adevaruri bibliceGoogle Page Rank

 adevaruri biblice adevaruri biblice


Articole despre Adevarul Bibliei si nu despre "adevarul" religiei
RSS posts

Religie


Comenteaza





SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ
SPERANŢĂ BINECUVÂNTATĂ„Încă puţin, şi luptele pământului se vor sfârşi;Încă puţin, şi lacrimile şterse-i vor fi;Încă puţin, şi-a lui Iehova putere va prefaceAceastă noapte-ntunecată-n Milenară Zi.Încă puţin, şi răul care pe oameni a-mpovăratVa fi doar amintire din trecut;Încă puţin, şi iubirea care i-a răscumpăratVa schimba plânsul în recunoscător cânt.Încă puţin! Cu cât e mai aproape,Cu-atâta străluce mai tare aurora de mărită zi.Laudă lui Dumnezeu, lumina cu fiecare ceas mai clară se face,Luminând tot mai mult până la deplina zi.”
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui DumnezeuDe ce a fost permis răul — Corect şi greşit ca principii — Simţul moral — Dumnezeu a permis răul şi-l va folosi pentru bine — Dumnezeu nu este autorul păcatului — Încercarea lui Adam nu a fost o farsă — Ispitirea lui a fost aspră — El a păcătuit cu voia — Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră — Înţelepciunea, iubirea şi dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam — Legea lui Dumnezeu este universalăRău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferinţă de vreun fel — Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferinţele omeneşti, tristeţile, durerile, slăbiciunile şi moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară — păcatul — şi remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noştri părinţi, după ce i-a creat perfecţi şi drepţi? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?Dificultatea se naşte fără îndoială din lipsa înţelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este ((A118)) destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înţelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenţie ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecţiunea, maiestatea şi autoritatea dreaptă a legii Sale, şi să dovedească atât oamenilor cât şi îngerilor urmările rele care decurg din încălcarea ei. În afară de aceasta, prin însăşi natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar şi pentru Dumnezeu, după cum declară Scripturile. Este „cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) şi El „nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2:13). El nu poate greşi, şi de aceea El n-a putut alege decât cel mai înţelept şi cel mai bun plan pentru a-Şi aduce creaturile în viaţă, chiar dacă vederea noastră mărginită ar putea pentru un timp să nu discearnă izvoarele ascunse ale înţelepciunii infinite.Scripturile declară că toate lucrurile au fost create pentru plăcerea Domnului (Apocalipsa 4:11) — fără îndoială pentru plăcerea de a-Şi împărţi binecuvântările şi de a-Şi exercita atributele fiinţei Sale glorioase. Şi, deşi în elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca răul şi răufăcătorii să joace un rol activ, totuşi nu o face de dragul de a face rău şi nici pentru că este aliat cu păcatul, deoarece declară că El nu este „un Dumnezeu căruia să-I placă răutatea” (Psalmul 5:4). Deşi opus răului în toate sensurile, Dumnezeu îl permite (adică nu-l împiedică) pentru un timp, deoarece înţelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lecţie durabilă şi valoroasă pentru creaturile Sale.Este un adevăr evident că pentru fiecare principiu corect există un principiu greşit corespunzător, ca, de exemplu, adevăr şi falsitate, iubire şi ură, dreptate şi nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca, corect şi greşit, prin efectele lor când sunt puse în acţiune. Acel principiu al cărui((A119)) rezultat, atunci când este activ, este binefăcător şi producător de ordine finală, armonie şi fericire, se numeşte principiu corect; iar opusul, care este producător de discordie, nefericire şi nimicire, se numeşte principiu greşit. Rezultatele acestor principii puse în acţiune se numesc bine şirău; iar fiinţa inteligentă, capabilă să deosebească principiul corect de cel greşit, şi care voluntar se conduce după unul sau după celălalt, se numeşte virtuoasă sau păcătoasă.Această facultate de a face deosebire între principiul corect şi cel greşit se numeşte simţ moral sau conştiinţă. Prin acest simţ moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi în stare să raţionăm despre Dumnezeu şi să recunoaştem că El este bun. La acest simţ moral apelează Dumnezeu întotdeauna ca să-Şi dovedească neprihănirea sau dreptatea; şi prin acelaşi simţ moral a putut Adam discerne că păcatul sau nedreptatea este rău, chiar înainte de a-i cunoaşte toate urmările. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt înzestrate cu acest simţ moral. Un câine are ceva inteligenţă, dar nu până la acest grad, deşi poate învăţa că anumite acţiuni îi aduc aprobarea şi răsplata stăpânului, iar altele îi aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viaţa, dar n-ar putea fi numit păcătos; sau ar putea apăra proprietatea şi viaţa, dar n-ar putea fi numit virtuos — deoarece nu cunoaşte calitatea morală a acţiunilor sale.Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne între ceea ce este corect şi greşit, sau capabil numai de a discerne şi a face ceea ce este corect; dar să-l fi făcut aşa ar fi însemnat să facă doar o maşină vie, şi cu siguranţă nu un chip mintal al Creatorului său. Sau l-ar fi putut face pe om perfect şi cu voinţă liberă, după cum l-a şi făcut, dar să-l fi ferit de ispita lui Satan. În cazul acela, experienţa omului fiind limitată la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile răului din afară sau la ambiţii din interior, ceea ce ar fi făcut viitorul veşnic nesigur şi ar fi existat întotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare şi ((A120)) dezordine; pe lângă aceasta, binele n-ar fi fost niciodată atât de apreciat dacă nu era pus în contrast cu răul.Dumnezeu Şi-a familiarizat creaturile întâi cu binele, înconjurându-le cu el în Eden, iar apoi, ca pedeapsă pentru neascultare, le-a dat o severă cunoştinţă a răului. Alungaţi din Eden şi lipsiţi de legătura cu El, Dumnezeu i-a lăsat să aibă experienţa bolii, durerii şi morţii, pentru ca astfel să poată cunoaşte veşnic răul, lipsa de sens şi răutatea excesivă a păcatului.Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea şi evaluarea corectă a ambelor principii; „DOMNUL Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:22). De aceasta au parte şi urmaşii lor, numai că ei capătă întâi cunoştinţa răului şi nu pot să-şi dea seama pe deplin ce este binele până când vor avea experienţa lui în Mileniu, ca urmare a răscumpărării lor de către Cel care atunci le va fi Judecător şi Rege.Simţul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este corect şi greşit, ca şi libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trăsături importante ale asemănării lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este corect şi greşit a fost scrisă în constituţia lui naturală. Ea a fost parte a naturii lui, întocmai cum este parte a naturii divine. Dar să nu uităm că acest chip sau asemănare cu Dumnezeu, această natură a omului care la origine avea legea înscrisă în ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influenţa distrugătoare şi degradantă a păcatului; ca atare, acum nu mai este aşa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implică şi capacitatea de a urî; deci putem gândi că Creatorul nu-l putea face pe om în propria Lui asemănare, cu puterea de a iubi şi a face ce este corect, fără capacitatea corespunzătoare de a urî şi a face ce este greşit. Această libertate de alegere, numită liber arbitru sau voinţă liberă, este parte din înzestrarea originară a omului; iar aceasta, împreună cu măsura deplină a facultăţilor lui mintale şi morale, l-au constituit într-un chip al Creatorului. Astăzi, după şase mii de ani de degradare, atât de mult din ((A121)) asemănarea originară s-a şters prin păcat, încât noi nu suntem liberi, ci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem legaţi de păcat şi de urmările lui, aşa încât acum păcatul este mai uşor şi de aceea mai plăcut rasei căzute decât dreptatea.Nu trebuie să punem la îndoială faptul că Dumnezeu putea să-i dea lui Adam o atât de vie imagine a numeroaselor urmări rele ale păcatului încât să-l fi oprit a-l comite, dar noi credem că Dumnezeu a prevăzut că o experienţă reală cu răul va fi cea mai sigură şi cea mai durabilă lecţie pentru a-i servi veşnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului să aleagă şi să simtă consecinţele răului. Dacă posibilitatea de a păcătui n-ar fi fost niciodată permisă, omul n-ar fi putut să se împotrivească păcatului, şi, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit în înfăptuirea binelui. Dumnezeu caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. El doreşte supunere inteligentă şi voită, mai degrabă decât un serviciu ignorant şi mecanic. El avea deja în acţiune mijloace mecanice neînsufleţite care-I împlineau voia, dar planul Lui era să facă ceva mai nobil, o creaţie inteligentă după propria Sa asemănare, un domn pentru pământ, a cărui loialitate şi dreptate să fie bazate pe aprecierea a ceea ce este corect şi greşit, a binelui şi răului.Principiile de corect şi greşit au existat ca principii întotdeauna şi trebuie să existe întotdeauna; şi toate creaturile perfecte, inteligente, în asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie libere să aleagă unul din ele, cu toate că numai principiul corect va continua să fie veşnic activ. Scripturile ne informează că atunci când activitatea principiului rău va fi fost permisă suficient de mult pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va înceta pentru totdeauna să fie activ şi toţi cei care vor continua să se supună stăpânirii lui vor înceta pentru totdeauna să existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui şi făcătorii de bine vor continua veşnic.Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experienţă? ((A122)) Există patru moduri de a cunoaşte lucrurile, şi anume: prin intuiţie, prin observaţie, prin experienţă şi prin informaţie primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaştere intuitivă ar fi o înţelegere directă, fără procesul raţionamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaştere aparţine numai divinului Iehova, fântâna veşnică a întregii înţelepciuni şi a întregului adevăr, care, din necesitate şi prin însăşi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoştinţa omului despre bine şi rău nu putea fi intuitivă. Cunoştinţa omului putea veni prin observaţie, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului şi a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele fiinţe; şi atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte fiinţe, din altă parte?De ce să nu fie omul ilustraţia şi să-şi primească cunoştinţa prin experienţă practică? Aşa este: omul câştigă experienţă practică şi în acelaşi timp oferă o ilustraţie altora, fiind „o privelişte pentru îngeri”.Adam avea deja o cunoştinţă despre rău prin informaţie, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedeca să încerce experimentul. Adam şi Eva Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor şi deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze şi să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Prin urmare, ei aveau o cunoştinţă teoretică despre rău, deşi niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecinţă, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor şi legea Lui generoasă, nici pericolele de care în acest mod El Îşi propusese să-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înţelept a permis-o şi al cărei folos final fusese prevăzut de înţelepciunea Sa.Puţini apreciază severitatea ispitei sub care au căzut primii noştri părinţi, şi dreptatea lui Dumnezeu în faptul că a dat o ((A123)) pedeapsă atât de aspră pentru ceea ce multora le pare o încălcare atât de uşoară; dar puţină reflecţie va clarifica totul. Scripturile relatează simplu cum femeia, mai slabă, a fost înşelată şi astfel a devenit călcătoare de lege. Experienţa şi cunoştinţa ei cu Dumnezeu erau încă mai limitate decât ale lui Adam, pentru că el a fost creat întâi; şi Dumnezeu îi comunicase direct cunoştinţa despre pedeapsa păcatului, înainte ca ea să fie creată, în timp ce Eva probabil a primit informaţia de la Adam. Când a gustat din fruct, punându-şi încrederea în denaturarea înşelătoare a lui Satan, evident ea nu şi-a dat seama de măsura încălcării, deşi probabil ea a avut îndoieli şi uşoare temeri că nu era totul în regulă. Dar, deşi înşelată, Pavel spune că ea a fost călcătoare de lege — deşi nu atât de vinovată ca şi când ar fi păcătuit împotriva unei lumini mai mari.Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost înşelat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie să fi păcătuit cu o înţelegere mai deplină a păcatului şi a pedepsei corespunzătoare, ştiind cu siguranţă că va trebui să moară. Putem vedea cu uşurinţă care a fost ispita care l-a împins astfel să-şi atragă cu nesocotinţă pedeapsa pronunţată. Având în vedere că ei erau fiinţe perfecte, în asemănarea mintală şi morală a Creatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminenţă marcată de către bărbatul perfect faţă de iubita lui tovarăşă, femeia perfectă. Dându-şi seama de păcat şi temându-se de moartea Evei, şi astfel de pierderea lui (şi aceasta fără speranţa redobândirii ei, deoarece nu se dăduse nici o astfel de speranţă), Adam, în disperare, cu nesocotinţă a hotărât să nu trăiască fără ea. Socotindu-şi propria viaţă nefericită şi fără valoare dacă era lipsit de tovărăşia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare, pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea că era asupra ei. Amândoi „au păcătuit”, după cum arată apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Însă Adam şi Eva erau unul, nu „doi”; deci Eva a ((A124)) împărtăşit sentinţa pe care purtarea ei a ajutat-o să vină asupra lui Adam. Romani 5:12, 17-19.Dumnezeu a prevăzut nu numai că dându-i omului libertatea de alegere, datorită lipsei de apreciere deplină a păcatului şi a urmărilor lui el îl va accepta, dar a văzut şi că, cunoscându-l, îl va alege în continuare, pentru că acea cunoştinţă îi va strica într-atât natura morală, încât răul îi va deveni treptat mai plăcut şi mai de dorit decât binele. Totuşi, Dumnezeu a hotărât să permită răul, pentru că, având remediul pregătit pentru eliberarea omului de urmările lui, El a văzut că, drept rezultat, îl va conduce prin experienţă la o apreciere deplină a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi în contrast cu el a strălucirii fără egal a virtuţii — învăţându-l astfel cu atât mai mult să iubească şi să onoreze pe Creatorul său, care este izvorul şi fântâna întregii bunătăţi, şi veşnic să evite ceea ce i-a adus atât de multă suferinţă şi nefericire. Aşadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu şi o mai mare ură pentru tot ceea ce este opus voinţei Lui, şi ca urmare stabilirea fermă în dreptate veşnică a tuturor celor care vor profita de lecţia pe care Dumnezeu o dă acum prin permisiunea păcatului şi a relelor legate de el. Totuşi, să se remarce marea deosebire între faptul incontestabil că Dumnezeu a permis păcatul, şi eroarea gravă a unora care-L acuză pe Dumnezeu că este autorul şi instigatorul păcatului. Acestă vedere din urmă este şi blasfematoare şi contradictorie cu faptele prezentate în Scripturi. Cei care cad în această eroare, în general o fac în încercarea de a găsi un alt plan de mântuire decât cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca preţul nostru de răscumpărare. Dacă ei reuşesc să se convingă pe ei înşişi şi pe alţii că Dumnezeu este responsabil de tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea*, şi că omul ca unealtă nevinovată în mâinile Lui a fost forţat să păcătuiască, atunci ei lasă drum liber ((A125)) teoriei că n-a fost necesară o jertfă pentru păcatele noastre şi nici milă, sub nici o formă, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie unei alte părţi a teoriei lor false, adică universalismul, pretinzând că, după cum Dumnezeu a cauzat tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea la toţi, El va cauza şi eliberarea întregii omeniri din păcat şi moarte. Şi raţionând că Dumnezeu a voit şi a cauzat păcatul şi că nimeni nu I s-a putut împotrivi, tot aşa, ei pretind că atunci când El va voi dreptatea, toţi vor fi tot aşa de neputincioşi în a I se opune. Dar în toate aceste raţionamente, cea mai nobilă calitate a omului, libertatea de voinţă sau de alegere, cea mai remarcabilă trăsătură a asemănării lui cu Creatorul său este în întregime lăsată la o parte şi omul este teoretic degradat la o simplă maşină care acţionează numai când este pusă în acţiune. Dacă acesta ar fi cazul, omul, în loc să fie domnul pământului, ar fi inferior chiar şi insectelor, deoarece fără îndoială că ele au voinţă sau putere de alegere. Chiar şi ((A126)) micii furnici i s-a dat putere de voinţă, căreia omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune şi-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici.*Pentru a susţine această teorie sunt folosite două texte din Scriptură (Isaia 45:7 şi Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare greşită a cuvântuluirău. Păcatul este întotdeauna un rău, dar un rău nu este întotdeauna un păcat. Un cutremur de pământ, un mare incendiu, o inundaţie sau o molimă ar fi o calamitate, un rău; dar nici unul dintre acestea n-ar fi păcate. Cuvântul rău, în textele citate, înseamnă calamităţi. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus nenorocire în Psalmul 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plângerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz în Psalmul 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus răutate în Psalmul 141:5, stare nenorocită în Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalmul 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleaşi cuvinte sunt traduse în multe alte locuri: rău, vatămare, durere, rană, suferinţă, necaz, tristeţe.În Isaia 45:7 şi Amos 3:6, Domnul îi aminteşte lui Israel despre legământul făcut cu ei ca naţiune — dacă se vor supune legilor Lui, îi va binecuvânta şi îi va apăra de nenorocirile comune lumii în general; dar dacă-L vor părăsi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronomul 28:1-14, 15-32; Leviticul 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.Totuşi, când nenorocirile veneau peste ei, erau înclinaţi să le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a înştiinţat prin profeţi, amintindu-le de legământul lor şi spunându-le că acele calamităţi erau de la El şi cu voinţa Lui, pentru corectarea lor. Este absurd să se folosească aceste texte pentru a dovedi că Dumnezeu este autorul păcatului, deoarece ele nu se referă deloc la păcat.Este adevărat, Dumnezeu are puterea să oblige pe om fie la păcat, fie la dreptate, dar Cuvântul Lui declară că El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea, în mod logic, să oblige pe om la păcat, pentru acelaşi motiv că „El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Un astfel de procedeu nu ar fi în concordanţă cu caracterul Său drept şi de aceea ar fi o imposibilitate. Şi El caută închinarea şi iubirea numai a celor care I se închină în spirit şi în adevăr. În acest scop El a dat omului libertate de voinţă precum are El şi doreşte ca omul să aleagă dreptatea. Permisiunea ca omul să aleagă pentru sine a dus la căderea lui de la legătura, favoarea şi binecuvântările divine, la moarte. Prin experienţa sa cu păcatul şi moartea, omul învaţă practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fără ca el să aibă experienţa păcatului şi a urmărilor lui. Faptul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte ce va face omul nu este folosit împotriva acestuia, ca o scuză că l-a degradat la o simplă fiinţă-maşină; dimpotrivă, este folosit în favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevăzând calea pe care va apuca omul dacă era lăsat liber să aleagă pentru sine, nu l-a împiedicat să guste experimental păcatul şi urmările lui amare, ci a început imediat să Se îngrijească de un mijloc pentru recuperarea lui din prima încălcare a legii, asigurând un Răscumpărător, un mare Mântuitor, în stare să mântuiască cu desăvârşire pe toţi cei care se vor întoarce la Dumnezeu prin El. În acest scop — pentru ca omul să poată avea o voinţă liberă şi totuşi să i se dea posibilitatea să profite de prima lui nereuşită, când şi-a folosit voinţa greşit, în neascultare de voinţa Domnului — Dumnezeu S-a îngrijit nu numai de o răscumpărare pentru toţi, dar şi ca o cunoştinţă a posibilităţii de împăcare cu Sine astfel oferite, să fie mărturisită la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ură şi răutate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, ((A127)) necesar şi inevitabil al răului, pe care Dumnezeu a permis ca omul să-l vadă şi să-l simtă. Dumnezeu poate menţine viaţa atât cât vede potrivit, chiar şi împotriva puterii distructive a răului actual; dar ar fi tot atât de imposibil ca Dumnezeu să menţină veşnic o astfel de viaţă, cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Adică, moral este imposibil. O astfel de viaţă ar putea deveni tot mai mult o sursă de nefericire pentru sine şi pentru alţii; de aceea, Dumnezeu este prea bun să menţină o existenţă aşa de nefolositoare şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, şi, puterea Lui susţinătoare fiind retrasă, va urma nimicirea, rezultatul natural al răului. Viaţa este o favoare, un dar de la Dumnezeu, şi va fi continuată veşnic numai pentru cei supuşi.Nici o nedreptate nu li s-a făcut urmaşilor lui Adam nedându-li-se prilejul unei încercări individuale. Iehova n-a fost în nici un sens obligat să ne aducă în existenţă; şi aducându-ne în fiinţă nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obligă să ne perpetueze veşnic fiinţa, nici chiar să ne acorde o încercare sub făgăduinţa de viaţă veşnică dacă suntem supuşi. Să notăm bine acest punct. Viaţa prezentă, care de la leagăn până la mormânt nu este decât un proces de moarte, în ciuda tuturor relelor şi dezamăgirilor ei, este un dar, o favoare, chiar dacă n-ar exista nimic după aceea. Aşa o apreciază marea majoritate, excepţiile (sinuciderile) fiind comparativ puţine, iar aceştia, curţile noastre de justiţie în mod repetat au stabilit că sunt dezechilibraţi mintal, altfel nu s-ar înlătura pe ei înşişi în acest fel de la binecuvântările prezente. Pe lângă acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arată care ar fi fost conduita copiilor lui în împrejurări similare.Mulţi s-au deprins cu ideea eronată că Dumnezeu a pus neamul nostru omenesc la încercare de viaţă cu alternativa chinului veşnic, în timp ce la nimic de felul acesta nu se face nici măcar aluzie în pedeapsă. Favoarea sau binecuvântarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi supuşi este viaţa — viaţa continuă — fără durere, boală şi orice alt element de descompunere şi moarte. Lui Adam i-a fost dată această ((A128)) binecuvântare în măsură deplină, dar a fost avertizat că va fi lipsit de acest „dar” dacă nu va da ascultare lui Dumnezeu — „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. El n-a ştiut nimic despre o viaţă în chin, ca pedeapsă pentru păcat. Viaţa veşnică nu este nicăieri făgăduită, nimănui, decât ascultătorilor. Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vieţii, este pedeapsa pe care El o prescrie.Chinul veşnic nu este sugerat nicăieri în scripturile Vechiului Testament, şi numai câteva declaraţii din Noul Testament pot fi în aşa fel răstălmăcite încât să apară că învaţă acest lucru; iar acestea se găsesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost înţelese de către poporul care le-a auzit (Luca 8:10) şi care par să fie doar puţin mai bine înţelese astăzi*. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4.*Vezi broşura „Ce spun Scripturile despre iad?”Mulţi au presupus că Dumnezeu este nedrept permiţând ca urmaşii lui Adam să aibă parte de condamnarea lui, în loc să acorde fiecăruia o încercare şi o şansă de viaţă veşnică asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune aceştia dacă se va arăta acum că posibilitatea şi încercarea de viaţă a lumii va fi mult mai favorabilă decât a fost a lui Adam, şi aceasta pentru că Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam să aibă parte de pedeapsa lui pe o cale naturală? Noi credem că acesta este cazul şi ne vom strădui să-l clarificăm.Dumnezeu ne asigură că după cum condamnarea a trecut asupra tuturor în Adam, tot aşa, El a făcut aranjamente pentru un nou cap, tată sau dătător de viaţă pentru omenire, în care toţi pot fi transferaţi prin credinţă şi supunere, şi că, după cum în Adam toţi au împărtăşit blestemul morţii, tot aşa în Cristos toţi vor împărtăşi binecuvântarea restabilirii; Biserica fiind o excepţie (Romani 5:12, 18, 19). Astfel văzute ((A129)) lucrurile, moartea lui Isus, cel fără pată, cel fără păcat, a fost o rezolvare completă a păcatului lui Adam în faţa lui Dumnezeu. După cum un om a păcătuit şi în el toţi i-au împărtăşit blestemul, pedeapsa, tot aşa Isus, plătind pedeapsa acelui singur păcătos, a cumpărat nu numai pe Adam, ci şi pe toţi urmaşii lui — pe toţi oamenii — care prin ereditate i-au împărtăşit slăbiciunile, păcatele şi pedeapsa acestora — moartea. Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, personal fără pată, aprobat, şi în El cu o sămânţă sau rasă perfectă, nenăscută, la fel neatinsă de păcat, Şi-a dat toată viaţa şi dreptul uman ca preţ de răscumpărare deplin pentru Adam şi rasa sau sămânţa care era în el când a fost condamnat.După ce a cumpărat complet viaţa lui Adam şi a rasei sale, Cristos Se oferă să adopte ca sămânţă a Sa, copii ai Săi, pe toţi din rasa lui Adam care vor accepta condiţiile Noului Său Legământ şi astfel prin credinţă şi supunere vor intra în familia lui Dumnezeu şi vor primi viaţă veşnică. Astfel Răscumpărătorul „va vedea o sămânţă de urmaşi[toţi din sămânţa lui Adam care vor accepta adopţia, în condiţiile Lui], va trăi multe zile” [învierea pe un plan mai înalt decât cel uman fiindu-I acordată de către Tatăl ca răsplată pentru supunerea Lui], şi totul în modul cel mai greu de crezut — prin sacrificiul vieţii şi posterităţii. Şi astfel este scris: „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:22.Prejudiciul care ni s-a adus prin căderea lui Adam (noi n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decât compensat cu favoarea prin Cristos; şi toţi, mai devreme sau mai târziu („la timpul cuvenit” al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplină să fie restabiliţi la aceeaşi stare de care s-a bucurat Adam înainte de a păcătui. Cei care nu primesc o cunoştinţă deplină şi, prin credinţă, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu în prezent (şi aceştia sunt marea majoritate, incluzând copiii şi păgânii), cu siguranţă vor avea aceste privilegii în veacul viitor sau în „lumea viitoare”, dispensaţia sau veacul care ((A130)) urmează celui prezent. În acest scop, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi afară din ele”. Pe măsură ce fiecare (fie în veacul acesta, fie în cel următor) devine pe deplin conştient de preţul de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus şi de privilegiile care-i urmează, este considerat ca fiind în încercare, aşa cum a fost Adam; şi supunerea aduce viaţă veşnică, iar nesupunerea moarte veşnică — „a doua moarte”. Totuşi, supunere perfectă fără capacitate perfectă de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legământul de Har, membrii Bisericii în timpul Veacului Evanghelic au avut dreptatea lui Cristos atribuită lor prin credinţă, ca să le completeze deficienţele inevitabile provenite din slăbiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru „oricine vrea” din lume în timpul Veacului Milenar. Nu se va aştepta perfecţiune morală absolută numai când se va ajunge la perfecţiune fizică (ceea ce va fi privilegiul tuturor înainte de încheierea Veacului Milenar). Acea nouă încercare, rezultat al răscumpărării şi al Noului Legământ, va diferi de încercarea din Eden prin aceea că faptele fiecăruia vor afecta numai propriul viitor.Dar oare aceasta nu va da unora din omenire o a doua şansă de a câştiga viaţă veşnică? Răspundem: Prima şansă de viaţă veşnică a fost pierdută pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, care „erau încă în coapsele lui”, prin neascultarea tatălui Adam. Sub încercarea aceea originară „a venit condamnarea peste toţi oamenii”, iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, lui Adam şi tuturor celor care au pierdut viaţa prin eşecul lui, după ce au gustat din răutatea excesivă a păcatului şi au simţit greutatea pedepsei păcatului, să li se dea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul. Dacă cineva vrea să o numească pe aceasta „a doua şansă”, să o facă: cu siguranţă ea trebuie să fie a doua şansă a lui Adam, şi, într-un sens cel puţin, este la fel pentru toată rasa răscumpărată, dar va fi prima posibilitate individuală a urmaşilor lui, care, atunci când s-au născut, erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleaşi; adică, ((A131))toţi au fost condamnaţi la moarte din cauza neascultării lui Adam şi toţi se vor bucura (în Veacul Milenar) de o posibilitate deplină de a câştiga viaţă veşnică sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ. Aceasta, după cum au anunţat îngerii, este „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Şi, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu — că Domnul nostru Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi — trebuie să fie „mărturisit” tuturor „la timpul cuvenit” (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la Veacul Evanghelic această şansă sau posibilitate de a ajunge la viaţă. Dumnezeu, dimpotrivă, ne spune că Veacul Evanghelic este numai pentru alegerea Bisericii, a preoţimii împărăteşti prin care, în timpul unui veac următor, toţi ceilalţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a adevărului şi li se va acorda posibilitatea deplină să-şi câştige viaţa veşnică sub Noul Legământ.Dar ce avantaj există în metoda urmată? De ce nu li se dă tuturor oamenilor o şansă individuală de viaţă acum, imediat, fără procesul lung al încercării şi condamnării lui Adam, fără împărtăşirea de către urmaşii lui în condamnarea lui, fără răscumpărarea tuturor prin jertfa lui Cristos şi fără noua ofertă de viaţă veşnică făcută tuturor în condiţiile Noului Legământ? Dacă răul trebuie să fie permis datorită liberului arbitru al omului, de ce nimicirea lui se realizează printr-o metodă atât de deosebită şi ocolită? De ce se permite să intervină atâta suferinţă, şi să vină peste mulţi care în cele din urmă vor primi darul vieţii ca şi copii supuşi ai lui Dumnezeu?O! Acesta este punctul pe care se centrează interesul în acest subiect. Dacă Dumnezeu ar fi orânduit altfel propagarea speciei noastre, aşa încât copiii să nu aibă parte de urmările păcatelor părinteşti — slăbiciuni mintale, morale şi fizice — şi dacă Creatorul ar fi aranjat aşa încât toţi să aibă o stare edenică favorabilă pentru încercarea lor şi numai călcătorii de lege să fie condamnaţi şi „înlăturaţi”, câţi am putea presupune că s-ar găsi vrednici şi câţi nevrednici de viaţă, sub toate acele condiţii favorabile?((A132))Dacă s-ar lua ca şi criteriu singurul caz al lui Adam (şi el desigur a fost în toate privinţele un model de umanitate perfectă), concluzia ar fi că nici unul n-ar fi fost găsit perfect ascultător şi vrednic, fiindcă nici unul n-ar fi posedat acea cunoştinţă clară de Dumnezeu şi experienţa cu El care să dezvolte încredere deplină în legile Lui, dincolo de judecata lor personală. Suntem asiguraţi că ceea ce I-a permis lui Cristos să Se încreadă şi să Se supună fără rezerve a fost cunoştinţa Lui despre Tatăl (Isaia 53:11). Dar să presupunem că un sfert ar fi câştigat viaţa; sau chiar mai mult, să presupunem că o jumătate ar fi fost găsiţi vrednici şi că cealaltă jumătate ar fi suferit plata păcatului — moartea. Ce se întâmpla? Să presupunem că cealaltă jumătate, cei ascultători, nici n-ar fi avut experienţa cu păcatul, nici nu l-ar fi văzut: nu puteau ei să simtă veşnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stăpânită numai de teama de Dumnezeu şi de pedeapsă? Serviciul lor n-ar putea fi atât de sincer ca şi când ar cunoaşte binele şi răul, şi, prin urmare, ar avea o apreciere deplină a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a făcut legile ce guvernează atât propria Sa conduită, cât şi cea a creaturilor Sale.Apoi, de asemenea, să considerăm jumătatea care ar fi mers în moarte ca rezultat al propriului lor păcat voit. Ei ar fi înlăturaţi veşnic din viaţă şi singura lor speranţă ar fi ca Dumnezeu din iubire să-Şi amintească de ei ca şi creaturi ale Sale, lucrarea mâinilor Sale, şi să le dea o altă încercare. Dar de ce să facă aşa? Singurul motiv ar fi speranţa că dacă ar fi treziţi şi încercaţi din nou, unii din ei, datorită experienţei lor mai mari, ar putea alege ascultarea şi ar trăi.Dar, chiar dacă un astfel de plan ar avea rezultate tot atât de bune ca şi cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiecţii serioase la el.Cu cât este mai conform cu înţelepciunea lui Dumnezeu să se restrângă păcatul în anumite limite, aşa cum face planul Lui. Cu cât este mai bine, ceea ce chiar minţile noastre care au putere limitată pot discerne, să nu avem decât o lege perfectă ((A133)) şi imparţială, care declară că plata păcatului voit este moartea — nimicirea — înlăturarea de la viaţă. Dumnezeu limitează astfel răul pe care-l permite, prevăzând ca domnia Milenară a lui Cristos să îndeplinească stingerea completă a răului şi a răufăcătorilor cu voia şi să introducă o veşnicie de dreptate, bazată pe cunoştinţă deplină şi supunere de bună voie a fiinţelor perfecte.Dar există alte două obiecţii la planul sugerat, de a încerca pe fiecare individ separat la început. În planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Răscumpărător, pentru că numai unul păcătuise şi numai unul fusese condamnat. (Ceilalţi i-au împărtăşit condamnarea.) Dar dacă prima încercare ar fi fost individuală şi dacă jumătate din rasă ar fi păcătuit şi ar fi fost individual condamnaţi, s-ar fi cerut sacrificiul unui răscumpărător pentru fiecare individ condamnat. O viaţă nepierdută putea răscumpăra o viaţă pierdută, nu mai mult. Omul cel perfect, „Omul Hristos Isus”, care îl răscumpără pe Adam cel căzut (şi pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi „o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru TOŢI” în nici o altă împrejurare decât în împrejurările planului pe care Dumnezeu l-a ales.Dacă am presupune că numărul total al fiinţelor umane începând de la Adam este de o sută de miliarde şi că numai jumătate din aceştia au păcătuit, s-ar cere ca toţi cei cincizeci miliarde de oameni ascultători, perfecţi, să moară pentru a da o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru toţi cei cincizeci miliarde de călcători ai legii; şi astfel, şi prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Şi un astfel de plan n-ar cere mai puţinăsuferinţă decât există astăzi.Cealaltă obiecţie la un astfel de plan este că s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea şi înălţarea la natură divină a unei „turme mici”, corpul lui Cristos, o companie al cărei Cap şi Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, în mod drept, să poruncească celor cincizeci miliarde de fii ascultători să-şi dea drepturile, privilegiile şi ((A134)) vieţile ca răscumpărare pentru păcătoşi, deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi câştigat dreptul la viaţă veşnică. Deci, dacă acelor oameni perfecţi li s-ar fi cerut să devină răscumpărători ai celor căzuţi, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, să le pună în faţă vreo răsplată specială, aşa încât ei, pentru bucuria pusă în faţa lor, să poată îndura pedeapsa pentru fraţii lor. Şi dacă li s-ar fi dat aceeaşi răsplată care I-a fost dată Domnului nostru Isus, şi anume, să aibă parte de o nouă natură, cea divină, şi să fie mult înălţaţi, mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi — alături de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un număr imens pe planul divin, ceea ce înţelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, aceşti cincizeci de miliarde, în asemenea împrejurări, ar fi cu toţii la egalitate şi nici unul dintre ei mai mare sau cap, în timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptatcere doar un Răscumpărător, unul mult înălţat, la natură divină, apoi o „turmă mică” dintre aceia pe care El i-a răscumpărat şi care „merg pe urmele Lui” de suferinţă şi negare de sine, ca să-I împărtăşească numele, onoarea, gloria şi natura, întocmai cum soţia are parte cu soţul.Cei care pot aprecia această trăsătură a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor într-un reprezentant, a deschis calea pentru răscumpărarea şi restabilirea tuturor printr-un Răscumpărător, vor găsi în ea soluţia multor nedumeriri. Ei vor vedea că osândirea tuturor într-unul a fost reversul unei nedreptăţi: a fost o mare favoare pentru toţi, dacă se ia în legătură cu planul lui Dumnezeu de a da îndreptăţire tuturor prin jertfa unuia. Răul va fi pe vecie stins când scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost îndeplinit şi când beneficiile răscumpărării vor acoperi complet pedeapsa păcatului. Totuşi, este imposibil să se aprecieze corect această trăsătură a planului lui Dumnezeu fără o recunoaştere deplină a răutăţii păcatului şi a naturii pedepsei lui — moartea, a importanţei şi valorii preţului de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus, şi a restabilirii((A135)) sigure şi complete a omului la condiţii favorabile, condiţii în care va avea loc o încercare deplină şi suficientă înainte de a fi declarat vrednic de răsplată (viaţă veşnică), sau de pedeapsă (moarte veşnică).Având în vedere marele plan de răscumpărare şi „restabilirea tuturor lucrurilor” care urmează logic prin Cristos, putem vedea că prin permisiunea răului rezultă binecuvântări care, probabil, altfel nu puteau fi atât de deplin realizate.Nu numai oamenii beneficiază pentru toată eternitatea de experienţa câştigată, şi îngerii prin observarea experienţelor omului, ci toţi sunt în continuare avantajaţi de o cunoaştere mai deplină a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este manifestat în planul Lui. Când planul Lui va fi realizat în întregime, toţi vor putea vedea clar înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut să violeze hotărârea divină şi nici să salveze rasa pe drept condamnată fără o anulare completă a pedepsei lor printr-un răscumpărător voluntar. Vor vedea iubirea care a pregătit acest sacrificiu nobil şi care a înălţat mult pe Răscumpărătorul, la dreapta lui Dumnezeu, dându-I putere şi autoritate prin care să restabilească la viaţă pe cei pe care-i cumpărase cu propriul Său sânge preţios. Vor vedea de asemenea puterea şi înţelepciunea care au putut să realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, şi să conducă toate influenţele împotrivitoare aşa încât să le facă, cu sau fără voia lor, agenţi pentru înaintarea şi realizarea finală a marilor Sale scopuri. Dacă răul n-ar fi fost permis şi astfel ţinut în stăpânire de către providenţa divină, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea răului pentru un timp printre oameni dă dovadă astfel de o înţelepciune clarvăzătoare, care a cuprins toate împrejurările care puteau surveni, a plănuit remediul şi a marcat rezultatul final prin puterea şi harul Său.În timpul dispensaţiei Evanghelice, păcatul şi relele care-l însoţesc au fost folosite mai departe pentru ((A136)) disciplinarea şi pregătirea Bisericii. Dacă păcatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus şi al Bisericii Sale, a cărei răsplată este natura divină, ar fi fost imposibil.Apare clar că în fond aceeaşi lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a cărei ascultare are ca răsplată viaţa, iar a cărei neascultare pedeapsa morţii, trebuie în cele din urmă să guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; şi acea lege, după cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsă într-un singur cuvânt — Iubire. „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). În cele din urmă, când scopurile lui Dumnezeu vor fi fost împlinite, gloria caracterului divin se va arăta tuturor creaturilor inteligente şi toţi vor vedea că permisiunea temporară a răului a fost o trăsătură înţeleaptă în tactica divină. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credinţei, privind înainte prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfinţilor profeţi de la început lumii — restabilirea tuturor lucrurilor.
