeiat pământul și el rămâne tare : După legile Tale stă în picioare totul astăzi” Psalmul 119:90-91. Cunoști toate aceste legi ale universului?Este bune că te preocupă viitorul tău, pentru că Eu ți-am pus în minte ” gândul veșniciei” Eclesiastul 3:11,dar să știi că pentru acesta Eu am luat măsuri, și am proiectat un plan ca tu să te simți fără grijă pe planeta pe care o iubești. Eu M-am gândit la toate ce te frământă, și la altele pe care mintea omenească nu poate să le cuprindă. M-am gândit la toate chiar înainte ca să apară un fir de praf din planeta pe care locuiești, dar să știi un singur lucru, că Pământul este al Meu, nu al tău. Eu L-am creat, nu tu și-l dau ca moștenire la cine ascultă de legea Mea. Pentru tine Eu am sacrificat ce am avut mai scump. Ioan 3:16 Eu am calculat exact câți oameni poate hrăni planeta pe care locuiești, nu este nevoie să mergi ca să locuiești pe alte planete pentru că Pământul este mama ta. Nu te îngrijora și nu lua măsuri necugetate, pentru că îți faci mai mult rău. Eu te-am creat, din materialul acestei planete. Eu ți-am dat viața pe care ai pierdut-o prin neascultare. Pentru aceasta te-am rănit, dar tot Eu te voi vindeca, pentru ca să nu mai faci ce ai făcut. (Osea 6:1-3)Citește scrisoarea Mea de dragoste pentru tine, Ea este Biblia. Nu te lua după filosofii păgâne. Destinul tău nu este scris în stele, nu Horoscopul croiește viitorul omului.Prin prezicerile Apocalipsei nu M-am gândit să te distrug pe tine sau planeta, M-am gândit să distrug răul din tine ca să fie pace în lume, și toți oamenii plăcuți Mie să fie fericiți Luca 2:14. M-am gândit să pun capăt războaielor și nimeni să nu mai învețe arta războiului . M-am gândit ca din armamentul de pe tot globul să te pun să-l transformi în unelte agricole. Isaia 2:4; Mica 4:3 , Fiul Meu a luat măsuri ca să șteargă lacrimile de pe toate fețele Apocalipsa 21:4 ; Isaia 25: 6-9. Să nimicească moartea pe vecie. Să lege pe Satan pentru ca să nu te mai înșele Apocalipsa 20:3. ” Va fi belșug de grâne în țară, până în vârful munților, și spicele lor se vor clătina ca și copacii din Liban; oamenii vor înflori in cetăți ca iarba pământului. (Ps.72:16)Faci bine că ai început oarecum timid să te îngrijești de flora și fauna planetei, și încerci să o protejezi, fiul Meu te-a răscumpărat atât pe tine cât și planeta cu tot ce-i aparține, și o va regenera iar tu vei colabora cu El pentru a o transforma într-un Paradis, ca să te simți bine nu numai câțiva ani, ci veșnic. Te îngrijorează topirea ghețurilor și încălzirea globală? Ei bine să știi că nu a fost totdeauna gheață la poli decât de la potop, și am să-l fac să fie fertil atât acolo cât și în deșerturile pe care am de gând să le ud cu apă ca să fie belșug. (Isaia 35:7) Ești îngrijorat , și că vor dispărea animalele arctice, împreună cu ursul polar? Și la asta M-am gândit și am luat măsuri. Dar tu îți poți imagina că Eu pot transforma genetic toate vietățile de pe pământ ca să redevină vegetariene ca și atunci când Le-am creat? Geneza 1:29-31. Îți poți imagina că eu pot transforma genetic leul ca să pască din nou, iarbă la fel ca și boul? Isaia 11:7 Dar tu cum împarți cu cei din jurul tău darurile Mele? Ai milă de cei săraci, pentru că după cum văd nu ai milă de loc și: ” strigătul secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului oștirilor” Iacob 1-6 Faci rău că nu te întorci la sfaturile Mele ca să trăiești de aceea permit Armaghedonul ca să te umilească pentru că : ”Omul va trebui să-și plece în jos privirea semeață, și îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea” Isaia 2:11 După aceea voi da popoarelor buze curate ca toți să cheme numele Domnului ca să-I slujească într-un gând ” Țefania 3:9Și toate acele lucrări de reașezare a tuturor lucrurilor prin care Eu am vorbit prin gura tuturor profeților din vechime Fapte 3:21 am planificat să în ceapă din Ierusalim. Te întrebi de ce din Ierusalim? Pentru că Ierusalimul este cetatea pe care am ales-o să pun în Ea Numele Meu 1 Regi 11:36În Ierusalim pe muntele Moria M-am jurat lui Avraam ( Geneza 22:16-18) că toate familiile pământului vor fi binecuvântate în seminția lui când era gata să-și sacrifice unicul fiu legitim la porunca Mea. Pe acel munte unde Avraam a renunțat la fiul sau de dragul Meu, Eu de dragul tău am renunțat la fiul Meu ca tu să poți scăpa de moarte. Crezi tu aceasta? ” Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” Ioan 3:16Știu că te apasă un jug greu și că tânjești după eliberare. Știu că vrei să scapi de suferință și moarte, dar te rog nu încerca alte remedii, și nu face legământ cu ea, cu moartea (Isaia 28:15) pentru că Eu am aranjat altfel lucrurile spre binele tău. Iată cum: ” Pun ca temelie în Sion o piatră ( piatra lepădată de zidari, și care nu este altcineva decât fiul Meu), o piatră încercată, o piatră din capul unghiului clădirii ( piramidei) temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă” Dar te rog mai rabdă puțin, pentru că acel ce a murit pentru tine, te va elibera de ” robia stricăciunii” Romani 8:19-22.Ea exemplu de la servul meu apostolul Pavel pentru că pentru el jurământul pe care la-m făcut lui Avraam a constituit ”o puternică îmbărbătare” pe calea îngustă pe care mergea și a cărui speranță, pătrundea (metaforic vorbind) până dincolo de perdeaua dinlăuntru. Evrei 6:13-20Știi că cunoștința de Domnul va acoperii tot pământul cum acoperă fundul mării apele? (Isaia 11:9) Știi că pe pământ Eu pregătesc tuturor popoarelor o viață îmbelșugată și șterg lacrimile de pe toate fețele, pentru că nu va mai fi moarte, nici țipăt nici durere? Isaia 25:6-9; Apocalipsa 21:1-5Știi că întreaga planetă se va conduce dintr-un singur centru și acesta va fi Ierusalimul? Ascultă ce spun eu prin profet:” În vremea aceea ( acest mileniu) Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnului și nu vor mai urma pornirile inimii lor rele” Ieremia 3:17. Știi că legile și regulamentele drepte care vor fi introduse în lume vor porni din Ierusalim, și dacă le vei respecta îți vor aduce mari bucurii ( Isaia 2:2-3; Mica 4:1-4?Sunt informat că vrei să anticipezi lucrarea Mea influențat de Satana și duhurile răutății, să creezi ceea ce Eu am în plan, o Nouă Ordine Mondială. Dacă acest plan ar reuși să fie implementat, de aceste puteri, vei fi din nou încătușat, dar Fiul Meu te va elibera de aceste puteri ale întunericului. ( Apocalipsa 19: 11-20)Să ne bucurăm împreună cu profetul care exclamă: ” Piatra( Isus) pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii, Domnul ( Iehova) a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este ziua ( de o mie de ani) pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea! Doamne ajută! Doamne dă izbândă! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Vă binecuvântăm din casa Domnului. Iehova este Dumnezeu și ne luminează Psalmul 118: 22-27
Ziua de judecata
Ziua de judecataOpinia generală asupra Zilei de Judecată — Este ea scripturală? — Termenii judecată şi zi, definiţi — Câteva zile de judecată menţionate în Scripturi — Prima zi de judecată şi rezultatele ei — O altă zi hotărâtă — Judecătorul — Caracterul judecăţii viitoare — Asemănarea şi deosebirea dintre prima şi a doua judecată — Responsabilitatea prezentă a lumii — Două judecăţi care survin între timp şi obiectivele lor — Estimări foarte diferite ale judecăţii viitoare — Cum au văzut-o profeţii şi apostolii„Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca dupădreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” — „Isus Hristos cel drept”, „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Faptele 17:30, 31; 1 Ioan 2:1; Ioan 5:22.O idee foarte vagă şi nedefinită predomină în legătură cu Ziua de Judecată. Opinia nutrită în general este că Cristos va veni pe pământ, pe un mare tron alb, şi va chema pe sfinţi şi păcătoşi pe rând înaintea Lui pentru a fi judecaţi, în mijlocul unor mari zguduiri ale naturii — cutremure de pământ, morminte deschizându-se, stânci despicându-se, munţi prăbuşindu-se; că păcătoşii tremurând vor fi aduşi din străfundurile de suferinţă veşnică să-şi audă repetate păcatele, doar pentru a se întoarce iarăşi la o osândă veşnică şi nemiloasă; şi că sfinţii vor fi aduşi din cer ca să fie martorii suferinţei şi disperării celor condamnaţi, ca să audă iarăşi hotărârea în propriile lor cazuri şi să se întoarcă. Conform teoriei predominante, toţi îşi primesc sentinţa şi răsplata la moarte, şi judecata aceasta, care, pentru a se deosebi, este numită în mod obişnuit judecată generală, este numai o repetare a acelei prime judecăţi, dar  fără vreun scop imaginabil, deoarece se pretinde că o hotărâre finală şi inalterabilă se dă la moarte.