Întoarcerea Domnului nostru — obiectivul ei, restabilirea tuturor lucrurilor
Întoarcerea Domnului nostru — obiectivul ei, restabilirea tuturor lucrurilor„. . . Şi să trimită pe Cel care a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime.” Faptele 3:20, 21.Presupunem că toţi cei familiari cu Scripturile admit şi cred că Domnul nostru a intenţionat ca ucenicii Lui să înţeleagă că El va veni din nou pentru un anumit scop, într-un anumit fel şi la un anumit timp. Este adevărat, Isus a spus: „Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28:20), şi prin Spiritul şi Cuvântul Său El a fost tot timpul cu Biserica îndrumând, conducând, mângâind şi susţinând pe sfinţii Săi, şi încurajându-i în mijlocul tuturor necazurilor. Dar deşi Biserica a fost în mod fericit conştientă de cunoştinţa Domnului despre toate căile ei, de grija şi de iubirea Lui constantă, totuşi ea tânjeşte după făgăduita Lui întoarcere personală; deoarece, când a spus, „Şi dacă Mă voi duce . . . voi veni din nou” (Ioan 14:3), desigur că El S-a referit la o a doua venire personală.Unii cred că S-a referit la coborârea Spiritului sfânt la Cincizecime; alţii, la nimicirea Ierusalimului etc.; dar aceştia, evident, trec cu vederea faptul că în ultima carte a Bibliei, scrisă cu vreo şaizeci de ani după Cincizecime şi cu douăzeci şi şase de ani după nimicirea Ierusalimului, Cel care a fost mort şi este viu vorbeşte despre acest eveniment ca fiind încă în viitor, spunând: „Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine”. Şi Ioan, inspirat, răspunde: „Amin! Vino, Doamne Isuse!” Apocalipsa 22:12, 20.Mulţi cred că atunci când păcătoşii se convertesc, ei formează o parte a venirii lui Cristos şi că El va continua să vină aşa până când toată lumea va fi convertită. Atunci, spun ei, El va fi complet venit.Evident, aceştia uită mărturia Scripturii despre acest subiect, care declară contrariul aşteptărilor lor: că la a doua venire a Domnului nostru lumea va fi departe de a fi convertită la Dumnezeu; că „în zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi . . . iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:1-4); că „oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (versetul 13). Ei uită avertizarea specială a Învăţătorului către turma Sa mică: „Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva . . . ziua aceea să vină pestevoi fără veste. Căci ea va veni ca o cursăpeste toţi cei[care nu sunt atenţi] care locuiesc pe toată faţa pământului” (Luca 21:34, 35). Putem fi iarăşi asiguraţi că atunci când se spune: „Toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”, când Îl vor vedea venind (Apocalipsa 1:7), nu se face nici o referire la convertirea păcătoşilor. Plâng toţi oamenii din pricina convertirii păcătoşilor? Dimpotrivă, dacă acest pasaj se referă, cum aproape toţi admit, la prezenţa lui Cristos pe pământ, atunci el învaţă că nimeni de pe pământ nu va iubi apariţia Lui, aşa cum desigur ar face-o dacă toţi ar fi convertiţi.Unii aşteaptă o venire şi o prezenţă reală a Domnului, dar plasează timpul evenimentului departe, pretinzând că  prin eforturile Bisericii în starea ei prezentă lumea trebuie să fie convertită şi astfel să fie introdus Veacul Milenar. Ei pretind că atunci când lumea va fi convertită, Satan legat şi cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul, şi când neamurile nu vor mai învăţa războiul, atunci lucrarea Bisericii în starea ei prezentă va fi terminată; şi că atunci când ea va fi realizat această sarcină mare şi grea, Domnul va veni să lichideze afacerile pământeşti, să răsplătească pe credincioşi şi să condamne pe păcătoşi.Unele scripturi luate izolat par să favorizeze această vedere; dar când Cuvântul şi planul lui Dumnezeu sunt privite ca întreg se găseşte că toate acestea favorizează vederea opusă, şi anume, că Cristos vine înaintea convertirii lumii şi domneşte cu scopul de a o converti; că Biserica este acum în încercare, şi că răsplata promisă biruitorilor este că, după ce vor fi glorificaţi, vor avea parte cu Domnul Isus în acea domnie, care este mijlocul desemnat de Dumnezeu pentru a binecuvânta lumea şi pentru a face aşa încât cunoştinţa de Domnul să ajungă la fiecare făptură. Astfel sunt făgăduinţele speciale ale Domnului: „Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie” (Apocalipsa 3:21) şi „Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani”. Apocalipsa 20:4.Cei care pretind că Domnul nu va veni până după Mileniu se bazează în principal pe două texte, asupra cărora am vrea să atragem aici atenţia. Unul este: „Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi predicată în toată lumea ca o mărturie pentru toate popoarele. Şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24:14). Ei pretind că textul acesta face referire la convertirea lumii înainte de sfârşitul Veacului Evanghelic. Dar mărturia pentru lume nu implică convertirea lumii. Textul nu spune nimic despre cum va fi primită mărturia. Această mărturie s-a făcut deja. În 1861 rapoartele Societăţilor de Biblie au arătat că Evanghelia a fost publicată în fiecare limbă de pe pământ, deşi nu toate milioanele de oameni de pe pământ au primit-o. Nu, nici jumătate din cei un miliard şase sute de milioane în viaţă n-au auzit vreodată de numele lui Isus. Şi totuşi condiţia textului este împlinită: Evanghelia a fost propovăduită în toată lumea ca mărturie — fiecărei naţiuni.Apostolul (Faptele 15:14) spune că obiectivul principal al Evangheliei în veacul prezent este „să ia dintre neamuri un popor” pentru numele lui Cristos — Biserica învingătoare, care, la a doua venire a Lui se va uni cu El şi-I va primi numele. Mărturia pentru lume în timpul acestui veac este un obiectiv secundar.Celălalt text este: „Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale” (Psalmul 110:1). Ideea vagă, nedefinită cu privire la acest text pare să fie că Cristos stă pe un tron material undeva în ceruri până când lucrarea de supunere a tuturor lucrurilor se realizează pentru El prin Biserică şi că atunci El vine să domnească. Aceasta este o concepţie greşită. Tronul lui Dumnezeu la care se face referire aici nu este unul material, ci se referă la autoritatea şi stăpânirea Lui supremă; şi Domnul Isus a fost înălţat pentru a avea o parte în acea stăpânire. Pavel declară: „Dumnezeu L-a înălţat foarte sus [pe Isus] şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume”. I-a dat autoritate mai presus de oricare alta, alături de Tatăl. Dacă Cristos stă pe un tron material până când vrăjmaşii sunt puşi aşternut picioarelor [supuşi toţi], atunci desigur că El nu poate veni până când toate lucrurile Îi sunt supuse. Dar dacă „dreapta” din acest text nu se referă la un loc şi la un scaun fix, ci, după cum pretindem noi, la putere, autoritate, stăpânire, rezultă că textul pe care-l avem în analiză nu vine în conflict în nici un fel cu alte Scripturi care învaţă că El vine „să-Şi supună toate” (Filipeni 3:21), în virtutea puterii cu care a fost învestit. Pentru a ilustra: Când spunem că împăratul Wilhelm este pe tronul Germaniei, nu ne referim la scaunul regal pe care de fapt îl ocupă rar. Când spunem că este pe tron, vrem să spunem că el conduce Germania. Partea dreaptă înseamnă locul cel mai important, poziţia de excelenţă sau favoare, lângă  conducătorul principal. Astfel prinţul Bismark a fost înălţat sau aşezat la dreapta puterii de către împăratul Germaniei; şi Iosif a fost la dreapta lui faraon în împărăţia Egiptului — nu literal, ci după obişnuita figură de stil. Cuvintele lui Isus către Caiafa sunt în acord cu acest gând: „De acum încolo veţi vedea pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului” (Matei 26:64). Venind, El va fi la dreapta şi va rămâne la dreapta în timpul Veacului Milenar şi pentru totdeauna.O examinare în continuare a planurilor revelate ale lui Dumnezeu va da o vedere mai largă asupra obiectivului atât al primei veniri, cât şi al celei de-a doua; şi trebuie să ne amintim că ambele evenimente sunt legate ca părţi ale aceluiaşi plan. Lucrarea specifică primei veniri a fost sărăscumpere pe oameni, iar a celei de-a doua este să restabilească, să binecuvânteze şi să elibereze pe cei răscumpăraţi. După ce Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toţi, Mântuitorul nostru S-a înălţat să prezinte Tatălui acea jertfă, făcând astfel împăcare pentru nelegiuirea omului. El întârzie şi permite „stăpânitorului lumii acesteia” să continue domnia răului până după alegerea „miresei, soţia Mielului”, care, pentru a fi socotităvrednică de aşa onoare, trebuie să învingă influenţele lumii rele din prezent. Atunci va fi timpul să înceapă lucrarea de acordare lumii a marilor binecuvântări asigurate prin sacrificiul Său, şi El va ieşi să binecuvânteze toate familiile pământului.Adevărat, restabilirea şi binecuvântarea ar fi putut începe imediat, când preţul de răscumpărare a fost plătit de către Răscumpărătorul, şi atunci venirea lui Mesia ar fi fost doar un singur eveniment, domnia şi binecuvântarea începând imediat, aşa cum au aşteptat apostolii la început (Faptele 1:6). Dar Dumnezeu avea în vedere „ceva mai bun pentru noi” — Biserica Creştină (Evrei 11:40); deci, în interesul nostru domnia lui Cristos este separată de suferinţele Capului prin aceste nouăsprezece secole. Această perioadă dintre prima şi a doua venire, dintre răscumpărarea pentru toţi şi binecuvântarea tuturor, este pentru încercarea şi alegerea Bisericii, care este corpul lui Cristos; altfel ar fi fost numai acea singură venire, iar lucrarea care se va face în perioada celei de-a doua prezenţe a Lui, în Mileniu, ar fi urmat după învierea lui Isus. Sau, în loc să spunem că lucrarea celei de-a doua veniri ar fi urmat imediat după lucrarea primei veniri, să spunem mai bine că dacă Iehova n-ar fi intenţionat alegerea „turmei mici”, „trupul lui Hristos”, prima venire n-ar fi avut loc atunci când a avut, ci ar fi survenit la vremea celei de-a doua veniri, şi ar fi existat numai acea singură venire. Pentru că Dumnezeu, evident, a menit permisiunea răului pentru şase mii de ani, precum şi curăţarea şi restabilirea tuturor să se realizeze în timpul celei de a şaptea mie de ani.Astfel văzută, venirea lui Isus ca jertfă şi răscumpărare pentru păcătoşi a fost tocmai cu destul timp înainte de binecuvântare şi restabilire, pentru a permite alegerea „turmei mici” de „împreună moştenitori” cu Cristos. Acest fapt explică pentru unii aparenta întârziere din partea lui Dumnezeu în acordarea binecuvântărilor promise şi asigurate prin răscumpărare. Binecuvântările vor veni la timpul cuvenit, cum au fost plănuite la început, deşi, pentru un scop glorios, preţul a fost dat cu mai mult timp înainte decât s-ar fi aşteptat oamenii.Apostolul ne informează că Isus — „pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” etc. (Faptele 3:21) — a fost absent de pe pământ — a fost în ceruri — tot timpul care s-a scurs de la înălţarea Sa şi până la începutul vremurilor de restabilire sau al Veacului Milenar. Deoarece Scripturile astfel ne învaţă că obiectivul celei de-a doua veniri a Domnului nostru este restabilirea tuturor lucrurilor şi că la vremea venirii Sale neamurile sunt atât de departe de a fi convertite încât sunt mânioase (Apocalipsa 11:18) şi în opoziţie, trebuie să se admită fie că Biserica nu va reuşi să-şi realizeze misiunea şi că planul lui Dumnezeu va fi astfel zădărnicit, fie altfel, după cum noi pretindem şi am arătat, că de la Biserică nu s-a aşteptat convertirea lumii în veacul prezent, ci misiunea ei a fost să propovăduiască Evanghelia în toată lumea ca mărturie şi să se pregătească pe sine sub conducerea divină pentru marea ei lucrare viitoare. Dumnezeu nu Şi-a epuizat în nici un caz puterea pentru convertirea lumii. Nu, şi chiar mai mult, El nici măcar n-a încercat convertirea lumii.Aceasta poate părea pentru unii o declaraţie stranie, dar să reflecteze aceştia că dacă Dumnezeu a încercat o astfel de lucrare, evident a eşuat, deoarece, aşa cum am văzut, numai o mică fracţiune din miliardele de pe pământ au auzit vreodată şi au înţeles despre singurul nume prin care trebuie să fie mântuiţi. Noi am declarat cu tărie numai vederile şi învăţăturile unora dintre sectele de frunte — baptişti, presbiterieni şi alţii — anume, că Dumnezeu alege sau selecţionează din lume o „turmă mică”, o Biserică. Ei cred că Dumnezeu nu va face mai mult decât să aleagă această Biserică, pe când noi găsim că Scripturile învaţă un pas mai departe în planul divin — o RESTABILIRE pentru lume, care va fi realizată prin Biserica aleasă când ea va fi completă şi glorificată. „Turma mică”, învingătorii, sunt numai corpul „Seminţei”, în care sau prin care vor fi binecuvântate toate familiile pământului.Cei care pretind că Iehova încearcă de şase mii de ani să convertească lumea, nereuşind tot timpul, trebuie să găsească asemenea vederi greu de împăcat cu asigurarea Bibliei că toate scopurile lui Dumnezeu vor fi realizate şi că Cuvântul Lui nu se va întoarce la El fără rod, ci va prospera încele pentru care a fost trimis (Isaia 55:11). Faptul că lumea încă n-a fost convertită şi cunoştinţa de Domnul încă n-a umplut pământul este o dovadă că încă n-a fost trimis pentru această misiune. Aceasta ne aduce la cele două linii de gândire care de secole au despărţit pe creştini, şi anume, Alegerea şi Harul Liber. Faptul că ambele aceste doctrine, în ciuda opoziţiei lor aparente, au suport scriptural, nu va fi negat de nici unul care studiază Biblia. Acest fapt să ne ducă imediat la presupunerea că într-un fel ambele trebuie să fie adevărate; dar în nici un fel nu pot fi împăcate decât observând legea cerului, ordinea, şi „împărţind drept cuvântul adevărului” asupra acestui subiect. Această ordine, aşa cum este reprezentată în planul veacurilor, dacă este observată, ne va arăta clar că în timp ce în veacul prezent şi în veacurile trecute s-a desfăşurat o Alegere, pregătirea îndurătoare a lui Dumnezeu pentru lume în Veacul Milenar, spre a se deosebi, este numită Har Liber. Dacă se ţin minte trăsăturile distinctive ale epocilor şi dispensaţiilor schiţate într-un capitol anterior, şi dacă se examinează şi se stabileşte locul tuturor pasajelor legate de Alegere şi de Harul Liber, se va găsi că toate acelea care tratează despre Alegere se aplică la veacul prezent şi la veacurile trecute, în timp ce acelea care învaţă despre Harul Liber sunt deplin aplicabile la veacul viitor.După cum învaţă Biblia însă, Alegerea nu este constrângerea arbitrară sau fatalismul pe care de obicei îl cred şi-l învaţă apărătorii lui, ci o selecţie după potrivirea şi adaptabilitatea la scopul pe care Dumnezeu îl are în vedere, în perioada desemnată pentru acel scop.Doctrina Harului Liber, susţinută de arminianişti, este de asemenea o expunere a favorii abundente a lui Dumnezeu, mult mai măreaţă decât au învăţat vreodată cei mai serioşi apărători ai ei. Harul sau favoarea lui Dumnezeu în Cristos este întotdeauna liber, în sensul că este nemeritat; dar, de la căderea omului în păcat până în prezent, unele dintre favorurile lui Dumnezeu au fost restrânse la persoane, naţiuni şi clase speciale, în timp ce în veacul viitor toată lumea va fi invitată să se împărtăşească de favorurile oferite atunci, pe condiţiile aduse la cunoştinţa tuturor; şi oricine va vrea, va putea veni să bea gratuit din fântâna vieţii. Apocalipsa 22:17.Aruncând o privire în urmă, remarcăm selecţia sau alegerea lui Avraam şi a unora dintre urmaşii lui ca şi canale prin care trebuia să vină Sămânţa făgăduită, binecuvântătorul tuturor familiilor pământului (Galateni 3:29). Remarcăm de asemenea alegerea lui Israel dintre toate neamurile, ca fiind acela în care Dumnezeu a ilustrat tipic cum va fi realizată marea lucrare pentru lume — eliberarea lor din Egipt, Canaanul lor, legămintele lor, legile lor, jertfele lor pentru păcate, pentru ştergerea vinei şi pentru stropirea poporului, iar preoţimea lor pentru împlinirea tuturor acestora fiind o miniatură şi o reprezentare tipică a preoţimii şi a sacrificiilor adevărate pentru purificarea omenirii. Dumnezeu vorbind poporului a spus: „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2). Numai acest popor a fost recunoscut până când a venit Cristos; da, şi după aceea, pentru că misiunea Lui a fost limitată la ei şi n-a permis ucenicilor Săi să meargă la alţii — spunând când i-a trimis: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor”. De ce aşa Doamne? Pentru că, explică El, „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5, 6; 15:24). Tot timpul Şi l-a devotat lor, până la moarte, şi acolo a făcut prima Sa lucrare pentru omenire, prima manifestare a harului Său liber şi abundent în toate, care la „timpul potrivit” va fi cu adevărat o binecuvântare pentru toţi.Acest dar, cel mai măreţ al lui Dumnezeu, n-a fost limitat la o naţiune sau clasă. N-a fost numai pentru Israel, ci pentru toată lumea, deoarece Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi. Evrei 2:9.Şi acum, în Veacul Evanghelic, de asemenea este în vigoare un anumit fel de alegere. Unele părţi ale lumii sunt mai favorizate cu Evanghelia (care este liberă pentru toţi care o aud) decât altele. Aruncaţi o privire pe harta lumii şi vedeţi cât de mică este porţiunea luminată sau binecuvântată într-un grad apreciabil de Evanghelia lui Cristos. Comparaţi-vă pe voi înşivă, cu privilegiile şi cunoştinţa pe care o aveţi, cu milioanele din întunericul păgân de astăzi, care n-au auzit niciodată chemarea şi care, prin urmare, n-au fost chemaţi. Când compania chemată (să devină fii ai lui Dumnezeu, moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru, care şi-au asigurat chemarea şi alegerea) va fi completă, atunci planul lui Dumnezeu pentru mântuirea lumii va fi doar la început.Numai când va fi aleasă, dezvoltată şi înălţată la putere, Sămânţa va zdrobi capul şarpelui. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre” (Romani 16:20; Geneza 3:15). Veacul Evanghelic pregăteşte pe fecioara curată, Biserica credincioasă, pentru Mirele care vine. Iar la sfârşitul veacului, când ea este „pregătită” (Apocalipsa 19:7), Mirele vine şi cele care sunt gata intră cu El la nuntă — al doilea Adam şi a doua Evă devin una, şi atunci începe lucrarea glorioasă de restabilire. În următoarea dispensaţie, cerurile noi şi pământul nou, Biserica nu va mai fi fecioara logodită, ci Mireasă; şi atunci „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!” Apocalipsa 22:17.Veacul Evanghelic, departe de a încheia misiunea Bisericii, este numai o pregătire necesară pentru marea lucrare viitoare. Pentru această binecuvântare viitoare promisă, toată creaţia suspină şi suferă împreună durerile naşterii până acum, aşteptând descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8:22, 19). Şi este un fapt binecuvântat că Harul Liber este prevăzut în planul Tatălui nostru în cea mai deplină măsură, ca posibilitatea binecuvântată a  veacului viitor nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei morţi.Unii, care pot vedea ceva din binecuvântările care-şi au timpul la a doua venire şi care apreciază într-o măsură faptul că Domnul vine să acorde marea binecuvântare cumpărată prin moartea Sa, nu reuşesc să vadă această din urmă problemă, anume, că aceia din morminte sunt tot atât de implicaţi în acea domnie glorioasă a lui Mesia ca şi aceia care la timpul respectiv nu vor fi complet în robia stricăciunii — moartea. Dar, după cum este de sigur că Isus a murit pentru toţi, tot atât de sigur este că toţi trebuie să aibă binecuvântările şi posibilităţile pe care El le-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Deci, noi trebuie să aşteptăm în Veacul Milenar binecuvântări peste toţi cei din morminte, ca şi peste cei care nu sunt în morminte; şi în legătură cu aceasta vom găsi dovezi din belşug, uitându-ne mai departe în mărturia Domnului asupra acestui subiect. Datorită planului lui Dumnezeu de eliberare a lor, cei din morminte sunt numiţi „prizonieri ai speranţei”.Se estimează că de la crearea lui Adam, în cei şase mii de ani, au trăit pe pământ aproximativ o sută patruzeci şi trei miliarde de fiinţe umane. Chiar cea mai largă estimare care s-ar putea face raţional ar fi că dintre aceştia mai puţin de un miliard au fost sfinţi ai lui Dumnezeu. Această estimare largă ar lăsa imensa masă de o sută patruzeci şi două de miliarde (142.000.000.000) care au mers în moarte, fără credinţă şi fără speranţă însingurul nume dat sub ceruri sau printre oameni în care trebuie să fim mântuiţi. Într-adevăr, vasta majoritate a acestora niciodată n-au ştiut sau n-au auzit despre Isus şi nu puteau crede în Cel despre care nu auziseră.Ce s-a întâmplat, întrebăm noi, cu această mulţime vastă, despre care cifrele dau o idee cu totul necorespunzătoare? Care este şi care va fi starea lor? N-a făcut Dumnezeu nici o pregătire pentru aceştia, a căror stare şi împrejurări trebuie să le fi prevăzut? Sau a făcut El de la întemeierea lumii o pregătire nefericită şi fără milă, pentru chinul lor veşnic, fără speranţă, după cum pretind mulţi dintre copiii Lui? Ori are El totuşi în păstrare pentru ei, în înălţimile şi adâncimile, în lungimile şi lăţimile planului Său, o posibilitate ca toţi să vină la cunoştinţa acelui singur nume, şi, devenind ascultători de condiţii, să se bucure de viaţă veşnică?La aceste întrebări, pe care şi le pune fiecare creştin cugetător şi la care doreşte mult să vadă că i se răspunde realist şi în armonie cu caracterul lui Iehova, vin o mulţime de răspunsuri.Ateismul răspunde: Ei sunt morţi veşnic; nu există nici o viaţă de apoi; nu vor mai trăi niciodată.Calvinismul răspunde: N-au fost aleşi să fie mântuiţi. Dumnezeu i-a preorânduit şi i-a predestinat pentru a fi pierduţi — pentru a merge în iad — şi acum sunt acolo, zvârcolindu-se în agonie, unde vor rămâne veşnic, fără speranţă.Arminianismul răspunde: Credem că Dumnezeu scuză pe mulţi dintre ei pe seama ignoranţei. Cei care au făcut cum au ştiut mai bine pot fi siguri că vor face parte din „Biserica celor întâi-născuţi”, chiar dacă n-au auzit niciodată despre Isus.Cu această din urmă părere sunt de acord majoritatea creştinilor din toate denominaţiile (în ciuda crezurilor contrare ale unora), dintr-un sentiment că orice altă vedere ar fi de neîmpăcat cu dreptatea lui Dumnezeu. Dar sprijină oare Scripturile această din urmă vedere? Învaţă ele că ignoranţa este o bază de mântuire? Nu; singura bază de mântuire menţionată în Scripturi este credinţa în Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru. „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă” (Efeseni 2:8). Îndreptăţirea prin credinţă este principiul fundamental al întregului sistem al creştinismului. Când apostolii au fost întrebaţi, ce trebuie să fac să fiu mântuit? ei au răspuns, crede în Domnul Isus Cristos. „Nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele 4:12) şi „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit”. Romani 10:13.Dar Pavel argumentează că un om trebuie să audă Evanghelia înainte de a putea crede, spunând: „Dar cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit?” Romani 10:14.Unii pretind că Pavel, când spune că „neamurile, care n-au lege . . . îşi sunt singuri lege”, învaţă că ignoranţa va mântui pe oameni (Romani 2:14). Ei deduc din aceasta că legea pe care le-o dă conştiinţa lor este suficientă să-i îndreptăţească. Dar asemenea persoane îl înţeleg greşit pe Pavel. El argumentează că întreaga lume este vinovată în faţa lui Dumnezeu (Romani 3:19); că neamurile, care n-au avut legea scrisă, au fostcondamnate, nu îndreptăţite, de lumina conştiinţei, care, fie că i-a scuzat, fie că i-a acuzat, a dovedit că le lipsea perfecţiunea şi erau nevrednici de viaţă, întocmai cum evreii, care aveau legea scrisă, au fost condamnaţi de ea; „căci prin lege vine cunoştinţa păcatului” (Romani 3:20). Legea dată evreului i-a descoperit slăbiciunea şi a fost intenţionată să-i arate că era incapabil să se îndreptăţească pe sine înaintea lui Dumnezeu; pentru că „nimeni nu va fi îndreptăţit înaintea Lui [Dumnezeu] prin faptele legii”. Pe evrei i-a condamnat legea scrisă, iar neamurile au avut destulă lumină a conştiinţei care să-i condamne; şi astfel orice gură este oprită de la a pretinde dreptul la viaţă şi toată lumea stă vinovată în faţa lui Dumnezeu.Amintindu-ne declaraţia lui Iacov (2:10), că oricine va ţine toată legea dar va încălca un singur punct este vinovat şi nu poate pretinde nici o binecuvântare promisă prin Legământul Legii, ne dăm seama că într-adevăr „Nu este nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10). Şi astfel Scripturile închid toate uşile speranţei în afară de una, arătând că nici unul dintre condamnaţi nu este în stare să-şi asigure viaţa veşnică prin fapte meritorii şi că este la fel de inutil să se invoce ignoranţa ca bază a mântuirii. Ignoranţa nu poate îndreptăţi pe nimeni la răsplata credinţei şi supunerii.Mulţi creştini care nu sunt dispuşi să creadă că atât de multe milioane de prunci şi păgâni ignoranţi vor fi pierduţi pe vecie (care, aşa cum au fost ei învăţaţi, înseamnă să fie trimişi într-un loc de chin veşnic şi fără speranţă) insistă, neţinând seama de aceste declaraţii biblice, că Dumnezeu nu va condamna pe ignoranţi. Admirăm largheţea inimii lor şi aprecierea bunătăţii lui Dumnezeu, dar îi îndemnăm să nu fie prea grăbiţi în înlăturarea sau ignorarea declaraţiilor Bibliei. Dumnezeu are pentru toţi o binecuvântare, pe o cale mai bună decât prin ignoranţă.Dar acţionează ei în acord cu credinţa declarată? Nu; deşi pretind a crede că ignoranţii vor fi mântuiţi pe seama ignoranţei, ei continuă să trimită misionari la păgâni, cu preţul a mii de vieţi valoroase şi a unor sume enorme de bani. Dacă toţi, sau chiar numai jumătate din ei, ar fi mântuiţi prin ignoranţă, atunci realmente li se face un rău trimiţându-li-se misionari să-i înveţe despre Cristos, deoarece numai cam unul dintr-o mie crede când merg misionarii la ei. Dacă această idee ar fi corectă, ar fi mult mai bine să-i lase să rămână în ignoranţă, pentru că atunci o proporţie mai mare ar fi mântuiţi. Continuând aceeaşi linie de argumente, n-am putea noi oare cugeta că dacă Dumnezeu ar fi lăsat pe toţi oamenii în ignoranţă, ei ar fi fost cu toţiimântuiţi? Dacă ar fi aşa, venirea şi moartea lui Isus au fost inutile, propovăduirea şi suferinţele apostolilor şi sfinţilor au fost zadarnice, iar aşa-numita Evanghelie în loc să fie veste bună este o veste foarte rea. Trimiterea misionarilor la păgâni de către aceia care cred punctul de vedere calvinist sau fatalist despre alegere, că destinul veşnic al fiecărui individ a fost inalterabil fixat înainte de a fi existat, este şi mai absurdă şi iraţională.Dar Biblia, care este plină de spirit misionar, nu învaţă că sunt câteva căi de mântuire — o cale prin credinţă, alta prin fapte şi alta prin ignoranţă. Nici nu învaţă doctrina dezonorantă de Dumnezeu, a fatalismului. În timp ce arată că orice altă uşă a speranţei este închisă pentru neamul omenesc, ea deschide larg această singură uşă şi vesteşte că oricine vrea poate intra în viaţă; şi arată că toţi cei care nu văd sau nu apreciază acum privilegiul binecuvântat al intrării, la timpul cuvenit vor fi aduşi la cunoştinţă şi apreciere deplină. Singura cale prin care cineva din omenirea condamnată poate veni la Dumnezeu, şi toţi pot veni, este nu prin fapte meritorii, nici prin ignoranţă, ci prin credinţă în sângele scump al lui Cristos, care ridică păcatul lumii (1 Petru 1:19; Ioan 1:29). Aceasta este Evanghelia, vestea bună de mare bucurie, „care va fi pentru TOT POPORUL”.Să presupunem că acum privim la aceste lucruri întocmai cum ne spune Dumnezeu şi să lăsăm pentru El clarificarea caracterului Său. Să întrebăm ce s-a întâmplat cu cei o sută patruzeci şi două miliarde de oameni?Orice s-ar fi întâmplat cu ei, putem fi siguri că ei nu sunt acum într-o stare de suferinţă, deoarece Scripturile învaţă nu numai că Bisericii nu i se dă răsplată deplină şi completă până vine Cristos, când El va răsplăti pe fiecare (Matei 16:27), dar şi că atunci cei nedrepţi îşi vor primi pedeapsa. Oricare ar fi starea lor prezentă, ea nu poate fi deplina lor răsplată, deoarece Petru spune: „Domnul ştie să . . . păstreze pe cei nedrepţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii” (2 Petru 2:9); şi aşa va face.Dar gândul că atât de mulţi dintre semenii noştri ar fi cândva pierduţi din lipsa cunoştinţei necesare mântuirii, ar fi cu adevărat trist pentru toţi cei care au o scânteie de iubire sau milă. Apoi, de asemenea, sunt numeroase scripturi care par a fi imposibil de armonizat cu acest gând. Să vedem: Considerând trecutul şi prezentul ca singurele posibilităţi, lăsând la o parte orice speranţă de restabilire în veacul viitor, cum să înţelegem declaraţiile: „Dumnezeu este dragoste” şi „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară” (1 Ioan 4:8, Ioan 3:16). N-ar părea oare că dacă aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea putea să fi făcut pregătiri nu numai ca acei credincioşi să fie mântuiţi, dar şi ca toţi să poată auzi pentru a crede?Iar când citim, „Adevărata Lumină era aceea care, venind în lume, luminează pe orice om” (Ioan 1:9), observaţia noastră zice: Nu este aşa; n-a luminat pe orice om; nu putem vedea că Domnul nostru a luminat pe aşa de mulţi din miliardele de pe pământ. Chiar şi în această zi comparativ luminată, milioane de păgâni nu dau nici o dovadă de aşa o iluminare, după cum n-au dat dovadă nici sodomiţii şi nici mulţi alţii din veacurile trecute.Citim că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea „pentru toţi” (Evrei 2:9). Dar, dacă a gustat moartea pentru cei o sută patruzeci şi trei de miliarde şi din vreo cauză jertfa aceasta devine folositoare numai pentru un miliard, n-a fost răscumpărarea comparativ un eşec? Şi în cazul acesta nu este declaraţia apostolului prea largă? Iarăşi când citim, „Iată, vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru TOT POPORUL” (Luca 2:10), şi uitându-ne în jurul nostru vedem că vestea bună a fost numai pentru o „turmă mică”, nu pentru tot poporul, am fi obligaţi să ne întrebăm dacă îngerii n-au exagerat bunătatea şi generozitatea mesajului lor şi n-au supraapreciat importanţa lucrării care va fi realizată de Mesia pe care ei Îl vesteau.O altă declaraţie este: „Căci este un singur Dumnezeu şi un singur Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Hristos Isus, care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2:5, 6). Răscumpărare pentru toţi? Atunci de ce să nu aibă toţi cei implicaţi un beneficiu din moartea lui Cristos? De ce să nu vină toţi la cunoştinţa adevărului ca să poată crede? Ce ascunse, ce discordante par aceste declaraţii, dacă n-avem o cheie; dar când găsim cheia planului lui Dumnezeu, toate aceste texte declară într-un glas: „Dumnezeu este dragoste”. Această cheie se găseşte în ultima parte a textului citat la urmă — „care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, să fie măturisit LA TIMPUL CUVENIT” (Noul Testament grec-englez, A. Marshall — n. e.). Dumnezeu are un timp cuvenit pentru orice. El putea să le fi dat această mărturie în timpul vieţii lor trecute, dar fiindcă n-a făcut-o, aceasta dovedeşte că timpul lor cuvenit trebuie să fie în viitor. Pentru cei care vor fi din Biserică, mireasa lui Cristos, şi vor avea parte de onorurile împărăţiei, „timpul cuvenit” al lor ca să audă este prezentul; şi oricine are acum urechi de auzit să audă şi să dea atenţie şi va fi binecuvântat în consecinţă. Deşi Isus a plătit răscumpărarea noastră înainte ca noi să ne naştem, pentru noi n-a fost „timpul cuvenit” să auzim despre ea mulţi ani după aceea, şi numai aprecierea ei ne-a adus responsabilitate, şi aceasta numai în măsura capacităţii şi aprecierii noastre. Acelaşi principiu se aplică la toţi: La timpul cuvenit al lui Dumnezeu ea va fi mărturisită tuturor şi toţi vor avea atunci posibilitatea să creadă şi să fie binecuvântaţi prin ea.Opinia predominantă este că moartea sfârşeşte toată încercarea; dar nu este nici o scriptură care învaţă aşa; şi toate cele de mai sus şi multe alte scripturi încă ar fi fără sens, sau mai rău, dacă moartea sfârşeşte orice speranţă pentru masele ignorante ale omenirii. Singura scriptură citată pentru a dovedi această vedere nutrită în general este: „Ori încotro ar cădea copacul . . . acolo rămâne” (Eclesiastul 11:3). Dacă aceasta are vreo legătură cu viitorul omului, ea arată că oricare ar fi starea lui când intră în mormânt, nici o schimbare n-are loc până când este ridicat afară din el. Şi aceasta este învăţătura uniformă a tuturor scripturilor legate de acest subiect, aşa cum se va arăta în capitolele următoare. Deoarece Dumnezeu nu-Şi propune să mântuiască pe oameni pe seama ignoranţei, ci „doreşte ca toţi oamenii să . . . vină la cunoştinţă de adevăr” (1 Timotei 2:4), şi deoarece masele omenirii au murit în ignoranţă, iar „în Locuinţa Morţilor . . . nu este nici lucrare, nici plan, nici cunoştinţă, nici înţelepciune” (Eclesiastul 9:10), de aceea Dumnezeu a pregătit trezirea morţilor pentru a le da cunoştinţă, credinţă şi mântuire. Deci planul Lui este ca: „După cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii, dar fiecare la rândul lui” — Biserica Evanghelică, Mireasa, corpul lui Cristos, întâi; după aceea, în timpul Veacului Milenar, toţi cei care vor deveni ai Lui în timpul acelei mii de ani de prezenţă (tradus greşit venire) a Sa, timpul cuvenit al Domnului pentru ca toţi să-L cunoască, de la cel mai mic până la cel mai mare. 1 Corinteni 15:22.După cum moartea a venit prin primul Adam, tot aşa viaţa vine prin Cristos, al doilea Adam. Tot ce a pierdut omenirea fiind în primul Adam, va fi redat celor care cred în al doilea Adam. Când vor fi treziţi, având avantajul experienţei cu răul, care lui Adam i-a lipsit, cei care cu recunoştinţă vor accepta răscumpărarea ca dar al lui Dumnezeu vor putea continua să trăiască veşnic, pe condiţia originară de ascultare. Sub domnia dreaptă a Prinţului Păcii se va cere ascultare perfectă şi se va da capacitate perfectă de ascultare. Iată mântuirea oferită lumii.Să analizăm acum un alt text, care, cu excepţia universaliştilor, este în general ignorat; pentru că, deşi nu suntem universalişti, pretindem dreptul de a folosi, a crede şi a ne bucura de fiecare mărturie a Cuvântului lui Dumnezeu. El spune: „Nădăjduim în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorultuturor oamenilor şi mai ales al celor credincioşi” (1 Timotei 4:10). Dumnezeu va mântui pe toţi oamenii, dar nu va mântui în special („în chip desăvârşit”) pe nimeni, decât pe cei care vin la El prin Cristos. Mântuirea arbitrară dată de Dumnezeu tuturor oamenilor nu este aşa încât să vină în conflict cu libertatea lor de voinţă sau cu libertatea lor de alegere, să le dea viaţă împotriva voinţei lor: „Ţi-am pus înainte viaţa şi moartea . . . Alegedeci viaţa ca să trăieşti”Simeon a pus în contrast aceste două mântuiri, spunând: „Ochii mei au văzut mântuirea Ta . . . lumina care să descopere neamurile şi slava poporului Tău Israel” [israeliţilor adevăraţi]. Aceasta este în armonie cu declaraţia apostolului că Isus Cristos, Mijlocitorul, S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi, fapt care va fi mărturisit tuturor LA TIMPUL CUVENIT. Aceasta este ceea ce va ajunge la toţi oamenii, indiferent de credinţă sau voinţă din partea lor. Această veste bunăa unui Mântuitor va fi pentru tot poporul (Luca 2:10, 11), dar mântuirea deosebită din păcat şi moarte va veni numai pentru poporul Lui (Matei 1:21) — cei care cred în El — deoarece citim că mânia lui Dumnezeu continuă să rămână peste cel necredincios. Ioan 3:36.Vedem, prin urmare, că mântuirea generală care va veni pentru fiecare persoană constă în lumina de la adevărata lumină şi în posibilitatea de a alege viaţa; şi deoarece marea majoritate a omenirii sunt în mormânt, va fi necesar să fie aduşi afară pentru a li se mărturisi vestea bună a unui Mântuitor; vedem de asemenea că mântuirea deosebită de care se bucură acum în speranţă credincioşii (Romani 8:24) şi a cărei realitate de asemenea va fi descoperită în Veacul Milenar celor care vor crede „în ziua aceea”, este o deplină eliberare din robia păcatului şi din stricăciunea morţii, la libertatea glorioasă a copiilor lui Dumnezeu. Dar ajungerea la toate aceste binecuvântări va depinde de acordul din inimă cu legile Împărăţiei lui Cristos — rapiditatea ajungerii la perfecţiune indicând gradul de iubire pentru Rege şi pentru legea Lui de iubire. Dacă vreunii, luminaţi de Adevăr, aduşi la o cunoştinţă a iubirii lui Dumnezeu şi restabiliţi (fie real, fie socotit) la perfecţiune umană, devin „fricoşi”, şi „dau înapoi” (Evrei 10:38, 39), ei împreună cu cei necredincioşi (Apocalipsa 21:8) vor fi nimiciţi dintre oameni (Faptele 3:23). Aceasta este moartea a doua.Vedem astfel că toate textele până acum dificile sunt explicate prin declaraţia „să fie măturisit la timpul cuvenit”. La timpul cuvenit acea lumină adevărată va  lumina pe fiecare om care a venit în lume. La timpul cuvenit ea va fi „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Aceste scripturi nu se pot folosi în nici un alt mod fără a le denatura. Pavel duce cu expresivitate la bun sfârşit această linie de argumentare în Romani 5:18, 19. El argumentează că, după cum din cauza călcării de lege a lui Adam toţi oamenii au fost condamnaţi la moarte, tot aşa, dreptatea lui Cristos şi ascultarea chiar până la moarte au devenit o bază de îndreptăţire; şi că, după cum toţi au pierdut viaţa în primul Adam, tot aşa, neţinând seama de lipsurile personale, toţi pot primi viaţă acceptând pe al doilea Adam.Petru ne spune că despre această restabilire s-a vorbit prin gura tuturor sfinţilor profeţi (Faptele 3:19-21). Toţi învaţă despre ea. Ezechiel spune despre valea oaselor uscate: „Oasele acestea sunt întreaga casă a lui Israel”. Şi Dumnezeu îi spune lui Israel: „«Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şi vă voi aduce în ţara lui Israel. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când . . . voi pune Duhul Meu în voi . . . şi vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră şi veţi şti că Eu, DOMNUL, am vorbit şi am şi făcut», zice DOMNUL!” Ezechiel 37:11-14.Cu aceasta sunt în acord cuvintele lui Pavel (Romani 11:25, 26): „Orbire în parte s-a întâmplat lui Israel, până va intra plinătatea neamurilor [compania aleasă, mireasa lui Cristos]. Şi atunci tot Israelul va fi mântuit” (Noul Testament grec-englez, A. Marshall — n. e.), sau adus înapoi din starea lor de respingere, pentru că „Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut mai dinainte” (versetul 2). Ei au fost respinşi din favoarea Lui în timp ce se alegea mireasa lui Cristos, dar vor fi restabiliţi când acea lucrare va fi realizată (versetele 28-33). Profeţiile sunt pline de declaraţii despre felul în care Dumnezeu îi va sădi iarăşi şi nu vor mai fi smulşi. „Aşa vorbeşte DOMNUL, Dumnezeul lui Israel: . . . «Îi voi privi cu un ochi binevoitor şi-i voi aduce înapoi în ţara aceasta: Îi voi aşeza şi nu-i voi mai nimici, îi voi sădi şi nu-i voi mai smulge. Le voi da o inimă ca să înţeleagă că Eu sunt Domnul. Ei vor fi poporul Meu, iar Eu voi fi Dumnezeul lor, căci se vor întoarce la Mine cu toată inima lor»” (Ieremia 24:5-7; 31:28; 32:40-42; 33:6-16). Acestea nu se pot referi numai la restabilirile din fostele robii în Babilon, Siria etc., pentru că de atunci au mai fost smulşi.Mai departe, zice Domnul: „În zilele acelea nu se va mai zice: «Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii», ci fiecare [care va muri] va muri pentru nelegiuirea lui” (Ieremia 31:29, 30). Nu acesta este cazul acum. Nu pentru păcatul lui moare acum fiecare, ci pentru păcatul lui Adam — „toţi mor în Adam”. El a mâncat agurida păcatului şi părinţii noştri au continuat s-o mănânce, atrăgând în continuare boala şi suferinţa asupra copiilor lor, grăbind astfel pedeapsa, moartea. Ziua în care „fiecare [care va muri] va muri” numai „pentru nelegiuirea lui”, este ziua Milenară sau a Restabilirii.Deşi multe din profeţiile şi făgăduinţele de binecuvântare viitoare par să se aplice numai la Israel, nu trebuie să se uite că ei au fost un popor tipic, şi deci făgăduinţele făcute lor, deşi uneori au o aplicare specială la ei, în general au şi o aplicare mai largă, la toată omenirea, pentru care această naţiune a fost un tip. În timp ce Israel ca naţiune a fost tipic pentru lumea întreagă, preoţimea lui a fost tipică pentru „turma mică” aleasă, capul şi corpul lui Cristos, „Preoţimea Împărătească”; iar jertfele, curăţirile şi ispăşirile făcute pentru Israel au fost tipuri pentru „jertfele mai bune”, curăţirile mai depline şi ispăşirea adevărată „pentru păcatele întregii lumi”, din care ei sunt o parte.Şi nu numai atât, dar Dumnezeu menţionează pe nume şi alte neamuri, promiţându-le restabilirea. Ca o ilustraţie remarcabilă menţionăm pe sodomiţi. Desigur, dacă vom găsi că restabilirea sodomiţilor este clar arătată, ne putem simţi satisfăcuţi de adevărul acestei glorioase doctrine a Restabilirii pentru toată omenirea, despre care s-a vorbit prin gura tuturor sfinţilor profeţi. Şi de ce să nu aibă şi sodomiţii o posibilitate de a ajunge la perfecţiune şi viaţă veşnică, precum are Israel sau oricare dintre noi? Este adevărat, ei n-au fost neprihăniţi, dar nici Israel n-a fost şi nici noi care auzim acum Evanghelia n-am fost. „Nu este nici un om drept, nici unul măcar”, fără dreptatea atribuită a lui Cristos, care a murit pentru toţi. Propriile cuvinte ale Domnului nostru ne spun că deşi Dumnezeu a făcut să plouă foc din cer şi i-a nimicit pe toţi din cauza răutăţii lor, totuşi sodomiţii n-au fost atât de mari păcătoşi în ochii Lui, cum au fost evreii care au avut mai multă cunoştinţă (Geneza 19:24; Luca 17:29). El le-a spus evreilor din Capernaum: „Dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi”. Matei 11:23.Astfel Domnul nostru învaţă că sodomiţii n-au avut o posibilitate deplină; şi El le garantează o astfel de posibilitate când adaugă (versetul 24): „De aceea, vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei decât pentru tine”. Caracterul zilei de judecată şi lucrarea ei vor fi arătate în paginile următoare. Aici atragem doar atenţia asupra faptului că va fi un timp suportabil pentru Capernaum şi încă mai suportabil pentru Sodoma, deoarece, deşi nici una nu avusese încă nici deplină cunoştinţă, nici toate binecuvântările intenţionate să vină prin „sămânţă”, totuşi Capernaumul a păcătuit împotriva luminii mai mari.Şi dacă israeliţii şi Capernaumul vor fi avuţi în vedere şi vor fi binecuvântaţi sub „Noul Legământ”, pecetluit cu sângele lui Isus, de ce să nu fie şi sodomiţii binecuvântaţi printre „toate familiile pământului”? Cu siguranţă că vor fi. Şi să nu se uite că deoarece Dumnezeu „a plouat foc . . . din cer şii-a distrus pe toţi” cu multe secole înaintea zilelor lui Isus, când se vorbeşte despre restabilirea lor, aceasta implică trezirea lor, venirea lor din mormânt.Să examinăm acum profeţia din Ezechiel 16:48-63. S-o citim cu grijă. Aici Dumnezeu vorbeşte despre Israel şi îl compară cu vecina lui, Samaria, şi de asemenea cu sodomiţii despre care spune: „Le-am nimicit când am văzut că este potrivit” (Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.). Nici Isus şi nici profeţii nu oferă vreo explicaţie a inegalităţii aparente a procedurii lui Dumnezeu, nimicind Sodoma şi permiţând altora mai vinovate decât Sodoma să treacă nepedepsite. Toate acestea se vor clarifica atunci când, „la timpul cuvenit”, marile Lui scopuri se vor manifesta. Profetul declară simplu că Dumnezeu a văzut „că este potrivit” să facă aşa, iar Isus adaugă că va fi mai suportabil pentru ele în ziua judecăţii, decât pentru altele mai vinovate. Dar, presupunând că moartea sfârşeşte toată încercarea şi că după aceea nimeni nu mai poate avea posibilitatea să vină la cunoştinţa adevărului şi să i se supună, putem foarte bine întreba: De ce a văzut Dumnezeu că este potrivit să nimicească aceste popoare, fără să le dea o şansă de mântuire prin cunoaşterea singurului nume prin care pot fi mântuite? Răspunsul este: Fiindcă n-a fost încă timpul lor cuvenit. La „timpul cuvenit” vor fi treziţi din moarte şi aduşi la o cunoştinţă a adevărului şi astfel vor fi binecuvântaţi împreună cu toate familiile pământului, prin „Sămânţa” făgăduită. Atunci ei vor fi în încercare de viaţă veşnică.Cu această gândire, şi nu cu altele, putem înţelege purtarea Dumnezeului iubirii faţă de acei amaleciţi şi faţă de alte neamuri, pe care nu numai că i-a permis lui Israel, dar i-a şi poruncit să le nimicească, spunând: „Du-te acum, loveşte pe Amalec şi distruge în întregime tot ce-i al lui; să nu-i cruţi şi să omori bărbaţii şi femeile, copiii şi pruncii, boii şi oile, cămilele şi măgarii” (1 Samuel 15:3). Această nimicire a vieţii, aparent fără milă, pare de neîmpăcat cu caracterul de iubire atribuit lui Dumnezeu şi cu învăţătura lui Isus, „iubiţi pe vrăjmaşii voştri” etc., până când ajungem să recunoaştem ordinea sistematică a planului lui Dumnezeu, „timpul cuvenit” pentru realizarea fiecărei trăsături a lui şi faptul că fiecare membru al rasei umane are un loc în el.Acum putem vedea că acei amaleciţi, sodomiţi şi alţii au fost prezentaţi ca exemple ale indignării drepte a lui Dumnezeu şi a hotărârii Lui ca în final să nimicească completamente pe răufăcători: exemple care vor servi nu numai pentru alţii, ci şi pentru ei înşişi, când va veni ziua lor de judecată sau de încercare. Popoarele acelea puteau, precum au murit în felul acela, să moară de boală şi ciumă. Puţin a contat pentru ele, deoarece învăţau numai să cunoască răul, pentru ca atunci când vor fi în încercare, la timpul cuvenit, să poată învăţa dreptatea şi să fie în stare să facă o deosebire şi să aleagă binele ca să aibă viaţă.Dar să examinăm mai departe profeţia. După ce compară pe Israel cu Sodoma şi Samaria şi-l declară pe Israel cel mai condamnabil (Ezechiel 16:48-54), Domnul spune: „Voi aduce înapoi pe captivii lor, pe captivii Sodomei şi ai fiicelor ei, pe captivii Samariei şi ai fiicelor ei, şi pe captivii tăi în mijlocul lor”. Captivii la care se referă nu pot fi alţii decât captivii lor în moarte, deoarece cei menţionaţi erau atunci morţi. În moarte toţi sunt captivi; şi Cristos vine să deschidă uşile mormântului şi să pună pe captivi în libertate (Isaia 61:1; Zaharia 9:11). În versetul 55 aceasta este numită „întoarcerea la starea lor de mai înainte” — o restabilire.Unii, destul de dispuşi să accepte mila lui Dumnezeu prin Cristos în iertarea propriilor lor păcate şi slăbiciuni sub mai mare lumină şi cunoştinţă, nu pot concepe că aceeaşi favoare se aplică şi la alţii sub Noul Legământ, deşi par să admită declaraţia apostolului că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare. Unii dintre aceştia sugerează că în această profeţie Domnul trebuie să fi vorbit ironic evreilor, dând de înţeles că ar fi tot atât de dispus să-i aducă înapoi şi pe sodomiţi ca şi pe ei, dar nu avea nici o intenţie de a restabili pe nici unii. Dar să vedem cum sunt versetele următoare în acord cu această idee. Domnul spune: „«Dar Îmi voi aduce aminte de legământul Meu făcut cu tine în timpul tinereţii tale şi voi face cu tine un legământ veşnic. Atunci îţi vei aduce aminte de căile tale şi te vei ruşina, când vei primi la tine pe surorile tale . . . Şi Eu voi stabili legământul Meu cu tine şi vei şti că Eu sunt DOMNUL, ca să-ţi aduci aminte de trecut şi să te ruşinezi şi să nu mai deschizi gura de ruşine, când îţi voi ierta tot ce ai făcut», ZICE STĂPÂNUL DOMNUL”. Când o făgăduinţă este semnată astfel de Marele Iehova, toţi cei care şi-au imprimat pe sigiliul lor că Dumnezeu este adevărat, se pot bucura cu încredere în siguranţa ei, în special cei care îşi dau seama că aceste binecuvântări ale Noului Legământ au fost confirmate de Dumnezeu în Cristos, al cărui sânge preţios va pecetlui legământul.La aceasta Pavel îşi adaugă mărturia, zicând: „Şi în felul acesta tot Israelul [vii şi morţi] va fi mântuit [vindecat de orbire], după cum este scris: «Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi legământul Meu pentru ei, când le voi şterge păcatele». . . Ei sunt iubiţi din cauza părinţilor lor. Căci darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără schimbare”. Romani 11:26-29.Nu trebuie să ne mirăm că evreii, sodomiţii, samaritenii şi toată omenirea va fi ruşinată şi încurcată când Dumnezeu, „la timpul cuvenit” al Său, va arăta bogăţiile favorii Sale. Da, mulţi dintre aceia care sunt acum copii ai lui Dumnezeu se vor simţi încurcaţi şi vor fi uimiţi când vor vedea cumDumnezeu a iubit atât de mult LUMEA şi cu cât mai presus au fost gândurile şi planurile Lui decât ale lor.Creştinii în general cred că toate binecuvântările lui Dumnezeu sunt numai pentru Biserica aleasă, dar acum noi începem să vedem că planul lui Dumnezeu este mai larg decât presupuseserăm, şi că, deşi a dat Bisericii „făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”, El a făcut pregătiri generoase şi pentru  lume, pe care aşa a iubit-o încât a răscumpărat-o. Evreii au făcut o greşeală foarte asemănătoare presupunând că toate făgăduinţele lui Dumnezeu erau către ei şi numai pentru ei, dar când a venit „timpul cuvenit” şi au fost favorizate neamurile, rămăşiţa din Israel, ale căror inimi erau destul de largi pentru a se bucura de această dovadă mai largă a harului lui Dumnezeu, s-au împărtăşit de această favoare crescută, în timp ce restul au fost orbiţi de prejudecată şi tradiţie omenească. Cei din Biserică, văzând lumina zorilor Veacului Milenar cu avantajele ei îndurătoare pentru toată lumea, să fie atenţi ca nu cumva să se găsească în opoziţie cu lumina care avansează şi astfel pentru un timp să fie orbiţi în privinţa gloriei şi binecuvântărilor ei.Cât de diferit este acest plan glorios al lui Dumnezeu, de alegere acum a unor puţini pentru binecuvântarea mai târziu a celor mulţi, faţă de deformările acestor adevăruri, aşa cum sunt reprezentate prin cele două vederi care se opun — calvinismul şi arminianismul. Cea dintâi nu numai că neagă doctrina biblică a Harului Liber, dar şi deformează mizerabil doctrina glorioasă a Alegerii; cea de-a doua neagă doctrina Alegerii şi nu reuşeşte să înţeleagă binecuvântata plinătate a Harului Liber al lui Dumnezeu.Calvinismul spune: Dumnezeu este atotînţelept; El a ştiut sfârşitul de la început; şi cum toate scopurile Lui vor fi împlinite, El niciodată n-ar fi putut intenţiona să mântuiască decât puţini, Biserica. Pe aceştia i-a ales şi i-a predestinat să fie veşnic mântuiţi; toţi ceilalţi au fost la fel predestinaţi şi aleşi să meargă în chin veşnic; pentru că aşa zice „DOMNUL, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie”. (Cornilescu)Această vedere îşi are părţile ei bune. Ea recunoaşte atotştiinţa lui Dumnezeu. Acesta ar fi idealul nostru despre un Dumnezeu mare, dacă n-ar lipsi cele două calităţi esenţiale ale măririi, anume, iubirea şi dreptatea, nici una din ele nefiind exemplificată în aducerea pe lume a o sută patruzeci şi două miliarde de creaturi sortite torturii veşnice înainte de a  se fi născut şi luate în derâdere cu declaraţiile Sale de iubire. Deoarece Dumnezeu este iubire şi temelia tronului Său este dreptatea, caracterul Lui nu poate fi aşa.Arminianismul spune: Da, Dumnezeu este iubire; şi în aducerea omenirii în lume n-a vrut să-i facă nici un rău — numai bine. Dar Satan a reuşit să ispitească prima pereche şi astfel a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea. Şi de atunci Dumnezeu a făcut tot ce a putut pentru a elibera pe om de vrăjmaşul lui, chiar până acolo încât Şi-a dat Fiul. Şi deşi acum, după şase mii de ani, Evanghelia a ajuns numai la o foarte mică proporţie din omenire, totuşi noi sperăm şi avem încredere că în încă şase mii de ani, prin energia şi liberalismul bisericii, Dumnezeu într-atât va remedia răul introdus prin Satan, încât cei care vor trăi atunci să poată cel puţin să-I cunoască iubirea şi să aibă posibilitatea să creadă şi să fie mântuiţi.În timp ce această vedere Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o fiinţă plină de intenţii iubitoare şi binevoitoare faţă de creaturile Sale, ea implică faptul că Lui îi lipseşte capacitatea şi preştiinţa adecvată pentru realizarea planurilor Sale binevoitoare: că este deficitar în înţelepciune şi putere. Din această vedere s-ar părea că în timp ce Dumnezeu era angajat în aranjarea şi plănuirea binelui copiilor Săi nou-creaţi, Satan s-a strecurat şi printr-o lovitură de maestru a răsturnat în aşa măsură toate planurile lui Dumnezeu, încât, chiar epuizându-Şi toată puterea, El trebuie să consume douăsprezece mii de ani pentru a reinstaura dreptatea, chiar până la aşa grad încât restul omenirii care va trăi atunci să aibă posibilitatea să aleagă tot aşa de prompt binele ca şi răul. Dar cei o sută patruzeci şi două miliarde de oamenii din cei şase mii de ani trecuţi şi cei încă pe atâţia din cei următori, potrivit acestei vederi, sunt pierduţi pentru toată veşnicia, în ciuda iubirii lui Dumnezeu pentru ei, fiindcă Satan a intervenit în planurile Lui. În acest fel Satan ar lua mii de oameni în chinul veşnic, la unul pe care Dumnezeu îl mântuieşte pentru glorie.Această vedere, desigur, exaltă ideile oamenilor despre înţelepciunea şi puterea lui Satan şi coboară aprecierea faţă de aceste atribute ale lui Dumnezeu, despre care psalmistul, dimpotrivă, declară că El „a zis şi s-a făcut; a poruncit şi a luat fiinţă”. Dar nu; Dumnezeu n-a fost nici surprins, nici depăşit de adversar; şi Satan n-a împiedicat în nici o măsură planurile Lui. Dumnezeu este şi a fost întotdeauna perfect stăpân pe situaţie, şi la sfârşit se va vedea că totul a lucrat împreună pentru împlinirea scopurilor Sale.În timp ce doctrinele alegerii şi harului liber, aşa cum sunt învăţate de calvinism şi arminianism, n-ar putea fi niciodată armonizate una cu alta, cu logica sau cu Biblia, totuşi, aceste două glorioase doctrine biblice sunt perfect armonioase şi frumoase, văzute din punctul de vedere al planului veacurilor.Deci, văzând că atât de multe din trăsăturile mari şi glorioase ale planului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului din păcat şi moarte sunt în viitor, şi că a doua venire a Domnului nostru Isus este primul pas intenţionat pentru realizarea acestor binecuvântări de mult promise şi de mult aşteptate, să nu dorim noi oare timpul celei de-a doua veniri a Lui încă mai serios decât au aşteptat şi au dorit evreii mai puţin informaţi prima venire? Văzând că timpul răului, nedreptăţii şi morţii trebuie să se sfârşească prin domnia puterii pe care El o va exercita atunci, şi că dreptatea, adevărul şi pacea vor fi universale, cine nu s-ar bucura să vadă ziua Lui? Şi cine, suferind acum cu Cristos, inspirat de făgăduinţa scumpă că „dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”, nu-şi va ridica sus capul şi nu se va bucura de orice dovadă a apropierii Învăţătorului, ştiind în acest fel că eliberarea noastră şi glorificarea noastră cu El se apropie? Desigur că toţi care sunt în simpatie cu misiunea Lui de binecuvântare şi cu spiritul Lui de iubire vor saluta fiecare dovadă a venirii Lui, ca fiind apropierea „marii bucurii” care va fi „pentru tot poporul”.
„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”
„Taina ţinută ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi.”Coloseni 1:26În timp ce omenirea era sub disciplina răului şi incapabilă să-i înţeleagă necesitatea, Dumnezeu Şi-a exprimat în mod repetat scopul de a o restabili şi a o binecuvânta printr-un viitor eliberator. Dar cine va fi acel eliberator, a fost o taină timp de patru mii de ani, şi ea a început să se descopere clar numai după învierea lui Cristos, la începutul Veacului Creştin sau Evanghelic.Privind în urmă la timpul când primii noştri părinţi au pierdut viaţa şi fericirea edenică, îi vedem plini de tristeţe sub pedeapsa justă a păcatului şi fără nici o altă rază de speranţă, în afara celei scoase din declaraţia nedesluşită că sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui. Deşi pentru noi aceasta este plină de semnificaţii în lumina evenimentelor ulterioare, pentru ei n-a fost decât o lumină slabă şi pâlpâitoare. Aproape două mii de ani s-au scurs fără nici o dovadă de împlinire.După aproape două mii de ani, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam şi i-a promis că sămânţa lui va binecuvânta toate familiile pământului. Aceasta părea ca şi cum Dumnezeu ţinea încă la scopul Său exprimat anterior, iar acum era gata să-l împlinească. Timpul zbura mai departe; ţara făgăduită a Canaanului încă nu era în posesia lui; ei încă ((A78)) nu aveau urmaşi, iar Avraam şi Sara îmbătrâneau. Avraam s-a gândit că trebuie să-L ajute pe Dumnezeu să-Şi împlinească făgăduinţa; astfel s-a născut Ismael. Dar ajutorul lui n-a fost necesar, pentru că la timpul cuvenit s-a născut Isaac, copilul speranţei şi făgăduinţei. Atunci părea că făgăduitul conducător şi binecuvântător al neamurilor venise. Dar nu; anii treceau şi aparent făgăduinţa lui Dumnezeu eşuase, deoarece Isaac a murit şi moştenitorul său, Iacov, de asemenea. Însă credinţa unora puţini se ţinea încă ferm de făgăduinţă şi era susţinută de Dumnezeu; deoarece „legământul pe care l-a făcut cu Avraam” a fost asigurat de Dumnezeu prin „jurământul Său lui Isaac”, pe care „l-a aşezat ca o lege pentru Iacov, un legământ veşnic pentru Israel”. 1 Cronici 16:16, 17.La moartea lui Iacov, când descendenţii lui au fost pentru prima dată numiţi CELE DOUĂSPREZECE SEMINŢII ALE LUI ISRAEL şi recunoscuţi de Dumnezeu ca un „popor . . . ales” (Geneza 49:28; Deuteronomul 26:5), aşteptarea că acest popor ca întreg, ca sămânţă făgăduită a lui Avraam, va poseda Canaanul, va domni şi va binecuvânta lumea, părea să fie aproape de realizare; pentru că deja sub favoarea Egiptului ei deveneau o naţiune puternică. Dar speranţa aproape s-a spulberat şi făgăduinţa aproape s-a uitat când egiptenii, câştigând control asupra lor, i-au ţinut ca sclavi o perioadă lungă.Făgăduinţele lui Dumnezeu erau cu adevărat învăluite în mister şi căile Lui păreau că nu se pot descoperi. Totuşi, la timpul cuvenit a venit Moise, un mare eliberator prin a cărui mână Dumnezeu i-a scos din robie, făcând mari minuni pentru ei. Acest mare eliberator a murit înainte de a intra în Canaan; dar ca purtător de cuvânt al Domnului el a declarat: „DOMNUL Dumnezeul tău îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un Proroc ca mine” (Deuteronomul 18:15; Faptele 3:22). Aceasta a permis o pătrundere mai adâncă în planul lui Dumnezeu, arătând ((A79)) nu numai că naţiunea lor ca întreg va fi într-un fel asociată cu lucrarea viitoare de conducere şi binecuvântare, dar şi că acela care va fi ales dintre ei va conduce la victorie şi la împlinirea făgăduinţei. Apoi Iosua, al cărui nume înseamnă eliberator sau mântuitor, a devenit conducătorul lor şi sub el au câştigat mari victorii şi au intrat de fapt în ţara făgăduită prin legământ. Atunci părea sigur că adevăratul conducător venise şi că făgăduinţa era pe cale să-şi aibă complet împlinirea.Dar Iosua a murit şi ei n-au mai avansat ca naţiune până când David şi apoi Solomon le-au fost daţi ca regi. Atunci au ajuns la însăşi culmea gloriei lor; dar curând, în loc să-şi vadă făgăduinţa realizată, au fost privaţi de putere şi au devenit tributari altor neamuri. Totuşi, unii s-au ţinut strâns de făgăduinţa lui Dumnezeu şi au căutat încă pe marele eliberator pentru care Moise, Iosua, David şi Solomon au fost numai tipuri.Cam pe timpul când S-a născut Isus toţi oamenii erau în aşteptarea lui Mesia, viitorul rege al lui Israel şi prin Israel al lumii. Dar speranţa lui Israel, legată de gloria şi onoarea viitorului lor rege, aşa cum era inspirată din tipurile şi profeţiile despre mărirea şi puterea lui, i-a făcut să le scape din vedere o altă grupă de tipuri şi profeţii, care arătau că era necesară o lucrare de suferinţă şi moarte ca răscumpărare pentru păcătoşi, înainte ca binecuvântările să poată veni. Aceasta a fost prefigurată prin Paşti înainte de a fi eliberaţi din Egipt, prin sacrificarea animalelor la darea Legământului Legii (Evrei 9:11-20; 10:8-18) şi prin jertfele de ispăşire făcute de către preoţime an de an, în mod continuu. De asemenea le-a scăpat din vedere declaraţia profeţilor care „au vestit mai dinainte patimile lui Hristos şi slava de care aveau să fie urmate” (1 Petru 1:11). Deci, când Isus a venit ca jertfă, ei nu L-au recunoscut; n-au cunoscut vremea cercetării lor (Luca 19:44). Chiar şi urmaşii Lui cei mai apropiaţi au fost teribil ((A80)) de dezorientaţi când a murit Isus, şi ei cu tristeţe au spus: „Noi nădăjduiam că EL este Acela care va răscumpăra pe Israel” (Luca 24:21). După cum se vede, încrederea lor în El fusese greşit plasată. Ei n-au putut vedea că moartea conducătorului lor era o garanţie pentru Noul Legământ sub care urmau să vină binecuvântările, o îndeplinire parţială a legământului făgăduinţei. Totuşi, când au aflat că înviase din mormânt, speranţele lor veştejite au început să reînvie (1 Petru 1:3), şi când era pe cale să-i părăsească au întrebat în legătură cu speranţa lor de mult nutrită şi mereu amânată, spunând: „Doamne, în acest timp vei restabili Tu împărăţia lui Israel?” Faptul că speranţele lor erau în principal corecte, chiar dacă nu puteau cunoaşte timpul când vor fi împlinite, este evident din răspunsul Domnului nostru: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa”. Faptele 1:6-7.Ce întorsătură a luat acum planul lui Dumnezeu? trebuie să fi fost întrebarea ucenicilor când Isus S-a înălţat la cer; fiindcă trebuie să ne amintim că învăţăturile Domnului nostru referitoare la Împărăţie au fost în principal în pilde şi cuvinte misterioase. El le spusese: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul”. „Vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu” (Ioan 16:12, 13; 14:26). Aşa că ei n-au putut înţelege înainte de a veni binecuvântarea de la Cincizecime.Chiar şi atunci, a trecut un anumit timp până au căpătat o înţelegere clară, deplină, a lucrării care se făcea şi a legăturii ei cu legământul originar (Faptele 11:9; Galateni 2:2, 12, 14). Totuşi, s-ar părea că ei au fost folosiţi ca purtători de cuvânt ai lui Dumnezeu chiar înainte de a înţelege deplin şi clar, şi cuvintele lor inspirate au fost probabil expresii ale adevărului mai clare şi mai adânci ((A81)) decât ei înşişi înţelegeau pe deplin. De exemplu, citiţi discursul lui Iacov în care spune: „Simon a spus cum, mai întâi, Dumnezeu Şi-a aruncat privirile ca să ia dintre neamuri un popor pentru Numele Său[o mireasă]. Şi cu aceasta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: «După aceea [după ce s-a luat dintre neamuri acest popor], Mă voi întoarce şi voi ridica din nou cortul [domnia pământească] cel căzut al lui David, îi voi rezidi dărâmăturile şi-l voi înălţa»”. Faptele 15:14-16.Iacov a început să citească în providenţa lui Dumnezeu, în trimiterea Evangheliei prin Petru la primul convertit dintre neamuri şi prin Pavel la neamuri în general, că în timpul acestui veac cei care credeau, evrei şi neamuri, urmau să fie la fel favorizaţi. Atunci el a căutat profeţiile şi aşa a găsit scris; şi că după ce lucrarea acestui Veac Evanghelic se va completa, se vor împlini făgăduinţele pentru Israelul natural. Treptat marea taină, atât de multă vreme ascunsă, a început să fie înţeleasă de puţini — de sfinţi, „prietenii” speciali ai lui Dumnezeu.Pavel declară (Coloseni 1:27) că această taină ascunsă de veacuri şi de generaţii, dar descoperită acum sfinţilor Săi, este„Hristos în voi, nădejdea slavei”.Aceasta este marea taină a lui Dumnezeu, care a fost ascunsă de toţi în veacurile trecute şi este încă ascunsă de toţi, în afară de o clasă specială — sfinţii, sau credincioşii consacraţi. Dar ce înseamnă „Hristos în voi?” Am învăţat că Isus a fost uns cu Spiritul sfânt (Faptele 10:38) şi astfel recunoaştem că El este Cristosul — Unsul — deoarece cuvântul Cristos înseamnă uns.Şi apostolul Ioan spune că ungerea pe care noi (credincioşii consacraţi) am primit-o rămâne în noi (1 Ioan 2:27). Astfel sfinţii acestui Veac Evanghelic sunt o companie unsă — unşi să fie regi şi preoţi ai lui Dumnezeu (2 Corinteni 1:21; 1 Petru 2:9); şi ((A82)) împreună cu Isus, căpetenia şi Domnul lor, constituie Unsul lui Iehova — Cristosul.În armonie cu această învăţătură a lui Ioan, că şi noi suntem unşi, Pavel ne asigură că această taină, ţinută ascunsă în veacurile trecute dar descoperită acum sfinţilor, este că Cristosul (Unsul) „nu este un singur membru, ci mai mulţi”, întocmai cum corpul uman este unul şi are multe membre; dar, după cum toate membrele corpului, deşi multe, sunt un corp, tot aşa este şi Unsul — Cristosul (1 Corinteni 12:12-28). Isus este uns să fie Capul sau Domnul Bisericii, care este corpul Său (sau mireasa Sa, după cum este arătat într-o altă ilustraţie — Efeseni 5:25-30); şi împreună constituie „Sămânţa” făgăduită — Marele Eliberator: „Dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei”. Galateni 3:29.Plin de grijă apostolul pune Biserica în gardă împotriva oricărei presupuse pretenţii, spunând despre Isus că Dumnezeu „I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat să fie Cap peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui”, „pentru ca în toate să aibă cel dintâi loc” (Efeseni 1:22; Coloseni 1:18). Totuşi, prin ilustraţia corpului omenesc el arată frumos şi convingător legătura noastră intimă. Isus de asemenea ne-a învăţat aceeaşi unitate, spunând: „Eu sunt viţa, voi mlădiţele”. Ioan 15:5.Unitatea noastră cu Domnul Isus, ca membri ai Cristosului, ai companiei unse, este bine ilustrată prin figura piramidei.Piatra din vârf este ea însăşi o piramidă perfectă. Sub ea se pot zidi alte pietre, şi, dacă sunt în armonie cu toate trăsăturile caracteristice ale pietrei din vârf, întreaga masă va fi o piramidă perfectă. Cât de frumos ilustrează aceasta poziţia noastră ca membri ai „Seminţei” — „Hristosul”. Îmbinaţi şi perfect în armonie cu Capul nostru, noi, ca pietre vii, suntem perfecţi; despărţiţi de El nu suntem nimic. ((A83))http://acsib.com/images/pyram83.jpg

Isus cel perfect a fost mult înălţat, şi acum noi ne prezentăm la El să fim formaţi şi modelaţi după exemplul Lui şi să fim zidiţi ca o zidire a lui Dumnezeu. Într-o construcţie obişnuită nu există nici o piatră unghiulară principală; dar în construcţia noastră există o piatră unghiulară principală, „piatra din capul unghiului”, după cum este scris: „Iată, pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă”; — „apropiaţi-vă de El, piatra vie . . . şi voi, ca nişte pietre vii [care trăiesc], sunteţi zidiţi ca o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe duhovniceşti*, plăcute lui Dumnezeu prin Isus Hristos” (1 Petru 2:4-6). Şi foarte curând, avem încredere că unirea între Isus, „Capul”, şi „Biserica, corpul Său”, va fi completă. *În manuscrisul Sinaitic lipseşte cuvântul duhovniceşti Şi, preaiubiţilor, multe lovituri şi multă lustruire trebuie să suportăm — multă transformare trebuie să suferim, multă conformare după exemplul Lui, sub conducerea marelui Maestru-constructor; şi pentru a se manifesta în noi abilitatea şi caracterul ideal al constructorului va trebui să căutăm a nu avea deloc propria voinţă îndărătnică, voinţă care să se opună sau să împiedice realizarea voinţei Lui în noi; trebuie să fim foarte asemănători copiilor şi umiliţi — ((A84)) „împodobiţi cu smerenie; pentru că «Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriţi le dă har»”. De aceea, să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, pentru ca la timpul potrivit El să ne înalţe (1 Petru 5:5, 6), cum L-a înălţat pe Capul şi Înainte-Mergătorul nostru. Filipeni 2:8, 9.Acesta este într-adevăr un mesaj minunat, şi când venim la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a ne informa despre măreaţa noastră chemare de sus, îi găsim pe toţi profeţii elocvenţi în vestirea harului [favorii sau binecuvântării] care ne-a fost rânduit (1 Petru 1:10); iar tipurile, pildele şi cuvintele, până acum misterioase, devin luminoase, revărsându-şi lumina pe „calea îngustă”, pe care compania unsă [Cristos] este chemată să alerge pentru premiul dezvăluit acum vederii. Aceasta a fost cu adevărat o taină la care niciodată înainte nu s-a reflectat — că Dumnezeu intenţionează nu numai să ridice un eliberator, ci un eliberator compus din mulţi membri. Aceasta este „chemarea de sus” la care sunt privilegiaţi să ajungă credincioşii consacraţi din Veacul Evanghelic. Isus n-a încercat să le-o dezvăluie ucenicilor când erau oameni naturali, ci a aşteptat până când la Cincizecime au fost unşi — concepuţi pentru natura nouă. Din explicaţia lui Pavel ştim că acum nimeni în afară de „noile creaţii” nu poate aprecia sau înţelege această chemare de sus. El spune: „Noi vorbim despre înţelepciunea tainică [planul] a lui Dumnezeu, cea ţinută ascunsă, pe care Dumnezeu a hotărât-o mai dinainte, spre slava noastră, înainte de veacuri, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din mai-marii veacului acestuia . . . Dar după cum este scris: «Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.» . . . Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său”. 1 Corinteni 2:6-14.În Scrisoarea sa către Galateni, Pavel dezvăluie întreaga taină şi arată cum va fi îndeplinit legământul avraamic. El arată că Legea dată lui Israel nu intervine în legământul ((A85)) originar (Galateni 3:15-18) şi că sămânţa lui Avraam care va binecuvânta toate neamurile este Cristos (versetul 16). Apoi, ducând până la sfârşit ideea la care s-a făcut deja aluzie, că Cristosul include pe toţi cei unşi de Spirit, el spune: „Voi toţi care aţi fost botezaţipentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. . . . Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi [împreună cu Isus] «sămânţa» lui Avraam, moştenitori potrivit făgăduinţei” făcute lui Avraam (versetele 27, 29). Urmând aceeaşi linie de gândire el arată (Galateni 4) că Avraam a fost un tip al lui Iehova, Sara un tip al legământului sau făgăduinţei şi Isaac un tip al lui Cristos (cap şi corp); iar apoi adaugă: „Şi voi, fraţilor, ca şi Isaac, voi sunteţi copii ai făgăduinţei” (versetul 28). Astfel planul lui Dumnezeu a fost ascuns în tipuri până când Veacul Evanghelic a început dezvoltarea Cristosului.A existat o necesitate pentru care această taină a fost ţinută ascunsă, altfel n-ar fi fost ţinută aşa. A fost necesar deoarece, să se fi descoperit omenirii planul complet, ar fi însemnat a-l zădărnici. Dacă oamenii ar fi ştiut, n-ar fi răstignit nici pe Domnul slavei, nici Biserica, corpul Lui (1 Corinteni 2:8). Dacă planul n-ar fi fost ţinut ca taină pentru lume, nu numai că moartea lui Cristos ca preţ de răscumpărare a omului ar fi fost împiedicată, dar prin aceasta şi încercarea credinţei Bisericii ca părtaşi ai suferinţelor lui Cristos ar fi fost preîntâmpinată; căci „Lumea nu ne cunoaşte [ca şi moştenitori împreună cu El], pentru că [pentru acelaşi motiv că] nu L-a cunoscut nici pe El”. 1 Ioan 3:1.Nu numai planul lui Dumnezeu şi Cristosul care este însăşi întruchiparea acelui plan este o mare taină pentru lume, dar şi felul special în care această turmă mică este chemată să umble îi marchează pe membrii ei ca „popor al Său” special. A fost o taină pentru lume ca o persoană cu aşa mare capacitate ca şi Isus din Nazaret să-Şi cheltuie timpul şi talentul în felul în care a făcut-o, în timp ce, dacă ((A86)) Şi-ar fi îndreptat atenţia spre politică, drept, comerţ sau religie populară, ar fi putut deveni mare şi respectat. După părerea oamenilor El Şi-a irosit viaţa în mod absurd, şi ei au spus: „Are demon, este nebun”. Viaţa şi învăţăturile Lui au fost taine pentru ei. Nu L-au putut înţelege.Apostolii şi tovarăşii lor de asemenea au fost taine în lume, prin aceea că şi-au lăsat perspectivele în afaceri etc., pentru a propovădui iertarea păcatelor prin moartea dispreţuitului şi răstignitului Isus. Pavel a părăsit o poziţie înaltă şi influenţă socială pentru a lucra cu mâinile sale şi a propovădui pe Cristos şi coroana nevăzută, ce este pentru toţi credincioşii care vor merge pe urmele Lui. Aceasta a fost atât de tainic, încât unii au spus: „Pavel, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie”. Şi toţi cei care astfel urmează în urmele Învăţătorului sunt, ca şi Pavel, socotiţi nebuni pentru Cristos.Dar planul lui Dumnezeu nu va fi întotdeauna învăluit în taină: aurora Zilei Milenare aduce oamenilor o lumină mai deplină de la Dumnezeu, şi „cunoştinţa de Domnul va umple întreg pământul”. Soarele Dreptăţii, care va răsări cu vindecare sub razele sale, risipind întunericul ignoranţei, este Cristosul în gloria Milenară — nu Capul singur, ci şi membrele corpului Său; deoarece este scris: Dacă suferim împreună cu El, vom fi şi slăviţi împreună cu El. „Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă” şi „Atunci cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Romani 8:17; 2 Timotei 2:11, 12; Coloseni 3:4; Matei 13:43.Acum, pentru toţi în afară de cei concepuţi la o minte nouă, prin primirea „gândului lui Hristos”, făgăduinţele pe care le credem şi speranţele pe care le nutrim par vizionare şi prea improbabile ca să fie primite şi să se ţină seama de ele. În veacul viitor, când Dumnezeu „va turna Duhul Său peste orice făptură”, după cum în veacul prezent îl toarnă peste „robii şi roabele” Sale, atunci, fireşte, toţi vor înţelege ((A87)) şi vor aprecia făgăduinţele care acum sunt înţelese de o „turmă mică”; şi se vor bucura de ascultarea şi de înălţarea Bisericii, spunând: „Să ne bucurăm şi să ne înveselim şi să-I dăm slavă, fiindcă nunta Mielului a venit şi soţia Lui s-a pregătit” (Apocalipsa 19:7). Ei se vor bucura de glorificarea Bisericii, prin care atunci vor curge binecuvântările către ei; şi în timp ce-şi vor da seama că „făgăduinţele nespus de mari şi scumpe” moştenite de Unsul (cap şi corp) nu sunt pentru ei, ci sunt împlinite în noi, vor fi binecuvântaţi prin lecţia ilustrată în Biserică; şi în timp ce vor alerga după binecuvântările oferite lor atunci, vor profita de exemplul Bisericii şi vor mări pe Dumnezeu pentru ea. Dar această cunoştinţă nu va produce invidie, deoarece sub noua ordine de lucruri chemarea lor la natură umană perfectă îi va satisface deplin şi li se va părea mai de dorit decât o schimbare de natură.Atunci „taina” se va sfârşi, pentru că lumea va ajunge să vadă ceea ce până atunci n-a înţeles, că în Cristos era Spiritul lui Dumnezeu şi în noi Spiritul lui Cristos — Dumnezeu manifestat în trup. Atunci vor vedea că n-am fost nebuni, nici nechibzuiţi, ci ne-am ales partea cea bună când am alergat după bogăţiile, onorurile şi coroana nevăzută de ei, dar veşnică.În ceea ce priveşte timpul, taina lui Dumnezeu se va sfârşi în perioada sunării celei de a şaptea trâmbiţe [simbolice] (Apocalipsa 10:7). Aceasta se aplică la taină în ambele sensuri în care se foloseşte: taina sau trăsăturile secrete ale planuluilui Dumnezeu se vor descoperi şi vor fi clar văzute, şi, de asemenea, „taina lui Dumnezeu”, Biserica, întruchiparea acestui plan. Ambele se vor sfârşi. Planul secret, ascuns, va fi ales numărul întreg, complet al membrilor corpului lui Cristos, şi atunci CORPUL LUI CRISTOS va fi terminat. Planul va înceta să mai fie o taină, pentru că nu va mai fi nici un alt obiectiv în a-i perpetua secretul. Măreţia tainei, atât de mult ţinută secret şi ((A88)) ascunsă în făgăduinţe, tipuri şi ilustraţii, ca şi minunatul har acordat celor chemaţi la participare în această taină (Efeseni 3:9), ne sugerează că lucrarea care va urma încheierii ei, pentru care Iehova a ţinut omenirea în aşteptare şi speranţă timp de şase mii de ani, trebuie să fie o lucrare imensă, o lucrare măreaţă, demnă de pregătiri aşa de mari. La ce binecuvântări nu ne putem aştepta când vălul tainei va fi îndepărtat şi ploaia de binecuvântări va coborî peste lume! Pentru aceasta toată creaţia împreună suspină şi suferă până acum durerile naşterii, aşteptând încheierea tainei — descoperirea fiilor lui Dumnezeu, „Sămânţa” făgăduită, în care toţi vor fi binecuvântaţi. Romani 8:19, 21, 22.
Epocile şi dispensaţiile marcate în desfăşurarea planului divin
Epocile şi dispensaţiile marcate în desfăşurarea planului divinPlanul lui Dumnezeu, definit şi sistematic — Trei epoci mari în istoria lumii — Trăsăturile lor distinctive — „Pământul rămâne veşnic” — Lumea viitoare, cerurile şi pământul nou — Subdiviziuni ale acestor epoci mari — Trăsăturile importante ale planului lui Dumnezeu, aduse în atenţie — Ordinea recunoscută dezvăluie armonie — împărţind drept cuvântul adevăruluiDupă cum unii în ignoranţă judecă greşit iscusinţa şi înţelepciunea unui mare arhitect şi constructor după lucrarea lui neterminată, tot aşa, în ignoranţa lor, mulţi judecă acum greşit pe Dumnezeu după lucrarea lui neterminată; dar curând, când schelăria grosolană a răului, care a fost permis pentru disciplinarea omului şi care în final va fi dirijat spre binele lui, va fi îndepărtată şi molozul curăţat, lucrarea terminată a lui Dumnezeu va declara universal înţelepciunea şi puterea Sa infinită şi se va vedea că planurile Sale sunt în armonie cu caracterul Său glorios.Deoarece Dumnezeu ne spune că are un plan clar fixat şi că toate planurile Sale vor fi realizate, este de datoria noastră, ca şi copii ai Lui, să ne interesăm cu sârguinţă care sunt acele planuri, pentru a fi găsiţi în armonie cu ele. Să remarcăm cât de accentuat afirmă Iehova fixitatea scopurilor Sale: „DOMNUL oştirilor a jurat şi a zis: «Hotărât, ce am gândit se va întâmpla, ce am pus la cale se va împlini». . . . Căci DOMNUL oştirilor a luat această hotărâre: cine i se va împotrivi?” „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu ((A66)) este altul ca Mine . . . Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea . . . da, Eu am spus şi Eu voi face să se întâmple; Eu am plănuit şi Eu voi înfăptui” (Isaia 14:24-27; 46:9-11). De aceea, oricât de întâmplătoare sau misterioasă ar putea să pară purtarea lui Dumnezeu cu oamenii, cei care cred această mărturie a Cuvântului Său trebuie să recunoască faptul că planul Lui originar, neschimbător, s-a desfăşurat şi se desfăşoară încă sistematic spre împlinire.În timp ce masa omenirii, bâjbâind în întunericul ignoranţei, trebuie să aştepte evenimentele reale ale planului lui Dumnezeu pentru a-şi putea da seama de caracterul glorios al Arhitectului Divin, copilul lui Dumnezeu are privilegiul să vadă prin credinţă şi prin lumina candelei sale gloriile prezise ale viitorului, iar prin aceasta să aprecieze procedeele din trecut şi din prezent, altfel misterioase. De aceea, ca fii interesaţi ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai unei moşteniri făgăduite, noi apelăm la Cuvântul Tatălui nostru, pentru ca din planurile şi specificaţiile date acolo să-I putem înţelege scopurile. De acolo aflăm că planul lui Dumnezeu referitor la om cuprinde trei perioade mari de timp, începând cu crearea omului şi ajungând în viitorul nelimitat. Petru şi Pavel numesc aceste perioade „trei lumi”, pe care le prezentăm prin diagrama următoare:Aceste trei epoci mari reprezintă trei manifestări distincte ale providenţei divine. Prima, de la creare la ((A67)) potop, a fost sub administrarea îngerilor şi este numită de Petru „LUMEA DE ATUNCI”. 2 Petru 3:6.A doua epocă mare, de la potop până la stabilirea împărăţiei lui Dumnezeu, este sub controlul limitat al lui Satan, „prinţul lumii acesteia”, şi de aceea este numită „ACEST VEAC RĂU”. Galateni 1:4; 2 Petru 3:7.A treia va fi o lume „în veci de veci” (Isaia 45:17) sub administrare divină, împărăţia lui Dumnezeu, şi este numită „LUMEA VIITOARE — în care locuieşte dreptatea”. Evrei 2:5; 2 Petru 3:13.Prima dintre aceste perioade sau „lumi”, sub administrarea îngerilor, a fost o nereuşită; a doua, sub conducerea lui Satan, uzurpatorul, a fost într-adevăr un „veac rău”; dar a treia va fi o eră de dreptate şi binecuvântare pentru toate familiile pământului.Ultimele două dintre aceste „lumi” sunt menţionate mai deosebit şi declaraţiile referitoare la ele sunt în contrast puternic. Perioada a doua, sau cea prezentă, este numită „acest veac rău”, nu pentru că nu există nimic bun în ea, ci pentru că în ea este permis să predomine răul. „Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15). A treia lume sau epocă este menţionată ca „LUMEA VIITOARE — în care locuieşte dreptatea”, nu pentru că nu va fi nici un rău în ea, ci pentru că nu va predomina răul. Înlăturarea răului va fi treptată, cerând prima mie de ani întreagă. Răul nu va conduce atunci, nu va prospera, nu vor mai înflori cei răi, ci „cel drept va înflori” (Psalmul 72:7), cel care „va asculta, va mânca cele mai bune roade ale ţării” (Isaia 1:19) şi „făcătorii de rele vor fi nimiciţi”. Psalmul 37:9.Astfel văzute lucrurile, următoarea dispensaţie va fi atât de diferită încât va fi opusul celei prezente aproape în toate amănuntele. Cuvintele Domnului nostru arată de ce va fi deosebire între dispensaţia prezentă şi cea viitoare. ((A68)) Deoarece El va fi Prinţul sau conducătorul lumii viitoare, dreptatea şi adevărul vor prospera în ea, pe când astăzi, deoarece Satan este prinţul (conducătorul) lumii rele prezente, răul prosperă şi cei răi înfloresc. Pentru că, aşa cum a spus Isus, prinţul acestei lumi „n-are nimic în Mine” — şi, în consecinţă, n-are nici un interes pentru urmaşii Lui, cu excepţia faptului că li se opune, îi ispiteşte, îi necăjeşte şi-i hărţuieşte (Ioan 14:30; 2 Corinteni 12:7) — de aceea, în această lume sau epocă rea de astăzi, oricine vrea să trăiască evlavios suferă persecuţii, pe când cel rău se întinde ca un copac verde. 2 Timotei 3:12; Psalmul 37:35.Isus a spus: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”, şi până când nu va veni era sau „lumea” viitoare, împărăţia lui Cristos nu va controla pământul. Şi pentru aceasta suntem învăţaţi să sperăm şi să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Satan este „stăpânitorul întunericului acestui veac” şi de aceea „întunericul acoperă pământul şi negură deasă popoarele”. El conduce şi lucrează acum în inimile copiilor neascultării. Efeseni 2:2; 6:12 (Cornilescu).Trebuie să existe o parte foarte importantă din planul Marelui Arhitect pentru mântuirea omului încă neîmplinită cu totul — altfel noua dispensaţie cu noul prinţ ar fi fost de mult introdusă. Motivul amânării pentru un timp hotărât, şi de asemenea maniera schimbării de la domnia prezentă a răului sub Satan la aceea a dreptăţii sub Cristos, sunt puncte de interes care mai târziu vor fi arătate mai deplin. Acum este suficient să spunem că împărăţiile acestei lumi, supuse în prezent lui Satan, la timpul cuvenit vor deveni împărăţii ale Domnului nostru şi ale Cristosului Său (Apocalipsa 11:15). Contextul arată că transferul se va realiza printr-un timp de strâmtorare generală. Referitor la aceasta Isus a spus: „Nimeni nu poate să intre în casa unui om tare şi să-i jefuiască gospodăria, decât dacă a legat mai întâi pe omul acela tare; ((A69)) numai atunci îi va jefui casa” (Marcu 3:22-27). Astfel ni se arată că Satan trebuie mai întâi să fie legat, restrâns şi detronat, pentru ca domnia de dreptate şi pace a lui Cristos să poată fi stabilită. Această legare a lui Satan, prin urmare, este indicată a fi prima lucrare a noii dispensaţii. Apocalipsa 20:2.Să nu se uite că baza tuturor acestor „lumi” şi dispensaţii este acest pământ, şi că, deşi veacurile trec şi dispensaţiile se schimbă, totuşi pământul continuă — „Pământul rămâne pentru totdeauna” (Eclesiastul 1:4). Făcând aceeaşi ilustraţie, Petru le numeşte pe fiecare din aceste perioade un cer şi un pământ separat. Aici cuvântul ceruri simbolizează puterile conducătoare mai înalte sau spirituale, iar pământul simbolizează guvernarea omenească şi aranjamentele sociale omeneşti. Astfel, primele ceruri şi pământ, sau ordinea şi aranjamentul lucrurilor existente atunci, după ce şi-au servit scopul, s-au sfârşit la potop. Dar cerurile fizice (bolta cerească şi atmosfera) şi pământul fizic n-au trecut: ele au rămas. Tot aşa, lumea prezentă (ceruri şi pământ) va trece cu zgomot mare, foc şi topire, confuzie, strâmtorare şi dezintegrare. Omul cel tare (Satan) fiind în curs de legare, se va lupta să-şi păstreze puterea. Ordinea sau aranjamentul prezent al guvernării şi societăţii va trece, nu aceea a cerului şi pământului fizic.Cerurile de acum (puterile de control spiritual) trebuie să dea loc „cerurilor noi”– controlului spiritual al lui Cristos. Pământul de acum (societatea umană aşa cum este organizată acum sub controlul lui Satan) trebuie să se topească şi să se dizolve (simbolic) la începutul „Zilei Domnului”, care „va arde ca un cuptor” (Maleahi 4:1). Va fi urmat de „un pământ nou”, adică de o societate reorganizată, în armonie cu noul Prinţ al pământului — Cristos. Dreptatea, pacea şi iubirea vor domni printre oameni atunci când aranjamentele prezente vor fi dat loc împărăţiei noi, mai bune, a cărei bază va fi cea mai strictă dreptate.((A70))Lui Pavel i s-a dat o licărire a dispensaţiei următoare, sau, cum o numeşte el, „a lumii viitoare”. El spune că a fost „răpit” (cu fizicul sau cu mintea, sau cu ambele, nu putea spune, lucrurile fiind atât de reale vederii sale) pe curentul timpului până la noua stare de lucruri, „cerurile noi”, deci până în „al treilea cer”. Astfel el a văzut lucrurile aşa cum vor fi sub controlul spiritual al lui Cristos, lucruri pe care nu le putea dezvălui (2 Corinteni 12:2-4). Fără îndoială, acestea erau aceleaşi lucruri pe care Ioan le-a văzut după aceea şi i-a fost permis să le spună Bisericii în simboluri, care pot fi înţelese numai când le soseşte timpul. Ioan, în descoperirea dată lui de către Domnul nostru pe insula Patmos, a fost dus în viziune prin tot Veacul Creştin cu scenele lui schimbătoare de biserică şi stat, până la sfârşitul lumii sau epocii rele de astăzi, şi acolo, în viziune profetică el a văzut pe Satan legat, pe Cristos domnind, iar cerurile noi şi pământul nou stabilite; pentru că cerurile şi pământul dintâi trecuseră. Apocalipsa 21:1.Veacuri sau dispensaţiiRemarcăm acum veacurile în care se subdivid aceste epoci mari, aşa cum sunt ilustrate în schiţa de mai jos.Prima dintre aceste epoci mari („lumi”) n-a fost subîmpărţită: metoda lui Dumnezeu de a proceda cu oamenii nu s-a schimbat în tot acel timp — de la căderea lui Adam până la potop. Dumnezeu îi dăduse omului legea Sa, scrisă în însăşi natura lui; dar după ce a păcătuit El l-a lăsat într-o anumită măsură pe propriul lui drum, care era în jos, „în fiecare zi numai răutate”, pentru ca astfel omul ((A71)) să-şi dea seama de nechibzuinţa sa şi pentru ca înţelepciunea lui Dumnezeu în faptul că a poruncit ascultare absolută să se poată manifesta. Dispensaţia aceea s-a sfârşit cu un potop, care i-a luat pe toţi în afară de credinciosul Noe cu familia lui. Astfel prima dispensaţie nu numai că a demonstrat efectele dezastruoase ale păcatului, dar a şi arătat că tendinţa păcatului este în jos spre degradare şi mizerie mai mare, şi dovedeşte necesitatea intervenţiei lui Iehova, dacă redobândirea a „ce era pierdut” — starea dintâi a omului — este să se îndeplinească vreodată.A doua epocă, sau „veacul acesta”, include trei perioade, fiecare fiind un pas în planul lui Dumnezeu de răsturnare a răului. Fiecare pas este mai sus decât precedentul şi duce planul înainte şi mai aproape de împlinire.A treia epocă mare — „lumea viitoare” — după cea de-a doua venire a lui Cristos, cuprinde Veacul Milenar, sau „timpurile restabilirii”; după ea sunt alte „veacuri viitoare”, ale căror particularităţi nu sunt revelate. Revelaţiile prezente tratează despre recuperarea omului din păcat, şi nu despre eternitatea de glorie care urmează.Numim prima perioadă din „veacul acesta” VEACUL sau dispensaţia PATRIARHALĂ, pentru că în acea perioadă relaţiile şi favorurile lui Dumnezeu au fost numai pentru câteva persoane, restul omenirii fiind aproape ignorat. Astfel de favorizaţi au fost patriarhii: Noe, Avraam, Isaac, Iacov. Fiecare dintre aceştia părea să fi fost la rândul lui cel favorizat de Dumnezeu. La moartea lui Iacov, acel veac sau felul acela de relaţii s-a sfârşit. La moartea lui Iacov, descendenţii lui au fost numiţi prima dată „cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” şi au fost împreună recunoscute de către Dumnezeu ca un „popor care să fie al Lui”; şi prin jertfe tipice ei erau tipic „un neam sfânt”, separat de alte neamuri pentru un scop special şi, prin urmare, pentru a se bucura de anumite favoruri speciale. Denumim timpul destinat pentru această trăsătură a ((A72)) planului divin, care începe aici şi se sfârşeşte la moartea lui Cristos, VEACUL IUDEU sau dispensaţia Legii. În timpul acelui veac, Dumnezeu a binecuvântat acel popor în mod deosebit. Le-a dat legea Lui; a făcut un legământ special cu ei; le-a dat Cortul întâlnirii, a cărui glorie Şechină din Sfânta Sfintelor reprezenta prezenţa lui Iehova cu ei ca şi Conducătorul şi Regele lor. Le-a trimis profeţi şi în cele din urmă pe Fiul Său. Isus a făcut minuni şi a învăţat în mijlocul lor, şi n-a vrut nici El însuşi să meargă la alţii, nici să permită ucenicilor Săi să meargă la neamurile din jur. El i-a trimis, zicând: „Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor; ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5, 6). Şi iarăşi a spus: „Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15:24). Faptul că această favoare naţională s-a sfârşit cu respingerea şi răstignirea lui Isus de către ei, este arătat prin cuvintele lui Isus, când, cu cinci zile înainte de răstignire, a declarat: „Vi se lasă casa pustie”. Matei 23:38.Atunci, la moartea lui Isus, a început un nou veac — VEACUL CREŞTIN sau DISPENSAŢIA EVANGHELICĂ, în care vestea bună a îndreptăţirii trebuia să fie vestită nu numai evreilor, ci tuturor neamurilor, pentru că Isus Cristos, prin harul lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru fiecare om. În timpul acestui Veac Evanghelic de asemenea există o clasă chemată la favoare specială, căreia îi sunt făcute făgăduinţe speciale; şi anume, cei care prin credinţă acceptă pe Isus Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul lor, urmând în urmele Lui. Vestirea Evangheliei s-a făcut pe pământ încoace şi încolo timp de aproape o mie nouă sute de ani, aşa încât acum se poate spune că mai mult sau mai puţin a fost propovăduită la toate popoarele. Ea n-a convertit popoarele — n-a fost destinată să facă acest lucru în veacul prezent; dar ea a ales de ici şi de colo pe unii, în total o „mică turmă”, căreia, după cum prezisese Isus (Luca 12:32), buna plăcere a Tatălui este să-i dea Împărăţia într-un veac ce urmează acestuia.((A73))Cu acest veac se sfârşeşte „această lume rea”; şi să remarcăm bine că în timp ce Dumnezeu a permis predominarea şi domnia răului în detrimentul aparent al cauzei Sale, totuşi scopurile Sale adânci au progresat constant, conform unui plan fixat şi definit şi în ordinea exactă a perioadelor pe care El le-a stabilit. La sfârşitul acestui veac şi în zorile celui care urmează, Veacul Milenar, Satan trebuie legat şi puterea lui răsturnată, ca pregătire pentru stabilirea împărăţiei lui Cristos şi începutul „lumii viitoare, în care va locui dreptatea”.Mileniu, însemnând o mie de ani, prin consens general este folosit ca denumire pentru perioada menţionată în Apocalipsa 20:4 — mia de ani de domnie a lui Cristos, primul veac din „lumea viitoare”. În timpul Veacului Milenar va fi o restabilire a tuturor lucrurilor pierdute prin căderea lui Adam (Faptele 3:19-21), şi înainte de încheierea lui toate lacrimile vor fi şterse. Dincolo de limita lui, în veacurile de binecuvântare care urmează, nu va mai fi nici moarte, nici tristeţe, nici plânset, şi nu va mai fi nici durere. Lucrurile dintâi vor fi trecut (Apocalipsa 21:4). Revelaţiile lui Dumnezeu nu dau detalii mai departe, şi noi ne oprim aici.Aici am aruncat numai o privire la schiţa simplă a acestui plan al veacurilor. Cu cât îl vom examina mai mult, cu atât mai mult vom găsi în el armonie, frumuseţe şi ordine perfectă. Fiecare veac îşi are de realizat partea lui, necesară pentru desfăşurarea completă a planului lui Dumnezeu ca întreg. Planul este progresiv, desfăşurându-se treptat din veac în veac, în sus şi înainte spre marele final al scopului originar al Arhitectului Divin, „care lucrează toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11). Pentru realizarea obiectivului acestor mari perioade, nici una din ele nu este nici cu un ceas mai lungă sau mai scurtă. Dumnezeu este un econom înţelept atât de timp cât şi de mijloace, chiar dacă resursele Lui sunt infinite; şi nici o ((A74))putere, oricât de rea, nici pentru un moment nu-I întârzie sau nu-I împiedică scopurile. Toate lucrurile, atât bune cât şi rele, sub supraveghere şi conducere divină, lucrează împreună pentru împlinirea voinţei Sale.Pentru o minte neinstruită şi nedisciplinată, care nu poate vedea decât puţin din mecanismul complicat al planului lui Dumnezeu, acesta îi apare ca anarhie, confuzie şi eşec, întocmai cum o maşină complicată, întreagă sau în parte, i-ar apărea unui copil. Pentru mintea lui imatură şi neinstruită este de neînţeles, şi mişcările opuse ale roţilor şi curelelor ei nu sunt decât confuzie. Dar maturitatea şi cercetarea îi va arăta că aparenta confuzie este armonie frumoasă, producând rezultate bune. Totuşi, maşina a fost un succes tot atât de adevărat înainte ca funcţionarea ei să fie înţeleasă de copil, cât şi după aceea. Tot aşa, în timp ce planul lui Dumnezeu este şi a fost de veacuri cu succes în acţiune, omul a primit disciplinarea necesară, nu numai pentru a i se da posibilitatea să-i înţeleagă funcţionarea complicată, dar şi să aibă experienţa rezultatelor lui binecuvântate.Pe măsură ce vom urmări studiul planului divin, este esenţial să ţinem minte aceste veacuri cu particularităţile şi obiectivele lor corespunzătoare; deoarece planul nu se poate vedea în nici unul din ele, ci în toate, întocmai cum o verigă nu este un lanţ, ci câteva verigi legate formează un lanţ. Prin remarcarea trăsăturilor distinctive ale fiecărei părţi obţinem idei corecte despre întregul plan, şi în acest fel avem posibilitatea să împărţim drept Cuvântul adevărului.O declaraţie a Cuvântului care aparţine unei epoci sau dispensaţii nu trebuie aplicată alteia, după cum lucruri declarate despre un veac nu sunt întotdeauna adevărate despre altul. De exemplu, ar fi un neadevăr să spunem despre timpul prezent că cunoştinţa de Domnul umple întreg pământul sau că nu este deloc nevoie să spui ((A75)) aproapelui, cunoaşte pe Domnul (Isaia 11:9; Ieremia 31:34). Acest lucru nu este adevărat în acest veac şi nu poate fi adevărat până când Domnul, venind din nou, Îşi stabileşte împărăţia; fiindcă de-a lungul acestui veac au fost multe înşelări amăgitoare şi ni se spune că tocmai la sfârşitul veacului — „în zilele din urmă . . . oamenii răi şi înşelători vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (2 Timotei 3:1, 13). Cunoştinţa şi dreptatea vor acoperi pământul, după cum fundul mării este acoperit de ape, ca rezultat al domniei lui Mesia în timpul Veacului Milenar.O greşeală similară, şi încă una foarte obişnuită, este a presupune că împărăţia lui Dumnezeu este acum stabilită, că ea conduce pe pământ şi că acum se face voia Lui printre popoare. Acest lucru este, evident, departe de adevăr, deoarece regatele acestei lumi se sprijină şi se îmbogăţesc prin asuprire, nedreptate şi înşelare, în măsura în care le permite inteligenţa crescândă a oamenilor. Satan, prinţul „acestei lumi”, trebuie să fie înlocuit şi împărăţiile acestea, acum sub controlul lui, trebuie să devină împărăţii ale Domnului nostru şi ale Unsului Său, când El Îşi va lua marea putere şi va domni.Prin lumina cuvenită acum casei credinţei, noi discernem acel sistem şi acea ordine care marchează paşii maiestuoşi ai Dumnezeului nostru prin veacurile trecute, şi cu putere ne vin în minte frumoasele versuri ale lui Cowper, inspirate de o credinţă vie, care avea încredere chiar unde nu-L putea discerne pe Atotputernicul Iehova:„Dumnezeu pe căi ascunseMinunile-Şi face:El ţine marea sub piciorŞi furtuna-n frâie.((A76))În mine-adânci, de nepătruns,De artă ne-ntrecută,Strălucitoare planuri stauŞi-Şi face-a Lui voinţă.Voi, sfinţi fricoşi, vă-ncurajaţi;Norii ce vă-nspăimântăDe milă-s plini şi se desfacÎn har pe-al vostru cap.Cu simţul slab nu-L judecaţi,Ci-n harul Său vă-ncredeţi.După severe providenţeZâmbetul Îşi ascunde.Scopurile-I se coc iute,Cu fiecare oră.Mugurul poate fi amar,Dar fructul este dulce.Necredinţa rătăceşteŞi-n van opera-I caută.Domnul Îşi este interpretŞi singur se explică.”__________________________„Nu cunosc drumul ce-mi stă înainte,Tristeţi, bucurii ce îmi poate aduce;Ce nori de furtună deasupră-mi pot încă să mai apară,Ce flori pe cărare alături pot încă să mai răsară.Dar Cel ce cu mine alături călătoreşte,În bine şi rău, nicicând El nu mă părăseşte;Şi-aceasta-i a mea consolare,«El ştie că eu merg pe cărare»”.
Biblia ca descoperire divină, privită în lumina raţiunii
Biblia ca descoperire divină, privită în lumina raţiuniiPretenţiile Bibliei şi mărturiile de suprafaţă ale credibilităţii ei — Antichitatea şi păstrarea ei — Influenţa ei morală — Motivele scriitorilor — Caracterul general al scrierilor — Cărţile lui Moise — Legea lui Moise — Particularităţile guvernului instituit de Moise — Nu a fost un sistem de intrigi clericale — Instrucţiuni pentru conducătorii civili — Bogaţii şi săracii la acelaşi nivel în faţa legii — Protecţie împotriva amestecului în drepturile poporului — Preoţimea nu era o clasă favorizată; cum era susţinută etc. — Apărare pentru a nu fi asupriţi străinii, văduvele, orfanii şi slujitorii — Profeţii Bibliei — Există o trăsătură comună de unire între lege, profeţi şi scriitorii Noului Testament? — Minunile nu sunt iraţionale — Concluzie raţionalăBiblia este făclia civilizaţiei şi libertăţii. Influenţa ei bună în societate a fost recunoscută de către cei mai mari oameni de stat, chiar dacă ei au privit-o în cea mai mare parte prin diferiţii ochelari ai crezurilor conflictuale, care, în timp ce susţin Biblia, îi denaturează grav învăţăturile. Deşi neintenţionat, distinsa carte veche este dureros denaturată de către prietenii ei, dintre care mulţi şi-ar da viaţa pentru ea; şi totuşi ei îi aduc mai multă daună vitală decât duşmanii ei, pretinzând că ea sprijină concepţiile lor greşite despre adevărul ei, concepţii de multă vreme respectate, primite prin tradiţiile părinţilor lor. Ce bine ar fi ca aceştia să se trezească, să-şi reexamineze oracolul şi să pună pe vrăjmaşii ei în încurcătură, deposedându-i de armele lor!Deoarece lumina naturii ne conduce spre a aştepta o revelaţie de la Dumnezeu, mai deplină decât aceea pe care ((A38)) ne-o dă natura, mintea raţională, cugetătoare, va fi pregătită să examineze pretenţiile a orice se susţine a fi revelaţie divină, care dă o dovadă exterioară raţională de realism pentru astfel de pretenţii. Biblia pretinde a fi o astfel de revelaţie de la Dumnezeu şi vine cu dovezi exterioare suficiente cu privire la corectitudinea posibilă a pretenţiilor ei, şi ne dă o speranţă raţională că investigarea mai îndeaproape va dezvălui dovezi mai complete şi mai sigure că ea este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu.Biblia este cea mai veche carte în existenţă; ea a supravieţuit furtunilor a treizeci de secole. Oamenii s-au străduit prin toate mijloacele posibile s-o izgonească de pe faţa pământului: au ascuns-o, au ars-o, au făcut ca faptul de a o avea în posesie să fie o crimă care se pedepseşte cu moartea, şi cele mai amare şi neîndurătoare persecuţii au fost duse împotriva celor care au avut credinţă în ea; dar cartea încă trăieşte. Astăzi, în timp ce mulţi din vrăjmaşii ei dorm în moarte şi sute de volume scrise ca s-o discrediteze şi să-i răstoarne influenţa sunt de mult uitate, Biblia şi-a găsit locul în fiecare popor şi limbă a pământului, fiind făcute peste două sute de traduceri diferite ale ei. Faptul că această carte a supravieţuit aşa de multe secole, în ciuda atâtor inegalabile eforturi de a o surghiuni şi nimici, este cel puţin o puternică dovadă suplimentară că marea Fiinţă pe care ea o pretinde ca autor al ei a fost şi Păstrătorul ei.Este de asemenea adevărat că influenţa morală a Bibliei este uniform bună. Cei care studiază cu atenţie paginile ei se ridică invariabil la o viaţă mai pură. Alte scrieri despre religie şi despre diferite ştiinţe au făcut bine, au înnobilat şi binecuvântat omenirea într-o anumită măsură, dar toate celelalte cărţi luate împreună n-au reuşit să aducă creaţiei suspinânde bucuria, pacea şi binecuvântarea pe care a adus-o Biblia, atât celor bogaţi cât şi celor săraci, atât celor învăţaţi cât şi celor neînvăţaţi. Biblia nu este o carte numai ((A39)) de citit: ea este o carte de studiat cu grijă şi gândire; deoarece gândurile lui Dumnezeu sunt mai înalte decât gândurile noastre şi căile Lui decât căile noastre. Şi dacă vrem să înţelegem planul şi gândurile infinitului Dumnezeu, trebuie să ne aplecăm toate puterile asupra acestei importante activităţi. Cele mai bogate comori de adevăr nu se află întotdeauna la suprafaţă.Această carte, de la un capăt la altul, arată constant şi se referă la un personaj proeminent, Isus din Nazaret, despre care ea pretinde că a fost Fiul lui Dumnezeu. De la început până la sfârşit sunt scoase în relief numele, funcţia şi lucrarea Lui. Este un fapt al istoriei, în afara Bibliei, şi în mod variat şi pe deplin confirmat, că un om numit Isus din Nazaret a trăit şi a fost întrucâtva renumit cam pe timpul indicat de scriitorii Bibliei. Că acest Isus a fost răstignit pentru că a adus ofense evreilor şi preoţimii lor este încă un fapt stabilit de istorie, în afara dovezilor furnizate de scriitorii Noului Testament. Scriitorii Noului Testament (cu excepţia lui Pavel şi Luca) au fost cunoştinţe personale şi ucenici ai lui Isus din Nazaret, ale cărui doctrine au fost prezentate de scrierile acestora.Existenţa oricărei cărţi implică un motiv din partea autorului. De aceea întrebăm: Ce motive ar fi putut inspira pe aceşti oameni să îmbrăţişeze cauza acestei persoane? El a fost condamnat la moarte şi răstignit de către evrei ca răufăcător, ca unul necorespunzător să trăiască, cei mai religioşi dintre ei consimţind şi cerându-I moartea. Îmbrăţişându-I cauza şi promulgându-I doctrinele, aceşti oameni au înfruntat dispreţul, lipsa şi persecuţia amară, şi-au riscat însăşi viaţa, iar în unele cazuri au suferit chiar martiriu. Admiţând că în timpul vieţii Isus a fost o persoană remarcabilă, atât în viaţă cât şi în învăţături, ce motiv ar fi putut avea cineva să-I îmbrăţişeze cauza după ce a murit? — în special când moartea I-a fost atât de umilitoare? Şi dacă am presupune că aceşti scriitori şi-au ((A40)) inventat naraţiunile şi că Isus a fost eroul lor imaginar sau ideal, ce absurd ar fi să se presupună că oameni normali, după ce au pretins că El a fost Fiul lui Dumnezeu, că a fost conceput în mod supranatural, a avut puteri supranaturale prin care a vindecat leproşi, a redat vederea celor orbi din naştere, a făcut pe surzi să audă şi chiar a înviat morţi — cât de absurd ar fi să se presupună că ei ar încheia povestea unui astfel de personaj declarând că un mic grup de vrăjmaşi ai Lui L-au executat ca pe un criminal, în timp ce toţi prietenii şi ucenicii Lui, şi printre ei înşişi scritorii, L-au părăsit şi au fugit în momentele grele?Faptul că istoria laică nu este de acord în unele privinţe cu aceşti scriitori să nu ne facă să privim relatările lor ca neadevărate. Cei care trag o astfel de concluzie trebuie să precizeze şi să dovedească un motiv pentru care aceşti scriitori fac declaraţii false. Ce motiv i-ar fi putut îmboldi? Ar fi putut ei spera prin aceasta în mod raţional la avere, faimă, putere, sau vreun avantaj pământesc? Sărăcia prietenilor lui Isus şi lipsa de popularitate a însuşi eroului lor printre marii religioşi ai Iudeii contrazice un asemenea gând; în timp ce faptul că El a murit ca răufăcător, ca tulburător al păcii, şi că a fost lipsit de un nume bun, n-a oferit nici o speranţă de faimă de invidiat sau de avantaj pământesc pentru cei care ar încerca să-I restabilească doctrina. Din contră, dacă acesta ar fi fost obiectivul celor care L-au propovăduit pe Isus, oare n-ar fi renunţat ei în grabă când au aflat că le-a adus ruşine, persecuţie, închisoare, lovituri şi chiar moarte? Raţiunea învaţă clar că oamenii care au sacrificat casă, reputaţie, onoare şi viaţă, care n-au trăit pentru satisfacţia prezentă, al căror scop central a fost să-şi ridice semenii, şi care au insuflat principii morale de cel mai înalt tip, nu numai că au fost stăpâniţi de un motiv, ci mai mult, motivul lor trebuie să fi fost curat şi obiectivul lor impresionant de măreţ. Raţiunea spune mai departe că mărturia acestor oameni, puşi în ((A41)) mişcare numai de motive curate şi bune, este de zece ori mai importantă şi mai vrednică de consideraţie decât aceea a scriitorilor obişnuiţi. Aceşti oameni n-au fost nici fanatici: au fost oameni cu mintea sănătoasă şi raţională, şi în fiecare caz au dat argumente pentru credinţa şi speranţa lor; şi ei au fost cu perseverenţă credincioşi acelor convingeri raţionale.Şi ceea ce am remarcat aici este în acelaşi fel aplicabil şi la diferiţii scriitori ai Vechiului Testament. Ei au fost îndeosebi oameni remarcabili pentru fidelitatea lor faţă de Domnul; şi această istorie înregistrează şi mustră tot aşa de imparţial slăbiciunile şi neajunsurile lor, după cum le laudă virtuţile şi credincioşia. Acest lucru trebuie să-i uimească pe cei care presupun că Biblia este o istorie confecţionată, destinată să inducă frică în a venera un sistem religios. Există în Biblie o sinceritate care o marchează ca adevăr. Necinstiţii, doritori să prezinte pe un om ca fiind mare, şi în special dacă sunt doritori să-i prezinte unele scrieri ca inspirate de Dumnezeu, fără îndoială că ar zugrăvi caracterul unuia ca acesta fără pată şi nobil în cel mai înalt grad. Faptul că în Biblie nu s-a urmat o astfel de cale este o dovadă raţională că n-a fost fraudulos aranjată pentru a înşela.Având deci motiv să aşteptăm o revelaţie a voinţei şi planului lui Dumnezeu, şi aflând că Biblia, care pretinde a fi acea revelaţie, a fost scrisă de oameni ale căror motive nu vedem nici un temei să le contestăm, ci, dimpotrivă, vedem temeiuri să le aprobăm, să examinăm caracterul scrierilor care se pretind inspirate, pentru a vedea dacă învăţăturile lor corespund cu caracterul pe care în mod raţional l-am atribuit lui Dumnezeu şi dacă ele au dovezi interne de sinceritate.Primele cinci cărţi din Noul Testament şi câteva din Vechiul Testament sunt naraţiuni sau istorisiri de fapte cunoscute scriitorilor şi garantate prin caracterele lor. Este evident pentru toţi că nu s-a cerut o revelaţie specială ((A42)) numai pentru a spune adevărul referitor la chestiuni pe care ei le cunoşteau intim şi pe deplin. Totuşi, deoarece Dumnezeu a dorit să le facă oamenilor o descoperire, faptul că aceste istorisiri ale evenimentelor trecătoare au o legătură cu acea descoperire ar fi un temei suficient pentru a face deducţia raţională, că Dumnezeu va supraveghea şi în aşa fel va aranja, încât scriitorul onest pe care El l-a selecţionat pentru lucrare să fie adus în contact cu faptele necesare. Credibilitatea acestor părţi istorice ale Bibliei se bazează aproape în întregime pe caracterele şi motivele scriitorilor lor. Oamenii buni nu vor rosti falsităţi. Un izvor curat nu va da ape amare. Şi mărturia unită a acestor scrieri va reduce la tăcere orice suspiciune că autorii lor ar spune sau ar face rău pentru ca să poată urma binele.Realismul anumitor cărţi ale Bibliei, ca: Împăraţi, Cronici, Judecători etc., nu va fi infirmat în nici un fel când vom spune că ele sunt pur şi simplu istorii corecte ale evenimentelor şi persoanelor proeminente din timpul lor, păstrate cu grijă. Dacă se ţine seama că Scripturile ebraice conţin atât istorie cât şi lege şi profeţii, şi că istoriile, genealogiile lor etc., au fost cu atât mai explicite în a detalia împrejurările cu cât se aştepta ca Mesia cel promis să vină pe o anumită linie din Avraam, vedem un motiv pentru înregistrarea anumitor fapte istorice considerate nedelicate în lumina acestui secol al douăzecilea. De exemplu, un raport clar al originii naţiunii moabiţilor şi amoniţilor, şi a relaţiei lor cu Avraam şi cu israeliţii, a fost probabil în mintea istoricului motivul necesităţii unei istorii complete a naşterii lor (Geneza 19:36-38). Tot aşa, se dă un raport foarte detaliat al copiilor lui Iuda, din care a venit David, regele, prin care este trasată înapoi la Avraam genealogia Mariei, mama lui Isus, ca şi aceea a lui Iosif, soţul ei (Luca 3:23, 31, 33, 34; Matei 1:2-16). Fără îndoială că necesitatea de a stabili în amănunţime genealogia a fost cu atât mai importantă cu cât din această seminţie (Geneza 49:10) ((A43)) urma să vină atât Regele domnitor al lui Israel, cât şi Mesia cel promis, şi de aceea minuţiozitatea detaliilor care nu sunt date în alte cazuri. Geneza 38.Pot exista motive similare sau diferite şi pentru alte fapte istorice înregistrate în Biblie, a căror utilitate o vom vedea curând, care, dacă n-ar fi istorie, ci numai un tratat de morală, ar putea fi omise fără pagubă; cu toate acestea nimeni nu poate spune raţional că Biblia aprobă undeva impuritatea. Mai mult, este bine să ne amintim că aceleaşi fapte pot fi spuse mai delicat sau mai puţin delicat, în orice limbaj; şi că, deşi traducătorii Bibliei au fost, pe drept, prea conştiincioşi ca să omită ceva din înregistrare, totuşi ei au trăit într-o zi mai puţin specială decât a noastră în ceea ce priveşte alegerea de expresii rafinate; şi acelaşi lucru se poate presupune şi despre vremurile timpurii ale Bibliei şi despre obiceiurile de exprimare. Desigur, nici cei mai meticuloşi nu pot găsi vreo obiecţie în această privinţă la vreuna din expresiile Noului Testament.Cărţile lui Moise şi Legilepromulgate în elePrimele cinci cărţi ale Bibliei sunt cunoscute ca Cele cinci cărţi ale lui Moise, deşi ele nu-i menţionează nicăieri numele ca autor al lor. Este o deducţie raţională că au fost scrise de Moise sau sub supravegherea lui, relatarea morţii şi îngropării lui fiind în mod potrivit adăugată de secretarul său. Omisiunea declaraţiei clare că aceste cărţi au fost scrise de Moise nu este deloc o dovadă împotriva acestui gând, deoarece, dacă le-ar fi scris altul ca să înşele şi să comită o fraudă, desigur că pentru a-şi face credibilă înşelătoria acesta ar fi pretins că au fost scrise de către marele conducător şi om de stat al lui Israel (vezi Deuteronomul 31:9-27). De un lucru suntem siguri: Moise a condus naţiunea evreiască afară din Egipt. El i-a organizat ca naţiune după legile prezentate în aceste cărţi; şi timp de ((A44)) peste trei mii de ani, prin consimţământ general, naţiunea evreiască a pretins aceste cărţi ca pe un dar de la Moise pentru ei, şi le-au ţinut atât de sacre, încât nici o iotă sau un mic amănunt nu trebuia modificat — dând astfel asigurarea purităţii textului.Aceste scrieri ale lui Moise conţin singura istorie credibilă existentă a epocii pe care o parcurge. Istoria chineză simulează că începe la creare, spunând cum Dumnezeu a ieşit pe apă într-o luntre, şi, luând în mână o bucată de pământ, l-a aruncat în apă. Acea bucată de pământ, pretinde ea, a devenit lumea aceasta etc. Dar toată povestea este atât de lipsită de raţiune, încât nici cea mai simplă inteligenţă de copil n-ar fi înşelată de ea. Din contră, relatarea dată în Geneza începe cu presupunerea raţională că deja exista un Dumnezeu, un Creator, o Cauză Primară inteligentă. Ea nu tratează despre Dumnezeu ca având un început, ci despre lucrarea Lui, cu începutul şi progresul ei în ordine şi sistematic — „La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul”. Apoi, trecând fără detalii sau explicaţii peste originea pământului, continuă naraţiunea despre cele şase zile[epoci] de pregătire a lui pentru om. Relatarea este substanţial confirmată de lumina ştiinţei care s-a acumulat timp de patru mii de ani; deci este cu mult mai raţional să se accepte pretenţia că Moise, autorul ei, a fost inspirat divin, decât să se presupună că inteligenţa unui om a fost superioară inteligenţei şi cercetării combinate a restului omenirii timp de trei mii de ani de atunci, ajutată de mijloacele moderne şi de bani cu milioanele.Priviţi mai departe sistemul de legi enunţate în aceste scrieri. Cu siguranţă că au fost fără egal, atât în zilele lor, cât şi de atunci, până în acest secol al douăzecilea; şi legile acestui secol se bazează pe principiile enunţate în Legea Mozaică şi au fost întocmite în principal de oameni care au recunoscut că Legea Mozaică este de origine divină. ((A45)) Decalogul este un scurt rezumat al întregii legi. Cele zece porunci