Întregul timp care se presupune a fi destinat pentru această lucrare imensă de judecare a miliardelor este o zi de douăzeci şi patru de ore. Un discurs ţinut recent la o congregaţie din Brooklyn a exprimat opinia generală asupra acestui subiect. S-a ţinut să se facă o relatare detaliată asupra lucrării Zilei de Judecată, reprezentând-o ca terminată în limitele unei singure zile literale.Aceasta este o concepţie foarte imatură şi cu totul lipsită de armonie cu Cuvântul inspirat. Este dedusă dintr-o interpretare prea literală a pildei Domnului nostru cu oile şi caprele (Matei 25:31-46). Ea ilustrează absurditatea încercării de a forţa o interpretare literală asupra unui limbaj figurativ. O pildă nu este niciodată o declaraţie exactă, ci numai o ilustraţie a unui adevăr prin ceva ce în multe privinţe se aseamănă cu el. Dacă această pildă ar fi o declaraţie literală a modului în care va fi condusă judecata, ea s-ar aplica la oi şi capre literale, întocmai cum scrie, şi nicidecum la omenire. Să vedem acum o opinie atât mai scripturală cât şi mai raţională despre lucrarea şi despre rezultatul marii Zile de Judecată pe care a hotărât-o Dumnezeu, opinie cu ale cărei concluzii raţionale şi scripturale trebuie să fie şi sunt de acord toate pildele şi ilustraţiile.Termenul judecată înseamnă mai mult decât numai darea unui verdict. El include ideea unui proces, ca şi a unei hotărâri bazate pe acel proces. Şi acest lucru este adevărat nu numai despre cuvântul englezesc (ca şi despre cel românesc — n.e.) judecată, ci şi despre cuvântul grecesc din care este tradus.Termenul zi, atât în Scripturi cât şi în utilizarea obişnuită, deşi cel mai adesea este folosit pentru a reprezenta o perioadă de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, de fapt înseamnă orice perioadă de timp definită sau specială. Astfel, de exemplu, vorbim despre ziua lui Noe, ziua lui Luther, ziua lui Washington; şi astfel, unde citim în Biblie despre „ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri”, întregul timp de creare este numit zi (Geneza 2:4) — o perioadă lungă, definită. Apoi citim despre „ziua ispitirii în pustie” — patruzeci de ani (Evrei 3:8, 9); „ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2); de asemenea „ziua răzbunării”, „ziua mâniei” şi „ziua de strâmtorare” — termeni aplicaţi la o perioadă de patruzeci de ani la încheierea Veacului Iudeu şi la o perioadă similară de strâmtorare la sfârşitul Veacului Evanghelic. Apoi iarăşi citim despre „ziua lui Hristos”, „ziua de judecată” şi „ziua Lui” — termeni aplicabili Veacului Milenar, în care Mesia va domni peste lume, o va conduce şi o va judeca după dreptate, atât încercând, cât şi dând sentinţă. Şi despre perioada aceea este scris: El va judeca lumea după dreptate, şi în ziua Lui va arăta cine este fericitul şi singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Faptele 17:31; 1 Timotei 6:15). De ce unii ar presupune că această zi de judecată este doar de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, deşi recunosc sensul mai larg al cuvântului zi în alte cazuri similare, este în afara înţelegerii noastre, exceptând presupunerea că au fost influenţaţi de tradiţie, fără o dovadă sau o investigaţie adecvată.Cei care vor consulta cu grijă o concordanţă completă a Bibliei în legătură cu Ziua de Judecată şi vor remarca felul şi volumul de lucrare care trebuie să se realizeze în perioada aceea, vor vedea curând absurditatea opiniei generale şi necesitatea de a se da termenului zi semnificaţia lui mai largă.În timp ce Scripturile vorbesc despre o zi mare de judecată sau de încercare încă viitoare şi arată că masele omenirii vor avea încercarea completă şi sentinţa finală în ziua aceea, ele de asemenea învaţă că au mai fost şi alte zile de judecată, în timpul cărora au fost în încercare anumite clase alese.Prima mare judecată [încercare şi sentinţă] a fost la început în Eden, când întreaga omenire, reprezentată prin capul ei, Adam, a stat în încercare în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul acelei încercări a fost verdictul: Vinovat, neascultător, nevrednic de viaţă; şi pedeapsa aplicată a fost moartea — „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Şi astfel, „în Adam toţi mor”. Încercarea aceea din Eden a fost prima zi de judecată a lumii; şi decizia Judecătorului (Iehova) a fost de atunci întotdeauna aplicată.„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei . . . nedreptăţi.” Ea se poate vedea în fiecare procesiune funerară. Fiecare mormânt este o mărturie a ei. Este simţită în fiecare durere şi suferinţă pe care o trăim — toate fiind rezultatul primei încercări şi sentinţe — sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu, că suntem nevrednici de viaţă şi de binecuvântările asigurate omului la origine când era ascultător şi în asemănarea lui Dumnezeu. Dar omenirea va fi recuperată din sentinţa primei încercări prin acea jertfă pentru toţi, pe care o va acorda marele Răscumpărător. Toţi vor fi salvaţi din morminte şi de sentinţa morţii — nimicirea — care, în vederea acestei răscumpărări, nu mai este considerată moarte în sensul deplin al cuvântului, moarte veşnică, ci mai curând un somn temporar, deoarece în dimineaţa Milenară toţi vor fi treziţi de către Dătătorul de viaţă care i-a răscumpărat pe toţi. Până acum numai Biserica celor care cred în Cristos sunt într-un sens eliberaţi sau „scăpaţi” de această sentinţă şi pedeapsă originară, iar scăparea lor nu este încă reală, ci numai socotită astfel prin credinţă. „Suntem mântuiţi prin speranţă” numai. Eliberarea noastră reală de această pedeapsă cu moartea (venită prin Adam şi de la care scăpăm prin intrarea în Cristos) nu va fi trăită pe deplin până în dimineaţa învierii, când vom fi satisfăcuţi să ne trezim în asemănarea Răscumpărătorului. Dar faptul că noi care am ajuns la o cunoştinţă a planului îndurător al lui Dumnezeu în Cristos „am scăpat de stricăciunea care este  [încă] în lume”, departe de a dovedi că alţii nu vor avea nici o speranţă de scăpare viitoare, mai curând dovedeşte contrariul, pentru că noi suntem primele roade pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Scăparea noastră de la moartea în Adam la viaţa în Cristos este doar o anticipare a eliberării oricărui va vrea să fie eliberat din robia stricăciunii [moartea] la libertatea vieţii, cuvenită tuturor celor pe care Dumnezeu îi va recunoaşte ca fii. Toţi care vreau pot fi eliberaţi din moarte la viaţă, indiferent de deosebirile de natură pe care Dumnezeu le-a prevăzut pentru fiii Săi pe diferitele planuri de fiinţă. Veacul Evanghelic este ziua de încercare pentru viaţă sau moarte a celor chemaţi la natură divină.Dar Dumnezeu a hotărât o zi în care va judeca lumea. Cum se poate aceasta? S-a răzgândit Dumnezeu? A ajuns El la concluzia că hotărârea Lui în încercarea primului om şi sentinţa generală au fost nedrepte, prea aspre, că acum hotărăşte să judece lumea individual? Nu; dacă aşa ar fi cazul, n-am avea nici o garanţie că în încercarea viitoare va fi o hotărâre mai dreaptă decât în cea trecută. Nu fiindcă Dumnezeu consideră nedreaptă hotărârea Lui la prima judecată, ci fiindcă El S-a îngrijit de o răscumpărare din pedeapsa primei judecăţi, pentru ca să poată acorda o altă judecată (încercare) în condiţii mult mai favorabile pentru întreaga omenire — toţi având atunci experienţa cu păcatul şi cu urmările lui. Dumnezeu n-a schimbat nici o iotă din scopul Său originar, pe care l-a alcătuit înainte de a începe lumea. În mod clar ne informează că El nu Se schimbă şi că în nici un caz nu va achita pe cei vinovaţi. El va pretinde întreaga pedeapsă pe care în mod drept a pronunţat-o. Şi acea pedeapsă întreagă a fost plătită de Răscumpărătorul sau înlocuitorul pe care Dumnezeu Însuşi L-a dat — Isus Cristos, care, „prin harul [favoarea] lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”. Dând o răscumpărare pentru rasa lui Adam, cu propria Sa viaţă, Domnul nostru poate în mod drept să facă tuturor o nouă ofertă de viaţă. Această ofertă pentru Biserică este sub Legământul de jertfă (Psalmul 50:5; Romani 12:1); pentru lume va fi sub Noul Legământ. Romani 14:9; Evrei 10:16; Ieremia 31:31.Mai departe suntem informaţi că atunci când Dumnezeu va da lumii această încercare individuală, va fi sub Cristos ca Judecător, pe care Iehova Îl va onora astfel datorită ascultării Sale chiar până la moarte pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu L-a înălţat mult, chiar la natură divină, ca să poată fi Prinţ şi Mântuitor (Faptele 5:31), ca să-i poată răscumpăra din moarte şi să le acorde judecată tuturor celor pe care i-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Dumnezeu a încredinţat toată judecata Fiului şi I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Ioan 5:22. Deci, Cristos cel mult înălţat, glorificat, care aşa a iubit lumea încât Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru ea, este cel care va fi Judecătorul lumii în încercarea ei viitoare promisă. Şi însuşi Iehova L-a numit în această funcţie, chiar pentru acest scop. Deoarece acestea sunt declaraţiile clare ale Scripturilor, nu există nimic de temut, ci, dimpotrivă, există mare pricină de bucurie pentru toţi în aşteptarea Zilei de Judecată. Caracterul Judecătorului este o garanţie suficientă că judecata va fi dreaptă, îndurătoare, şi va avea consideraţia corespunzătoare pentru slăbiciunile tuturor, până când cei dornici şi ascultători vor fi aduşi înapoi la perfecţiunea originară pierdută în Eden.