prescriu un cod de cult şi morală care trebuie să frapeze pe fiecare persoană interesată în studiu, fiind remarcabile; şi dacă n-ar fi fost niciodată cunoscute şi ar fi găsite acum printre ruinele şi relicvele Greciei, Romei sau Babilonului (naţiuni care s-au ridicat şi au căzut la mult timp după ce au fost date acele legi), ele ar fi privite ca minunate, dacă nu supranaturale. Dar obişnuinţa cu ele şi cu pretenţiile lor a dat naştere la indiferenţă apreciabilă, aşa încât importanţa lor reală nu este remarcată decât de puţini. Este adevărat, aceste porunci nu învaţă despre Cristos; ele au fost date, nu creştinilor, ci evreilor; nu să înveţe credinţa într-o răscumpărare, ci să convingă pe oameni de starea lor păcătoasă şi de nevoia lor de o răscumpărare. Iar esenţa acestor porunci a fost impresionant condensată de către ilustrul fondator al creştinismului în cuvintele: „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată gândirea ta şi cu toată puterea ta”; şi „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Marcu 12:30, 31.Guvernul instituit de Moise a fost diferit de toate celelalte guverne, antice şi moderne, prin aceea că pretindea a fi al Creatorului însuşi, şi oamenii erau socotiţi răspunzători faţă de El; legile şi instituţiile lor, civile şi religioase, pretindeau a emana de la Dumnezeu, şi, după cum vom vedea imediat, erau în armonie perfectă cu ceea ce raţiunea ne învaţă că este caracterul lui Dumnezeu. Cortul întâlnirii, în centrul taberei, avea în încăperea „Sfânta Sfintelor” o manifestare a prezenţei lui Iehova ca Rege al lor, de unde prin mijloace supranaturale ei primeau instrucţiuni pentru administrarea cum se cuvine a afacerilor lor naţionale. A fost stabilit un ordin de preoţi, care aveau în grijă supravegherea completă a Cortului întâlnirii şi numai prin ei era permis accesul şi comuniunea cu Iehova. Poate primul gând al unora în ((A46)) legătură cu aceasta ar fi: „A! Iată obiectivul organizării lor; la ei, ca şi la alte naţiuni, preoţii conduceau poporul, impunându-se credulităţii lor şi stârnindu-le temerile pentru propria lor onoare şi profit”. Dar stai, prietene, să nu presupunem nimic prea în grabă. Unde există o aşa bună posibilitate de a verifica această problemă cu faptele, n-ar fi raţional să sărim la concluzii fără fapte. Dovezile incontestabile sunt contrare acestor presupuneri. Drepturile şi privilegiile preoţilor erau limitate; nu li se dădea nici o putere civilă, de nici un fel, şi le lipsea complet posibilitatea de a-şi folosi slujba ca să profite de drepturile sau de conştiinţa poporului; şi acest aranjament a fost făcut de Moise, un membru al liniei preoţeşti.Ca şi reprezentant al lui Dumnezeu în scoaterea lui Israel din robia egipteană, forţa împrejurărilor a centralizat guvernarea în mâna lui şi a făcut din blândul Moise un autocrat în putere şi autoritate, deşi prin blândeţea dispoziţiei sale a fost de fapt servul extenuat al poporului, a cărui viaţă chiar, se epuiza prin grijile apăsătoare ale poziţiei sale. În asemenea conjunctură a fost stabilit un guvern civil, care virtual era o democraţie. Să nu fim înţeleşi greşit: Privit cum l-ar aprecia necredincioşii, guvernul lui Israel era o democraţie, dar privit în lumina propriilor lui pretenţii era o teocraţie, adică un guvern divin, deoarece legile date de Dumnezeu prin Moise nu permiteau nici un amendament; ei nu trebuiau nici să adauge, nici să scoată din codul lor de legi. Astfel văzut, guvernul lui Israel a fost diferit de oricare alt guvern civil, fie înainte, fie după el. „DOMNUL i-a zis lui Moise: «Adună la Mine şaptezeci de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel, din cei pe care-i cunoşti ca bătrâni ai poporului şi căpetenii ale lor; adu-i la cortul întâlnirii şi să se înfăţişeze acolo împreună cu tine. Eu Mă voi coborî şi îţi voi vorbi acolo; voi lua din duhul care este peste tine şi-l voi pune peste ei ca să poarte împreună cu tine povara poporului, şi ((A47)) să n-o porţi tu singur»”. (Numeri 11:16, 17. Vezi de asemenea versetele 24-30 ca un exemplu de blândeţe şi de artă a guvernării adevărate şi neprefăcute.) Moise repetând acest lucru spune: „Am luat atunci pe căpeteniile seminţiilor voastre, bărbaţi înţelepţi şi cunoscuţi [cu influenţă], şi i-am pus căpetenii peste voi, căpetenii peste mii, căpetenii peste sute, căpetenii peste cincizeci şi căpetenii peste zece, şi judecători pentru seminţiile voastre”. Deuteronomul 1:15; Exodul 18:13-26.Astfel se vede că acest distins legiuitor, departe de a căuta să-şi continue sau să-şi mărească propria putere, punând guvernarea poporului sub controlul rudelor sale directe, din seminţia preoţească, să-şi folosească autoritatea religioasă pentru a încătuşa drepturile şi libertăţile poporului, dimpotrivă, a introdus în popor o formă de guvernare menită să cultive spiritul de libertate. Istoriile altor naţiuni şi conducători nu arată nici un egal la aceasta. În toate cazurile conducătorul a căutat propria mărire şi mai mare putere. Chiar şi în cazurile în care aceştia au ajutat la stabilirea republicilor, din evenimentele ulterioare a reieşit că au făcut-o din diplomaţie, pentru a obţine favoarea poporului şi a-şi perpetua propria lor putere. În situaţia lui Moise, orice ambiţios, stăpânit de politică şi încercând să perpetueze o înşelăciune asupra poporului, ar fi lucrat spre o mai mare centralizare a puterii pentru sine şi familia sa, în special când aceasta ar fi părut o sarcină uşoară, prin faptul că autoritatea religioasă era deja la acea seminţie şi prin pretenţia acelei naţiuni că era guvernată de Dumnezeu din Cortul întâlnirii. Nici nu este de presupus că un om capabil de a forma asemenea legi şi de a conduce asemenea popor să fie atât de greoi la înţelegere încât să nu vadă care va fi tendinţa cursului său. Atât de complet a fost pusă guvernarea poporului în propriile lor mâini, încât, deşi a fost stipulat ca situaţiile mai grele, pe care aceşti ((A48)) guvernatori nu le puteau rezolva, să fie aduse înaintea lui Moise, totuşi ei înşişi hotărau în privinţa cazurilor care să meargă înaintea lui Moise: „Şi când veţi găsi o situaţie prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud”. Deuteronomul 1:17.Văzut astfel, Israel era o republică ai cărei dregători acţionau sub mandat divin. Şi spre confuzia celor care din ignoranţă pretind că Bibila aprobă o domnie imperială stabilită asupra poporului, în loc de „guvernarea poporului de către popor”, să se remarce că această formă republicană de guvernământ civil a continuat timp de peste patru sute de ani. Iar apoi a fost schimbată cu aceea de regat la cererea „Bătrânilor”, fără aprobarea Domnului, care i-a spus lui Samuel, pe vremea aceea servind ca un fel de preşedinte neoficial: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei”. La cererea insistentă a lui Dumnezeu, Samuel a explicat poporului cum vor fi desconsiderate drepturile şi libertăţile lor, şi cum printr-o astfel de schimbare vor deveni slugi; totuşi, ei au ajuns să fie orbiţi de ideea populară ilustrată peste tot în jurul lor la alte neamuri (1 Samuel 8:6-22). Considerând această relatare despre dorinţa lor de a avea un rege, cine nu este impresionat la gândul că Moise s-ar fi putut instala ferm, fără dificultate, în fruntea unui mare imperiu?Deşi Israel ca întreg constituia o naţiune, totuşi diviziunea pe seminţii a fost recunoscută întotdeauna după moartea lui Iacov. Fiecare familie sau seminţie, prin consimţământ general, alegea sau recunoştea pe anumiţi membri ca reprezentanţi ai ei, sau căpetenii. Acest obicei a continuat chiar şi în lunga lor robie în Egipt. Aceştia erau numiţi căpetenii sau bătrâni, şi acestora le-a dat Moise onoarea şi puterea guvernării civile; în timp ce, dacă el dorea să centralizeze puterea pentru sine şi pentru propria ((A49)) familie, aceştia ar fi fost ultimii oameni care să fie onoraţi cu putere şi funcţie.Instrucţiunile date celor numiţi la conducerea civilă fiind de la Dumnezeu, ele sunt un model de simplitate şi puritate. Moise declară poporului în auzul acestor judecători: „În acelaşi timp, am dat poruncă judecătorilor voştri, spunând: «Să ascultaţi pe fraţii voştri şi să judecaţi după dreptate neînţelegerile fiecăruia cu fratele lui sau cu străinul. Să nu căutaţi la faţa oamenilor în judecăţile voastre; să ascultaţi pe cel mic ca şi pe cel mare; să nu vă temeţi de faţa omului, căci judecata este a lui Dumnezeu. Şi, când veţi găsi o situaţie prea grea, s-o aduceţi înaintea mea, ca s-o aud»” (Deuteronomul 1:16, 17). După moartea lui Moise, asemenea cazuri grele erau aduse direct înaintea Domnului prin Marele Preot, răspunsul fiind „da” sau „nu”, prin Urim şi Tumim.Având în vedere aceste fapte, ce vom spune despre teoria care sugerează că aceste cărţi au fost scrise de preoţi necinstiţi pentru a-şi asigura influenţa şi puterea asupra poporului? Pentru un astfel de scop, ar falsifica oare astfel de oameni documente, aşa încât să distrugă tocmai scopurile pe care ei au încercat să le promoveze — documente care dovedesc în concluzie că marea Căpetenie a lui Israel, chiar unul din propria lor seminţie, la insistenţa lui Dumnezeu, a înlăturat preoţimea de la puterea civilă, plasând acea putere în mâinile poporului? Consideră cineva raţională o astfel de concluzie?Apoi, este vrednic de remarcat că legile celei mai avansate civilizaţii, în acest secol al douăzecilea, nu prevăd cu mai mare grijă ca bogaţii şi săracii să stea la nivel egal de responsabilitate în faţa legii civile. Absolut nici o distincţie nu s-a făcut prin legile lui Moise. Iar cât despre protecţia oamenilor de pericolele ca unii să devină foarte săraci şi alţii excesiv de bogaţi şi puternici, nici o altă lege naţională care să fi apărat cu atâta grijă acest punct n-a ((A50)) fost vreodată adoptată. Legea lui Moise prevedea o restituire la fiecare al cincizecilea an — anul lor jubiliar. Prin prevenirea înstrăinării absolute a proprietăţii, această lege împiedica acumularea ei în mâinile celor puţini (Leviticul 25:9, 13-23, 27-30). De fapt erau învăţaţi să se considere fraţi şi să se poarte în consecinţă; să se ajute unul pe altul fără compensaţie şi să nu ia nici o camătă unul de la altul. Vezi Exodul 22:25; Leviticul 25:36, 37; Numeri 26:52-56.Toate legile erau anunţate public, împiedicând astfel pe oamenii uneltitori să aibă succes în amestecul în drepturile poporului. Legile erau expuse în aşa manieră, încât oricine dorea să le poată copia; şi, pentru ca nici cel mai sărac şi mai neînvăţat să nu fie în necunoştinţă de ele, era de datoria preoţilor să le citească poporului la sărbătorile ce se ţineau la fiecare al şaptelea an (Deuteronomul 31:10-13). Este oare raţional să se presupună că asemenea legi şi aranjamente au fost întocmite de oameni răi, sau de oameni care au uneltit pentru a lipsi poporul de libertăţile şi fericirea lui? O astfel de presupunere ar fi iraţională.În consideraţia ei pentru drepturile şi interesele străinilor şi vrăjmaşilor, legea Mozaică a fost cu treizeci şi două de secole înaintea timpului ei — dacă într-adevăr legile celor mai civilizaţi de astăzi o egalează în corectitudine şi bunăvoinţă. Citim: „Aceeaşi lege va fi pentru cel născut în ţară, ca şi pentru străinul care va locui în mijlocul vostru”; căci Eu sunt DOMNUL, Dumnezeul vostru”. Exodul 12:49; Leviticul 24:22.„Dacă un străin vine să locuiască împreună cu voi în ţara voastră, să nu-l asupriţi. Să vă purtaţi cu străinul care locuieşte între voi ca şi cu unul născut în mijlocul vostru; să-l iubiţi ca pe voi înşivă, căci şi voi aţi fost străini în ţara Egiptului.” Leviticul 19:33, 34.„Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul rătăcit, să i-l aduci negreşit acasă. Dacă vezi măgarul ((A51)) vrăjmaşului tău căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi negreşit să ia povara de pe el.” Exodul 23:4, 5.Nici chiar animalele necuvântătoare n-au fost uitate. Cruzimea faţă de acestea, ca şi faţă de fiinţele umane, era strict interzisă. Unui bou nu trebuia să i se pună botniţa în timpul treieratului grâului, pentru bunul motiv că orice lucrător este vrednic de hrana lui. Nici chiar boul şi măgarul nu era îngăduit să are împreună, pentru că sunt aşa de nepotriviţi în putere şi mers; ar fi o cruzime. Odihna lor a fost de asemenea prevăzută. Deuteronomul 25:4; 22:10; Exodul 23:12.Unii ar putea pretinde că preoţia a fost o instituţie egoistă, fiindcă seminţia leviţilor era întreţinută prin zecimea anuală, sau zeciuiala din produsul individual al fraţilor lor din celelalte seminţii. Declarat astfel, acest fapt este o prezentare incorectă, prea obişnuită la sceptici, care, posibil din ignoranţă, în acest mod prezintă fals una din cele mai remarcabile dovezi a părţii lui Dumnezeu în organizarea acelui sistem şi că el n-a fost lucrarea unei preoţimi uneltitoare şi egoiste. Într-adevăr, nu arareori este fals reprezentat de către o preoţime modernă care impune acum un sistem similar, folosindu-l pe acela ca pe un precedent, fără să menţioneze starea de lucruri pe care a fost fondat, sau metoda lui de plată.De fapt a fost fondat pe cea mai strictă echitate. Când Israel a ajuns în posesia ţării Canaanului, leviţii au avut desigur tot atâta drept la o parte din pământ ca şi celelalte seminţii; totuşi, prin porunca expresă a lui Dumnezeu, ei n-au luat nimic din ea, cu excepţia anumitor cetăţi sau localităţi pentru locuit, răspândite printre diferite seminţii pe care trebuiau să le servească în cele religioase. De nouă ori s-a făcut această interzicere înainte de împărţirea ţării. Desigur, în loc de pământ trebuia să li se asigure un echivalent, şi acea asigurare raţională şi dreaptă a fost, ((A52)) prin urmare,zeciuiala. Şi aceasta nu este totul: deşi zeciuiala, după cum am văzut, era o datorie dreaptă, ea n-a fost impusă ca o taxă, ci urma să fie plătită ca o contribuţie voluntară. Şi nici o ameninţare nu-i obliga la acele contribuţii; totul depindea de conştiinciozitatea lor. Singurele îndemnuri către popor în legătură cu acest subiect sunt după cum urmează:„Cât vei trăi în ţara ta, vezi să nu cumva să uiţi pe levit” (Deuteronomul 12:19). „Să nu neglijezi pe levitul care va fi în cetăţile tale, căci el nu are nici parte, nici moştenire cu tine” [în ţară]. Deuteronomul 14:27.Întrebăm: Este oare raţional să se presupună că această ordine de lucruri ar fi fost astfel aranjată de preoţi egoişti şi ambiţioşi? — un aranjament care să-i dezmoştenească pe ei şi să-i facă dependenţi de fraţii lor pentru întreţinere? Nu ne învaţă raţiunea contrariul?În armonie cu aceasta, şi de asemenea care nu se poate explica pe nici un alt temei decât pe cel pretins — că Dumnezeu este autorul acelor legi — este faptul că nu s-a făcut nici o prevedere specială pentru a onora preoţimea. În nimic n-ar fi impostorii mai grijulii decât în a prevedea veneraţie şi respect pentru sine şi pedepsele şi blestemele cele mai aspre pentru cei care i-ar trata rău. Dar nu apare nimic de acest fel; nu se prevede nici o onoare specială sau veneraţie, nici imunitate pentru violenţă sau insultă. Legea comună, care nu făcea nici o distincţie între clase şi nu punea preţ pe rangul persoanelor, era singura lor protecţie. Acest lucru este cu atât mai remarcabil cu cât tratamentul servilor, străinilor şi vârstnicilor era subiectul unei legislaţii speciale. De exemplu: Să nu asupreşti pe străin, pe văduvă sau pe orfan; căci dacă ei strigă la Mine [la Dumnezeu] după ajutor, Eu le voi auzi negreşit strigătele, mânia Mea se va aprinde şi vă voi nimici cu sabia; soţiile voastre vor rămâne văduve şi copiii voştri orfani (Exodul 22:21-24, 23:9; Leviticul 19:33, 34). „Să nu ((A53)) nedreptăţeşti pe muncitorul sărac şi nevoiaş, fie că este unul din fraţii tăi, fie că este unul dintre străinii care locuiesc în ţara ta, în cetăţile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de asfinţitul soarelui; căci e sărac şi doreşte mult. Altfel, ar striga către DOMNUL împotriva ta şi aceasta ar fi păcat asupra ta” (Leviticul 19:13; Deuteronomul 24:14, 15; Exodul 21:26, 27). „Să te scoli înaintea perilor albi şi să cinsteşti pe bătrân” (Leviticul 19:32; vezi de asemenea Leviticul 19:14). Toate acestea, şi totuşi nimic deosebit pentru preoţi, leviţi sau zeciuielile lor.Aranjamentele sanitare ale legii, atât de necesare unui popor sărac şi de mult asuprit, împreună cu aranjamentele şi limitările referitoare la animalele curate şi necurate, care să se poată mânca sau nu, sunt remarcabile, şi, împreună cu alte trăsături, ar fi de interes dacă spaţiul ar permite examinarea lor, arătând că legea a fost la înălţimea ultimelor concluzii ale ştiinţei medicale în acest subiect, dacă nu chiar înaintea lor. Legea lui Moise a avut şi un caracter tipic, pe care trebuie să-l lăsăm pentru consideraţii viitoare; dar chiar şi privirea noastră în grabă ne-a dat dovezi covârşitoare că această lege, care constituie însuşi cadrul întregului sistem al religiei revelate, pe care îl elaborează restul Bibliei, este cu adevărat o expunere de înţelepciune şi dreptate, în special când se ia în consideraţie vremea ei.În lumina raţiunii, toţi trebuie să admită că ea nu dă nici o dovadă că este lucrarea oamenilor răi, uneltitori, ci corespunde exact cu ceea ce natura învaţă că este caracterul lui Dumnezeu. Ea dă dovezi de Înţelepciune, Dreptate şi Iubire. Şi mai mult, legiuitorul, evident pios şi nobil, Moise, neagă că legile au fost ale lui proprii şi le atribuie lui Dumnezeu (Exodul 24:12; Deuteronomul 9:9-11; Exodul 26:30; Leviticul 1:1). Având în vedere caracterul lui general şi poruncile lui către popor, să nu aducă mărturie falsă şi să evite ipocrizia şi minciuna, este oare ((A54)) raţional să se presupună că un astfel de om a adus mărturie falsă şi şi-a impus propriile vederi şi legi în locul celor ale lui Dumnezeu? Să se aibă în vedere de asemenea că noi examinăm copiile prezente ale Bibliei şi că integritatea pentru care ea este atât de însemnată se aplică, prin urmare, deopotrivă şi la succesorii lui Moise; pentru că, deşi printre acei succesori au fost oameni răi, care au căutat propriul lor bine, nu al poporului, este evident că ei nu au falsificat Scrierile Sacre, care sunt pure până astăzi.Profeţii BiblieiSă se arunce acum o privire la caracterul general al profeţilor Bibliei şi la mărturiile lor. Un fapt oarecum remarcabil este că profeţii, cu puţine excepţii, n-au fost din clasa preoţească; şi că pe vremea aceea profeţiile lor au fost în general respingătoare pentru preoţimea oportunistă şi în degenerare, ca şi pentru poporul înclinat spre idolatrie. Sarcina mesajelor lor de la Dumnezeu pentru popor era în general mustrarea pentru păcat, însoţită de avertizări pentru pedepse viitoare, cu care găsim împletite făgăduinţe ocazionale de binecuvântări viitoare, după ce s-ar fi curăţat de păcat şi s-ar fi întors în favoarea Domnului. Experienţele lor, în cea mai mare parte, au fost departe de a fi de invidiat; în general au fost ocărâţi, mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi daţi la moarte violentă. Vezi 1 Împăraţi 18:4, 10, 17, 18; 19:10; Ieremia 38:6; Evrei 11:32-38. În unele cazuri, caracterul lor adevărat de profeţi ai lui Dumnezeu a fost recunoscut numai după mulţi ani de la moartea lor. Vorbim astfel despre scriitorii profetici ale căror cuvinte se pretind a fi inspiraţia directă a lui Iehova. În legătură cu aceasta este bine să ne amintim că în darea legii lui Israel n-a existat nici o intervenţie preoţească: ea a fost dată poporului de către Dumnezeu prin Moise (Exodul 19:17-25; Deuteronomul 5:1-5). Şi, mai mult, s-a făcut ca o((A55)) datorie a fiecărui om care vedea încălcarea legii să mustre pe păcătos (Leviticul 19:17). Astfel, toţi aveau autoritatea să înveţe şi să mustre, dar, ca şi în zilele noastre, deoarece majoritatea erau absorbiţi de grijile afacerilor, devenind indiferenţi şi nereligioşi, comparativ puţini au îndeplinit această cerinţă prin mustrarea păcatului şi îndemnarea la evlavie; iar aceşti predicatori sunt numiţi „profeţi” atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. Termenul profet, cum este folosit în general, înseamnă prezentator public; învăţătorii publici ai idolatriei de asemenea erau numiţi aşa; de exemplu, „profeţii lui Baal” etc. Vezi 1 Corinteni 14:1-6; 2 Petru 2:1; Matei 7:15; 14:5; Neemia 6:7; 1 Împăraţi 18:40; Tit 1:12.Profeţitul, în sensul obişnuit de învăţare, a devenit după aceea popular la o anumită clasă şi a degenerat în fariseism — învăţând tradiţiile bătrânilor în locul poruncilor lui Dumnezeu, prin aceasta opunându-se adevărului şi devenind profeţi mincinoşi sau învăţători mincinoşi. Matei 15:2-9.Din marea clasă care se numesc profeţi, în diferite timpuri Iehova a făcut alegerea unora pe care i-a împuternicit în mod special să transmită mesaje, uneori în legătură cu lucruri gata să se împlinească atunci, alteori în legătură cu evenimente viitoare. Acum noi dăm atenţie scrierilor acestei clase, care au vorbit şi au scris aşa cum au fost mişcaţi de Spiritul sfânt. Ei ar putea fi în mod adecvat numiţiProfeţi sau văzători împuterniciţi divin.Dacă se ţine seama că aceşti profeţi au fost în principal laici, neprimind nici un sprijin din zeciuielile seminţiei preoţeşti, şi dacă, pe lângă aceasta, este faptul că ei în mod frecvent erau mustrătorii nu numai ai regilor şi judecătorilor, ci şi ai preoţilor (deşi ei n-au mustrat funcţia, ci păcatele personale ale oamenilor care o ocupau), devine ((A56)) evident că în mod raţional n-am putea decide că aceşti profeţi erau participanţi în vreo ligă de preoţi sau în altceva, pentru a fabrica falsităţi în numele lui Dumnezeu. În lumina faptelor, raţiunea contrazice o astfel de suspiciune.Deci, dacă nu găsim nici un temei să punem la îndoială motivele diferiţilor scriitori ai Bibliei, ci găsim că spiritul diferitelor ei părţi este dreptate şi adevăr, să mergem mai departe şi să întrebăm dacă există vreo legătură sau lanţ de unire între relatările lui Moise, ale altor profeţi şi ale scriitorilor Noului Testament. Dacă vom găsi o linie comună de gândire întreţesută de la un capăt la altul al Legii, Profeţilor şi scrierilor Noului Testament, care acoperă o perioadă de 1500 de ani, acest lucru luat în legătură cu caracterul scriitorilor va fi un motiv bun pentru a le admite pretenţia — că sunt inspirate divin — mai ales dacă tema comună tuturor este una grandioasă şi nobilă, potrivindu-se bine cu ceea ce învaţă judecata sănătoasă sfinţită referitor la caracterul şi atributele lui Dumnezeu.Iată ce găsim: Un plan, un spirit, o ţintă şi un scop străbate întreaga carte. Paginile de deschidere relatează crearea şi căderea omului; paginile de încheiere spun despre recuperarea omului din cădere; iar paginile care intervin arată paşii succesivi ai planului lui Dumnezeu pentru împlinirea acestui scop. Armonia, şi totuşi contrastul, între primele şi ultimele trei capitole ale Bibliei este remarcabilă. Primele descriu întâia creare, ultimele crearea din nou sau restabilirea, cu păcatul şi blestemul ca pedeapsă îndepărtate; primele arată pe Satan şi răul intrând în lume să înşele şi să nimicească, ultimele arată lucrarea lui stricată, pe cei nimiciţi restabiliţi, răul stins şi pe Satan nimicit; primele arată domnia pierdută de Adam, ultimele prezintă domnia restituită şi stabilită pentru veşnicie de Cristos, şi voia lui Dumnezeu făcută pe pământ ca şi în cer; primele arată păcatul, cauza producătoare de ((A57)) degradare, ruşine şi moarte, ultimele arată că răsplata dreptăţii este gloria, onoarea şi viaţa.Deşi scrisă de multe pene, în timpuri diferite, în împrejurări diferite, Biblia nu este numai o colecţie de norme morale, de maxime înţelepte şi de cuvinte de mângâiere. Este mai mult: ea este o declaraţie raţională, filosofică şi armonioasă a cauzelor răului prezent în lume, a singurului remediu şi a rezultatelor finale aşa cum sunt văzute de înţelepciunea divină, care a văzut sfârşitul planului înainte de a începe, marcând de asemenea cărarea poporului lui Dumnezeu, susţinându-l şi întărindu-l cu făgăduinţe nespus de mari şi scumpe care se vor împlini la timpul cuvenit.De-a lungul întregii cărţi este menţinută şi elaborată învăţătura Genesei că omul a fost încercat în starea de perfecţiune originară printr-un reprezentant, că el a căzut şi că rezultatele sunt imperfecţiunea, boala şi moartea prezentă, dar că Dumnezeu nu l-a părăsit, ci îl va recupera în cele din urmă printr-un răscumpărător născut din femeie (Geneza 3:15). Necesitatea morţii unui răscumpărător ca sacrificiu pentru păcate şi a dreptăţii Lui pentru acoperirea păcatului nostru sunt indicate prin îmbrăcămintea din piei pentru Adam şi Eva; prin acceptarea jertfelor lui Abel; prin Isaac pe altar; prin moartea diferitelor jertfe prin care patriarhii aveau acces la Dumnezeu şi prin jertfele instituite sub lege şi perpetuate de-a lungul Veacului Iudeu. Profeţii, deşi li s-a acordat numai o înţelegere vagă a semnificaţiei unora dintre declaraţiile lor (1 Petru 1:12), menţionează punerea păcatelor pe o persoană în loc de un animal necuvântător, şi, în viziune profetică, Îl văd pe Acela care va răscumpăra şi va elibera omenirea, „ca un miel pe care-l duci la tăiere”, că „pedeapsa care ne dă pacea era peste El” şi că „prin rănile Lui suntem vindecaţi”. Ei L-au înfăţişat ca „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu ((A58)) suferinţa”, şi au declarat că „DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:3-6). Ei au spus unde se va naşte acest eliberator (Mica 5:2) şi când va muri, asigurându-ne că „nu pentru Sine” (Daniel 9:26 — Biblia interlineară ebraico-engleză, J. Green — n. e.). Ei menţionează diferite particularităţi în legătură cu El: că va fi „drept”, fără „înşelăciune”, „violenţă” sau altă cauză dreaptă de moarte (Isaia 53:8, 9, 11); că va fi vândut pe treizeci de arginţi (Zaharia 11:12); că va fi numărat în moarte printre cei fărădelege (Isaia 53:12); că nici un os nu-I va fi zdrobit (Psalmul 34:20; Ioan 19:36) şi că, deşi va muri şi va fi îngropat, trupul Lui nu va putrezi, nici nu va rămâne în mormânt. Psalmul 16:10; Faptele 2:31.Scriitorii Noului Testament raportează clar şi convingător, dar simplu, împlinirea tuturor acestor preziceri în Isus din Nazaret; şi prin raţionamente logice arată că aşa un preţ de răscumpărare cum a dat El era necesar înainte ca păcatele lumii să poată fi şterse, cum deja fusese prezis în Lege şi Profeţi (Isaia 1:18). Ei urmăresc întregul plan în maniera cea mai logică şi convingătoare, neapelând nici la prejudecăţile, nici la pasiunile ascultătorilor, ci numai la raţiunea lor iluminată, furnizând unele din cele mai remarcabil de minuţioase şi convingătoare raţionamente care se pot găsi undeva asupra vreunui subiect. Vezi Romani 5:17-19 şi mai departe până la capitolul 12.Moise a indicat în lege nu numai un sacrificiu, dar şi o ştergere a păcatelor şi o binecuvântare a poporului sub acest mare eliberator, a cărui putere şi autoritate el declară că o va depăşi enorm pe a sa, deşi va fi „asemenea ei” (Deuteronomul 18:15, 19). Eliberatorul promis va binecuvânta nu numai pe Israel, dar prin Israel şi pe „toate familiile pământului” (Geneza 12:3; 18:18; 22:18; 26:4). Şi, neţinând seama de prejudecăţile contrare ale poporului evreu, profeţii continuă pe acelaşi ton, declarând că Mesia ((A59)) va fi şi „Lumina popoarelor” (Isaia 49:6; Luca 2:32); că neamurile vor veni la El „de la marginile pământului” (Ieremia 16:19); că numele Lui „va fi mare între popoare” (Maleahi 1:11) şi că „atunci se va revela slava DOMNULUI şi în clipa aceea orice făptură o va vedea”. Isaia 40:5. Vezi şi Isaia 42:1-7.Scriitorii Noului Testament pretind o ungere divină care le-a permis să-şi dea seama de împlinirea profeţiilor referitoare la sacrificiul lui Cristos. Deşi ca evrei erau predispuşi să considere că toate binecuvântările erau limitate la propriul lor popor (Faptele 11:1-18), ei au putut să vadă că în timp ce naţiunea lor va fi binecuvântată, toate familiile pământului vor fi de asemenea binecuvântate cu ei şi prin ei. Au văzut de asemenea că înaintea binecuvântării lui Israel şi a lumii se va face o alegere a unei „turme mici” atât dintre evrei cât şi dintre neamuri, care, fiind încercaţi, vor fi găsiţi vrednici de a deveni comoştenitori la gloria şi onoarea Marelui Eliberator, şi participanţi cu El la onoarea de a binecuvânta pe Israel şi toate naţiunile. Romani 8:17.Aceşti scriitori indică armonia acestei vederi cu ceea ce este scris în Lege şi Profeţi; iar grandoarea şi generozitatea planului pe care ei îl prezintă depăşesc cu mult chiar şi cea mai înaltă concepţie despre ceea ce acest plan afirmă că este — „O veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”.Gândul despre Mesia ca şi conducător nu numai al lui Israel ci şi al lumii, sugerat în cărţile lui Moise, este tema tuturor profeţiilor. Gândul despre împărăţie a fost de asemenea predominant în învăţăturile apostolilor; şi Isus a învăţat că trebuie să ne rugăm, „Vie împărăţia Ta”, şi a făgăduit o parte în ea celor care întâi vor suferi pentru adevăr şi astfel vor deveni vrednici.Această speranţă într-o glorioasă împărăţie viitoare a dat tuturor celor credincioşi curaj să îndure persecuţie şi să ((A60)) sufere ocară, lipsă şi pierdere, chiar până la moarte. Şi în marea profeţie alegorică ce încheie Noul Testament sunt înfăţişaţi cu credincioşie toţi: vrednicul „Miel care a fost înjunghiat” (Apocalipsa 5:12), vrednicii „biruitori” pe care El îi va face împăraţi şi preoţi în împărăţia Sa, şi încercările şi obstacolele pe care ei trebuie să le învingă pentru a fi vrednici să participe la acea împărăţie. Apoi sunt prezentate imagini simbolice ale binecuvântărilor care vor urma pentru lume sub domnia Milenară, când Satan va fi legat, moartea adamică şi necazul vor fi şterse, şi când toate neamurile pământului vor umbla în lumina împărăţiei cereşti — Ierusalimul cel nou.Biblia, de la început până la sfârşit, prezintă o doctrină care nu se găseşte nicăieri în altă parte şi care este în opoziţie cu teoriile tuturor religiilor păgâne — că pentru cei morţi va veni o viaţă viitoare printr-o ÎNVIERE A MORŢILOR. Toţi scriitorii inspiraţi şi-au exprimat încrederea într-un răscumpărător, iar unul declară că „dimineaţa”, când Dumnezeu îi va chema din mormânt şi ei vor ieşi afară, cei răi nu vor mai stăpâni pe pământ, ci „Dimineaţa vor stăpâni peste ei oamenii drepţi” (Psalmul 49:14). Învierea morţilor este arătată de profeţi, iar scriitorii Noului Testament îşi bazează pe ea toate speranţele de viaţă şi de binecuvântare viitoare. Pavel o descrie astfel: „Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră; … şi atunci, într-adevăr, cei care au adormit în Hristos au pierit. Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi; … Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:13-22.Asemenea unui ceas, ale cărui multe rotiţe ar putea părea la început inutile, dar care, şi cele care se mişcă mai încet sunt esenţiale, tot aşa este şi Biblia: compusă din ((A61)) multe părţi şi pregătită prin multe pene, este un întreg complet şi armonios. Nici măcar o parte nu este în plus, şi chiar dacă unele părţi ocupă un loc mai activ şi mai proeminent decât altele, toate sunt folositoare şi necesare. Devine popular printre aşa-zişii „gânditori progresişti” şi „mari teologi” din prezent să trateze uşor, sau dacă nu neagă să ignore multe dintre „minunile” Vechiului Testament, numindu-le „poveşti băbeşti”. Dintre acestea sunt: relatarea despre Iona şi peştele cel mare, Noe şi corabia, Eva şi şarpele, oprirea soarelui la porunca lui Iosua şi măgăriţa vorbitoare a lui Balaam. Se pare că aceşti oameni înţelepţi trec cu vederea faptul că Biblia este aşa de întreţesută şi unită în diferitele ei părţi, încât a smulge din ea aceste minuni ori a le discredita înseamnă a distruge sau a discredita întregul. Căci, dacă relatările originale sunt false, cei care le-au repetat au fost ori falsificatori, ori nechibzuiţi, şi, în oricare caz, ar fi imposibil pentru noi să acceptăm mărturia lor ca inspirată divin. A elimina din Biblie minunile menţionate, ar infirma mărturia scriitorilor ei principali, pe lângă aceea a Domnului nostru Isus. Istoria căderii este atestată de Pavel (Romani 5:17); de asemenea amăgirea Evei de către şarpe (2 Corinteni 11:3; 1 Timotei 2:14). Vezi de asemenea referinţa Domnului nostru la cea din urmă, în Apocalipsa 12:9 şi 20:2. Oprirea soarelui la înfrângerea amoriţilor, ca o dovadă a puterii Domnului, evident a fost tipică pentru puterea care va fi manifestată în viitor, în „ziua Domnului”, prin Cel pe care Iosua L-a reprezentat. Acest lucru este atestat de trei profeţi (Isaia 28:21; Habacuc 2:1-3, 13, 14 şi 3:2-11; Zaharia 14:1, 6, 7). Relatarea despre măgăriţa vorbitoare este confirmată de Iuda (vers. 11) şi de Petru (2 Petru 2:16). Iar marele Învăţător, Isus, confirmă naraţiunea despre Iona şi peştele cel mare şi despre Noe şi potop (Matei 12:40; 24:38, 39; Luca 17:26. Vezi de asemenea 1 Petru 3:20). De fapt acestea nu sunt minuni mai mari decât cele făcute de Isus ((A62)) şi de apostoli, cum ar fi: prefacerea apei în vin, vindecarea bolilor etc.; iar ca minune, trezirea din morţi este cea mai uimitoare dintre toate.Aceste minuni, neobişnuite pentru experienţa noastră, îşi găsesc paralela în fiecare zi în jurul nostru, pe lângă care se trece fără să se remarce, fiind mai obişnuite. Reproducerea organismelor vii, fie animale, fie vegetale, este mai presus de înţelegerea noastră, ca şi mai presus de puterea noastră — deci miraculoasă. Noi putem vedea exercitarea principiului vieţii, dar nu-l putem nici înţelege, nici produce. Plantăm două seminţe alături; condiţiile: aer, apă, sol sunt la fel; ele cresc, nu putem spune cum, şi nici cel mai înţelept filosof nu poate explica acest miracol. Aceste seminţe dezvoltă organisme cu tendinţe opuse: una se târăşte, cealaltă stă dreaptă; forma, floarea, culoarea, totul diferă, deşi condiţiile au fost aceleaşi. Astfel de miracole devin obişnuite pentru noi, şi când părăsim uimirea copilăriei încetăm să ni le mai amintim ca atare; totuşi ele manifestă o putere tot atât de mai presus de a noastră şi de înţelegerea noastră limitată ca şi cele câteva miracole relatate în Biblie cu scopuri speciale şi intenţionate ca ilustraţii ale atotputerniciei şi capacităţii marelui Creator de a învinge orice obstacol şi de a-Şi realiza toată voinţa, chiar până la învierea noastră făgăduită din morţi, până la exterminarea răului şi la domnia finală a dreptăţii veşnice.Aici încheiem subiectul. Fiecare pas a fost probat prin raţiune. Am găsit că există un Dumnezeu, un Creator suprem, inteligent, în care există în perfectă armonie: înţelepciune, dreptate, iubire şi putere. Am găsit raţional a se aştepta o revelaţie a planurilor Sale pentru creaturile Sale capabile să le aprecieze şi să se intereseze de ele. Am găsit Biblia, care pretinde a fi acea revelaţie, vrednică de consideraţie. Am examinat pe scriitorii ei şi posibilele lor obiective în lumina a ceea ce au învăţat; am fost uimiţi; şi ((A63)) raţiunea ne-a spus că astfel de înţelepciune combinată cu astfel de puritate a motivelor n-a fost proiectul iscusit al oamenilor vicleni pentru scopuri egoiste. Raţiunea ne-a determinat să acceptăm că este cu mult mai posibil ca astfel de sentimente şi legi drepte şi binevoitoare să fie de la Dumnezeu şi nu de la oameni, şi ne-a cerut cu tărie să admitem că ele nu puteau fi lucrarea preoţilor necinstiţi. Am văzut armonia mărturiei cu privire la Isus, la jertfa Lui de răscumpărare, şi ca rezultat învierea şi binecuvântarea tuturor în împărăţia Lui glorioasă viitoare; şi raţiunea ne-a spus că un proiect atât de mare şi cuprinzător, mai presus de tot ceea ce altminteri am avea temei să aşteptăm, totuşi construit pe deducţii aşa de raţionale, trebuie să fie planul lui Dumnezeu pe care-l căutăm. El nu poate fi simpla invenţie a oamenilor, deoarece chiar când este revelat, este aproape prea grandios ca să fie crezut de oameni.Când Columb a descoperit râul Orinoco, cineva a spus că descoperise o insulă. El a replicat: „Un astfel de râu nu izvoreşte dintr-o insulă. Acest torent puternic trebuie să dreneze apele unui continent”. Tot aşa, adâncimea şi puterea, înţelepciunea şi sfera mărturiei Bibliei ne conving că nu omul, ci Atotputernicul Dumnezeu este autorul planurilor şi revelaţiilor ei. Am aruncat doar o privire fugitivă asupra pretenţiilor de suprafaţă ale Scripturilor că sunt de origine divină şi le-am găsit raţionale. Capitolele următoare vor desfăşura diferitele părţi ale planului lui Dumnezeu, şi, suntem încredinţaţi, vor da dovezi ample pentru orice minte sinceră că Biblia este o revelaţie inspirată divin şi că lungimea şi lăţimea, înălţimea şi adâncimea planului pe care-l desfăşoară reflectă glorios caracterul divin, până acum numai neclar înţeles, dar acum văzut mai clar în lumina aurorei Zilei Milenare.