În vechime un judecător era unul care făcea dreptate şi uşura pe cei asupriţi. De exemplu, remarcaţi cum, atunci când erau asupriţi de vrăjmaşii lor datorită încălcărilor împotriva Domnului, Israel a fost tot mereu eliberat şi binecuvântat prin ridicare de judecători. Astfel citim: „Fiii lui Israel au strigat către DOMNUL, şi DOMNUL a ridicat un salvator . . . Otniel. Şi Duhul DOMNULUI a fost peste el. El a judecat pe Israel şi a pornit la război . . . şi mâna Lui a fost puternică . . . . Ţara a avut odihnă patruzeci de ani” (Judecătorii 3:9-11). Astfel, deşi lumea a fost de mult sub  puterea şi asuprirea adversarului Satan, totuşi Acela care plăteşte păcatele tuturor cu propriul Său sânge preţios, curând Îşi va lua marea putere şi va domni. El va elibera şi va judeca pe aceia pe care aşa i-a iubit, încât i-a răscumpărat.Cu această concluzie sunt în acord toate declaraţiile profetice. Este scris: „El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire”. Psalmul 98:9.Această judecată viitoare va fi exact pe aceleaşi principii ca şi prima. Aceeaşi lege de ascultare va fi prezentată, cu aceeaşi răsplată de viaţă şi cu aceeaşi pedeapsă de moarte. Şi cum prima încercare a avut un început, a progresat şi a culminat cu o sentinţă, tot aşa va avea şi a doua; iar sentinţa va fi viaţă pentru cei drepţi şi moarte pentru cei nedrepţi. A doua încercare va fi mai favorabilă decât prima, datorită experienţei câştigate sub urmările primei încercări. Spre deosebire de prima, în a doua încercare fiecare om va sta la probă numai pentru sine, nu pentru altul. Nimeni nu va muri atunci din cauza păcatului lui Adam sau din cauza imperfecţiunilor moştenite. Nu se va mai spune: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii; ci oricărui om care va mânca aguridă i se vor străpezi dinţii”. „Sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:4). Şi atunci va fi adevărat despre lume cum este adevărat despre Biserică acum, că un om nu va fi judecat după ce nu are, ci după ce are (2 Corinteni 8:12). Sub domnia lui Cristos, omenirea va fi treptat educată, instruită şi disciplinată până va ajunge la perfecţiune. Şi când vor fi ajuns la perfecţiune, oamenilor li se va cere armonie perfectă cu Dumnezeu, şi oricine nu va da ascultare perfectă va fi înlăturat, fiind judecat nevrednic de viaţă. Păcatul care prin Adam a adus moarte rasei a fost pur şi simplu un act de neascultare; dar prin acel act el a căzut de la perfecţiune. Dumnezeu a avut dreptul să ceară de la el ascultare perfectă, deoarece a fost creat perfect; şi El va cere tot aşa de la toţi oamenii când marea lucrare de restabilire a lor va fi completă. Nici unuia, cărui în oricât de mic grad îi va lipsi perfecţiunea, nu i se va permite atunci să aibă viaţă veşnică. A nu ajunge atunci la perfecţiune, va însemna a păcătui cu voia împotriva luminii depline şi a capacităţii perfecte.Şi cine va păcătui cu voia, împotriva luminii şi capacităţii depline, va pieri în moartea a doua. Şi dacă cineva, în timpul acelui veac de încercare, sub acea deplină revărsare de lumină, va dispreţui favorurile oferite şi nu va face nici un progres spre perfecţiune timp de o sută de ani, va fi socotit nevrednic de viaţă şi va fi „nimicit”, deşi la o sută de ani acesta va fi într-o perioadă de relativă copilărie. Astfel este scris despre ziua aceea: „Cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Astfel toţi vor trebui să aibă cel puţin o sută de ani de încercare; şi dacă nu vor fi atât de îndărătnici încât să refuze a face progrese, încercarea lor va continua de-a lungul întregii zile a lui Cristos, ajungând la culme numai la încheierea ei.Încheierea judecăţii viitoare a lumii este arătată clar în pilda cu oile şi caprele (Matei 25:31-46), în Apocalipsa 20:15; 21:8 şi în 1 Corinteni 15:25. Aceste scripturi şi altele arată că la sfârşitul ei cele două clase vor fi fost complet separate — ascultătorii şi neascultătorii; cei în armonie cu litera şi spiritul legii lui Dumnezeu şi cei care nu vor fi în armonie cu ele. Cei dintâi vor intra în viaţă veşnică, iar ceilalţi vor fi retrimişi în moarte, stingere („a doua moarte”), aceeaşi sentinţă ca şi la prima judecată, din care fuseseră socotiţi eliberaţi prin Cristos, care a câştigat dreptul de a-i elibera prin plătirea răscumpărării lor — prin moartea Sa. Aceasta va fi a doua moarte a lor. Nu se va mai da nici o răscumpărare pentru ei şi nu va mai exista nici o eliberare sau înviere pentru ei, păcatul lor fiind voit, păcat individual împotriva luminii şi posibilităţii depline, sub cea mai favorabilă încercare individuală.Nu vrem să se înţeleagă că ignorăm responsabilitatea prezentă a lumii, pe care fiecare om o are conform măsurii de lumină de care se bucură, fie că este multă, fie că este puţină, fie că este lumina naturii, fie că este a revelaţiei. „Ochii DOMNULUI sunt în orice loc, văzând răul şi binele” şi „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău” (Proverbele 15:3; Eclesiastul 12:14). Faptele bune şi faptele rele din prezent vor primi o răsplată dreaptă, fie acum, fie mai târziu. „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Timotei 5:24). Nimeni în afară de favorizaţii Domnului, „turma mică”, n-are până acum lumină suficientă ca să-şi atragă pedeapsa finală, moartea a doua. Aici doar aducem în discuţie subiectul responsabilităţii prezente a lumii, lăsând amănuntele pentru consideraţii ulterioare.Între prima şi a doua zi de judecată a lumii intervine o perioadă de aproximativ şase mii de ani, şi în timpul acestei perioade lungi Dumnezeu a selecţionat dintre oameni două clase speciale, în mod special încercându-i, disciplinându-i şi pregătindu-i pentru a fi instrumentele Sale onorate în perioada sau în ziua de judecată a lumii.Aceste două clase sunt numite de către Pavel (Evrei 3:5, 6) casa fiilor şi respectiv casa servilor, cea dintâi fiind compusă din învingătorii încercaţi şi găsiţi credincioşi în timpul dispensaţiei creştine, iar cea de-a doua fiind compusă din credincioşii învingători de dinaintea dispensaţiei creştine. Aceste alegeri speciale în nici un sens nu se suprapun peste judecata sau încercarea promisă lumii în veacul care urmează acestei Dispensaţii Evanghelice. Cei care trec cu succes încercarea pentru oricare din aceste clase speciale nu vor veni la judecată cu lumea, ci vor intra în răsplata lor când lumea va veni la judecată. Ei vor fi agenţii lui Dumnezeu în binecuvântarea lumii — dând oamenilor instrucţia şi pregătirea necesară pentru încercarea şi judecata lor finală. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.Aceste clase special selecţionate au fost odată, ca şi restul omenirii, sub condamnarea adamică, dar prin credinţă au devenit părtaşi la beneficiile morţii lui Cristos. Întâi fiind îndreptăţiţi prin credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi apoi îndeplinind condiţiile care urmează respectivei lor chemări, ei sunt socotiţi vrednici de înălţare la starea de onoare şi autoritate.Încercarea sau judecata ambelor acestor clase a fost mult mai severă decât va fi încercarea lumii în ziua ei de judecată, deoarece a trebuit ca aceştia să se împotrivească lui Satan, prinţul acestei lumi, cu toate uneltirile şi capcanele lui, pe când în ziua de judecată a lumii Cristos va domni şi Satan va fi legat ca să nu înşele neamurile (Apocalipsa 20:3). Aceştia au suferit persecuţie pentru dreptate, pe când atunci oamenii vor fi răsplătiţi pentru dreptate şi pedepsiţi numai pentru nedreptate. Aceştia au avut pe cale mari pietre de încercare şi capcane, care vor fi îndepărtate când lumea va fi pusă în încercare. Dar, dacă încercarea acestor două clase speciale a fost mult mai aspră decât va fi încercarea lumii, şi răsplăţile sunt corespunzător mai mari.Sub denaturările marelui înşelător, Satan, atât lumea cât şi Biserica nominală au fost jefuite de asigurările binecuvântate ale timpului viitor de judecată dreaptă. Ei ştiu că Biblia vorbeşte despre o zi de judecată viitoare, dar o privesc numai cu frică şi spaimă; şi datorită acestei frici nu există pentru ei veşti mai nedorite decât aceea că ziua Domnului este aproape. Ei o plasează departe şi nu doresc să audă de ea, nici măcar să fie menţionată. Ei n-au nici o idee despre binecuvântările păstrate pentru lume sub acea domnie glorioasă a Celui pe care Dumnezeu L-a numit să judece lumea cu dreptate. Printre cele mai mari dintre influenţele orbitoare pe care Satan le-a născocit pentru a ţine pe oameni în ignoranţă în privinţa adevărului referitor la ziua de judecată au fost erorile care s-au strecurat în crezurile şi cărţile de cântări ale diferitelor secte religioase. Mulţi au ajuns să preţuiască aceste erori ca fiind de mai mare importanţă decât Cuvântul lui Dumnezeu.Cât de diferit au privit profeţii şi apostolii acea zi de judecată promisă! Remarcaţi cuvintele profetice triumfătoare ale lui David (1 Cronici 16:31-34). El spune:„Să se bucure cerurileŞi să se înveselească pământul!Să se spună printre neamuri căDOMNUL împărăţeşte!Să urle marea cu tot ce este în ea!Câmpia să se înveselească împreună cu tot ce este pe ea!Atunci copacii din pădure vor cânta de bucurieînaintea DOMNULUI!CĂCI EL VINESĂ JUDECE PĂMÂNTUL.Lăudaţi pe DOMNUL, căci este bun,Căci îndurarea Lui ţine în veac”.Spre acea zi arată şi apostolul, asigurându-ne că va fi o zi glorioasă şi de dorit, şi că toată creaţia suspină după ea şi suferă împreună durerile naşterii — aşteptând pe marele Judecător să elibereze şi să binecuvânteze lumea, precum şi să înalţe şi să glorifice Biserica. Romani 8:21, 22.În Ioan 5:28, 29, o preţioasă făgăduinţă a unei viitoare judecăţi-încercări de viaţă veşnică pentru lume, printr-o traducere greşită este transformată într-un blestem îngrozitor. Conform textului grecesc, cei care au făcut răul — care n-au avut aprobarea divină — vor veni la înviere [ridicându-se la perfecţiune] prin judecăţi, „lovituri”, disciplinări.