Existenţa unui creator suprem şi inteligent, stabilită
Existenţa unui creator suprem şi inteligent, stabilităDovezi din afara Bibliei, examinate În lumina raţiunii — O teorie care nu poate fi susţinută — O teorie raţională — Caracterul lui Dumnezeu, demonstrat — Deducţii raţionaleChiar şi din punctul de vedere al scepticului, o cercetare raţională şi sinceră în necunoscut, prin lumina a ceea ce se cunoaşte, va conduce pe cugetătorul inteligent, nepărtinitor, în direcţia adevărului. Totuşi, este evident că fără o descoperire directă a planurilor şi scopurilor lui Dumnezeu oamenii ar putea numai aproxima adevărul şi ar ajunge la concluzii nedefinite. Dar să punem Biblia deoparte pentru un moment şi să privim lucrurile numai din punct de vedere raţional.Cel care poate privi cerul cu un telescop, sau chiar numai cu ochiul liber, şi vede imensitatea creaţiei, simetria, frumuseţea, ordinea, armonia şi diversitatea ei, şi totuşi se îndoieşte că Creatorul îi este infinit superior, atât în înţelepciune cât şi în putere, sau cel care pentru un moment poate presupune că o astfel de ordine a apărut întâmplător, fără un Creator, şi-a pierdut sau şi-a ignorat facultatea de gândire până acolo încât poate fi în mod potrivit considerat, aşa cum Biblia îl numeşte, nebun (unul care ignoră sau căruia îi lipseşte raţiunea): „Nebunul zice în inima lui: «Nu există Dumnezeu»”. Totuşi, după cum trebuie să deducă orice minte raţională, cel puţin atât este adevărat din Biblie, deoarece este un adevăr vădit că efectele trebuie să fie produse de cauze competente. Fiecare plantă, şi fiecare floare chiar, vorbeşte foarte elocvent în mărturia ei despre acest subiect. ((A30)) Complicată în construcţie, minunat de frumoasă ca formă şi structură, fiecare vorbeşte despre o înţelepciune şi o măiestrie mai presus de cea omenească. Ce mioapă este absurditatea care se laudă cu măiestria şi ingeniozitatea omului, şi atribuie simplei întâmplări regularitatea, uniformitatea şi armonia naturii; care recunoaşte legile naturii, în timp ce neagă că natura are un Legiuitor inteligent.Unii care neagă existenţa unui Creator inteligent pretind că natura este singurul Dumnezeu, şi că de la natură au pornit toate formele de dezvoltare animală şi vegetală fără a fi ordonate de inteligenţă, ci sunt guvernate, spun ei, de „legea supravieţuirii celui mai adecvat” într-un proces de evoluţie.Acestei teorii îi lipseşte dovada, deoarece peste tot în jurul nostru vedem că diferitele creaturi sunt de naturi stabile, care nu evoluează spre naturi mai înalte; şi, deşi cei care ţin la această teorie au făcut eforturi repetate, n-au reuşit niciodată nici să combine specii diferite, nici să producă o varietate nouă stabilă. Nu se cunoaşte nici un caz în care un gen să se fi transformat în altul*. Deşi există peşti care-şi pot folosi aripioarele pentru un moment ca aripi şi pot zbura afară din apă, şi broaşte care pot cânta, nu se ştie ca ele să se fi schimbat în păsări. Deşi printre animale sunt unele care au o uşoară asemănare cu oamenii, dovada că omul a evoluat din aceste creaturi lipseşte complet. Dimpotrivă, investigaţiile dovedesc faptul că deşi din aceeaşi specie se pot produce diferite varietăţi, este imposibil să se combine specii diferite, sau una să se dezvolte din alta. Pentru acelaşi motiv nu se poate pretinde că măgarul şi calul se înrudesc, deşi se aseamănă unul cu altul, deoarece este bine cunoscut că progenitura lor este imperfectă şi n-o poate propaga pe nici una din specii.*Spre folosul unor cititori, remarcăm că schimbări ca transformarea omizilor în fluturi nu sunt schimbări de natură, omida nefiind decât larva ieşită din oul fluturelui.((A31))Desigur că dacă natura neinteligentă ar fi creatorul sau producătorul, ea ar continua procesul şi n-ar exista astfel de lucruri cum sunt speciile stabile, deoarece fără inteligenţă nimic n-ar ajunge la stări stabile. Evoluţia ar fi astăzi un fapt, şi am vedea în jurul nostru peşti devenind păsări şi maimuţe devenind oameni. Concluzionăm că această teorie este în contradicţie atât cu raţiunea umană cât şi cu Biblia, când pretinde că fiinţele inteligente au fost create de o putere căreia îi lipseşte inteligenţa.Expunem pe scurt, după cum urmează, o teorie cu privire la creare (cu excepţia omului) printr-un proces de evoluţie, la care nu vedem nici o obiecţie serioasă: Ea presupune că diferitele specii din prezent sunt fixate şi neschimbătoare în privinţa naturii sau genului, şi chiar dacă naturile prezente pot fi dezvoltate la un grad mult mai înalt, chiar la perfecţiune, aceste specii sau naturi vor fi pentru totdeauna aceleaşi. Această teorie presupune mai departe că nici una din aceste specii stabile n-a fost creată aşa la origine, ci în trecutul îndepărtat ele s-au dezvoltat din pământ şi dintr-o formă într-alta printr-un proces treptat de evoluţie. Aceste evoluţii, sub legi stabilite divin, în care schimbările de hrană şi de climă au jucat un rol important, se poate să fi continuat până când au fost fixate speciile stabile aşa cum se văd în prezent, în afara cărora este imposibilă schimbarea, după toate aparenţele fiind atins ultimul scop al Creatorului în această privinţă. Deşi fiecare dintre diferitele familii de plante şi animale poate fi îmbunătăţită sau degradată, nici una din ele nu poate fi schimbată în alte familii sau genuri şi nici ele nu pot fi produse din altele. Deşi fiecare din acestea poate ajunge la perfecţiunea propriei sale naturi stabile, scopul Creatorului cu privire la natură fiind atins, o schimbare în continuare în această privinţă este imposibilă.Se pretinde că plantele şi animalele iniţiale, de la care au provenit varietăţile stabile prezente, s-au stins înainte de ((A32)) crearea omului. Schelete şi fosile de animale şi plante care nu există acum, găsite adânc sub suprafaţa pământului, favorizează această teorie. Această vedere nu ignoră şi nu respinge învăţătura Bibliei că omul a fost o creaţie directă şi perfectă, făcută în chipul mintal şi moral al Creatorului său, şi nu o dezvoltare printr-un proces de evoluţie, probabil obişnuit la restul creaţiei. Această vedere nu va dezminţi în nici un sens, ci va sprijini ceea ce pretinde Biblia, că natura, aşa cum este astăzi, învaţă că o Fiinţă inteligentă a ordonat-o şi a fost prima ei cauză. Să facă raţiunea umană tot ce poate pentru a pune faptele cunoscute pe seama cauzelor rezonabile şi competente, dând legilor naturii creditul cuvenit în fiecare caz; dar în spatele întregului mecanism complicat al naturii este mâna marelui Autor, inteligentul, atotputernicul Dumnezeu.Afirmăm deci că existenţa unui Creator inteligent este un adevăr clar demonstrat, a cărui dovadă este peste tot în jurul nostru: da, şi în noi; deoarece noi suntem opera Lui, ale cărei puteri mintale şi corporale, toate, vorbesc despre o minunată măiestrie, mai presus de înţelegerea noastră. Şi El este de asemenea Proiectantul şi Creatorul a ceea ce noi numim natură. Noi pretindem că El a ordonat şi stabilit legile naturii, a căror acţiune o vedem şi-i admirăm frumuseţea şi armonia. Pe Acesta, a cărui înţelepciune a plănuit Universul şi a cărui putere îl susţine şi-l conduce, a cărui înţelepciune şi putere le depăşesc atât de nemăsurat de mult pe ale noastre, noi Îl venerăm şi-L adorăm instinctiv.A ne da seama de existenţa acestui Dumnezeu tare nu înseamnă decât a ne teme de atotputernica Lui tărie, dacă nu-L vedem înzestrat cu bunăvoinţa şi bunătatea corespunzătoare puterii Lui. De acest fapt suntem de asemenea pe deplin asiguraţi prin aceeaşi mărturie care-I dovedeşte existenţa, puterea şi înţelepciunea. Nu numai că ni se impune concluzia că există un Dumnezeu, şi că puterea şi înţelepciunea Lui sunt nemăsurat mai presus de ((A33)) ale noastre, dar şi raţiunea ne obligă să ajungem la concluzia că lucrul cel mai mare creat nu este superior Creatorului; deci trebuie să conchidem că cea mai mare manifestare de bunăvoinţă şi dreptate printre oameni este inferioară în întindere faţă de aceea a Creatorului, întocmai cum înţelepciunea şi puterea omului sunt inferioare faţă de ale Lui. Şi astfel avem în faţa vederii noastre mintale caracterul şi atributele marelui Creator. El este înţelept, drept, iubitor şi puternic; iar sfera atributelor Sale este, din necesitate, nemăsurat mai largă decât aceea a celei mai mari creaţii ale Sale.Mai departe însă: după ce am ajuns la această concluzie raţională în legătură cu existenţa şi caracterul Creatorului nostru, să întrebăm: Ce trebuie să aşteptăm de la o astfel de fiinţă? Răspunsul este că posesia acestor atribute argumentează în mod raţional exercitarea lor, folosirea lor. Puterea lui Dumnezeu trebuie să fie folosită, şi aceasta în armonie cu propria Sa natură — în mod înţelept, just şi binevoitor. Oricare ar fi mijloacele pentru acest scop, oricare ar fi acţiunea puterii lui Dumnezeu, rezultatul final trebuie să fie în concordanţă cu natura şi caracterul Său, şi fiecare pas trebuie să fie aprobat de înţelepciunea Sa infinită.Ce ar putea fi mai raţional decât o astfel de exercitare a puterii, aşa cum o vedem manifestată în crearea nenumăratelor lumi din jurul nostru şi în minunata varietate de pe pământ? Ce ar putea fi mai raţional decât crearea omului, înzestrat cu raţiune şi judecată, capabil de a aprecia lucrările Creatorului şi de a considera măiestria Lui — înţelepciunea, dreptatea, puterea şi iubirea Lui? Totul este raţional şi în perfect acord cu faptele cunoscute nouă.Şi acum urmează afirmaţia noastră finală. Nu este oare raţional să presupunem că o astfel de fiinţă infinit de înţeleaptă şi bună, după ce a făcut o creaţie capabilă de a-L aprecia pe El şi planul Său, va fi mişcată de iubirea şi dreptatea Sa, ca să completeze lipsurile naturii acelei ((A34)) creaţii, dându-i o REVELAŢIE? N-ar fi oare o presupunere raţională, ca Dumnezeu să dea omului informaţii referitoare la obiectivul existenţei lui şi informaţii referitoare la planurile Sale pentru viitorul lui? Dimpotrivă, întrebăm noi, n-ar fi oare iraţional să presupunem că un astfel de Creator ar face o creaţie cum e omul, înzestrată cu puteri de gândire care ajung în viitor, şi totuşi să nu-i facă nici o descoperire a planurilor Sale, care să-i satisfacă acele dorinţe? O astfel de purtare ar fi lipsită de logică, deoarece ar fi contrară caracterului pe care noi pe drept îl atribuim lui Dumnezeu; contrară purtării adecvate unei fiinţe controlate de dreptate şi iubire.Putem gândi că dacă Înţelepciunea divină, creând omul, ar fi hotărât că este nepotrivit să-i acorde o cunoştinţă a destinului său viitor şi a locului său în planurile Creatorului, atunci, desigur, atât Dreptatea cât şi Iubirea divină ar fi insistat ca fiinţa să fie atât de limitată în capacitatea ei, încât să nu fie în mod continuu dezorientată şi chinuită de îndoieli, temeri şi neştiinţă, şi, în consecinţă, Puterea divină ar fi fost folosită sub acele limite. Deci, faptul că omul are capacitate de apreciere a revelaţiei planului divin, luat în legătură cu caracterul recunoscut al Creatorului său, este un motiv suficient de a aştepta ca Dumnezeu să acorde o astfel de revelaţie, la astfel de timp şi în aşa manieră cum a aprobat înţelepciunea Lui. Aşadar, având în vedere aceste consideraţii, chiar dacă n-am cunoaşte Biblia, raţiunea ne-ar conduce să aşteptăm şi să fim atenţi la o astfel de revelaţie cum pretinde Biblia că este. Şi mai mult, remarcând ordinea şi armonia creaţiei generale, cum în mare procesiune astrele şi sistemele îşi păstreză timpul şi locul, nu putem decât să tragem concluzia că neregularităţile mici, cum ar fi cutremurele de pământ, cicloanele etc., nu sunt decât indicii că în prezent conlucrarea diferitelor elemente în această lume nu este perfectă. O asigurare că în cele din urmă toate vor fi ((A35)) perfecte şi armonioase pe pământ ca şi în ceruri, cu unele explicaţii ale motivelor că în prezent nu este aşa, sunt cereri raţionale pe care oamenii raţionali pot să le aibă şi la care Creatorul, a cărui înţelepciune, putere şi bunăvoinţă sunt demonstrate, poate să răspundă. Deci, noi trebuie să aşteptăm ca revelaţia căutată să includă o astfel de asigurare şi o astfel de explicaţie.Fiind stabilit că este înţelept să se aştepte o revelaţie a voinţei şi planului lui Dumnezeu cu privire la omenire, în capitolul următor vom examina caracterul general al Bibliei, care pretinde a fi tocmai o astfel de revelaţie. Şi dacă ea prezintă caracterul lui Dumnezeu în perfectă armonie cu ceea ce raţiunea dictează, aşa cum s-a considerat mai sus, să tragem concluzia că ea se dovedeşte astfel a fi revelaţia necesară şi raţională aşteptată de la Dumnezeu, şi atunci să-i acceptăm mărturia ca atare. Dacă sunt de la Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt pe deplin apreciate, vor fi în acord cu caracterul Lui, care, raţiunea ne asigură, este perfect în înţelepciune, dreptate, iubire şi putere.„Voi, ce departe cercetaţi, cu minţi iscoditoare,Şi peste tot descoperiţi minuni încântătoare,Mărturisiţi-i ai Lui paşi,Vă închinaţi şi-L adoraţi.Cerurile, Doamne, slava Ta vestesc,Fiecare stea înţelepciunea Îţi reflectă;Dar când ochii noştri în Cuvântul Tău privesc,Citesc numele Tău în rânduri mai frumoase încă.”
Noaptea de păcat a pământului se va termina cu o dimineaţă de bucurie
Noaptea de păcat a pământului se va termina cu o dimineaţă de bucurieO noapte de plâns şi o dimineaţă de bucurie — Două metode de căutare a adevărului — Metoda urmată aici — Scopul acestei lucrări — Diferenţa între studiul reverenţios al Scripturilor şi obiceiul periculos al speculaţiei — Obiectivul profeţiei — Starea religioasă prezentă a lumii, văzută din două puncte de vedere — Întunericul egiptean — Un curcubeu al făgăduinţei — Cărarea celui drept este progresivă — Cauza marii apostazii — Reforma — Aceeaşi cauză împiedică Uarăşi progresul adevărat — Perfecţiunea cunoştinţei nu este un lucru al trecutului, ci al viitoruluiTitlul acestui volum de studii — „Planul divin al veacurilor” — sugerează o progresie sistematică în aranjamentul divin, cunoscută mai dinainte Dumnezeului nostru. Noi credem că din acest punct de vedere, şi nu din altul, se poate vedea că învăţăturile revelaţiei divine sunt atât frumoase cât şi armonioase. Perioada de permisiune a păcatului a fost pentru omenire o noapte întunecoasă care nu va fi uitată niciodată; dar ziua glorioasă a dreptăţii şi favorii divine, ce va fi introdusă prin Mesia, care, ca Soare al Dreptăţii, va răsări şi va străluci deplin şi clar în toţi şi peste toţi, aducând vindecare şi binecuvântare, va fi mai mult decât contrabalansarea nopţii îngrozitoare de plâns, suspin, durere, boală şi moarte, în care a fost atâta vreme creaţia care suspină. „Seara vine plânsul, iar DIMINEAŢA vine veselia.” Psalmul 30:5.((10))Ca din instinct, toată creaţia, în timp ce suspină şi suferă durerile naşterii, aşteaptă, speră şi tânjeşte după ZIUĂ, pe care oamenii o numesc Epoca de Aur; totuşi ei bâjbâie orbeşte, fiindcă nu sunt conştienţi de scopurile îndurătoare ale marelui Iehova. Dar nici chiar cele mai înalte concepţii ale lor despre o astfel de epocă nu corespund nici pe departe cu ceea ce va fi realitatea. Marele Creator pregăteşte „un ospăţ de lucruri grase”, care va uimi creaturile Sale şi va fi excesiv mai mult, mai abundent decât ceea ce în mod rezonabil puteau ele cere sau aştepta. Şi creaturilor Sale uimite, care privesc lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu care întrece toate aşteptările, El le explică: „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice DOMNUL. Ci, cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre”. Isaia 55:8, 9.Deşi noi ne vom strădui în această lucrare, cu succes credem, să punem planul lui Dumnezeu în faţa cititorului interesat şi nepărtinitor într-un mod mai armonios, mai frumos şi mai raţional decât se înţelege în general, aşa cum el se raportează la trecutul, prezentul şi viitorul procedurilor Sale şi cum le explică, totuşi cu hotărâre negăm că acesta este rezultatul înţelepciunii sau capacităţii extraordinare din partea scriitorului. Lumina de la Soarele Dreptăţii, în aceste zori ale Zilei Milenare, este cea care descoperă aceste lucruri ca „adevăr prezent”, cuvenit să fie apreciat acum de către cei sinceri — cei curaţi cu inima.Deoarece scepticismul este în floare, însăşi temelia religiei adevărate şi a adevărului este pusă adesea la îndoială chiar de către cei sinceri. Noi ne-am străduit să descoperim suficient din temelia pe care trebuie zidită toată credinţa — Cuvântul lui Dumnezeu — pentru a da încredere şi siguranţă în mărturia lui chiar şi celui necredincios. Şi ne-am străduit să facem acest lucru într-un mod care va apela la raţiune şi va putea fi acceptat ca temelie. Apoi pe această temelie ne-am străduit să zidim învăţăturile Scripturii în aşa manieră încât, ((A11)) pe cât posibil, chiar simpla judecată umană să-i poată încerca laturile şi unghiurile după cele mai exigente reguli de dreptate pe care ea le poate cere.Crezând că Scripturile revelează un plan consecvent şi armonios, care, dacă este văzut, trebuie să se recomande pe sine fiecărei conştiinţe sfinţite, această lucrare este publicată în speranţa că va ajuta pe cei care studiază Cuvântul lui Dumnezeu, sugerând linii de gândire care se armonizează unele cu altele şi cu Cuvântul inspirat. Cei care recunosc Biblia ca revelaţia planului lui Dumnezeu — şi acestora ne adresăm în special — vor fi de acord fără îndoială că, dacă este inspirată de Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt luate ca întreg, trebuie să descopere un plan armonios şi consecvent cu sine şi cu caracterul Autorului lui Divin. Ca şi căutători ai adevărului, obiectivul nostru trebuie să fie a obţine completul şi armoniosul întreg al planului revelat al lui Dumnezeu; şi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem motiv să aşteptăm acest lucru, deoarece este promis că spiritul adevărului ne va conduce în tot adevărul. Ioan 16:13.Ca cercetători, avem două metode la dispoziţie. Una este să căutăm printre toate vederile sugerate de diferitele secte ale bisericii şi să luăm de la fiecare acel element pe care l-am putea considera adevăr — o sarcină fără sfârşit. O dificultate pe care am întâlni-o prin această metodă ar fi că, dacă judecata noastră ar fi denaturată şi deformată, sau prejudecăţile noastre înclinate în vreo direcţie — şi ale cui nu sunt? — aceste dificultăţi ar împiedica alegerea noastră corectă şi am putea alege eroarea şi respinge adevărul. Iarăşi, dacă am adopta această metodă am pierde mult, pentru că adevărul este progresiv pentru cei care-l caută şi umblă în lumina lui, luminând tot mai mult până la ziua perfectă, în timp ce diferitele crezuri ale diferitelor secte sunt fixate şi staţionare, şi aşa au fost întocmite cu secole în urmă. Şi fiecare din ele desigur conţine o proporţie mare de eroare, deoarece în anumite privinţe importante fiecare le contrazice pe celelalte. Această metodă ar conduce într-un labirint de ((A12)) dezorientare şi confuzie. Cealaltă metodă este să ne debarasăm minţile de orice prejudecată şi să ţinem minte că nimeni nu poate şti mai mult despre planurile lui Dumnezeu decât a revelat El în Cuvântul Său, şi că aceasta le-a fost dat celor blânzi şi umiliţi cu inima; şi ca atare, căutând serios şi sincer numai conducerea şi învăţătura Sa, vom fi conduşi de către marele lui Autor la o înţelegere a planului, pe măsură ce acesta devine cuvenit a fi înţeles, folosindu-ne de diferitele ajutoare pregătite divin. Vezi Efeseni 4:11-16.Această lucrare este special destinată ca ajutor pentru această clasă de căutători ai adevărului. Se va remarca faptul că referinţele ei sunt numai la Scripturi, cu excepţia cazului în care se poate apela la istoria lumii pentru a dovedi împlinirea declaraţiilor Scripturii. Mărturiei teologilor moderni nu i s-a acordat nici o greutate, iar aceea a aşa-zişilor Primii Părinţi a fost omisă. Mulţi dintre ei au mărturisit în armonie cu gândurile exprimate aici, dar noi credem că o greşeală obişnuită la oamenii din prezent şi din toate timpurile este să creadă anumite doctrine fiindcă şi alţii, în care aveau încredere, le-au crezut. Aceasta este evident o cauză rodnică a erorii, pentru că mulţi oameni buni au crezut şi au învăţat pe alţii eroarea, cu o conştiinţă cu totul bună (Faptele 26:9). Căutătorii adevărului trebuie să-şi golească vasele de apele noroioase ale tradiţiei şi să le umple la fântâna adevărului — Cuvântul lui Dumnezeu. Nici o învăţătură religioasă nu trebuie să aibă greutate dacă nu-l conduce pe căutătorul adevărului la acea fântână.Această lucrare este prea mică, chiar şi pentru o examinare generală şi rapidă a întregii Biblii şi a învăţăturilor ei; dar recunoscând graba zilelor noastre, ne-am străduit să fim atât de concişi pe cât ni s-a părut a permite importanţa subiectelor.Celui care studiază cu interes i-am sugera că pentru el ar fi nefolositor să treacă în fugă peste această lucrare, sperând să obţină forţa şi armonia planului sugerat şi a dovezilor scripturale prezentate în ea. Noi ne-am străduit pe tot ((A13)) parcursul să prezentăm diferitele fragmente de adevăr, nu numai într-un astfel de limbaj, dar şi într-o astfel de ordine care să permită cât se poate de bine tuturor claselor de cititori să înţeleagă clar subiectul şi planul general. În timp ce studiul amănunţit şi ordonat este necesar pentru aprecierea oricărei ştiinţe, în mod special este aşa pentru ştiinţa revelaţiei divine. Şi în această lucrare el este dublu necesar prin faptul că, pe lângă că este un tratat asupra adevărurilor revelate divin, este şi o examinare a subiectului (după câte ştim noi) dintr-un punct de vedere complet diferit de acela al oricărei alte lucrări. Nu avem de oferit nici o justificare pentru tratarea multor subiecte de obicei neglijate de creştini — printre altele, venirea Domnului nostru şi profeţiile şi simbolismul Vechiului şi Noului Testament. Nici un sistem teologic care trece cu vederea sau omite cele mai importante trăsături ale învăţăturii scripturale nu trebuie să fie prezentat sau acceptat. Avem încredere totuşi că se va recunoaşte o deosebire mare între studiul serios, cumpătat şi reverenţios al profeţiei şi al altor scripturi în lumina faptelor istorice împlinite, pentru a obţine concluzii pe care judecata sănătoasă sfinţită le poate aproba, şi o practică prea obişnuită a speculaţiei generale care, atunci când se aplică la profeţia divină, este gata să dea frâu liber teoriei nesăbuite şi fanteziei vagi. Cei care cad în acest obicei primejdios, în general se transformă în profeţi (?) în loc de studenţi ai profeţiei.Nici o activitate nu este mai nobilă, mai înnobilatoare decât studiul reverenţios al scopurilor revelate ale lui Dumnezeu — „lucruri . . . în care chiar îngerii doresc să privească” (1 Petru 1:12). Faptul că înţelepciunea lui Dumnezeu a dat profeţii despre viitor, ca şi declaraţii privind prezentul şi trecutul, este de la sine o mustrare de către Iehova a nechibzuinţei unora dintre copiii Săi, care-şi scuză ignoranţa şi neglijează studiul Cuvântului Său zicând: „Există destul în Matei capitolul 5 pentru a mântui pe oricine”. Nici să nu presupunem că profeţia a fost dată numai pentru a satisface curiozitatea legată de viitor. Obiectivul ei evident este de a-l ((A14)) face pe copilul consacrat al lui Dumnezeu familiar cu planurile Tatălui său, pentru ca în acest fel să-şi înroleze interesele şi simpatia în aceste planuri, şi să i se permită să privească atât prezentul cât şi viitorul din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Când astfel este interesat în lucrarea Domnului, el poate servi atât cu spiritul cât şi cu înţelegerea; nu numai ca un serv, ci şi ca un fiu şi moştenitor. Revelând acestora ceea ce va fi, contracarează influenţa a ceea ce este acum. Efectul studiului atent nu poate fi altfel decât întăritor pentru credinţă şi stimulator pentru sfinţenie.În ignoranţă de planul lui Dumnezeu pentru recuperarea lumii din păcat şi urmările lui, şi sub ideea falsă că biserica nominală în condiţia ei prezentă este singurul mijloc pentru realizarea acestui plan, astăzi, după ce Evanghelia a fost propovăduită timp de aproape nouăsprezece secole, starea lumii este astfel încât trezeşte îndoieli serioase în orice minte gânditoare atât de greşit informată. Astfel de îndoieli nu sunt învinse uşor cu nimic ce nu este adevăr. De fapt, fiecărui observator care cugetă, din două lucruri trebuie să-i fie evident unul: ori Biserica a făcut o mare greşeală presupunând că în veacul prezent şi în condiţia ei prezentă slujba ei a fost să convertească lumea, ori, altfel, planul lui Dumnezeu a fost un eşec jalnic. Pe care alternativă a dilemei o vom accepta noi? Mulţi au acceptat şi fără îndoială mai mulţi încă o vor accepta pe cea din urmă şi vor umfla rândurile necredinţei în ascuns sau deschis. Unul din obiectivele acestui volum este de a ajuta pe unii ca aceştia care cad astfel în mod nevinovat.La pagina 16 prezentăm o diagramă publicată de „Societatea misionară londoneză” („London Missionary Society”) şi după aceea în Statele Unite de „Consiliul pentru misiuni a femeilor prezbiteriene” („Women’s Presbyterian Board of Missions”). Se numeşte „Un apel mut în favoarea misiunilor externe”. Ea spune o poveste tristă de întuneric şi ignoranţă despre singurul nume dat sub ceruri sau printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi. ((A15)) „Veghetorul” („The Watchman”) — ziarul „Asociaţiei creştine a tinerilor” („Y.M.C.A.”) din Chicago a publicat aceeaşi diagramă şi comentând-o a spus:„Ideile unora sunt foarte ceţoase şi nedefinite în legătură cu starea spirituală a lumii. Acasă şi în străinătate auzim despre glorioasa lucrare de reînsufleţire, despre noi eforturi misionare în diferite direcţii, despre deschiderea una după alta a ţărilor spre Evanghelie şi despre sume mari care sunt dedicate răspândirii ei; şi ajungem la ideea că se fac eforturi adecvate pentru evanghelizarea naţiunilor pământului. Se estimează astăzi că populaţia lumii este de 1.424.000.000 (în 1886 — n.e.), şi, studiind diagrama, vom vedea că mult mai mult de jumătate — aproape două treimi — sunt încă complet păgâni, iar restul sunt în cea mai mare parte fie urmaşi ai lui Mahomed, fie membri ai acelor biserici apostate a căror religie este practic o idolatrie creştinizată şi despre care cu greu se poate spune că ţine sau învaţă Evanghelia lui Cristos. Chiar cu privire la cei o sută şaisprezece milioane de protestanţi nominali trebuie să ne amintim ce mare proporţie în Germania, Anglia şi în această ţară (S.U.A.–n.e.) au căzut în necredinţă — un întuneric mai adânc, dacă este posibil, chiar decât cel al păgânismului — şi ce mulţi sunt orbiţi de superstiţie sau sunt îngropaţi în extremă ignoranţă; aşa încât, în timp ce opt milioane de evrei resping încă pe Isus din Nazaret şi în timp ce mai mult de trei sute milioane care-I poartă numele au căzut de la credinţa Lui, mai mult de o sută şaptezeci milioane se închină lui Mahomed, iar restul enorm al omenirii se închină până în ziua de astăzi la animale şi pietre, la propriii lor străbuni, la eroi morţi sau la diavol însuşi; toţi, într-un fel sau altul, adorând şi servind creatura în locul Creatorului, care este Dumnezeu peste toţi, veşnic binecuvântat. Nu este aceasta îndeajuns pentru a întrista inima creştinilor cugetători?”Cu adevărat acesta este un tablou trist. Şi, deşi diagrama prezintă nuanţe de diferenţă între păgâni, mahomedani şi evrei, toţi sunt la fel, în ignoranţă totală de Cristos. Unii ar putea presupune la început că această vedere referitoare la proporţia de creştini este prea întunecată şi mai curând exagerată, dar noi credem contrariul. Ea arată creştinătatea nominală în cele mai luminoase culori posibile. ((A16)) http://acsib.com/images/chart16c.jpg

((A17))De exemplu, cei 116.000.000 puşi ca protestanţi sunt cu mult peste numărul adevărat. Şaisprezece milioane, credem noi, exprimă mai apropiat numărul membrilor adulţi declaraţi ai bisericii, şi un milion, ne temem, ar fi o estimare prea liberală a „turmei mici”, a celor „sfinţiţi în Isus Hristos”, care „umblă nu potrivit firii păcătoase, ci potrivit Duhului”. Trebuie ţinut minte că o proporţie mare a membrilor bisericii, întotdeauna puşi la socoteală, sunt copiii şi pruncii. Acesta este cazul în special în ţările Europei. În multe dintre acestea copiii sunt socotiţi membri ai bisericii din cea mai fragedă pruncie.Dar întunecat cum pare, acesta nu este cel mai întunecat tablou pe care-l prezintă omenirea decăzută. Decupajul de mai sus prezintă numai generaţiile prezente în viaţă. Când considerăm faptul că în cei şase mii de ani trecuţi, secol după secol au măturat alte mulţimi vaste, care aproape toţi au fost învăluiţi în aceeaşi ignoranţă şi păcat, cât de întunecată este scena! Văzut din acest popular punct de vedere, acesta este cu adevărat un tablou îngrozitor.Diferitele crezuri de astăzi învaţă că toate aceste miliarde ale omenirii, neştiutoare de singurul nume dat sub ceruri prin care trebuie să fim mântuiţi, sunt pe drumul care duce drept spre chinul veşnic; şi nu numai atât, dar toţi cei 116.000.000 de protestanţi, exceptând foarte puţini sfinţi, sunt siguri de aceeaşi soartă. Nu-i de mirare dar, ca aceia care cred astfel de lucruri îngrozitoare despre planurile şi scopurile lui Iehova să fie zeloşi în promovarea proiectelor misionare — mirare este că nu sunt înnebuniţi după ele. A crede cu adevărat aşa, şi a aprecia astfel de concluzii, ar lipsi viaţa de orice plăcere şi ar învălui în tristeţe orice perspectivă luminoasă a naturii.Pentru a arăta că în subiectul despre soarta păgânilor nu am făcut declaraţii false despre „ortodoxie”, cităm din broşura „Un apel mut în favoarea misiunilor externe”, în ((A18)) care a fost publicată diagrama. Propoziţia de încheiere este: „Evanghelizaţi marile generaţii de peste hotare — cele o mie de milioane suflete care mor în disperare fără Cristos, într-o proporţie de 100.000 pe zi”.Dar, deşi aceasta este trista privelişte din punctul de vedere al crezurilor umane, Scripturile prezintă o vedere mai luminoasă, ceea ce aceste pagini au ca scop să arate. Instruiţi de Cuvânt, nu putem crede că marele plan de mântuire al lui Dumnezeu a fost sau va fi vreodată menit să fie un astfel de eşec. Va fi o uşurare pentru copilul dezorientat al lui Dumnezeu, să remarce că profetul Isaia prezice tocmai această stare de lucruri şi remediul ei, zicând: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele; dar DOMNUL va răsări peste tine şi slava Lui se va arăta peste tine. Şi neamuri [păgânii] vor umbla în lumina ta” (Isaia 60:2, 3). În această profeţie, negura mare este luminată de curcubeul făgăduinţei: „Neamuri [popoarele pământului în general] vor umbla în lumina ta”.Neîntrerupta mizerie şi întunecime a lumii, şi progresul lent al adevărului, nu numai că au fost o taină pentru Biserică, dar şi lumea şi-a cunoscut şi simţit starea. A fost un întuneric ce se putea simţi, asemenea întunericului care a învăluit Egiptul. Ca dovadă la aceasta, remarcăm spiritul rândurilor următoare, extrase dintr-o revistă din Filadelfia. Îndoiala şi tristeţea, intensificate de crezurile conflictuale ale diferitelor şcoli, n-au fost încă risipite din mintea scriitorului prin razele adevărului divin emanate direct din Cuvântul lui Dumnezeu:„Viaţă! Taină adâncă! Cine poate să spunăCe trebuinţă are El de-acest slab lut?Format de a Sa mână cu minunată măiestrie —Materie, minte, voinţă şi suflet hotărât;Născut doar ca să moară; moartea — sigur destin.Unde-i atuncea acea boare, acea suflare trecătoare?Căci unul măcar din numărul cel mare,((A19))Care-au trăit, au murit şi mult au suferit,Nu se întoarce să spună planul măreţ —Acel viitor, care-i al tău şi al meu.Te rugăm, o, Doamne, încă o rază trimite,Lumină ce calea să ne arate;Nu pe credinţă bazată, ci o vedere mai clară,Ai nopţii nori întunecaţi să-i facă să dispară;Această îndoială, frică şi spaimă cutremurătoareŞi gândul ce ne strică prezenta binecuvântare.Această minte fără de-ncetare,Mereu cu un avânt mai mareRespinge dogmele prezente,Învăţate de secte şi şcoli disonante,Ca să-ncătuşeze raţiunea cu-a lor reguli şi legi.Vrem să Te cunoaştem aşa precum eşti —Al nostru loc la Tine — şi rolul ce-l avemÎn planul acesta fără egalCreator infinit, şi om.Ridică vălul acesta care vederea acoperă dar,«Să fie lumină!» dă poruncă iar;Dezvăluie taina tronului Tău,Căci noi necunoscutul în beznă căutăm.”La aceasta noi răspundem:A vieţii taină desigilată va spune curândCe bucurie are El în acest slab lut,Format de a Sa mână cu minunată măiestrie,Marcat cu al Său chip: voinţă şi gândire;Născut nu ca să moară, ci o naştere nouăUrmează sentinţei — „pământul în pământ”.Căci Unul din numărul cel mare,Care-a trăit, care-a murit şi mult a suferit,A înviat şi-a dovedit planul măreţ al lui Dumnezeu —Viitorul acela, al tău şi al meu.Al Său Cuvânt dezvăluie acumO rază de lumină nouă, ce ne conduce pe drum;Ce-acum pe credinţă se sprijină,Dar ca şi vederea este de sigură;Şi-ai nopţii nori întunecaţi alungă:De îndoială, frică, spaimă cutremurătoareŞi gândul ce stricat-a prezenta binecuvântare.((A20))Acum, o, Doamne, când fără de-ncetareAceastă minte cu avânt mai mareRespinge dogmele prezente,Învăţate de secte şi şcoli disonante,Ca să-ncătuşeze raţiunea cu-a lor reguli şi legi,Te poate căuta şi cunoaşte aşa precum eşti;Al nostru loc la Tine şi rolul ce-l avemÎn planul acesta fără egal,Creator infinit, şi om.Ridică vălul, descoperă-n măsură deplină,Celor care păşesc în a cerului lumină,A tronului Său taină slăvităAscunsă de veacuri, însă acum descoperită.Astfel de binecuvântare vine acum pentru lume prin dezvăluirea scopului divin şi prin deschiderea Cuvântului divin, binecuvântare şi revelare din care suntem încredinţaţi că acest volum este o parte.Cei care se vor întoarce de la simplele speculaţii ale oamenilor şi-şi vor dedica timpul spre cercetarea Scripturilor, neexcluzând raţiunea, pe care Dumnezeu ne invită s-o folosim (Isaia 1:18), vor afla că un binecuvântat curcubeu al făgăduinţei se întinde pe cer. Este o greşeală a presupune că aceia fără credinţă şi fără îndreptăţirea care urmează credinţei ar putea înţelege clar adevărul: nu este pentru ei. Psalmistul spune: „Lumina [adevărul] este semănată pentru cel drept” (Psalmul 97:11). Pentru copilul lui Dumnezeu se dă o candelă care risipeşte mult din întunericul de pe cărarea lui. „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea” (Psalmul 119:105). Dar numai „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4:18). În realitate, nu este nici unul drept, „nici un om drept, nici unul măcar” (Romani 3:10); clasa la care se face referire aici este „îndreptăţită prin credinţă”. Numai această clasă are privilegiul să umble pe cărarea care străluceşte tot mai mult — să vadă nu numai dezvăluirea prezentă a planului lui ((A21))Dumnezeu, dar şi lucrurile viitoare. Este adevărat că deşi cărarea fiecărei persoane credincioase este strălucitoare, totuşi aplicarea specială a acestei declaraţii este la cei drepţi (îndreptăţiţi) ca şi clasă. Patriarhii, profeţii, apostolii şi sfinţii trecutului şi prezentului au umblat în lumina ei crescândă; şi lumina va continua să crească dincolo de prezent — „până la miezul zilei”. Este o singură cărare continuă, şi acea lumină continuă şi crescândă este Mărturia Divină, luminând pe măsură ce devine cuvenită.De aceea, „Voi, cei drepţi, bucuraţi-vă în DOMNUL”, aşteptând împlinirea acestei făgăduinţe. Mulţi au atât de puţină credinţă încât nu caută mai multă lumină, şi din cauza necredincioşiei şi lipsei lor de preocupare se permite ca ei să stea în întuneric, în timp ce ar fi putut umbla în lumina crescândă.Spiritul lui Dumnezeu, dat să îndrumeze Biserica în adevăr, va lua din lucrurile scrise şi ni le va arăta; dar în afară de ceea ce este scris noi nu avem nevoie de nimic, deoarece Sfintele Scripturi pot să înţelepţească spre mântuire, prin credinţa care este în Isus Cristos. 2 Timotei 3:15.Deşi încă este adevărat că „întunericul acoperă pământul şi negură mare popoarele”, lumea nu va rămâne întotdeauna în această stare. Suntem asiguraţi că „vine dimineaţa” (Isaia 21:12). După cum Dumnezeu face acum ca soarele natural să răsară peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi, tot aşa, în ziua Milenară Soarele Dreptăţii va străluci în folosul întregii lumi şi „va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului” (1 Corinteni 4:5). El va risipi aburii nocivi ai răului şi va aduce viaţă, sănătate, pace şi bucurie.Privind în trecut, aflăm că atunci lumina n-a strălucit decât plăpând. Promisiunile veacurilor trecute erau vagi şi nedesluşite. Promisiunile făcute lui Avraam şi altora, şi reprezentate tipic în legea şi ceremoniile Israelului trupesc, au fost doar umbre şi au dat numai o idee vagă despre scopurile minunate şi îndurătoare ale lui ((A22)) Dumnezeu. Ajungând în zilele lui Isus lumina a crescut. Până atunci speranţa cea mai înaltă fusese că Dumnezeu va aduce un eliberator pentru a salva pe Israel de vrăjmaşi şi pentru a-l înălţa ca naţiune de căpetenie a pământului, poziţie de putere şi influenţă în care Dumnezeu îl va folosi ca mijloc pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Oferta făcută lor, de moştenire în împărăţia lui Dumnezeu pe condiţiile cerute, a fost atât de diferită de ceea ce aşteptaseră ei, iar perspectivele clasei în alegere ca să ajungă cândva la mărirea promisă, considerate din exterior şi omenesc, erau atât de puţin probabile încât toţi, în afară de puţini, au fost orbiţi astfel faţă de mesaj. Orbirea şi ostilitatea lor faţă de mesaj a crescut în mod natural când, în desfăşurarea planului lui Dumnezeu, a venit timpul cuvenit pentru a-l extinde şi a face ca invitaţia de a participa la Împărăţia promisă să se poată aplica la fiecare creatură de sub ceruri, care prin exercitarea credinţei să fie socotită un copil al credinciosului Avraam şi moştenitor al făgăduinţei făcute lui.Dar după Cincizecime, când Evanghelia prezentată de Isus a ajuns să fie înţeleasă, Biserica a văzut că binecuvântările pentru lume urmau să aibă un caracter durabil, şi că pentru realizarea acestui scop Împărăţia va fi spirituală şi va fi compusă din israeliţi adevăraţi, o „turmă mică” aleasă atât dintre evrei cât şi dintre neamuri, pentru a fi înălţată la natură şi putere spirituală. De aceea citim că Isus a adus la lumină prin Evanghelie viaţa şi nemurirea (2 Timotei 1:10). Şi din zilele lui Isus străluceşte încă mai multă lumină, după cum El a prezis că va fi, spunând: „Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul . . . şi vă va vesti lucrurile viitoare”. Ioan 16:12, 13.Totuşi, după ce apostolii au adormit, a venit un timp când majoritatea Bisericii a început să neglijeze candela şi să caute conducerea învăţătorilor omeneşti; iar învăţătorii, umflaţi de mândrie, şi-au însuşit titluri şi funcţii şi au ((A23)) început să domnească peste moştenirea lui Dumnezeu. Apoi gradual a luat fiinţă o clasă specială numită „cler”, care s-au privit pe ei înşişi şi au fost priviţi de alţii ca îndrumători cuveniţi spre credinţă şi practică, separat de Cuvântul lui Dumnezeu. Astfel, în timp s-a dezvoltat marele sistem al papalităţii, printr-un respect necuvenit faţă de învăţăturile oamenilor failibili şi printr-o neglijare a Cuvântului infailibilului Dumnezeu.Grave au fost într-adevăr rezultatele rele produse de această neglijare a adevărului. După cum toţi ştiu, ambele, biserica şi lumea civilizată, au fost aproape cu totul înrobite de acest sistem şi conduse spre a adora tradiţiile şi crezurile oamenilor. Pentru a ieşi din această robie, s-a dat o îndrăzneaţă şi binecuvântată lovitură pentru libertate şi pentru Biblie, prin ceea ce este cunoscut ca Reformă. Dumnezeu a ridicat luptători îndrăzneţi pentru Cuvântul Său, printre care au fost: Luther, Zwingli, Melanchthon, Wycliffe, Knox şi alţii. Aceştia au atras atenţia asupra faptului că papalitatea a dat la o parte Biblia şi a pus în loc decretele şi dogmele bisericii, şi au scos în relief câteva din învăţăturile şi practicile ei eronate, arătând că erau construite pe tradiţii contrare adevărului şi Cuvântului lui Dumnezeu. Aceşti reformatori şi aderenţii lor au fost numiţi protestanţi, pentru că au protestat împotriva papalităţii şi au pretins Cuvântul lui Dumnezeu ca singura normă corectă de credinţă şi practică. În zilele Reformei multe suflete credincioase au umblat în lumină, atât cât strălucea atunci. Dar din zilele lor încoace protestanţii au făcut puţin progres, deoarece, în loc să umble în lumină s-au oprit în jurul conducătorilor lor favoriţi, dornici să vadă cât vedeau ei, dar nimic mai mult. Ei au pus hotare progresului lor în calea adevărului, îngrădind împreună cu puţinul adevăr pe care-l aveau multă eroare adusă de la biserica „mamă”. Majoritatea creştinilor au un respect superstiţios pentru crezurile formulate astfel cu mulţi ani în urmă, presupunând că ((A24)) acum nu se poate cunoaşte mai mult decât au cunoscut reformatorii despre planurile lui Dumnezeu.Această greşeală a fost costisitoare, deoarece, pe lângă faptul că atunci numai puţine principii mari ale adevărului au fost recuperate din gunoiul erorii, există caracteristici speciale ale adevărului care-şi au timpul cuvenit în mod constant, şi creştinii au fost lipsiţi de acestea prin gardurile crezurilor lor. Pentru a ilustra: A fost un adevăr în zilele lui Noe, şi unul care cerea credinţă de la toţi cei care voiau să umble în lumina de atunci, că venea un potop, în timp ce Adam şi alţii nu ştiuseră nimic despre el. N-ar fi propovăduire de adevăr a propovădui acum un potop viitor, dar sunt alte adevăruri dispensaţionale care devin în mod constant cuvenite, despre care vom şti dacă umblăm în lumina candelei; astfel, dacă avem toată lumina care a fost cuvenită cu câteva sute de ani în urmă şi numai aceea, suntem într-o anumită măsură în întuneric.Cuvântul lui Dumnezeu este un mare depozit de hrană pentru peregrinii flămânzi de pe cărarea strălucitoare. Există lapte pentru prunci şi hrană tare pentru cei mai dezvoltaţi (1 Petru 2:2; Evrei 5:14); şi nu numai atât, dar el conţine hrană adaptată şi pentru diferite anotimpuri şi condiţii; şi Isus a spus că servul credincios va scoate din depozit hrană la timp potrivit pentru casa credinţei — „lucruri noi şi lucruri vechi” (Luca 12:42; Matei 13:52). Ar fi imposibil ca astfel de lucruri să se aducă de la orice crez sau depozit sectar. Am putea aduce unele lucruri vechi şi bune de la fiecare, dar nimic nou. Adevărul conţinut în crezurile diferitelor secte este atât de acoperit şi amestecat cu eroarea, încât frumuseţea lui inerentă şi valoarea lui adevărată nu se pot discerne. Diferitele crezuri se contrazic şi se ciocnesc continuu; şi cum fiecare pretinde o bază biblică, confuzia de gândire şi discordia evidentă sunt puse pe seama Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta a dat naştere la obişnuitul proverb: „Biblia este ca o vioară veche la care se poate cânta orice melodie”.((A25))Ce expresiv este acest proverb pentru necredinţa vremurilor noastre, pricinuită de denaturările Cuvântului şi caracterului lui Dumnezeu prin tradiţii omeneşti, ca şi pentru creşterea inteligenţei care nu se va mai închina cu respect orb şi superstiţios în faţa opiniilor semenilor, ci va cere socoteală pentru speranţa care este în noi. Căutătorul credincios al Cuvântului trebuie să fie totdeauna în stare să dea un argument pentru speranţa lui. Numai Cuvântul lui Dumnezeu poate da înţelepciune şi este folositor pentru doctrină, instruire etc., „pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit” (1 Petru 3:15; 2 Timotei 3:15-17). Numai acest singur depozit conţine o rezervă nesecată de lucruri, atât noi, cât şi vechi — hrană la timp potrivit pentru casă. Desigur că nici unul care crede declaraţia scripturală „cărarea celor drepţi este ca lumina strălucitoare care merge mereu crescând până la miezul zilei” nu va pretinde că miezul zilei a venit în timpul lui Luther; şi dacă nu, facem bine să dăm atenţie candelei noastre „ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, PÂNĂ SE VA CRĂPA DE ZIUĂ”. 2 Petru 1:19.Nu este nici suficient că acum ne găsim pe cărarea luminii; trebuie „să umblăm în lumină”, să continuăm să facem progres, altfel lumina, care nu se opreşte, va trece mai departe şi ne va lăsa în întuneric. Dificultatea multora este că şed, şi nu urmează pe cărarea luminii. Luaţi o concordanţă şi examinaţi textele de sub cuvintele şed şi stau, apoi comparaţi-le pe acestea cu cele găsite sub cuvintele umblă şi aleargă, şi veţi găsi un mare contrast. Oamenii „şed (locuiesc) în întuneric” şi cu cei „batjocoritori”, şi stau (se opresc) printre păcătoşi, dar „umblă” în lumină şi „aleargă” pentru premiu. Isaia 42:7; Psalmul 1:1; Evrei 12:1.Perfecţiunea cunoştinţei nu este un lucru al trecutului, ci al viitorului — al viitorului foarte apropiat, suntem încredinţaţi; şi până când nu recunoaştem acest fapt nu ((A26)) suntem pregătiţi să apreciem şi să aşteptăm noi dezvăluiri ale planului Tatălui. Este adevărat, noi încă ne întoarcem la cuvintele profeţilor şi apostolilor pentru toată cunoştinţa prezentului şi viitorului; dar nu pentru că ei au înţeles totdeauna mai bine decât noi planurile şi scopurile lui Dumnezeu, ci pentru că Dumnezeu i-a folosit ca purtători de cuvânt ai Săi, ca să ne comunice nouă şi întregii Biserici de-a lungul Veacului Creştin, adevărul referitor la planurile Sale imediat ce el devine cuvenit. Acest fapt este dovedit cu prisosinţă de apostoli. Pavel ne spune că Dumnezeu a făcut cunoscut Bisericii creştine taina (secretul) voinţei Sale, lucru pe care Şi-l propusese în Sine şi pe care nu-l descoperise niciodată înainte, deşi îl consemnase în cuvinte tainice care n-au putut fi înţelese până când le-a sosit timpul, pentru ca ochii înţelegerii noastre să se deschidă ca să aprecieze „chemarea de sus” destinată exclusiv credincioşilor Veacului Creştin (Efeseni 1:9, 10, 17, 18; 3:4-6). Aceasta ne arată clar că nici profeţii, nici îngerii n-au înţeles sensul profeţiilor rostite. Petru spune că atunci când ei cu nerăbdare au întrebat pentru a le cunoaşte sensul, Dumnezeu le-a spus că adevărurile cuprinse în profeţiile lor nu erau pentru ei înşişi, ci pentru noi, cei din Veacul Creştin. El îndeamnă Biserica să spere încă la mai mult har (favoare, binecuvântare) în această direcţie — încă la mai multă cunoştinţă despre planurile lui Dumnezeu. 1 Petru 1:10-13.Deşi Isus a promis că Biserica va fi condusă în tot adevărul, este evident că dezvăluirea lui urma să fie treptată. Cu toate că în zilele apostolilor Biserica era liberă de multe erori care au apărut sub şi în papalitate, totuşi nu putem presupune că Biserica timpurie a văzut aşa de adânc sau aşa de clar în planul lui Dumnezeu, cum este posibil să se vadă astăzi. Este de asemenea evident că apostoli diferiţi au avut grade diferite de pătrundere în planul lui Dumnezeu, deşi toate scrierile lor au fost şi ele îndrumate şi inspirate de Dumnezeu, cum au fost şi cuvintele profeţilor. Pentru a ilustra diferenţele de ((A27)) cunoştinţă, trebuie doar să ne amintim cursul pentru un timp şovăitor al lui Petru şi al altor apostoli, cu excepţia lui Pavel, când Evanghelia începea să meargă la neamuri (Faptele 10:28; 11:1-3; Galateni 2:11-14). Nesiguranţa lui Petru era în contrast vizibil cu siguranţa lui Pavel, inspirat de cuvintele profeţilor, de procedurile din trecut ale lui Dumnezeu şi de descoperirile directe făcute lui.Pavel evident a avut revelaţii mai bogate decât oricare alt apostol. Lui nu i-a fost îngăduit să facă cunoscute aceste revelaţii Bisericii, nici chiar celorlalţi apostoli în mod complet şi clar (2 Corinteni 12:4; Galateni 2:2), totuşi, în acele viziuni şi revelaţii date lui Pavel putem vedea o valoare pentru întreaga Biserică; pentru că, deşi nu i-a fost permis să spună ceea ce a văzut, nici să prezinte în amănunt tot ceea ce ştia despre tainele lui Dumnezeu în legătură cu „veacurile viitoare”, totuşi ceea ce a văzut a dat forţă, nuanţă şi adâncime de sens cuvintelor lui, pe care, în lumina faptelor ulterioare, a împlinirilor profetice şi a conducerii Spiritului, noi le putem aprecia mai deplin decât Biserica timpurie.Ca întărire pentru declaraţia anterioară, ne amintim ultima carte a Bibliei — Apocalipsa, scrisă prin anul 96 d. Cr. Cuvintele introductive o anunţă ca pe o descoperire specială de lucruri neînţelese înainte. Aceasta dovedeşte în concluzie că, până la timpul acela cel puţin, planul lui Dumnezeu nu fusese complet revelat. Această carte n-a fost vreodată, până acum, tot ceea ce numele ei implică — o descoperire, o REVELAŢIE. În ceea ce priveşte Biserica timpurie, probabil că nimeni n-a înţeles vreo parte a cărţii. Chiar Ioan, care a avut viziunile, a fost probabil neştiutor de semnificaţia celor văzute. El a fost atât profet cât şi apostol; şi în timp ce în calitate de apostol a înţeles şi a arătat ceea ce atunci era „hrană la timp potrivit”, ca profet a rostit lucruri care vor furniza „hrană” pentru casă în vremurile viitoare.În timpul Veacului Creştin unii dintre sfinţi, examinând această carte simbolică, au căutat să înţeleagă viitorul ((A28)) Bisericii, şi fără îndoială că toţi care au citit şi au înţeles chiar şi numai o parte din învăţăturile ei au fost binecuvântaţi aşa cum a fost promis (Apocalipsa 1:3). Pentru unii ca aceştia cartea a continuat să se deschidă, şi în zilele Reformei a fost un ajutor important pentru Luther în a decide că papalitatea, căreia i-a fost serv conştiincios, era într-adevăr „Anticristul” menţionat de apostol, a cărui istorie vedem acum că ocupă o parte atât de mare din acea profeţie.Astfel Dumnezeu dezvăluie treptat adevărul şi revelează nemărginitele bogăţii ale harului Său; şi ca urmare acum este cuvenită mult mai multă lumină decât în oricare alt timp trecut din istoria Bisericii.„Şi noi splendori vom mai vedea,Lumină care creşte încă.”
Planul lui Dumnezeu
Planul lui DumnezeuExistă  patru puncte principale în planul lui Dumnezeu:1. Prin permisiunea răului, creația inteligentă a lui Dumnezeu va învăța rezultatele neascultării și păcatului. 2. Dumnezeu va oferi o cale pentru recuperarea omenirii și va acorda celor doritori o oportunitate pentru viața veșnică. Această recuperare este prin sacrificiul ispășitor al lui Isus Hristos. 3. Din întreaga omenire, Dumnezeu selectează și dezvoltă o clasă aleasă. Acești adevărați creștini vor primi ca răsplată a credinţei lor nemurirea. 4. Prin Isus și această clasă aleasă, Dumnezeu va îndepărta păcatul şi va restabili armonia dintre El şi om, aşa cum a fost la început în Eden.Motivația din spatele tuturor acțiunilor lui Dumnezeu este  dragostea . Dumnezeu a permis lui Satan să-i ispitească pe primii noștri părinți, Adam și Eva, aducând astfel păcatul în lume ( Romani 5:12 ). Acest lucru a fost  permis de iubire.  Înțelepciunea lui Dumnezeu recunoaște că  experiența este cel mai bun învățător.  Astfel, Dumnezeu a permis umanității (și îngerilor) să învețe despre și să experimenteze devastarea păcatului - ura, egoismul, sărăcia, lăcomia, boala, suferința ... moartea. Când faptele omenirii devin atât de groaznice și devastatoare încât, dacă ar fi continuat, nici o carne nu ar trebui salvată ( Matei 24:21 , 22 ), Dumnezeu va interveni cu putere. Psalmistul scrie: "Vino și vezi ce a făcut DOMNUL,  pustiile pe care le-a adus pe pământ, el  face ca războaiele să înceteze  până la marginile pământului ... El spune:" Stați liniștit și știți că Eu sunt Dumnezeu " (Psalmi 46: 8-10 )Înainte de întemeierea lumii ( 1 Petru 1:20 ), Dumnezeu a făcut planuri pentru răscumpărarea omului. Isus a fost de acord să moară pentru Adam (și posteritatea sa). „În Adam  toți  mor, așa și în Hristos  toți  vor învia,“ I Corinteni 15:21 , 22 . Curând «toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară» , Ioan 5:28 , 29 În timpul învierii, Dumnezeu va da fiecărui individ şansa pentru a obține  viața veșnică . Aceasta este  ziua judecății.  Atunci omenirea va învăța neprihănirea. ( Isaia 26: 9 , Ieremia 31:29 , 30 ). Între cădere și restaurarea omenirii, Dumnezeu are un plan mai mare. Persoanele fizice sunt testate cu privire la faptul dacă Îl iubesc sau nu pe Dumnezeu cu toată ființa lor. Isus a primit prima ocazie. Din cauza ascultării Sale, El a fost înălțat într-o poziție mai presus de ceea ce a avut în existența sa preumană. "La înfăţişare a fost găsit ca un om, sa smerit și sa supus până la moarte, chiar și moartea crucii. De aceea  și Dumnezeu la înălțat foarte mult  și I-a dat un nume care este mai presus de orice nume". ( Filipeni 2: 8 , 9 ) Astfel, Hristos a devenit primul dintr-o nouă creație. ( Evrei 10:20 )Era dorința lui Dumnezeu, era dragostea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu era  ca el să aibă o  familie spirituală.  ( Efeseni 1: 4 ) În timpul acestui Veac Evanghelic, o  mică turmă  dezvoltă credință și ascultare. Ei se conformează chipului fiului său (Hristos) și vor primi (uniți cu Hristos)  gloria, onoarea și nemurirea . (Romani 2: 7, 1 Corinteni 15:53)) Hristosul (Isus și Biserica Sa) vor inaugura pacea. Atunci omenirea va fi restaurată la perfecțiune. "Căci el trebuie să domnească până când își va pune toți vrăjmașii sub picioarele lui. Ultimul dușman care va fi eliminat este moartea ... Și atunci când toate lucrurile sunt supuse lui, atunci Fiul însuși va fi supus celui care ia supus totul , pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți,“ .  Acesta este planul lui Dumnezeu.
Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”
Ierusalimul, „un potir de ametire si o piatra grea”„Iata, voi preface Ierusalimul intr-un potir de ametire pentru toate popoarele din jur …; si o piatra grea pentru toate popoarele. Toti cei care o vor ridica vor fi raniti …; .” Zaharia 12: 2, 3Declaratiile recente ale unui conducator de stat islamic in legatura cu dorinta de a vedea Israelul sters de pe harta lumii, gandim ca au legatura cu statutul Ierusalimului. Biblia insa, este plina de marturii ca Dumnezeu pe evrei „ii va aduce inapoi”, „ii va planta in tara lor si nu vor mai fi smulsi” (Amos 9:14, 15) si Israelul „va fi pentru totdeauna locuit si Ierusalimul din generatie in generatie” (Ioel 3:20). Ierusalimul a fost si va fi capitala Israelului. Daca Israelul ar fi sters de pe harta lumii, ar insemna ca toate aceste marturii biblice nu s-ar putea implini si ca Biblia n-are valoare. Aceasta dorinta, de a avea Ierusalimul in posesie, sigur este un potir de ametire, care-i face pe unii sa aiba pretentii fara suport istoric si biblic. Ierusalimul este si o piatra grea care-i va rani pe cei care o vor ridica, adica cei care se vor impovara cu decizii nedrepte, in defavoarea Israelului, vor avea de suferit. Pe de alta parte, exista fagaduinta ca cei care vor sprijini lucrarea lui Dumnezeu in legatura cu Israelul, vor fi binecuvantati (recititi Geneza 12:2, 3; Numeri 24:8, 9), adica Dumnezeu apreciaza pe acei conducatori de state care au luat si care iau pozitie impotriva declaratiilor de ura si distrugere a statului Israel.Domnul nostru Isus a spus: „…; Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri pana se vor implini timpurile neamurilor” (Luca 21:24). Profetia Domnului nostru s-a implinit, caci Ierusalimul nu mai este calcat in picioare de neamuri. Mai mult, exista promisiunea ca „Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al DOMNULUI; toate popoarele se vor strange la Ierusalim pentru Numele DOMNULUI, si nu vor mai urma inclinarea incapatanata a inimii lor rele” (Ieremia 3:17). Aceasta se va implini in timpul domniei mesianice, cand Satan va fi legat pentru o mie ani ca sa nu mai insele neamurile.Despre Isreal profetul Isaia spune: „In ziua aceea Isreal va fi al treilea, cu Egiptul si cu Asiria (Siria, Irak, Iran), o binecuvantare in mijlocul pamantului. Caci DOMNUL ostirilor ii va binecuvanta zicand: ‘Binecuvantat sa fie Egiptul, poporul Meu si Asiria, lucrarea mainilor Mele si Israel mostenirea Mea!’ ” (Isaia 19: 24, 25). Din aceasta profetie intelegem ca Israel va fi binecuvantat, si la fel si celelalte popoare.Apoi, Domnul nostru vorbind despre Israel le-a spus ucenicilor: „Vedeti smochinul si toti copacii. Cand infrunzesc, voi singuri cunoasteti, vazandu-i, ca de acum vara este aproape. Tot asa, cand veti vedea intamplandu-se aceste lucruri, sa stiti ca imparatia lui Dumnezeu este aproape” (Luca 21:29, 30). Stim ca in Biblie smochinul reprezinta pe Israel, din descrierea pe care o face profetul Ieremia in profetia sa, capitolul 24. Infiintarea statului modern Israel este un semn ca imparatia este chiar foarte aproape
"Vor fi ploi de binecuvântări”
             “Vor fi ploi de binecuvântări”„Nu se va face nici un rău şi nici o pagubă pe tot Muntele [împărăţia] Meu cel sfânt.” Isaia 11:9.R5573 W. T. 15 noiembrie 1914 (pag. 339-342)Obişnuită cum este omenirea cu o conducere şi cu o guvernare greşită, a fost necesar ca Israelului să i se dea asigurare că Împărăţia lui Mesia pe care Dumnezeu o va stabili într-o zi pe pământ nu numai că va avea motive şi intenţii bune, ci va poseda şi putere superioară de cunoştinţă şi judecată. Şi aceasta este ceea ce a subliniat profetul Isaia. Noul Împărat nu va avea nevoie să se bazeze pe canalele obişnuite de informaţie în împărţirea binecuvântărilor Sale şi în administrarea mustrărilor şi pedepselor Sale, ci va poseda o înzestrare cu putere supraomenească prin care va cunoaşte înseşi gândurile şi intenţiile inimii. El nu va avea nevoie să judece după cele văzute sau după cele auzite, aşa cum trebuie să facă toţi conducătorii pământeşti, oricât de bine intenţionaţi ar fi. Isaia 11:3, 4.A fost potrivit, de asemenea, ca Israelul şi toţi ceilalţi să ştie că Împărăţia lui Dumnezeu care va fi stabilită va fi absolut dreaptă şi imparţială; fiindcă experienţa lor a demonstrat că până şi cei mai înţelepţi şi mai buni dintre coducătorii, legiuitorii, judecătorii lor etc., au fost guvernaţi în mare măsură de egoism. Oamenii mari ai acestei lumi au adunat bogăţie pe cheltuiala supuşilor lor şi i-au îmbogăţit pe prietenii lor speciali şi le-au dat privilegii speciale, adeseori pe socoteala celor săraci, a celor neajutoraţi, a celor dispreţuiţi. Prin urmare, Domnul prin profet ne asigură că noul Împărat al pământului va administra echitatea pentru toţi; că cei smeriţi, cei înapoiaţi, cei modeşti şi fără pretenţii, cei care nu au dispoziţia de a-şi impune pretenţiile şi de a-şi afirma drepturile, vor avea ajutorul Său deosebit; şi că cei săraci, cu care puţini simpatizează sau îi încurajează sau îi ajută, vor găsi în noul Împărat un Prieten.Mileniul nu prin evoluţieCei care se aşteaptă ca Împărăţia Milenară să vină ca rezultat al eforturilor prezente, sub ordinea societăţii care predomină acum, şi care cred că lumea se apropie treptat de Mileniu printr-un proces evolutiv, ar trebui să considere cu atenţie acest Cuvânt al Domnului prin profet, aşa cum este arătat în textul şi contextul nostru. Profetul declară că atunci când Mesia va lua frâul guvernării, primul Său pas va fi să judece pe cei săraci şi să mustre pe cei bogaţi cu echitate, în interesul celor smeriţi ai pământului. Cum ar putea fi posibil aceasta, dacă echitatea ar fi predominat deja printr-un proces treptat, aşa încât să nu mai fi existat săraci şi bogaţi şi aşa încât toţi să devină smeriţi?Alte Scripturi în armonie cu această mărturie a profetului Isaia arată că însăşi lucrarea pe care Domnul nostru o va face la începutul Domniei Sale va fi să corecteze greşelile care vor predomina atunci. Însuşi Domnul nostru sugerează că pământul va fi departe de a fi într-o stare binecuvântată la a Doua Venire a Sa, când El pune întrebarea: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8.) Revelatorul de asemenea dă o mărturie clară asupra acestui subiect. El spune: „Îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor. … Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei care se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să distrugi pe cei care distrug pământul!” Apocalipsa 11:15-18.Biblia este armonioasă şi consecventăMulte Scripturi au aceeaşi semnificaţie. Poziţia Bibliei este armonioasă şi consecventă pe tot cuprinsul ei. Ea descrie timpul prezent în care păcatul predomină, ca „lumea rea de acum”, în care „prinţul acestei lumi” stăpâneşte şi în care poporul adevărat al Domnului, Corpul lui Cristos, moştenitorii Împărăţiei, „suferă violenţă” (după Biblia engleză — n. t.) şi declară că această violenţă produce pentru cei care sunt deprinşi în mod corect prin ea un caracter care va fi aprobat de Domnul. Scripturile arată că sfinţilor credincioşi ai lui Dumnezeu care suferă acum li se va da această Împărăţie glorioasă nouă ca moştenire împreună cu Mesia. Lor li se va da stăpânirea „pretutindeni sub ceruri”, aşa cum i-a declarat îngerul profetului Daniel (Daniel 7:27). Iehova va lua această domnie cu forţa de la „prinţul acestei lumi”, Satan, şi o va da Fiului Său, a cărui Mireasă va avea parte de Împărăţia Mirelui ei. Acest transfer se va îndeplini într-un Timp de mare Strâmtorare, care va încheia această lume prezentă, ordinea socială prezentă.În contextul nostru profetul continuă spunând: „Va lovi pământul cu toiagul gurii Lui şi va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui”. Este foarte evident deci, că la timpul stabilirii Împărăţiei vor exista nu numai săraci care vor avea nevoie de ajutor şi sprijin, dar vor exista şi răi. Toiagul gurii lui Mesia semnifică judecăţile pe care El le-a exprimat deja şi care au trecut în mare parte neobservate de către creştinătate. Ne amintim declaraţia Sa: „Pe cine Mă respinge şi nu primeşte cuvintele Mele, are cine să-l judece: Cuvântul pe care l-am vestit Eu, acela îl va judeca în ziua de pe urmă” (Ioan 12:48) — Ziua Judecăţii, acum prezentă, din 1874 încoace. Creştinătatea în general a recunoscut dreptatea Cuvântului Domnului, dar cei care încearcă să trăiască în armonie cu acel Cuvânt sunt remarcabil de puţini. Ca urmare, când va veni timpul de a se face „din judecată o linie şi din dreptate un fir cu plumb”, şi când această judecată va începe cu Casa nominală a lui Dumnezeu, sistemele nominale vor cădea — condamnate de acel Cuvânt.Numai puţinii credincioşi, mărgăritarele Domnului, vor „fi socotiţi vrednici să scape de toate acestea care se vor întâmpla” în lume, când, aşa cum este descris în altă parte, „în mânia Lui Domnul le vorbeşte omenirii, şi în aprinderea Sa îi îngrozeşte” — când El Se va răzbuna pe duşmanii Săi şi-i va răsplăti pe cei ce au cunoscut voinţa Stăpânului, dar n-au făcut-o. „Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti, zice Domnul”. „De aceea, aşteptaţi numai, zice Domnul, până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indignarea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze îmesajş curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând” (Ţefania 3:8, 9). „Dreptatea va fi brâul coapselor Sale şi credincioşia brâul mijlocului Său” (Isaia 11:5). Brâul reprezintă sârguinţă, serviciu; iar anunţul aici este că Mesia va fi un Servitor credincios, sârguincios al lui Dumnezeu, îndeplinind toată lucrarea încredinţată în grija Sa.Schimbări mari în creaţia animalăReferirea din acest capitol 11 al cărţii lui Isaia la schimbarea de dispoziţie în regnul animal, aşa încât lupul şi mielul, leopardul şi iedul, viţelul şi leul vor locui în armonie, este în deplin acord cu prezentările scripturale generale ale „timpurilor restabilirii tuturor lucrurilor”. Nu numai omenirea va fi restabilită, va fi adusă înapoi la condiţia iniţială de perfecţiune umană şi armonie cu Creatorul ei, dar şi animalele inferioare se vor împărtăşi de binecuvântarea şi de restaurarea ordinii care va fi îndeplinită prin Domnia lui Cristos, acum, credem noi, foarte aproape.În relatarea din Geneza nu există nici o aluzie că animalele peste care Adam avea stăpânire erau sălbatice, rele, în vrăjmăşie cu omul. Din contră, implicaţia este că ele erau în completă supunere faţă de stăpânul lor perfect. Putem presupune în mod raţional că în timp ce rasa, aflată sub influenţa distrugătoare a sentinţei morţii, a pierdut tot mai mult din asemănarea cu Creatorul ei, în care a fost creat primul om, în acelaşi timp a pierdut şi puterea de a stăpâni peste animalele inferioare.Natura puterii posedate de către Adam cel perfect mai poate fi încă imperfect găsită în capacitatea superioară a unora din rasa decăzută de a stăpâni creaţia inferioară. Astfel vedem că unii oameni pot exercita forţă şi control mental, nu numai asupra cailor sălbatici, ci şi asupra animalelor feroce din junglă. Adam a fost declarat de către Domnul să fie rege al pământului, şi în această calitate a fost recunoscut de către ordinele inferioare ale creaţiei. După ce omenirea a pierdut puterea ei mentală iniţială de a controla animalele inferioare, s-a ivit o luptă între ele, în care omul a fost constrâns să folosească forţă împotriva forţei, pentru că pierduse stăpânirea asupra creaţiei animale.Prin urmare, restabilirea omenirii la acea poziţie înălţată care a fost pierdută prin păcat implică în mod natural restabilirea creaţiei inferioare la condiţiile originare, aşa cum este sugerat în profeţia pe care o avem în discuţie. Aceeaşi idee este dată în declaraţia că „un copilaş le va mâna”, ori va stăpâni animalele sălbatice când acestea vor fi aduse în relaţia lor cuvenită cu omenirea. În profeţia lui Isaia, capitolul 65:25, se spune cu privire la condiţiile Milenare că „lupul şi mielul vor paşte împreună”. Referirea poate fi la oameni care au avut înainte dispoziţie sau caracter de lup şi de miel; sau se poate referi la animale, sau la amândouă. În oricare din aceste două cazuri expresia semnifică o binecuvântată Domnie a Păcii. Profetul continuă: „leul va mânca paie ca boul şi şarpele se va hrăni cu ţărână”. Dacă aceasta se referă la lei literali, implicaţia ar fi că ei îşi vor pierde dispoziţiile lor carnivore şi că vor suferi unele schimbări care îi vor face ierbivori, cum au fost create animalele la început (Geneza 1:30). S-ar părea să sugereze că animalele nu vor mai fi pradă unele pentru altele.Zorile speranţei pentru lumeExpresia „şarpele se va hrăni cu ţărână” este asemănătoare cu declaraţia din Psalmul 72:9, cu privire la domnia viitoare a lui Mesia: „Vrăjmaşii lui vor linge ţărână”, semnificând distrugerea şarpelui, sau mai degrabă a marelui Adversar, Satan, pe care îl simbolizează şarpele. „Nici un rău, nici o pustiire nu se va face pe tot Muntele [Împărăţia] Meu cel Sfânt, zice Domnul”Naşterea adevăratului Sion, Biserica lui Cristos, va fi motiv de bucurie printre toţi cei care iubesc cu adevărat dreptatea; pentru că, deşi la început el va zdrobi în bucăţi toate speranţele lor de mult îndrăgite, va fi zorile unei speranţe reale pentru întreaga lume. Le va umili mândria şi îi va despuia de toate posesiunile lor îndrăgite şi de ceea ce ei au ajuns să considere drepturile lor. Va zdrobi lăudatele lor instituţii civile, sociale şi religioase, şi va ruina complet ordinea socială actuală. Cu toate acestea, va fi preludiul necesar stabilirii marii Ordini Noi, care va ajunge să fie „dorinţa tuturor popoarelor”, de îndată ce vor vedea marea ei superioritate faţă de vechea ordine.Două clase născute din SionDescriind naşterea „copilului”, a Cristosului, al cărui Cap a fost născut cu mai bine de optsprezece secole în urmă şi al cărui Corp este aproape să se nască, Profetul Isaia exclamă (capitolul 66:7, 8): „Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca săi vină suferinţele, a dat naştere unui fiu. Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un popor dintr-o dată? Abia a intrat în munci, şi fiica Sionului  şi-a şi născut fiii!” Lucrul în mod special minunat pe care profetul îl relatează aici este că un „fiu” se va naşte din Sion înainte ca Sionul să aibă durerile naşterii. Aceasta este o referinţă izbitoare la faptul, învăţat cu claritate în altă parte, că „grâul” copt al Bisericii Evanghelice va fi separat de grâul necopt şi de „neghină” la sfârşitul acestui Veac, că ei vor fi înălţaţi şi glorificaţi înainte de a veni necazul arzător, mistuitor.Acest „fiu” deci este Turma Mică, Corpul lui Cristos, adevăratul Sion. Din Sionul nominal va ieşi această clasă a Primelor Roade, înainte ca sistemul nominal să fie răsturnat; pentru că el va muri în durerile naşterii, şi prin moartea lui va naşte pe fiii ei mai târzii, Mulţimea Mare. În această Zi mare a Domnului, Sionul nominal va da naştere Fiului şi acestor copii de mai târziu.„Aş putea să aduc până la naştere şi să nu las să nască? zice Domnul. Eu, care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea? zice Dumnezeul tău”. O, nu! Pe cât este de sigur că s-a născut Capul, pe atât este de sigur că şi Corpul se va naşte. Naşterea se va completa cu siguranţă. Marele Cristos compus va ieşi întreg, fără nici un membru lipsă — şi înainte de a începe durerile naşterii Sionului. Dar „cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva?” Şi astfel, după ce fiul se va naşte, Sistemul Mamă va da naştere, când îi vor veni durerile, unei mulţimi mari de fii! Această Mulţime Mare este descrisă în Apocalipsa venind din „necazul cel mare” şi spălându-şi hainele, pătate şi murdare, şi albindu-le „în sângele Mielului”.După naşterea acestor două clase ale poporului Domnului, va urma naşterea naţiunii evreieşti. Ei vor fi treziţi din somnul Hadesului, în care au fost ca naţiune de peste optsprezece secole. Toate acestea vor avea loc în zorile timpurii ale Zilei lui Cristos. O, ce bucurie va fi! Sionul Trupesc şi Sionul Spiritual se vor bucura împreună! Apoi curând sărmana omenire pedepsită va începe să se alăture la cântecele de laudă Dumnezeului întregului Har. Ce timpuri minunte stau chiar în faţa noastră! Cu toate că nori şi întuneric ascund pentru un timp scurt razele strălucitoare ale binecuvântatelor Zori Milenare, curând gloriosul „Soare al Dreptăţii” se va ridica în splendoare şi razele sale se vor răspândi rapid peste tot pământul, împrăştiind întunericul păcatului, risipind ceţurile erorii şi superstiţiei, şi aducând lumea la lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu.Restabilirea nu este o schimbare de naturăÎntreaga mărturie a Scripturii cu privire la binecuvântările care au să vină peste lume în Noul Veac arată că ele vor fi toate pământeşti. Declaraţia că până şi creaţia inferioară se va schimba la fire este o promisiune că în acea Zi binecuvântată nu va mai exista o condiţie de antagonism şi duşmănie între omenire şi ordinele inferioare ale creaturilor lui Dumnezeu, ci totul va fi în pace şi armonie. Ar fi cu totul fără sens să fie schimbată dispoziţia animalelor, să fie aduse în supunere omului, dacă întreaga rasă ar trebui să fie schimbată în fiinţe spirituale şi să devină ca îngerii. Multe profeţii vorbesc despre omenire în Timpurile Restabilirii ca fiind fiinţe umane, adaptate la pământ şi bucurându-se de binecuvântările pământului. „Fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui, şi nimeni nu-l va mai tulbura” (Mica 4:4). „Vor construi case şi le vor locui … Nu vor construi case, ca altul să locuiască în ele … se vor bucura de lucrul mâinilor lor.” Isaia 65:21-25.Aceste promisiuni pentru lume în general nu fac nici o referire la clasa care este aleasă din mijlocul omenirii în timpul acestui Veac Evanghelic. Promisiunile pentru aceştia sunt toate spirituale. Ei vor fi făcuţi ca şi Cristos, şi Îl vor „vedea aşa cum este” (1 Ioan 3:2). Ei sunt chemaţi să obţină gloria Lui. Cum au „purtat chipul celui făcut din ţărână”, tot aşa vor „purta şi chipul Celui ceresc” (1 Corinteni 15:49). Lor li s-a promis o parte în învierea lui Cristos — Întâia Înviere. Ei vor domni ca regi şi preoţi într-o Împărăţie pe care fiinţele pământeşti n-o pot moşteni. „Nu pot carnea şi sângele să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici putrezirea să moştenească neputrezirea.” (1 Corinteni 15:50) Ei au fost chemaţi cu o Chemare Cerească. Ei nu sunt din lume, întocmai cum nici Capul şi Domnul lor nu este din lume. Ioan 17:16.De ce nu reuşesc mulţi să înţeleagă Cuvântul lui DumnezeuPentru mulţi greutatea de a înţelege aceste deosebiri vine din faptul că nu împart drept Scripturile, aşa cum l-a sfătuit sf. Pavel pe Timotei zicând: „Străduieşte-te să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine, şi care împarte drept Cuvântul Adevărului” (2 Timotei 2:15). Acest proces i-ar face capabili să înţeleagă că Împărăţia lui Dumnezeu în sine este formată numai din Domnul nostru Isus şi „mica turmă” a Sa de învingători, cărora El le spune: „Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia” (Luca 12:32). Aceştia vor constitui clasa domnitoare, după cum arată multe scripturi. La început oamenii vor fi supuşi acestei Împărăţii spirituale, iar după aceea vor deveni cetăţeni sau membri ai ei, dacă vor veni în armonie cu legile şi reglementările ei într-o stare de împăcare cu Dumnezeu, devenind copiii lui Cristos, care va fi Părintele Veşniciilor pentru lume în timpul Veacului Mijlocitor. El va fi Cel care va aduce întreaga rasă a lui Adam — atât cei care au încă o măsură de viaţă cât şi cei care au coborât în mormânt — de la starea morţii înapoi la perfecţiunea deplină a vieţii, dacă atunci se vor dovedi voitori şi ascultători. Altfel vor fi nimiciţi în Moartea a Doua — distrugere veşnică.Evident Împărăţia n-a venit încăProfetul Daniel, explicând visul lui Nebucadneţar cu privire la Chipul cel Mare, arată că Împărăţia lui Dumnezeu, la început când va fi instaurată, la începutul Veacului Milenar, va fi numai o Piatră mică, ce „s-a dezlipit … fără ajutorul vreunei mâini”, dar care va deveni „un munte mare” şi va umplea „tot pământul” (Daniel 2:31-45). Această Piatră Împărăţie este scoasă din „pământ” de către Domnul. La început este nesemnificativă ca mărime şi lumii i se pare că este fără putere. Dar imediat ce este stabilită în putere, această Împărăţie va lovi „marele chip” al stăpânirii pământeşti şi îl va măcina până la pulbere (în Timpul de Strâmtorare care vine), iar vântul o va sufla. Această Piatră Împărăţie este Muntele Sfânt la care se face referire în Isaia 11:9. Un munte este simbolul scriptural al unei împărăţii. Dealurile par să fie simboluri ale guvernelor mai mici ale lumii. Vezi Isaia 2:2; 40:4; 51:5; 59:18; Ps. 46:2, 3; 97:5.Nu va fi permisă nici o violenţă sau lezare în toată Împărăţia sfântă a lui Dumnezeu, după ce ea va fi stabilită. Iubirea va fi Legea, iar Puterea Divină va fi mijlocul care va aplica acea lege. Toţi cei care nu se vor comforma ei vor fi „nimiciţi din mijlocul poporului”, aşa cum a declarat Domnul prin Apostolul Petru (Fapte 3:23). Ce evident este că această Împărăţie încă n-a venit, când vedem că egoismul este regula printre omenire, în mod individual şi naţional, şi că există multe influenţe ale răului care rănesc şi distrug astăzi în întreaga lume. Aşa că noi continuăm să ne rugăm: „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Şi credem că această cerere făcută de atâta timp de către sfinţii Domnului va fi împlinită foarte curând.După ce Mesia va fi zdrobit puterea răului, după ce va fi răsturnat toate marile sisteme ale erorii şi ale viciului şi va fi eliberat pe oameni, El va îndeplini binecuvântarea omenirii prin răspândirea cunoştinţei caracterului lui Iehova. Apostolul Pavel de asemenea ne asigură că este voia lui Dumnezeu ca toţi oamenii să vină la o cunoştinţă a Adevărului pentru a fi mântuiţi. El ne asigură că nu poate exista nici o mântuire fără cunoştinţă. Nimeni nu va fi vreodată mântuit prin ignoranţă. Până acum numai relativ puţini din milioanele pământului au venit la o astfel de cunoştinţă de Dumnezeu încât să fie în stare să exercite credinţă în El şi în marele Sacrificiu pe care El l-a asigurat pentru întreaga lume.Caracterul cuprinzător al planului de mântuireDar faptul că în viaţa prezentă numai puţini ajung la această cunoştinţă mântuitoare nu zădărniceşte în nici un fel marele Plan Divin, nici nu face ca moartea lui Cristos în folosul întregii rase a lui Adam să fie fără efect. Domnul ne asigură în Cuvântul Său că, la timpul potrivit, adevărata Lumină va lumina „pe orice om” (Ioan 1:9). Aceasta include pe toţi păgânii şi pe toţi cei handicapaţi mintal, care în această viaţă n-au putut înţelege Adevărul, precum şi pe toţi pruncii care au murit înainte de a ajunge la vârsta la care să poată şti despre Dumnezeu şi despre Adevărul Său în Cristos. Include atât pe cei morţi, cât şi pe cei vii. Căci „nu este sub cer alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi”, ci numai numele lui Isus. Astfel Dumnezeu a făcut pregătiri îndestulătoare pentru toţi.Nici nu trebuie să presupunem că cunoştinţa care va ajunge să fie peste întreaga lume în timpul Domniei Mesianice este puţină stropire cu informaţie, aşa cum a ajuns la o parte foarte limitată a lumii ici şi colo, pe alocuri, până în prezent. Poporul Domnului a primit stropii harului şi Adevărului, dar prevederea pentru Veacul viitor va fi abundentă şi universală. Cunoştinţa Domnului va fi adâncă precum oceanul — ca plinătatea mării. Ploi de binecuvântări vor veni peste lume în măsură abundentă. Efectul va fi „ca ploaia pe iarba cosită” (Ps. 72:6). Când iarba este proaspăt cosită şi rădăcinile ei sunt mai accesibile, ce repede răspunde la ploile răcoritoare! Şi ce repede încolţeşte cu vigoare reînnoită! Aşa va fi şi cu omenirea, după ce vor fi scăpaţi de tot ceea ce îi împovărează şi împiedică ploile harului să ajungă la inimile lor. Ce repede vor răspunde ei la aversele răcoritoare şi la ploile de binecuvântări atât de îmbelşugat acordate lor, şi vor încolţi în viaţă şi frumuseţe pe măsură ce vor bea din bogatele provizii de har!