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui DumnezeuDe ce a fost permis răul — Corect şi greşit ca principii — Simţul moral — Dumnezeu a permis răul şi-l va folosi pentru bine — Dumnezeu nu este autorul păcatului — Încercarea lui Adam nu a fost o farsă — Ispitirea lui a fost aspră — El a păcătuit cu voia — Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră — Înţelepciunea, iubirea şi dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam — Legea lui Dumnezeu este universalăRău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferinţă de vreun fel — Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferinţele omeneşti, tristeţile, durerile, slăbiciunile şi moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară — păcatul — şi remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noştri părinţi, după ce i-a creat perfecţi şi drepţi? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?Dificultatea se naşte fără îndoială din lipsa înţelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înţelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenţie ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecţiunea, maiestatea şi autoritatea dreaptă a legii Sale, şi să dovedească atât oamenilor cât şi îngerilor urmările rele care decurg din încălcarea ei. În afară de aceasta, prin însăşi natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar şi pentru Dumnezeu, după cum declară Scripturile. Este „cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) şi El „nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2:13). El nu poate greşi, şi de aceea El n-a putut alege decât cel mai înţelept şi cel mai bun plan pentru a-Şi aduce creaturile în viaţă, chiar dacă vederea noastră mărginită ar putea pentru un timp să nu discearnă izvoarele ascunse ale înţelepciunii infinite.Scripturile declară că toate lucrurile au fost create pentru plăcerea Domnului (Apocalipsa 4:11) — fără îndoială pentru plăcerea de a-Şi împărţi binecuvântările şi de a-Şi exercita atributele fiinţei Sale glorioase. Şi, deşi în elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca răul şi răufăcătorii să joace un rol activ, totuşi nu o face de dragul de a face rău şi nici pentru că este aliat cu păcatul, deoarece declară că El nu este „un Dumnezeu căruia să-I placă răutatea” (Psalmul 5:4). Deşi opus răului în toate sensurile, Dumnezeu îl permite (adică nu-l împiedică) pentru un timp, deoarece înţelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lecţie durabilă şi valoroasă pentru creaturile Sale.Este un adevăr evident că pentru fiecare principiu corect există un principiu greşit corespunzător, ca, de exemplu, adevăr şi falsitate, iubire şi ură, dreptate şi nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca, corect şi greşit, prin efectele lor când sunt puse în acţiune. Acel principiu al cărui rezultat, atunci când este activ, este binefăcător şi producător de ordine finală, armonie şi fericire, se numeşte principiu corect; iar opusul, care este producător de discordie, nefericire şi nimicire, se numeşte principiu greşit. Rezultatele acestor principii puse în acţiune se numesc bine şirău; iar fiinţa inteligentă, capabilă să deosebească principiul corect de cel greşit, şi care voluntar se conduce după unul sau după celălalt, se numeşte virtuoasă sau păcătoasă.Această facultate de a face deosebire între principiul corect şi cel greşit se numeşte simţ moral sau conştiinţă. Prin acest simţ moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi în stare să raţionăm despre Dumnezeu şi să recunoaştem că El este bun. La acest simţ moral apelează Dumnezeu întotdeauna ca să-Şi dovedească neprihănirea sau dreptatea; şi prin acelaşi simţ moral a putut Adam discerne că păcatul sau nedreptatea este rău, chiar înainte de a-i cunoaşte toate urmările. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt înzestrate cu acest simţ moral. Un câine are ceva inteligenţă, dar nu până la acest grad, deşi poate învăţa că anumite acţiuni îi aduc aprobarea şi răsplata stăpânului, iar altele îi aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viaţa, dar n-ar putea fi numit păcătos; sau ar putea apăra proprietatea şi viaţa, dar n-ar putea fi numit virtuos — deoarece nu cunoaşte calitatea morală a acţiunilor sale.Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne între ceea ce este corect şi greşit, sau capabil numai de a discerne şi a face ceea ce este corect; dar să-l fi făcut aşa ar fi însemnat să facă doar o maşină vie, şi cu siguranţă nu un chip mintal al Creatorului său. Sau l-ar fi putut face pe om perfect şi cu voinţă liberă, după cum l-a şi făcut, dar să-l fi ferit de ispita lui Satan. În cazul acela, experienţa omului fiind limitată la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile răului din afară sau la ambiţii din interior, ceea ce ar fi făcut viitorul veşnic nesigur şi ar fi existat întotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare şi  dezordine; pe lângă aceasta, binele n-ar fi fost niciodată atât de apreciat dacă nu era pus în contrast cu răul.Dumnezeu Şi-a familiarizat creaturile întâi cu binele, înconjurându-le cu el în Eden, iar apoi, ca pedeapsă pentru neascultare, le-a dat o severă cunoştinţă a răului. Alungaţi din Eden şi lipsiţi de legătura cu El, Dumnezeu i-a lăsat să aibă experienţa bolii, durerii şi morţii, pentru ca astfel să poată cunoaşte veşnic răul, lipsa de sens şi răutatea excesivă a păcatului.Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea şi evaluarea corectă a ambelor principii; „DOMNUL Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:22). De aceasta au parte şi urmaşii lor, numai că ei capătă întâi cunoştinţa răului şi nu pot să-şi dea seama pe deplin ce este binele până când vor avea experienţa lui în Mileniu, ca urmare a răscumpărării lor de către Cel care atunci le va fi Judecător şi Rege.Simţul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este corect şi greşit, ca şi libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trăsături importante ale asemănării lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este corect şi greşit a fost scrisă în constituţia lui naturală. Ea a fost parte a naturii lui, întocmai cum este parte a naturii divine. Dar să nu uităm că acest chip sau asemănare cu Dumnezeu, această natură a omului care la origine avea legea înscrisă în ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influenţa distrugătoare şi degradantă a păcatului; ca atare, acum nu mai este aşa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implică şi capacitatea de a urî; deci putem gândi că Creatorul nu-l putea face pe om în propria Lui asemănare, cu puterea de a iubi şi a face ce este corect, fără capacitatea corespunzătoare de a urî şi a face ce este greşit. Această libertate de alegere, numită liber arbitru sau voinţă liberă, este parte din înzestrarea originară a omului; iar aceasta, împreună cu măsura deplină a facultăţilor lui mintale şi morale, l-au constituit într-un chip al Creatorului. Astăzi, după şase mii de ani de degradare, atât de mult din  asemănarea originară s-a şters prin păcat, încât noi nu suntem liberi, ci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem legaţi de păcat şi de urmările lui, aşa încât acum păcatul este mai uşor şi de aceea mai plăcut rasei căzute decât dreptatea.Nu trebuie să punem la îndoială faptul că Dumnezeu putea să-i dea lui Adam o atât de vie imagine a numeroaselor urmări rele ale păcatului încât să-l fi oprit a-l comite, dar noi credem că Dumnezeu a prevăzut că o experienţă reală cu răul va fi cea mai sigură şi cea mai durabilă lecţie pentru a-i servi veşnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului să aleagă şi să simtă consecinţele răului. Dacă posibilitatea de a păcătui n-ar fi fost niciodată permisă, omul n-ar fi putut să se împotrivească păcatului, şi, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit în înfăptuirea binelui. Dumnezeu caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. El doreşte supunere inteligentă şi voită, mai degrabă decât un serviciu ignorant şi mecanic. El avea deja în acţiune mijloace mecanice neînsufleţite care-I împlineau voia, dar planul Lui era să facă ceva mai nobil, o creaţie inteligentă după propria Sa asemănare, un domn pentru pământ, a cărui loialitate şi dreptate să fie bazate pe aprecierea a ceea ce este corect şi greşit, a binelui şi răului.Principiile de corect şi greşit au existat ca principii întotdeauna şi trebuie să existe întotdeauna; şi toate creaturile perfecte, inteligente, în asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie libere să aleagă unul din ele, cu toate că numai principiul corect va continua să fie veşnic activ. Scripturile ne informează că atunci când activitatea principiului rău va fi fost permisă suficient de mult pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va înceta pentru totdeauna să fie activ şi toţi cei care vor continua să se supună stăpânirii lui vor înceta pentru totdeauna să existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui şi făcătorii de bine vor continua veşnic.Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experienţă?  Există patru moduri de a cunoaşte lucrurile, şi anume: prin intuiţie, prin observaţie, prin experienţă şi prin informaţie primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaştere intuitivă ar fi o înţelegere directă, fără procesul raţionamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaştere aparţine numai divinului Iehova, fântâna veşnică a întregii înţelepciuni şi a întregului adevăr, care, din necesitate şi prin însăşi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoştinţa omului despre bine şi rău nu putea fi intuitivă. Cunoştinţa omului putea veni prin observaţie, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului şi a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele fiinţe; şi atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte fiinţe, din altă parte?De ce să nu fie omul ilustraţia şi să-şi primească cunoştinţa prin experienţă practică? Aşa este: omul câştigă experienţă practică şi în acelaşi timp oferă o ilustraţie altora, fiind „o privelişte pentru îngeri”.Adam avea deja o cunoştinţă despre rău prin informaţie, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedeca să încerce experimentul. Adam şi Eva Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor şi deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze şi să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Prin urmare, ei aveau o cunoştinţă teoretică despre rău, deşi niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecinţă, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor şi legea Lui generoasă, nici pericolele de care în acest mod El Îşi propusese să-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înţelept a permis-o şi al cărei folos final fusese prevăzut de înţelepciunea Sa.Puţini apreciază severitatea ispitei sub care au căzut primii noştri părinţi, şi dreptatea lui Dumnezeu în faptul că a dat o pedeapsă atât de aspră pentru ceea ce multora le pare o încălcare atât de uşoară; dar puţină reflecţie va clarifica totul. Scripturile relatează simplu cum femeia, mai slabă, a fost înşelată şi astfel a devenit călcătoare de lege. Experienţa şi cunoştinţa ei cu Dumnezeu erau încă mai limitate decât ale lui Adam, pentru că el a fost creat întâi; şi Dumnezeu îi comunicase direct cunoştinţa despre pedeapsa păcatului, înainte ca ea să fie creată, în timp ce Eva probabil a primit informaţia de la Adam. Când a gustat din fruct, punându-şi încrederea în denaturarea înşelătoare a lui Satan, evident ea nu şi-a dat seama de măsura încălcării, deşi probabil ea a avut îndoieli şi uşoare temeri că nu era totul în regulă. Dar, deşi înşelată, Pavel spune că ea a fost călcătoare de lege — deşi nu atât de vinovată ca şi când ar fi păcătuit împotriva unei lumini mai mari.Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost înşelat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie să fi păcătuit cu o înţelegere mai deplină a păcatului şi a pedepsei corespunzătoare, ştiind cu siguranţă că va trebui să moară. Putem vedea cu uşurinţă care a fost ispita care l-a împins astfel să-şi atragă cu nesocotinţă pedeapsa pronunţată. Având în vedere că ei erau fiinţe perfecte, în asemănarea mintală şi morală a Creatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminenţă marcată de către bărbatul perfect faţă de iubita lui tovarăşă, femeia perfectă. Dându-şi seama de păcat şi temându-se de moartea Evei, şi astfel de pierderea lui (şi aceasta fără speranţa redobândirii ei, deoarece nu se dăduse nici o astfel de speranţă), Adam, în disperare, cu nesocotinţă a hotărât să nu trăiască fără ea. Socotindu-şi propria viaţă nefericită şi fără valoare dacă era lipsit de tovărăşia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare, pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea că era asupra ei. Amândoi „au păcătuit”, după cum arată apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Însă Adam şi Eva erau unul, nu „doi”; deci Eva a împărtăşit sentinţa pe care purtarea ei a ajutat-o să vină asupra lui Adam. Romani 5:12, 17-19.Dumnezeu a prevăzut nu numai că dându-i omului libertatea de alegere, datorită lipsei de apreciere deplină a păcatului şi a urmărilor lui el îl va accepta, dar a văzut şi că, cunoscându-l, îl va alege în continuare, pentru că acea cunoştinţă îi va strica într-atât natura morală, încât răul îi va deveni treptat mai plăcut şi mai de dorit decât binele. Totuşi, Dumnezeu a hotărât să permită răul, pentru că, având remediul pregătit pentru eliberarea omului de urmările lui, El a văzut că, drept rezultat, îl va conduce prin experienţă la o apreciere deplină a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi în contrast cu el a strălucirii fără egal a virtuţii — învăţându-l astfel cu atât mai mult să iubească şi să onoreze pe Creatorul său, care este izvorul şi fântâna întregii bunătăţi, şi veşnic să evite ceea ce i-a adus atât de multă suferinţă şi nefericire. Aşadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu şi o mai mare ură pentru tot ceea ce este opus voinţei Lui, şi ca urmare stabilirea fermă în dreptate veşnică a tuturor celor care vor profita de lecţia pe care Dumnezeu o dă acum prin permisiunea păcatului şi a relelor legate de el. Totuşi, să se remarce marea deosebire între faptul incontestabil că Dumnezeu a permis păcatul, şi eroarea gravă a unora care-L acuză pe Dumnezeu că este autorul şi instigatorul păcatului. Acestă vedere din urmă este şi blasfematoare şi contradictorie cu faptele prezentate în Scripturi. Cei care cad în această eroare, în general o fac în încercarea de a găsi un alt plan de mântuire decât cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca preţul nostru de răscumpărare. Dacă ei reuşesc să se convingă pe ei înşişi şi pe alţii că Dumnezeu este responsabil de tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea*, şi că omul ca unealtă nevinovată în mâinile Lui a fost forţat să păcătuiască, atunci ei lasă drum liber teoriei că n-a fost necesară o jertfă pentru păcatele noastre şi nici milă, sub nici o formă, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie unei alte părţi a teoriei lor false, adică universalismul, pretinzând că, după cum Dumnezeu a cauzat tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea la toţi, El va cauza şi eliberarea întregii omeniri din păcat şi moarte. Şi raţionând că Dumnezeu a voit şi a cauzat păcatul şi că nimeni nu I s-a putut împotrivi, tot aşa, ei pretind că atunci când El va voi dreptatea, toţi vor fi tot aşa de neputincioşi în a I se opune. Dar în toate aceste raţionamente, cea mai nobilă calitate a omului, libertatea de voinţă sau de alegere, cea mai remarcabilă trăsătură a asemănării lui cu Creatorul său este în întregime lăsată la o parte şi omul este teoretic degradat la o simplă maşină care acţionează numai când este pusă în acţiune. Dacă acesta ar fi cazul, omul, în loc să fie domnul pământului, ar fi inferior chiar şi insectelor, deoarece fără îndoială că ele au voinţă sau putere de alegere. Chiar şi  micii furnici i s-a dat putere de voinţă, căreia omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune şi-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici. *Pentru a susţine această teorie sunt folosite două texte din Scriptură (Isaia 45:7 şi Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare greşită a cuvântuluirău. Păcatul este întotdeauna un rău, dar un rău nu este întotdeauna un păcat. Un cutremur de pământ, un mare incendiu, o inundaţie sau o molimă ar fi o calamitate, un rău; dar nici unul dintre acestea n-ar fi păcate. Cuvântul rău, în textele citate, înseamnă calamităţi. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus nenorocire în Psalmul 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plângerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz în Psalmul 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus răutate în Psalmul 141:5, stare nenorocită în Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalmul 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleaşi cuvinte sunt traduse în multe alte locuri: rău, vatămare, durere, rană, suferinţă, necaz, tristeţe.În Isaia 45:7 şi Amos 3:6, Domnul îi aminteşte lui Israel despre legământul făcut cu ei ca naţiune — dacă se vor supune legilor Lui, îi va binecuvânta şi îi va apăra de nenorocirile comune lumii în general; dar dacă-L vor părăsi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronomul 28:1-14, 15-32; Leviticul 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.Totuşi, când nenorocirile veneau peste ei, erau înclinaţi să le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a înştiinţat prin profeţi, amintindu-le de legământul lor şi spunându-le că acele calamităţi erau de la El şi cu voinţa Lui, pentru corectarea lor. Este absurd să se folosească aceste texte pentru a dovedi că Dumnezeu este autorul păcatului, deoarece ele nu se referă deloc la păcat. Este adevărat, Dumnezeu are puterea să oblige pe om fie la păcat, fie la dreptate, dar Cuvântul Lui declară că El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea, în mod logic, să oblige pe om la păcat, pentru acelaşi motiv că „El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Un astfel de procedeu nu ar fi în concordanţă cu caracterul Său drept şi de aceea ar fi o imposibilitate. Şi El caută închinarea şi iubirea numai a celor care I se închină în spirit şi în adevăr. În acest scop El a dat omului libertate de voinţăprecum are El şi doreşte ca omul să aleagă dreptatea. Permisiunea ca omul să aleagă pentru sine a dus la căderea lui de la legătura, favoarea şi binecuvântările divine, la moarte. Prin experienţa sa cu păcatul şi moartea, omul învaţă practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fără ca el să aibă experienţa păcatului şi a urmărilor lui. Faptul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte ce va face omul nu este folosit împotriva acestuia, ca o scuză că l-a degradat la o simplă fiinţă-maşină; dimpotrivă, este folosit în favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevăzând calea pe care va apuca omul dacă era lăsat liber să aleagă pentru sine, nu l-a împiedicat să guste experimental păcatul şi urmările lui amare, ci a început imediat să Se îngrijească de un mijloc pentru recuperarea lui din prima încălcare a legii, asigurând un Răscumpărător, un mare Mântuitor, în stare să mântuiască cu desăvârşire pe toţi cei care se vor întoarce la Dumnezeu prin El. În acest scop — pentru ca omul să poată avea o voinţă liberă şi totuşi să i se dea posibilitatea să profite de prima lui nereuşită, când şi-a folosit voinţa greşit, în neascultare de voinţa Domnului — Dumnezeu S-a îngrijit nu numai de o răscumpărare pentru toţi, dar şi ca o cunoştinţă a posibilităţii de împăcare cu Sine astfel oferite, să fie mărturisită la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ură şi răutate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, necesar şi inevitabil al răului, pe care Dumnezeu a permis ca omul să-l vadă şi să-l simtă. Dumnezeu poate menţine viaţa atât cât vede potrivit, chiar şi împotriva puterii distructive a răului actual; dar ar fi tot atât de imposibil ca Dumnezeu să menţină veşnic o astfel de viaţă, cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Adică, moral este imposibil. O astfel de viaţă ar putea deveni tot mai mult o sursă de nefericire pentru sine şi pentru alţii; de aceea, Dumnezeu este prea bun să menţină o existenţă aşa de nefolositoare şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, şi, puterea Lui susţinătoare fiind retrasă, va urma nimicirea, rezultatul natural al răului. Viaţa este o favoare, un dar de la Dumnezeu, şi va fi continuată veşnic numai pentru cei supuşi.Nici o nedreptate nu li s-a făcut urmaşilor lui Adam nedându-li-se prilejul unei încercări individuale. Iehova n-a fost în nici un sens obligat să ne aducă în existenţă; şi aducându-ne în fiinţă nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obligă să ne perpetueze veşnic fiinţa, nici chiar să ne acorde o încercare sub făgăduinţa de viaţă veşnică dacă suntem supuşi. Să notăm bine acest punct. Viaţa prezentă, care de la leagăn până la mormânt nu este decât un proces de moarte, în ciuda tuturor relelor şi dezamăgirilor ei, este un dar, o favoare, chiar dacă n-ar exista nimic după aceea. Aşa o apreciază marea majoritate, excepţiile (sinuciderile) fiind comparativ puţine, iar aceştia, curţile noastre de justiţie în mod repetat au stabilit că sunt dezechilibraţi mintal, altfel nu s-ar înlătura pe ei înşişi în acest fel de la binecuvântările prezente. Pe lângă acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arată care ar fi fost conduita copiilor lui în împrejurări similare.Mulţi s-au deprins cu ideea eronată că Dumnezeu a pus neamul nostru omenesc la încercare de viaţă cu alternativa chinului veşnic, în timp ce la nimic de felul acesta nu se face nici măcar aluzie în pedeapsă. Favoarea sau binecuvântarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi supuşi este viaţa — viaţa continuă — fără durere, boală şi orice alt element de descompunere şi moarte. Lui Adam i-a fost dată această  binecuvântare în măsură deplină, dar a fost avertizat că va fi lipsit de acest „dar” dacă nu va da ascultare lui Dumnezeu — „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. El n-a ştiut nimic despre o viaţă în chin, ca pedeapsă pentru păcat. Viaţa veşnică nu este nicăieri făgăduită, nimănui, decât ascultătorilor. Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vieţii, este pedeapsa pe care El o prescrie.Chinul veşnic nu este sugerat nicăieri în scripturile Vechiului Testament, şi numai câteva declaraţii din Noul Testament pot fi în aşa fel răstălmăcite încât să apară că învaţă acest lucru; iar acestea se găsesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost înţelese de către poporul care le-a auzit (Luca 8:10) şi care par să fie doar puţin mai bine înţelese astăzi*. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4. *Vezi broşura „Ce spun Scripturile despre iad?” Mulţi au presupus că Dumnezeu este nedrept permiţând ca urmaşii lui Adam să aibă parte de condamnarea lui, în loc să acorde fiecăruia o încercare şi o şansă de viaţă veşnică asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune aceştia dacă se va arăta acum că posibilitatea şi încercarea de viaţă a lumii va fi mult mai favorabilă decât a fost a lui Adam, şi aceasta pentru că Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam să aibă parte de pedeapsa lui pe o cale naturală? Noi credem că acesta este cazul şi ne vom strădui să-l clarificăm.Dumnezeu ne asigură că după cum condamnarea a trecut asupra tuturor în Adam, tot aşa, El a făcut aranjamente pentru un nou cap, tată sau dătător de viaţă pentru omenire, în care toţi pot fi transferaţi prin credinţă şi supunere, şi că, după cum înAdam toţi au împărtăşit blestemul morţii, tot aşa în Cristos toţi vor împărtăşi binecuvântarea restabilirii; Biserica fiind o excepţie (Romani 5:12, 18, 19). Astfel văzute  lucrurile, moartea lui Isus, cel fără pată, cel fără păcat, a fost o rezolvare completă a păcatului lui Adam în faţa lui Dumnezeu. După cum un om a păcătuit şi în el toţi i-au împărtăşit blestemul, pedeapsa, tot aşa Isus, plătind pedeapsa acelui singur păcătos, a cumpărat nu numai pe Adam, ci şi pe toţi urmaşii lui — pe toţi oamenii — care prin ereditate i-au împărtăşit slăbiciunile, păcatele şi pedeapsa acestora — moartea. Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, personal fără pată, aprobat, şi în El cu o sămânţă sau rasă perfectă, nenăscută, la fel neatinsă de păcat, Şi-a dat toată viaţa şi dreptul uman ca preţ de răscumpărare deplin pentru Adam şi rasa sau sămânţa care era în el când a fost condamnat.După ce a cumpărat complet viaţa lui Adam şi a rasei sale, Cristos Se oferă să adopte ca sămânţă a Sa, copii ai Săi, pe toţi din rasa lui Adam care vor accepta condiţiile Noului Său Legământ şi astfel prin credinţă şi supunere vor intra în familia lui Dumnezeu şi vor primi viaţă veşnică. Astfel Răscumpărătorul „va vedea o sămânţă de urmaşi [toţi din sămânţa lui Adam care vor accepta adopţia, în condiţiile Lui], va trăi multe zile” [învierea pe un plan mai înalt decât cel uman fiindu-I acordată de către Tatăl ca răsplată pentru supunerea Lui], şi totul în modul cel mai greu de crezut — prin sacrificiul vieţii şi posterităţii. Şi astfel este scris: „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:22.Prejudiciul care ni s-a adus prin căderea lui Adam (noi n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decât compensat cu favoarea prin Cristos; şi toţi, mai devreme sau mai târziu („la timpul cuvenit” al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplină să fie restabiliţi la aceeaşi stare de care s-a bucurat Adam înainte de a păcătui. Cei care nu primesc o cunoştinţă deplină şi, prin credinţă, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu în prezent (şi aceştia sunt marea majoritate, incluzând copiii şi păgânii), cu siguranţă vor avea aceste privilegii în veacul viitor sau în „lumea viitoare”, dispensaţia sau veacul care urmează celui prezent. În acest scop, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi afară din ele”. Pe măsură ce fiecare (fie în veacul acesta, fie în cel următor) devine pe deplin conştient de preţul de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus şi de privilegiile care-i urmează, este considerat ca fiind în încercare, aşa cum a fost Adam; şi supunerea aduce viaţă veşnică, iar nesupunerea moarte veşnică — „a doua moarte”. Totuşi, supunere perfectă fără capacitate perfectă de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legământul de Har, membrii Bisericii în timpul Veacului Evanghelic au avut dreptatea lui Cristos atribuită lor prin credinţă, ca să le completeze deficienţele inevitabile provenite din slăbiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru „oricine vrea” din lume în timpul Veacului Milenar. Nu se va aştepta perfecţiune morală absolută numai când se va ajunge la perfecţiune fizică (ceea ce va fi privilegiul tuturor înainte de încheierea Veacului Milenar). Acea nouă încercare, rezultat al răscumpărării şi al Noului Legământ, va diferi de încercarea din Eden prin aceea că faptele fiecăruia vor afecta numai propriul viitor.Dar oare aceasta nu va da unora din omenire o a doua şansă de a câştiga viaţă veşnică? Răspundem: Prima şansă de viaţă veşnică a fost pierdută pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, care „erau încă în coapsele lui”, prin neascultarea tatălui Adam. Sub încercarea aceea originară „a venit condamnarea peste toţi oamenii”, iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, lui Adam şi tuturor celor care au pierdut viaţa prin eşecul lui, după ce au gustat din răutatea excesivă a păcatului şi au simţit greutatea pedepsei păcatului, să li se dea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul. Dacă cineva vrea să o numească pe aceasta „a doua şansă”, să o facă: cu siguranţă ea trebuie să fie a doua şansă a lui Adam, şi, într-un sens cel puţin, este la fel pentru toată rasa răscumpărată, dar va fi prima posibilitate individuală a urmaşilor lui, care, atunci când s-au născut, erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleaşi; adică, toţi au fost condamnaţi la moarte din cauza neascultării lui Adam şi toţi se vor bucura (în Veacul Milenar) de o posibilitate deplină de a câştiga viaţă veşnică sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ. Aceasta, după cum au anunţat îngerii, este „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Şi, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu — că Domnul nostru Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi — trebuie să fie „mărturisit” tuturor „la timpul cuvenit” (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la Veacul Evanghelic această şansă sau posibilitate de a ajunge la viaţă. Dumnezeu, dimpotrivă, ne spune că Veacul Evanghelic este numai pentru alegerea Bisericii, a preoţimii împărăteşti prin care, în timpul unui veac următor, toţi ceilalţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a adevărului şi li se va acorda posibilitatea deplină să-şi câştige viaţa veşnică sub Noul Legământ.Dar ce avantaj există în metoda urmată? De ce nu li se dă tuturor oamenilor o şansă individuală de viaţă acum, imediat, fără procesul lung al încercării şi condamnării lui Adam, fără împărtăşirea de către urmaşii lui în condamnarea lui, fără răscumpărarea tuturor prin jertfa lui Cristos şi fără noua ofertă de viaţă veşnică făcută tuturor în condiţiile Noului Legământ? Dacă răul trebuie să fie permis datorită liberului arbitru al omului, de ce nimicirea lui se realizează printr-o metodă atât de deosebită şi ocolită? De ce se permite să intervină atâta suferinţă, şi să vină peste mulţi care în cele din urmă vor primi darul vieţii ca şi copii supuşi ai lui Dumnezeu?O! Acesta este punctul pe care se centrează interesul în acest subiect. Dacă Dumnezeu ar fi orânduit altfel propagarea speciei noastre, aşa încât copiii să nu aibă parte de urmările păcatelor părinteşti — slăbiciuni mintale, morale şi fizice — şi dacă Creatorul ar fi aranjat aşa încât toţi să aibă o stare edenică favorabilă pentru încercarea lor şi numai călcătorii de lege să fie condamnaţi şi „înlăturaţi”, câţi am putea presupune că s-ar găsi vrednici şi câţi nevrednici de viaţă, sub toate acele condiţii favorabile?Dacă s-ar lua ca şi criteriu singurul caz al lui Adam (şi el desigur a fost în toate privinţele un model de umanitate perfectă), concluzia ar fi că nici unul n-ar fi fost găsit perfect ascultător şi vrednic, fiindcă nici unul n-ar fi posedat acea cunoştinţă clară de Dumnezeu şi experienţa cu El care să dezvolte încredere deplină în legile Lui, dincolo de judecata lor personală. Suntem asiguraţi că ceea ce I-a permis lui Cristos să Se încreadă şi să Se supună fără rezerve a fost cunoştinţa Lui despre Tatăl (Isaia 53:11). Dar să presupunem că un sfert ar fi câştigat viaţa; sau chiar mai mult, să presupunem că o jumătate ar fi fost găsiţi vrednici şi că cealaltă jumătate ar fi suferit plata păcatului — moartea. Ce se întâmpla? Să presupunem că cealaltă jumătate, cei ascultători, nici n-ar fi avut experienţa cu păcatul, nici nu l-ar fi văzut: nu puteau ei să simtă veşnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stăpânită numai de teama de Dumnezeu şi de pedeapsă? Serviciul lor n-ar putea fi atât de sincer ca şi când ar cunoaşte binele şi răul, şi, prin urmare, ar avea o apreciere deplină a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a făcut legile ce guvernează atât propria Sa conduită, cât şi cea a creaturilor Sale.Apoi, de asemenea, să considerăm jumătatea care ar fi mers în moarte ca rezultat al propriului lor păcat voit. Ei ar fi înlăturaţi veşnic din viaţă şi singura lor speranţă ar fi ca Dumnezeu din iubire să-Şi amintească de ei ca şi creaturi ale Sale, lucrarea mâinilor Sale, şi să le dea o altă încercare. Dar de ce să facă aşa? Singurul motiv ar fi speranţa că dacă ar fi treziţi şi încercaţi din nou, unii din ei, datorită experienţei lor mai mari, ar putea alege ascultarea şi ar trăi.Dar, chiar dacă un astfel de plan ar avea rezultate tot atât de bune ca şi cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiecţii serioase la el.Cu cât este mai conform cu înţelepciunea lui Dumnezeu să se restrângă păcatul în anumite limite, aşa cum face planul Lui. Cu cât este mai bine, ceea ce chiar minţile noastre care au putere limitată pot discerne, să nu avem decât o lege perfectă şi imparţială, care declară că plata păcatului voit este moartea — nimicirea — înlăturarea de la viaţă. Dumnezeu limitează astfel răul pe care-l permite, prevăzând ca domnia Milenară a lui Cristos să îndeplinească stingerea completă a răului şi a răufăcătorilor cu voia şi să introducă o veşnicie de dreptate, bazată pe cunoştinţă deplină şi supunere de bună voie a fiinţelor perfecte.Dar există alte două obiecţii la planul sugerat, de a încerca pe fiecare individ separat la început. În planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Răscumpărător, pentru că numai unul păcătuise şi numai unul fusese condamnat. (Ceilalţi i-au împărtăşit condamnarea.) Dar dacă prima încercare ar fi fost individuală şi dacă jumătate din rasă ar fi păcătuit şi ar fi fost individual condamnaţi, s-ar fi cerut sacrificiul unui răscumpărător pentru fiecare individ condamnat. O viaţă nepierdută putea răscumpăra o viaţă pierdută, nu mai mult. Omul cel perfect, „Omul Hristos Isus”, care îl răscumpără pe Adam cel căzut (şi pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi „o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru TOŢI” în nici o altă împrejurare decât în împrejurările planului pe care Dumnezeu l-a ales.Dacă am presupune că numărul total al fiinţelor umane începând de la Adam este de o sută de miliarde şi că numai jumătate din aceştia au păcătuit, s-ar cere ca toţi cei cincizeci miliarde de oameni ascultători, perfecţi, să moară pentru a da o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru toţi cei cincizeci miliarde de călcători ai legii; şi astfel, şi prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Şi un astfel de plan n-ar cere mai puţinăsuferinţă decât există astăzi.Cealaltă obiecţie la un astfel de plan este că s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea şi înălţarea la natură divină a unei „turme mici”, corpul lui Cristos, o companie al cărei Cap şi Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, în mod drept, să poruncească celor cincizeci miliarde de fii ascultători să-şi dea drepturile, privilegiile şi vieţile ca răscumpărare pentru păcătoşi, deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi câştigat dreptul la viaţă veşnică. Deci, dacă acelor oameni perfecţi li s-ar fi cerut să devină răscumpărători ai celor căzuţi, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, să le pună în faţă vreo răsplată specială, aşa încât ei, pentru bucuria pusă în faţa lor, să poată îndura pedeapsa pentru fraţii lor. Şi dacă li s-ar fi dat aceeaşi răsplată care I-a fost dată Domnului nostru Isus, şi anume, să aibă parte de o nouă natură, cea divină, şi să fie mult înălţaţi, mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi — alături de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un număr imens pe planul divin, ceea ce înţelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, aceşti cincizeci de miliarde, în asemenea împrejurări, ar fi cu toţii la egalitate şi nici unul dintre ei mai mare sau cap, în timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptatcere doar un Răscumpărător, unul mult înălţat, la natură divină, apoi o „turmă mică” dintre aceia pe care El i-a răscumpărat şi care „merg pe urmele Lui” de suferinţă şi negare de sine, ca să-I împărtăşească numele, onoarea, gloria şi natura, întocmai cum soţia are parte cu soţul.Cei care pot aprecia această trăsătură a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor într-un reprezentant, a deschis calea pentru răscumpărarea şi restabilirea tuturor printr-un Răscumpărător, vor găsi în ea soluţia multor nedumeriri. Ei vor vedea că osândirea tuturor într-unul a fost reversul unei nedreptăţi: a fost o mare favoare pentru toţi, dacă se ia în legătură cu planul lui Dumnezeu de a da îndreptăţire tuturor prin jertfa unuia. Răul va fi pe vecie stins când scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost îndeplinit şi când beneficiile răscumpărării vor acoperi complet pedeapsa păcatului. Totuşi, este imposibil să se aprecieze corect această trăsătură a planului lui Dumnezeu fără o recunoaştere deplină a răutăţii păcatului şi a naturii pedepsei lui — moartea, a importanţei şi valorii preţului de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus, şi a restabilirii sigure şi complete a omului la condiţii favorabile, condiţii în care va avea loc o încercare deplină şi suficientă înainte de a fi declarat vrednic de răsplată (viaţă veşnică), sau de pedeapsă (moarte veşnică).Având în vedere marele plan de răscumpărare şi „restabilirea tuturor lucrurilor” care urmează logic prin Cristos, putem vedea că prin permisiunea răului rezultă binecuvântări care, probabil, altfel nu puteau fi atât de deplin realizate.Nu numai oamenii beneficiază pentru toată eternitatea de experienţa câştigată, şi îngerii prin observarea experienţelor omului, ci toţi sunt în continuare avantajaţi de o cunoaştere mai deplină a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este manifestat în planul Lui. Când planul Lui va fi realizat în întregime, toţi vor putea vedea clar înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut să violeze hotărârea divină şi nici să salveze rasa pe drept condamnată fără o anulare completă a pedepsei lor printr-un răscumpărător voluntar. Vor vedea iubirea care a pregătit acest sacrificiu nobil şi care a înălţat mult pe Răscumpărătorul, la dreapta lui Dumnezeu, dându-I putere şi autoritate prin care să restabilească la viaţă pe cei pe care-i cumpărase cu propriul Său sânge preţios. Vor vedea de asemenea puterea şi înţelepciunea care au putut să realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, şi să conducă toate influenţele împotrivitoare aşa încât să le facă, cu sau fără voia lor, agenţi pentru înaintarea şi realizarea finală a marilor Sale scopuri. Dacă răul n-ar fi fost permis şi astfel ţinut în stăpânire de către providenţa divină, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea răului pentru un timp printre oameni dă dovadă astfel de o înţelepciune clarvăzătoare, care a cuprins toate împrejurările care puteau surveni, a plănuit remediul şi a marcat rezultatul final prin puterea şi harul Său.În timpul dispensaţiei Evanghelice, păcatul şi relele care-l însoţesc au fost folosite mai departe pentru disciplinarea şi pregătirea Bisericii. Dacă păcatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus şi al Bisericii Sale, a cărei răsplată este natura divină, ar fi fost imposibil.Apare clar că în fond aceeaşi lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a cărei ascultare are ca răsplată viaţa, iar a cărei neascultare pedeapsa morţii, trebuie în cele din urmă să guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; şi acea lege, după cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsă într-un singur cuvânt — Iubire. „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). În cele din urmă, când scopurile lui Dumnezeu vor fi fost împlinite, gloria caracterului divin se va arăta tuturor creaturilor inteligente şi toţi vor vedea că permisiunea temporară a răului a fost o trăsătură înţeleaptă în tactica divină. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credinţei, privind înainte prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfinţilor profeţi de la început lumii — restabilirea tuturor lucruri
Pământul în flăcări, sau pământul transformat într-o vastă grădină a Edenului?