VESTEA CEA SLĂVITĂ
VESTEA CEA SLĂVITĂLuca 2:1-20Mesajul îngeresc al primului Crăciun — „O veste bună, de mare bucurie” — Va fi îndeplinită în timpul Mileniului — Binecuvântarea vine întâi pentru Biserică, apoi pentru lume — Apoi veşnic „pace pe pământ şi bună învoire între oameni” — „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte”.„Căci astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”  Versetul 11 .R5816 WT 15 decembrie 1915 (pag. 376-379)Mesajul îngerilor către păstorii din câmpiile Betleemului devine tot mai preţios pentru fiecare copil al lui Dumnezeu pe măsură ce acesta creşte în har şi cunoştinţă. Pe măsură ce ochii înţelegerii lui se deschid mai larg faţă de lungimile şi lăţimile marelui Plan al Vârstelor al lui Dumnezeu, acest mesaj profetic este tot mai mult apreciat ca un rezumat al întregii Evanghelii. Nu ni se poate atrage atenţia destul de des asupra marelui eveniment care stă la baza acestui Mesaj — naşterea Mântuitorului.Nu contează că 25 decembrie nu este aniversarea reală a naşterii Mântuitorului, ci este probabil aniversarea anunţării de către îngerul Gabriel, aniversarea conceperii Fecioarei Maria, Domnul nostru fiind născut după calendar cu nouă luni mai târziu, sau cam pe la 1 octombrie. Unul atât de mare, a cărui naştere, moarte şi înviere din morţi înseamnă atât de mult pentru familia umană, poate fi amintit şi sărbătorit în orice zi, în fiecare zi, de către toţi cei care apreciază ceea ce a făcut El pentru rasa noastră. Însă, deoarece majoritatea creştinilor s-au obişnuit să sărbătorească 25 decembrie ca ziua naşterii Domnului nostru, noi nu trebuie să protestăm, ci să ne alăturăm tuturor în celebrarea acestei zile cu bucurie în inimă, dându-ne daruri şi semne de amintire unul altuia, copiind astfel favoarea divină, care a dat omenirii pe Fiul lui Dumnezeu ca dar de îndurare şi iubire pentru răscumpărarea noastră.Timp de mai bine de patru mii de ani făgăduinţele lui Dumnezeu, învăluite în mai multă sau mai puţină obscuritate, i-au fost date omenirii, sugerând că în cele din urmă marele blestem al păcatului şi morţii care venise asupra lumii prin neascultarea tatălui Adam în Eden va fi îndepărtat, şi în locul unui blestem, al unei nefericiri, va veni de la Domnul o binecuvântare cu împrospătare de viaţă veşnică. Această lecţie a venit de-a lungul veacurilor prin diferite tipuri, ilustraţii şi făgăduinţe neînţelese până la timpul naşterii Domnului nostru, în special printre evrei, care erau favorizaţi divin şi erau popor de legământ.Deoarece evreii erau un popor cu simţ comercial, mulţi puteau fi găsiţi în toate părţile lumii civilizate. Astfel credinţa într-un Dumnezeu şi speranţa lui Israel într-un Mesia au fost făcute cunoscut, mai mult sau mai puţin, de aceea citim că pe vremea naşterii Mântuitorului nostru „toţi oamenii erau în aşteptarea” unui Mesia care să vină. Fără îndoială că această aşteptare era bazată pe interpretarea profeţiei lui Daniel, care vedem acum că marca clar anul majoratului Domnului nostru, când a împlinit treizeci de ani şi S-a consacrat operei Sale şi a primit conceperea Spiritului Sfânt, ungerea Sa ca marele Preot antitipic şi ca marele Rege antitipic peste Israel şi peste lume. Daniel 9:24-27.DE LA BETLEEM LA NAZARETÎn timpurile vechi existau cetăţi onorabile şi cetăţi de rând. Nazaretul era în general recunoscut ca fiind din a doua categorie, în timp ce Betleemul era în mod distinct din prima — Cetatea lui David, regele preaiubit al lui Israel. Scripturile arată că Maria, mama Domnului nostru, şi soţul ei, Iosif, erau amândoi din linia lui David şi că profeţia care prezicea că Mesia se va naşte în Betleem a fost împlinită într-o manieră aparent accidentală. Mica 5:2.Pe timpul acela Imperiul Roman stăpânea lumea întreagă, evreii fiindu-i supuşi dar aşteptând necontenit pe viitorul Mesia pentru a-i elibera ca să nu mai fie un popor supus şi a-i face o castă conducătoare în Împărăţia Sa, care va avea stăpânire peste toată lumea. Atunci era la putere marele împărat roman Cezar August, care a scos un decret să se facă un recensământ pentru toată lumea cu scop de impozitare etc.Sf. Luca ne informează că drept răspuns la acest decret împărătesc, Iosif şi Maria s-au suit în cetatea lor natală ca să se înscrie; că astfel Isus S-a născut în Betleem; că datorită acelei mari adunări de oameni în acelaşi timp pentru acelaşi scop, locurile de poposit erau puţine şi grajdul hanului era folosit de unii ca adăpost; şi că Iosif şi Maria fiind sosiţi târziu, au fost obligaţi să ocupe aceste locuri umile. Astfel s-a întâmplat că Regele Slavei, a cărui Împărăţie va conduce în curând întreaga lume, a fost născut în zilele trupului Său într-un grajd şi a fost culcat într-o iesle.ÎNGERII ŞI PĂSTORIINobili păstori trebuie să fi fost aceştia, cărora Atotputernicul le-a trimis Mesajul îngeresc în privinţa naşterii lui Isus, Mesia — Mesajul care a răsunat de-a lungul veacurilor şi a ajuns la urechile noastre, Mesajul care ne uimeşte tot mai mult pe măsură ce-i putem pătrunde înţelesul. Întâi, un înger li s-a înfăţişat păstorilor şi le-a liniştit temerile, zicând, „Nu vă temeţi, căci, iată, vă aduc o veste bună”. S-ar părea că frica este unul dintre impulsurile dominatoare ale minţii umane, în special în legătură cu revelaţiile divine.Oamenii îşi dau seama — chiar şi cei mai buni din rasă — că ei sunt imperfecţi şi că Atotputernicul este perfect şi legile Sale sunt perfecte. Lumea pare să-şi dea seama instinctiv că asupra lor zace un blestem sau o condamnare a Atotputernicului, şi instinctiv se teme de încă un blestem, încă o condamnare, dându-şi seama de păcătoşenia ei continuă şi crescândă. Acest lucru este adevărat astăzi despre toţi, în afară de relativ puţini care sunt bine informaţi în privinţa Planului Divin. Astfel subiectul acesta este neplăcut pentru lume — un subiect pe care preferă să-l evite, din cauza unui simţământ de vinovăţie şi a unei frici de cunoaştere şi condamnare mai mare.Le aparţine adevăraţilor copii ai lui Dumnezeu acum, după cum le-a aparţinut îngerilor atunci, să asigure lumea că Dumnezeu este mai bun decât se tem ei — că Dumnezeu aşa a iubit lumea încât s-o răscumpere de sub sentinţa justă a morţii, blestemul care a venit peste toţi moştenitorii imperfecţiunii şi condamnării lui Adam.„Veste bună” este altă traducere a cuvântului Evanghelie. Ce frumos este gândul că Evanghelia este în mod real şi cu adevărat veste bună! Vai! răstălmăcirile Planului lui Dumnezeu, din cauza cărora atât de mulţi din poporul Său declarat Îi denaturează caracterul şi Cuvântul, şi aplică termenul Evanghelie la diferitele lor mesaje din Veacurile Întunecate, care învaţă purgatoriul şi chinul veşnic drept parte a rasei!Să ne depărtăm de această idee falsă şi să primim adevărul că Evanghelia este veste bună. Îngerul a elaborat mai departe şi a spus că Mesajul său era „veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. O, Mulţumim lui Dumnezeu, Planul Său este mai larg, mai adânc, mai înalt şi mai impresionant decât orice am conceput noi vreodată! Mesajul Evangheliei trebuie să fie veste bună nu numai pentru cei relativ puţini care au acum urechi să audă şi ochi să vadă frumuseţile lui, ci la timpul cuvenit al lui Dumnezeu el trebuie să fie veste bună care va fi mare bucurie pentru toţi oamenii de pretutindeni.După cum fiecare membru al rasei lui Adam a avut parte de căderea lui şi de blestemul morţii care a venit asupra lui ca rezultat al neascultării, tot aşa fiecare membru al rasei a fost inclus în marele sacrificiu răscumpărător pe care Domnul nostru Isus l-a oferit şi care a fost încheiat la Calvar. Planul lui Dumnezeu în Cristos, aşa cum se duce la îndeplinire şi cum în cele din urmă va fi îndeplinit, va însemna mare bucurie pentru tot poporul; iar vestea despre acest fapt a fost dată chiar la momentul naşterii Domnului nostru, fiindcă El a fost Cel prin care în cele din urmă toate lucrurile slăvite ale Scopului şi Planului divin vor fi îndeplinite.LOGICA MESAJULUIMesajul a anunţat faptul că este pentru oameni raţionali, care vor vrea să ştie de ce Dumnezeul cel neschimbător, care a pronunţat odată un blestem asupra rasei, va amenda şi va schimba lucrurile aşa încât să înlocuiască blestemul cu o binecuvântare. Mesagerul a declarat filosofia Planului Divin — „Astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos (Mesia), Domnul”. Aici avem cheia întregii declaraţii evanghelice, despre felul în care Dumnezeu a putut fi drept şi în acelaşi timp Îndreptăţitorul păcătoşilor care-L acceptă pe Isus. Rom. 3:26.Cuvântul Mântuitor de aici înseamnă Dătător de viaţă. Ce frumos este gândul că după cum moartea este plata păcatului, blestemul peste rasă, acest Mesia care S-a născut va fi Cel care va salva rasa de sub sentinţă dându-i iarăşi viaţă! Explicaţia felului în care El le va da iarăşi viaţă nu s-a dat, nici nu era necesară atunci. Însă acum, în lumina evenimentelor şi cu explicaţiile furnizate în Noul Testament prin Spiritul sfânt, vedem că sacrificiul voluntar al vieţii Domnului nostru, moartea Lui, „Cel drept pentru cei nedrepţi”, rezolvă pretenţiile Justiţiei divine împotriva lui Adam, şi astfel, în acelaşi timp, împotriva tuturor care-i împărtăşesc sentinţa lui la moarte, adică a întregii omeniri.Într-adevăr, cu cât vedem mai mult din Planul Divin pentru mântuirea noastră, care a început să prindă formă la naşterea lui Isus, cu atât simţim mai mult că am striga împreună cu corul îngeresc laude Dumnezeului cerurilor, mulţumire pentru îndurarea Sa faţă de copiii oamenilor! Nu era important că pruncul născut în Betleem era Mântuitorul numai în perspectivă, că El n-a putut fi uns să-Şi facă lucrarea până a ajuns la starea bărbăţiei cu treizeci de ani mai târziu. Nu era important că până şi atunci era necesar ca El să-Şi dea viaţa treptat în cei trei ani şi jumătate ai slujirii Sale pământeşti, ca să se sfârşească la Calvar. Nu era important nici că învierea Sa a fost la trei zile după moartea Sa, iar înălţarea cu patruzeci de zile mai târziu şi că binecuvântările în general vor fi amânate cu aproape nouăsprezece secole. După cum îngerii s-au putut bucura la prima înmugurire a Planului Divin de Mântuire, tot aşa, toţi care au credinţă în rezultatul final se pot bucura cu o bucurie nespusă şi pot da laudă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi Fiului Său, Domnul nostru.„MÂNTUIŢI ÎN NĂDEJDE”Deşi s-au scurs aproape nouăsprezece secole de când a fost dat Mesajul îngeresc, acesta n-a fost încă împlinit decât într-o măsură limitată prin credinţă, pentru cei care au ochiul şi urechea credinţei — în total „o turmă mică”. Dar vestea rea de mare nefericire pentru aproape tot poporul a fost larg răspândită în numele lui Cristos, spre marea discreditare a Planului Divin şi spre dezonoarea caracterului divin. În loc de a aduce bucurie, mesajul a adus în mod foarte general necaz şi tristeţe, în special pentru cei cu inima blândă şi cu dispoziţie mai generoasă. De fapt putem spune că nici un mesaj despre Domnul Isus n-a ajuns vreodată la toţi oamenii. Chiar şi astăzi, după nouăsprezece secole de propagandă, numai o parte comparativ mică au auzit vreodată de singurul nume dat sub ceruri şi printre oameni prin care trebuie să fim mântuiţi — că „în nimeni altul nu este mântuire”. Fapte 4:12.Ce vom spune atunci despre mântuirea care a venit pentru cei care au acceptat cu adevărat pe Cristos ca Mântuitorul lor, care se bucură în El ca atare, şi care prin credinţă văd mântuirea lui Dumnezeu începută în inimile lor, dar care încă trebuie să fie împlinită sub întreg cerul? Apostolul o numeşte pe aceasta mântuire prin speranţă. Cuvintele lui sunt, „În nădejdea aceasta am fost mântuiţi” Rom. 8:24.Noi nu suntem mântuiţi în realitate; noi suntem încă înconjuraţi de păcat, durere, suspin, plâns şi moarte; blestemul nu este încă îndepărtat. Tot ce au primit până acum chiar cei mai buni din poporul Domnului este mântuirea prin nădejde, prin credinţă. Totuşi, această anticipare a mântuirii viitoare, a învierii dintre morţi, a participării la gloria, onoarea şi nemurirea naturii divine promise credincioşilor, este atât de puternică, atât de clară, încât cei care o posedă se pot bucura cu o bucurie negrăită şi plină de slavă, chiar şi în mijlocul încercărilor, dificultăţilor, slăbiciunilor şi condiţiilor nefavorabile ce însoţesc blestemul care este încă peste omenire.O PROFEŢIE A LUCRURILOR BUNEMesajul îngeresc a fost o profeţie a lucrurilor bune care vor fi realizate pentru Biserică şi lume în timpul Vârstei Milenare. Biserica va avea prima binecuvântare. Întâia Înviere va fi compusă numai din cei fericiţi şi sfinţi care vor trăi şi vor domni cu Cristos în timpul miei de ani. Atunci Satan va fi legat, iar influenţele bune ale adevărului şi dreptăţii vor lumina toată lumea (Apoc. 20:1-6). Declaraţia Scripturilor este că eliberarea va veni devreme în dimineaţa Zilei Milenare. După cum spune profetul, „Dumnezeu o ajută în revărsatul zorilor”. Ps. 46:5.Dar aşa mult cum ne bucurăm în speranţele glorioase ale Evangheliei puse în faţa noastră care vedem acum, care ne bucurăm acum cu o bucurie nespusă, noi suntem bucuroşi şi că mila şi iubirea divină au aşa lungime şi lăţime, înălţime şi adâncime, încât cuprind toată omenirea şi prevăd o binecuvântare pentru fiecare membru al rasei lui Adam, prin Cel care ne-a iubit şi ne-a cumpărat cu sângele Său preţios.Această profeţie îşi va avea împlinirea în timpul Mileniului. Marele Mântuitor care deja ne-a răscumpărat prin sacrificiul Său, Se va ridica în calitate de Rege, Mesia glorificat, şi-Şi va stabili domnia dreptăţii în lume pentru binecuvântarea şi ridicarea fiecărui membru al rasei. În armonie cu spusele apostolului, acelea vor fi Timpurile Înviorării, „Timpurile restabilirii tuturor lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapte 3:19-21). Dacă Domnul ar fi bazat speranţa lumii pe unele fapte de merit sau dreptate făcute de lume, atunci într-adevăr ne-am fi putut teme — într-adevăr, cu cât am şti mai mult despre lume, cu atât am avea mai puţină speranţă. Dar, dimpotrivă, Domnul a bazat toată propunerea unei binecuvântări viitoare, nu pe vrednicia noastră, ci pe vrednicia şi jertfa Fiului Său. Vi s-a născut un Dătător de viaţă, care este Mesia, Domnul.Cum ne creşte bucuria legată de binecuvântările vârstei viitoare când ştim că încercările şi greutăţile Vârstei Evanghelice prezente sunt supuse supravegherii divine în privinţa interesului Turmei Mici care este acum, mai înainte, adunată de printre oameni — Aleşii, Biserica! Noi vedem că încercările şi dificultăţile prezente sunt cizelările şi şlefuirile necesare pentru dezvoltarea de către noi a roadelor şi darurilor Spiritului sfânt în asemănarea de caracter a iubitului Fiu al lui Dumnezeu, Domnul nostru, Speranţa noastră, Mirele nostru. Ce gând de bucurie, că în curând numărul aleşilor chemaţi din lume pentru a fi „Mireasa, Soţia Mielului”, se va completa şi ei vor intra în glorie! Ce preţios este gândul că atunci ei vor fi privilegiaţi ca împreună cu Domnul şi Învăţătorul lor să ofere şi lumii favoarea divină a binecuvântării şi ridicării! Ce onoare, privilegiu sau binecuvântare mai înaltă ar fi posibil să vină peste cineva?CÂNTAREA ÎNGERILORDupă ce Cel ceresc a dat Mesajul veştii bune de mare bucurie, o oaste de îngeri li s-a înfăţişat păstorilor zicând, „Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pe pământ pace, bună plăcere faţă de oameni”. (După trad. limbă greacă — n.t.) Aceasta de asemenea este o profeţie. Nu este încă adevărată, dar va fi îndeplinită în fiecare amănunt la timpul cuvenit al lui Dumnezeu, care credem că acum este aproape, chiar la uşă. Dumnezeu nu primeşte încă slavă în locurile preînalte. Încă nu este pace printre oameni. Chiar dimpotrivă. Numele lui Dumnezeu este hulit, nu numai de către cei care cu vulgaritate şi glume triviale iau numele divin în deşert, nu numai de către păgânii care se închină diavolilor şi cred că aceştia sunt dumnezei, ci chiar de către creştini. În fiecare zi numele lui Dumnezeu este hulit de către aceia care pretind a fi poporul Său, care pretind a susţine Numele Sfânt.Căci să se ştie că hula este orice denaturare care aduce dezonoare altuia. Dumnezeu să fie îndurător faţă de noi! deoarece fără îndoială cu o ocazie sau alta fiecare dintre noi am hulit numele Său cel sfânt în această manieră — denaturând caracterul divin şi Planul Divin, înfăţişând pe Dumnezeul Iubirii, al Îndurării, al Dreptăţii şi al Adevărului ca iniţiatorul, plănuitorul şi înfăptuitorul chinului veşnic pentru marea masă a creaturilor Sale umane, născute în păcat, deformate prin neleguire, înclinate spre păcat precum scânteile zboară în sus.Dar Domnul a avut milă faţă de noi fiindcă am făcut-o din ignoranţă. De aceea noi trebuie să avem compasiune faţă de alţii care fiind încă în ignoranţă denaturează pe Dumnezeul nostru; şi puterile noastre trebuie să fie continuu aplecate spre ajutorarea lor, ca ochii înţelegerii lor să se poată deschide mai larg pentru a înţelege lungimile şi lăţimile, înălţimile şi adâncimile, şi să cunoască iubirea lui Dumnezeu, care întrece înţelegerea.Observând că pacea pe pământ şi buna plăcere faţă de oameni n-au urmat încă de la naşterea Mântuitorului şi până acum, şi nediscernând că aceasta este o profeţie a ceea ce va trebui să se îndeplinească în timpul Mileniului, mulţi au fost înclinaţi să schimbe traducerea acestui verset aşa încât să spună, „Pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”. Totuşi, nici prin această schimbare declaraţia n-ar fi încă adevărată, deoarece nici chiar poporul Domnului n-are pace pe pământ. Pacea pe care o au ei este în inimile lor şi se bazează pe credinţa în Dumnezeu şi în glorioasele lucruri pe care El le-a promis. Însuşi Domnul nostru şi apostolii au mărturisit despre aceasta, asigurându-ne că oricine vrea în prezent să trăiască evlavios va suferi persecuţie şi că vrăjmaşii lui vor fi cei din propria casă. 2 Tim. 3:12; Mat. 10:36.Să nu ne încurcăm pe noi înşine şi să nu prescurtăm mărturia Cuvântului, ci să privim cu ochiul credinţei înainte spre Ziua lui Cristos, în care toate aceste profeţii glorioase îşi vor avea împlinirea, în care pacea va umple într-adevăr Pământul de cunoştinţa slavei Domnului, aducând favoare divină şi îndepărtând blestemul de la întreaga creaţie gemândă, aşa cum este arătat prin apostol. Rom. 8:22.VA FI ÎMPLINITĂ LA TIMPUL CUVENIT AL LUI DUMNEZEUAceastă profeţie nu se va împlini chiar la inaugurarea Mileniului. Numai la sfârşitul lui, când familia umană, prin reglementările Împărăţiei, va fi fost ridicată din păcat, boală, durere, tristeţe şi moarte, sus, sus, la tot ce s-a pierdut în Adam — numai atunci va fi într-adevăr slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte, numai atunci va exista pace între oameni. Nu trebuie să înţelegem că întreaga rasă va aprecia iubirea şi favoarea divină, nici chiar după ce ei vor fi văzut dreptatea lui Dumnezeu manifestată în Cristos. Dimpotrivă, Scripturile par să înveţe clar că va fi o clasă care se va dovedi nepotrivită pentru viaţă veşnică, care nu va aprecia favoarea divină. Şi aflăm cu satisfacţie că toţi aceştia vor fi distruşi dintre oameni în Moartea a Doua.Astfel, în cele din urmă, la încheierea Mileniului, Satan şi toţi răufăcătorii cu voia fiind distruşi, va veni timpul, după cum este arătat în Scripturi, când vocea tuturor celor din cer, de pe pământ şi de sub pământ va fi auzită lăudând veşnic pe Dumnezeu şi pe Miel. Osana! Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte! Pace şi bună învoire între oameni! Acesta va fi strigătul final al unei rase răscumpărate când marele Plan de Mântuire va fi fost îndeplinit conform Scopului divin de la început, după cum este prezentat în Scripturi.DIN SLAVĂ ÎNTR-O IESLETimpul naşterii Domnului nostru este foarte clar fixat. În Studii în Scripturi, Vol. 2, am intrat în detalii în acest subiect şi nu vom repeta aici concluziile noastre. Renumitul recensământ făcut din ordinul lui Cezar August a cuprins lumea civilizată din vremea aceea, şi conform obiceiului evreiesc fiecare familie şi seminţie şi-a înscris numele.Atât Iosif cât şi Maria, fiind din linia davidică, au mers în Cetatea lui David — Betleem — ca să se înscrie. Cetatea este mică, situată pe coasta unui deal. Hanurile sau hotelurile din acea ţară sunt foarte diferite de ale noastre. Ele nu sunt nici hoteluri nici cârciumi, ci se intră dintr-o curte. Diferite odăi mari, nemobilate, se pun la dispoziţia călătorului care-şi aduce cu sine învelitorile în care doarme, ca şi hrană şi astfel de ustensile casnice uşoare cum doreşte să folosească. La parter sunt prevăzute grajduri pentru cai şi cămile etc., iar în eventualitatea unei aglomeraţii, ca în această împrejurare, nu este un lucru neobişnuit ca oamenii, găsind odăile de sus pline, să se adăpostească aproape tot atât de confortabil în zona grajdurilor.Aşa s-a întâmplat că Mântuitorul nostru a intrat în cea mai umilă manieră în lumea pe care, ca Logos, El o crease (Ioan 1:10). În grajdul hanului supraaglomerat păstorii L-au găsit pe prunc, cum fusese prezis de către îngeri, şi au plecat să anunţe faptul. Însă Maria nu s-a lăudat, ci a aşteptat timpul cuvenit al lui Dumnezeu.
Civilizația la răscruce
Civilizația la răscrucePe măsură ce omenirea crește ca număr, apar probleme tot mai greu de gestionat, dacă privim conglomeratul de popoare și etnii, care acoperă planeta noastră. Aceasta ca o mamă trebuie să sature din ce în ce mai mulți copii, pentru că azi (2018) am depășit numărul de șapte miliarde, iar unii strategi emit idei de a mai frâna procesul demografic, ba chiar de a mai genera ici și colo o epidemie, și de ce nu, câte un război, dacă se poate să fie război mondial, pentru că unul ca, acesta este mai eficace de a reduce numărul populației, ca să ajungă pâinea la toți. Sigur este vorba ca pâinea să ajungă la săraci, pentru că bogătașii, au mai mult decât le trebuie. zic: ” și ce dacă nu au pâine! Să mănânce cozonaci!” Grija bogaților pentru ca săracii de azi să nu moară de foame este mare, pentru că dacă ei mor de foame, cine va ridica trusturile faraonice ale celor care dorm pe saltele umplute cu bani. Dar, poate greșesc, pentru-că dacă stau să mă gândesc bine, ce nevoie au bogații de acești flămânzi din moment ce robotizarea crește rapid?De acum avem roboți zic ei, care lucrează pe gratis și care nu mănâncă niciodată, în timp ce prin hărnicia lor neobosită, ne umplu băncile de bani, și ca să nu plătim impozite le ascundem în ”peștera lui Ali Baba”. Ba unele capete înfierbântate de beția puterii se gândesc să producă soldați mecanici robotizați, care nu simt durerea, nu simt oboseala, nici foamea sau frigul și căldura și cu care să fie invincibili în războaie.Alții mai cu multă școală, fac calcule astronomice și calculează posibilitatea de a popula spațiul cosmic, făcând din planeta Marte o trambulină, un cap de pod ca să evadăm de pe pământ în caz că nu vom mai încăpea pe el, dacă ritmul de înmulțire a populației este în continuă creștere. Cei drept pe Lună am fost, dar ce să-i faci, dacă Luna e mică și nu are apă, iar pe Marte cică s-ar găsi. Numai că și un zbor pe Marte deși planeta este relativ ”aproape” până ajungem pe dânsa, ne crește barba ca la Moș Crăciun . Și apoi cine are bani ca să-și cumpere bilet va zbura. Mai aproape de pământ este planeta Venus, numai că poți să frigi șorici pe ea de fierbinte ce este. Nu e bine pe Venus ! Și atunci mergem pe Marte cu bilet fără întors, pentru că nu se știe dacă ne va ajunge combustibilul la rachetă ca să ne repatriem. Dar.... vedem noi! Duși să fim, după aia ne descurcăm cumva. Și ce dacă Dumnezeu a zis: ” ...căci țărână ești și în țărână te vei întoarce...” Geneza 3:19. Noi nu vrem să ne întoarcem în țărâna pământului din care am fost creați, vrem să murim pe Marte, sau pe care planetă vrem noi.Cei cu mulți bani vreau să fie înmormântați în cimitire care să se învârtă în jurul pământului. Iar alții pe Marte și mai încolo în Calea Lactee.Cer scuze pentru ironiile inserate aici, dar, din cele văzute și citite prin mass media aceste planuri bântuie mințile multor oameni aparent deștepți, dar fără credință în Dumnezeu, iar acea carte veche numită Biblia scrie undeva în paginile ei că: ” Nebunul zice în inima sa : ” nu este Dumnezeu” Psalmul 14:1Unii cred că există Dumnezeu, dar nu cred că Dumnezeu s-a gândit la toate problemele când a proiectat planeta. Deși scrie că n-a făcut-o în zadar ci ca să fie locuită Isaia 45:18; El probabil nu s-a gândit că va veni timpul când oamenii nu vor mai încăpea pe ea, și atunci aici suntem noi ca să rezolvăm problema. Numai că Dumnezeu are alte planuri în favoarea noastră iar noi le respingem și atunci ne întreabă: ” Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere” și adresând-u-se omului de știință î-L întreabă:” Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune dacă ai pricepere.” Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? Iov 38:2-4 ( Care sunt legile mecanicii cerești, crezi că legea materiei este doar atât cât cunoști tu)? Chiar crezi că nu m-am gândit cu mii de ani înainte la problemele care te frământă pe tine azi?. De un timp încoace, tu ți-ai făcut viața mai ușoară punând în practică legile materiei pe care ți-am permis ca să le descoperi dar nu tu le-ai elaborat, ci Eu! Citește te rog în cartea Mea unde profetul Meu a scris acolo: ” Tu ai întemeiat pământul și el rămâne tare : După legile Tale stă în picioare totul astăzi” Psalmul 119:90-91. Cunoști toate aceste legi ale universului?Este bune că te preocupă viitorul tău, pentru că Eu ți-am pus în minte ” gândul veșniciei” Eclesiastul 3:11,dar să știi că pentru acesta Eu am luat măsuri, și am proiectat un plan ca tu să te simți fără grijă pe planeta pe care o iubești. Eu M-am gândit la toate ce te frământă, și la altele pe care mintea omenească nu poate să le cuprindă. M-am gândit la toate chiar înainte ca să apară un fir de praf din planeta pe care locuiești, dar să știi un singur lucru, că Pământul este al Meu, nu al tău. Eu L-am creat, nu tu și-l dau ca moștenire la cine ascultă de legea Mea. Pentru tine Eu am sacrificat ce am avut mai scump. Ioan 3:16 Eu am calculat exact câți oameni poate hrăni planeta pe care locuiești, nu este nevoie să mergi ca să locuiești pe alte planete pentru că Pământul este mama ta. Nu te îngrijora și nu lua măsuri necugetate, pentru că îți faci mai mult rău. Eu te-am creat, din materialul acestei planete. Eu ți-am dat viața pe care ai pierdut-o prin neascultare. Pentru aceasta te-am rănit, dar tot Eu te voi vindeca, pentru ca să nu mai faci ce ai făcut. (Osea 6:1-3)Citește scrisoarea Mea de dragoste pentru tine, Ea este Biblia. Nu te lua după filosofii păgâne. Destinul tău nu este scris în stele, nu Horoscopul croiește viitorul omului.Prin prezicerile Apocalipsei nu M-am gândit să te distrug pe tine sau planeta, M-am gândit să distrug răul din tine ca să fie pace în lume, și toți oamenii plăcuți Mie să fie fericiți Luca 2:14. M-am gândit să pun capăt războaielor și nimeni să nu mai învețe arta războiului . M-am gândit ca din armamentul de pe tot globul să te pun să-l transformi în unelte agricole. Isaia 2:4; Mica 4:3 , Fiul Meu a luat măsuri ca să șteargă lacrimile de pe toate fețele Apocalipsa 21:4 ; Isaia 25: 6-9. Să nimicească moartea pe vecie. Să lege pe Satan pentru ca să nu te mai înșele Apocalipsa 20:3. ” Va fi belșug de grâne în țară, până în vârful munților, și spicele lor se vor clătina ca și copacii din Liban; oamenii vor înflori in cetăți ca iarba pământului. (Ps.72:16)Faci bine că ai început oarecum timid să te îngrijești de flora și fauna planetei, și încerci să o protejezi, fiul Meu te-a răscumpărat atât pe tine cât și planeta cu tot ce-i aparține, și o va regenera iar tu vei colabora cu El pentru a o transforma într-un Paradis, ca să te simți bine nu numai câțiva ani, ci veșnic. Te îngrijorează topirea ghețurilor și încălzirea globală? Ei bine să știi că nu a fost totdeauna gheață la poli decât de la potop, și am să-l fac să fie fertil atât acolo cât și în deșerturile pe care am de gând să le ud cu apă ca să fie belșug. (Isaia 35:7) Ești îngrijorat , și că vor dispărea animalele arctice, împreună cu ursul polar? Și la asta M-am gândit și am luat măsuri. Dar tu îți poți imagina că Eu pot transforma genetic toate vietățile de pe pământ ca să redevină vegetariene ca și atunci când Le-am creat? Geneza 1:29-31. Îți poți imagina că eu pot transforma genetic leul ca să pască din nou, iarbă la fel ca și boul? Isaia 11:7 Dar tu cum împarți cu cei din jurul tău darurile Mele? Ai milă de cei săraci, pentru că după cum văd nu ai milă de loc și: ” strigătul secerătorilor au ajuns până la urechile Domnului oștirilor” Iacob 1-6 Faci rău că nu te întorci la sfaturile Mele ca să trăiești de aceea permit Armaghedonul ca să te umilească pentru că : ”Omul va trebui să-și plece în jos privirea semeață, și îngâmfarea lui va fi smerită; numai Domnul va fi înălțat în ziua aceea” Isaia 2:11 După aceea voi da popoarelor buze curate ca toți să cheme numele Domnului ca să-I slujească într-un gând ” Țefania 3:9Și toate acele lucrări de reașezare a tuturor lucrurilor prin care Eu am vorbit prin gura tuturor profeților din vechime Fapte 3:21 am planificat să în ceapă din Ierusalim. Te întrebi de ce din Ierusalim? Pentru că Ierusalimul este cetatea pe care am ales-o să pun în Ea Numele Meu 1 Regi 11:36În Ierusalim pe muntele Moria M-am jurat lui Avraam ( Geneza 22:16-18) că toate familiile pământului vor fi binecuvântate în seminția lui când era gata să-și sacrifice unicul fiu legitim la porunca Mea. Pe acel munte unde Avraam a renunțat la fiul sau de dragul Meu, Eu de dragul tău am renunțat la fiul Meu ca tu să poți scăpa de moarte. Crezi tu aceasta? ” Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe fiul Său, pentru ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” Ioan 3:16Știu că te apasă un jug greu și că tânjești după eliberare. Știu că vrei să scapi de suferință și moarte, dar te rog nu încerca alte remedii, și nu face legământ cu ea, cu moartea (Isaia 28:15) pentru că Eu am aranjat altfel lucrurile spre binele tău. Iată cum: ” Pun ca temelie în Sion o piatră ( piatra lepădată de zidari, și care nu este altcineva decât fiul Meu), o piatră încercată, o piatră din capul unghiului clădirii ( piramidei) temelie puternică; cel ce o va lua ca sprijin, nu se va grăbi să fugă” Dar te rog mai rabdă puțin, pentru că acel ce a murit pentru tine, te va elibera de ” robia stricăciunii” Romani 8:19-22.Ea exemplu de la servul meu apostolul Pavel pentru că pentru el jurământul pe care la-m făcut lui Avraam a constituit ”o puternică îmbărbătare” pe calea îngustă pe care mergea și a cărui speranță, pătrundea (metaforic vorbind) până dincolo de perdeaua dinlăuntru. Evrei 6:13-20Știi că cunoștința de Domnul va acoperii tot pământul cum acoperă fundul mării apele? (Isaia 11:9) Știi că pe pământ Eu pregătesc tuturor popoarelor o viață îmbelșugată și șterg lacrimile de pe toate fețele, pentru că nu va mai fi moarte, nici țipăt nici durere? Isaia 25:6-9; Apocalipsa 21:1-5Știi că întreaga planetă se va conduce dintr-un singur centru și acesta va fi Ierusalimul? Ascultă ce spun eu prin profet:” În vremea aceea ( acest mileniu) Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în numele Domnului și nu vor mai urma pornirile inimii lor rele” Ieremia 3:17. Știi că legile și regulamentele drepte care vor fi introduse în lume vor porni din Ierusalim, și dacă le vei respecta îți vor aduce mari bucurii ( Isaia 2:2-3; Mica 4:1-4?Sunt informat că vrei să anticipezi lucrarea Mea influențat de Satana și duhurile răutății, să creezi ceea ce Eu am în plan, o Nouă Ordine Mondială. Dacă acest plan ar reuși să fie implementat, de aceste puteri, vei fi din nou încătușat, dar Fiul Meu te va elibera de aceste puteri ale întunericului. ( Apocalipsa 19: 11-20)Să ne bucurăm împreună cu profetul care exclamă: ” Piatra( Isus) pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului clădirii, Domnul ( Iehova) a făcut lucrul acesta și este o minunăție înaintea