Pământul în flăcări, sau pământul transformat într-o vastă grădină a Edenului?“Aşa vorbeşte Domnul: “Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele!”” … “Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele”. Isaia 66:1; 60:13Comentându-se despre un presupus sfârşit al lumii, unii creştini sunt de acord că lumea nu va mai fi nimicită prin potop de apă, în baza legământului făcut de Dumnezeu cu Noe după potop: “Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului … Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Genesa 9:11,13).Da, spun aceştia, lumea nu va mai fi nimicită prin apă, dar va fi nimicită prin foc. Textul pe care se bazează este 2 Petru 3:10: “… pământul cu tot ce este pe el va arde”.Domnul Isus vorbind despre sfârşitul veacului spune: “… atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată … Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din cauza celor aleşi zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:21).Dacă totul ar arde literal, atunci de ce să se scurteze zilele de necaz?O altă declaraţie profetică este cea a apostolului Pavel: “Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul … pentru ca să rămână ce nu se clatină” (Evrei 12:26,27).Ce să mai rămână dacă totul trebuie să ardă?Profetul Ţefania (3:8,9) spune: “… tot pământul va fi misuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca         să-I slujească într-un gând”.Căror popoare le va da buze curate, dacă este foc literal?Revenind la ceea ce apostolul Petru vrea să ne spună în textul “… pământul cu tot ce este pe el va arde”, constatăm că dacă pământul ar arde cu un foc real, acest fapt ar contrazice multe afirmaţii biblice care arată că va fi transformat treptat spre starea de grădină a Edenului. Iată unele din promisiunile lui Dumnezeu privitoare la pământ: “Un neam trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic” (Eclesiastul 1:4), “Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit (Isaia 45:18), “… El va face pustia lui ca un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului” (Isaia 51:3).În mod special se promite poporului Israel reaşezare şi rămânere veşnică în “ţara sfântă”, după cum este scris: “… se va zice: “Viu este Domnul care a scos pe copiii lui Israel … din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor” (Ieremia 16:15) şi “Iuda va fi veşnic locuit şi Ierusalimul din neam în neam” (Ioel 3:20).Din mediile de informare, precum şi din relatările vizitatorilor “ţării sfinte”, aflăm cu admiraţie şi bucurie despre “miracolul” acestei ţări. Avem convingerea că profeţiile legate de acest pământ sunt în curs de îndeplinire şi viitorul va dovedi din plin că declaraţia profetică: “Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului” (Ezechiel 36:35), devine o realitate.Cum să înţelegem, deci, cuvintele apostolului Petru?Toţi creştinii sunt de acord că Biblia nu se înţelege numai literal, ci şi simbolic. Iată un exemplu de netăgăduit: “Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat, vă spun, că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”” (Ioan 6:53), ceea ce înseamnă a crede în meritul jertfei Domnului Isus.Cuvintele “pământ”, “foc”, “cer” au şi un sens figurativ pe lângă cel literal. Nu putem pune la îndoială sensul simbolic al acestor cuvinte din expresiile următoare: “Ai rostit hotărârea de la înălţimea cerurilor; pământul s-a îngrozit şi a tăcut” (Psalmul 76:8), “Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul …” (Psalmul 96:11).Considerăm, deci, că apostolul Petru, vorbeşte despre un pământ, un cer şi o ardere simbolică. “Pământul” reprezintă întocmirile din prezent bazate pe nedreptate, egoism şi minciună şi care vor fi înlocuite cu întocmiri noi, bazate pe iubire, dreptate şi respect de aproapele, adică “un pământ nou în care va locui dreptatea” (2 Petru 3:13).Cerurile de acum, care se vor topi, reprezintă pe Satan, “dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi sutele de căi religioase ale căror crezuri se contrazic între ele. Satan va fi legat (Apocalipsa 20:1,2) şi aceste căi religioase vor fi înlocuite cu o singură cale, “calea sfântă” pe care vor merge toţi cei răscumpăraţi (Isaia 35:8,9), sub conducerea Domnului şi a Bisericii, “noul cer” (Apocalipsa 21:1). Astfel, pe pământ va fi o singură cale şi atunci se va îndeplini profeţia din Isaia 2:3 “Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: “Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui”. Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” şi din Ieremia 3:17 “În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în Numele Domnului şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele”.
Care este planul lui Dumnezeu?
Care este planul lui Dumnezeu?Există  patru puncte principale în planul lui Dumnezeu:1. Prin permisiunea răului, creația inteligentă a lui Dumnezeu va învăța rezultatele neascultării și păcatului. 2. Dumnezeu va oferi o cale pentru recuperarea omenirii și va acorda celor doritori o oportunitate pentru viața veșnică. Această recuperare este prin sacrificiul ispășitor al lui Isus Hristos. 3. Din întreaga omenire, Dumnezeu selectează și dezvoltă o clasă aleasă. Acești adevărați creștini vor primi ca răsplată a credinţei lor nemurirea. 4. Prin Isus și această clasă aleasă, Dumnezeu va îndepărta păcatul şi va restabili armonia dintre El şi om, aşa cum a fost la început în Eden.Motivația din spatele tuturor acțiunilor lui Dumnezeu este  dragostea . Dumnezeu a permis lui Satan să-i ispitească pe primii noștri părinți, Adam și Eva, aducând astfel păcatul în lume ( Romani 5:12 ). Acest lucru a fost  permis de iubire.  Înțelepciunea lui Dumnezeu recunoaște că  experiența este cel mai bun învățător.  Astfel, Dumnezeu a permis umanității (și îngerilor) să învețe despre și să experimenteze devastarea păcatului - ura, egoismul, sărăcia, lăcomia, boala, suferința ... moartea. Când faptele omenirii devin atât de groaznice și devastatoare încât, dacă ar fi continuat, nici o carne nu ar trebui salvată ( Matei 24:21 , 22 ), Dumnezeu va interveni cu putere. Psalmistul scrie: "Vino și vezi ce a făcut DOMNUL,  pustiile pe care le-a adus pe pământ, el  face ca războaiele să înceteze  până la marginile pământului ... El spune:" Stați liniștit și știți că Eu sunt Dumnezeu " (Psalmi 46: 8-10 )Înainte de întemeierea lumii ( 1 Petru 1:20 ), Dumnezeu a făcut planuri pentru răscumpărarea omului. Isus a fost de acord să moară pentru Adam (și posteritatea sa). „În Adam  toți  mor, așa și în Hristos  toți  vor învia,“ I Corinteni 15:21 , 22 . Curând «toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară» , Ioan 5:28 , 29 În timpul învierii, Dumnezeu va da fiecărui individ şansa pentru a obține  viața veșnică . Aceasta este  ziua judecății.  Atunci omenirea va învăța neprihănirea. ( Isaia 26: 9 , Ieremia 31:29 , 30 ). Între cădere și restaurarea omenirii, Dumnezeu are un plan mai mare. Persoanele fizice sunt testate cu privire la faptul dacă Îl iubesc sau nu pe Dumnezeu cu toată ființa lor. Isus a primit prima ocazie. Din cauza ascultării Sale, El a fost înălțat într-o poziție mai presus de ceea ce a avut în existența sa preumană. "La înfăţişare a fost găsit ca un om, sa smerit și sa supus până la moarte, chiar și moartea crucii. De aceea  și Dumnezeu la înălțat foarte mult  și I-a dat un nume care este mai presus de orice nume". ( Filipeni 2: 8 , 9 ) Astfel, Hristos a devenit primul dintr-o nouă creație. ( Evrei 10:20 )Era dorința lui Dumnezeu, era dragostea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu era  ca el să aibă o  familie spirituală.  ( Efeseni 1: 4 ) În timpul acestui Veac Evanghelic, o  mică turmă  dezvoltă credință și ascultare. Ei se conformează chipului fiului său (Hristos) și vor primi (uniți cu Hristos)  gloria, onoarea și nemurirea . (Romani 2: 7, 1 Corinteni 15:53)) Hristosul (Isus și Biserica Sa) vor inaugura pacea. Atunci omenirea va fi restaurată la perfecțiune. "Căci el trebuie să domnească până când își va pune toți vrăjmașii sub picioarele lui. Ultimul dușman care va fi eliminat este moartea ... Și atunci când toate lucrurile sunt supuse lui, atunci Fiul însuși va fi supus celui care ia supus totul , pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți,“ .  Acesta este planul lui Dumnezeu.Pentru un studiu biblic mai detaliat privind Planul lui Dumnezeu, vă rugăm să folosiți următorul link http://www.adevarprezent.org/studii-biblice-2/
Nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iac. 4:2)
Nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iac. 4:2):Necazul pentru mulţi este că nu se folosesc de marea rezervă de har divin pusă deoparte pentru folosul celor care, rămânând în El şi cuvântul Lui rămânând în ei, caută şi găsesc. Nimeni să nu presupună că toate rugăciunile trebuie să fie egoiste. Chiar dimpotrivă, avem multă libertate în privinţa rugăciunii, în acord cu Cuvântul şi voia Domnului.Fiecare încercare a credinţei şi a răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc întipărită, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare de îndată să putem solicita şi primi “har, ca să avem ajutorul” făgăduit. Fiecare învingere asupra noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a sluji Marelui Rege şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de a le folosi cu înţelepciune.Dacă aveţi ispite şi încercări pe care le puteţi birui şi care rodesc în caracterul vostru răbdare, experienţă, dragoste frăţească, simpatie şi iubire, bucuraţi-vă, mulţumiţi în rugăciunile voastre şi recunoaşteţi mila şi ajutorul divin. Dacă încercările vi se par mai grele decât puteţi suporta şi par să vă strivească, duceţi cauza voastră înaintea marelui Purtător de greutăţi şi cereţi ajutorul Lui în purtarea a orice v-ar face bine şi eliberarea de sub tot ce nu v-ar face bine, ci v-ar dăuna. Dacă inima voastră este plină de dorinţa de a asculta de porunca Domnului şi “nu uitaţi strângerea voastră laolaltă”, şi sunteţi împiedicaţi în mod nejustificat, într-un mod pe care aţi încercat să-l biruiţi dar nu puteţi, duceţi chestiunea la Domnul în rugăciune, vegheaţi, aşteptaţi şi străduiţi-vă potrivit rugăciunii voastre, şi curând veţi vedea manifestarea puterii divine pentru voi. Dacă vedeţi un frate adevărat, un “soldat” adevărat clătinându-se şi în pericol, inima să vă fie atât de plină de iubire pentru toţi “fraţii” Domnului, încât nu numai să alergaţi spre a-l ajuta, ci şi să interveniţi neîncetat la tronul harului ceresc, până când l-aţi recâştigat, sau până când din propria lui voinţă a renunţat cu totul la “calea îngustă”. Şi dacă greşeala ar fi a voastră, rugăciunile şi eforturile voastre vor fi desigur binecuvântate şi făcute să lucreze spre folosul vostru. Dacă nu aveţi zel arzător de a vesti veştile bune de mare bucurie, rugaţi-vă serios, credincios şi stăruitor, străduiţi-vă şi în curând îl veţi dobândi. Dacă aveţi zel şi iubire pentru Evanghelie, dar nu aveţi capacitate s-o puteţi prezenta, rugaţi-vă pentru aceasta, folosind din plin ceea ce deja aveţi. Dacă aveţi zel şi capacitate, dar vă lipseşte ocazia favorabilă, duceţi şi această plângere cât veţi putea mai degrabă înaintea Domnului în rugăciunile voastre, spunându-I că v-aţi folosit cu credincioşie de toate ocaziile pe care le-aţi avut. Apoi vegheaţi pentru mai multe posibilităţi, fără ca mâna voastră să lenevească în a folosi chiar şi cele mai modeste, cele mai neînsemnate ocazii ce vă sunt la îndemână.Aveţi o dispoziţie certăreaţă, sau alte obiceiuri rele, de care vă daţi seama că sunt o povară pentru casă şi familie, şi pentru fraţii voştri din casa Domnului? Duceţi aceasta la Domnul în rugăciune, cerând har ca să biruiţi, şi între timp folosiţi cea mai bună străduinţă şi efort în armonie cu rugăciunea voastră.Vă lipseşte înţelepciunea, aşa încât eforturile voastre de a servi Domnului şi adevărului sunt de obicei eşecuri? Duceţi-o la Domnul în rugăciune, amintindu-vă de făgăduinţa, “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Iac. 1:5.Aveţi complicaţii în afaceri, produse de lipsa voastră de judecată, sau de necinstea altora, sau de generozitatea voastră faţă de săraci etc.? Şi acestea vă neliniştesc şi vă împiedică progresul în cele spirituale şi astfel vă ameninţă binele ca “noi creaţii”? Aceasta este desigur o chestiune potrivită să fie pusă în faţa Domnului la tronul harului ceresc. Şi deşi n-ar fi corect să încercaţi să-I dictaţi Domnului cum să vă vină uşurarea şi să aşteptaţi ca Domnul să facă o minune ca să reuşească aventura voastră imprudentă, totuşi puteţi cere ca înţelepciunea Lui să conducă şi să supravegheze în privinţa rezultatelor, mai bine decât ar putea-o face înţelepciunea voastră.Iată o gamă largă de subiecte (şi poate fi mult lărgită) în legătură cu care putem merge la tron cu îndrăzneală în numele lui Isus, să cerem şi să primim, să căutăm şi să găsim har îndeajuns de la Dumnezeu. Dar gama de subiecte în legătură cu care nu ne putem apropia de Dumnezeu este de asemenea largă. Nu putem cere ceva ce să slujească mândriei, egoismului sau ambiţiei noastre, sau ceva ce ar leza pe altul, nici ceva ce ar veni în conflict cu planul Domnului aşa cum este revelat în Cuvântul Lui. O! Câţi “cer şi nu capătă, pentru că cer rău”, ca să poată folosi favoarea dorită pentru dorinţele lor pământeşti.
Împărăția LUI Îmbelşugată
Împărăția LUI Îmbelşugată"Vor ședea fiecare sub vita lui și sub smochinul lui; și nimeni nu-i va face să se teamă" (Micah 4: 4).Sub organizarea actuală a Pământului, resursele sunt limitate și visul unei vieți mai bune este întrerupt de realitățile unei lumi pline de păcat și de egoism. Nu va fi întotdeauna așa. Biblia promite că întregul Pământ va deveni un Paradis, începând din Israel: "pustia și țara uscată se vor bucura; deșertul se va bucura și va înflori ca trandafirul "(Isaia 35: 1). Pământul își va da roadele, astfel încât nimeni nu va mai fi nevoit să plece de acasă în căutarea traiului (Psalmi 67: 6). "Va fi belsug de grane in tara, pana in varful muntilor, si spicele lor se vor clatina ca si copacii din Liban; oamenii vor inflori in cetati ca iarba pamantului." (Psalmul 72:16) În Împărăția lui Dumnezeu, înviat din morți și îndrumat în neprihănire, omul va avea o viață abundentă. Toți cei ascultători vor împărtăși binecuvântarea plină de bunătate a vieții veșnice: "Duhul și mireasa spun: “Vino” Și cel ce aude, să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să vină ... cine vrea să ia apa  vieții liber (fără plată)!"(Apocalipsa 22:17).
Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu sau o Persoană cu un scop?
 Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu sau o Persoană cu un scop?Duhul Sfânt este puterea mare a lui Dumnezeu pe care El o folosește pentru a-și îndeplini scopurile Sale. În Vechiul Testament, Dumnezeu și-a folosit puterea pentru a creia lumea și toate plantele și animalele vii. "Și Duhul lui Dumnezeu s-a mișcat pe fața apelor", Genesa 1: 2 . Dumnezeu l-a folosit de asemenea pentru a face miracole pentru diferite personaje ale Vechiului Testament (precum Avraam și Ilie) și de multe ori pentru națiunea lui Israel.  Apostolul Petru afirmă în 1 Petru 1:21 că " nicio prorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfant.".  Odată cu venirea lui Isus,  spiritului lui Dumnezeu a fost folosit pentru un scop mai înalt. Isus, la râul Iordan după botezul său, a primit Spiritul Sfânt "coborând ca un porumbel" de sus. Același spirit a fost promis tuturor credincioșilor în Hristos când ei au intrat într-o viață dedicată deplină lui Dumnezeu. Nu o persoană spirituală sfântă a intrat în Isus și mai târziu în adepții creștini la Cincizecime. În schimb, puterea sfântă a lui Dumnezeu intră în credincioși și le transformă inimile și mințile. Acestea au devenit fiii lui Dumnezeu ( 1 Ioan 3: 1 ) prin locuirea duhului ( Romani 8:11 ) și ei sunt transformati prin El. ( 1 Corinteni 2:12 ).  Singurul text folosit în apărarea Spiritului Sfânt că este egal cu Dumnezeu și cu Isus este 1 Ioan 5: 7 . Cu toate acestea, această scriere nu se găsește în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al V-lea și, prin urmare, este omisă din traducerile moderne.  Există și alte pasaje care folosesc pronumele personale "el", referitor la spiritul sfânt ( Ioan 14:16 ), dar acest lucru reflectă doar faptul că cuvântul grecesc, parakletos , tradus "Mângâietorul" este masculin și necesită astfel un pronume masculine pentru a-l identifica. Atunci când se folosește cuvântul grecesc, "pneuma", tradus "spirit" , traducătorii folosesc în mod corespunzător pronumele nearticulat, "it" . ( Ioan 1:32 ).   Următoarele fraze din Noul Testament utilizează același cuvânt, "spirit", care nu dau ideea unei personalități, ci descriu mai degrabă caracteristicile care vin de la Dumnezeu; „Spiritul lui Dumnezeu“ ( Matei 3:16 ) „ duhul sfințeniei “ ( Romani 1: 4 ) „ spiritul unei minți sănătoase “ ( 2 Timotei 1: 7 ; „  spiritul adevărului “ ( Ioan 14 : 17 ), " spiritul făgăduinței " ( Efeseni 1:13 ), " spiritul blândeței " ( Galateni 6: 1 ), "spiritul harului " ( Evrei 10:29 ) etc. Ele nu descriu o persoană ci puterea sfântă, transformatoare care emană de la Dumnezeu.            În acelaşi sens, ca putere de influenţă, Scriptura vorbeşte şi de “spiritul Lumii” sau “spiritual lui Satan”.  

Generat în 0.889 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots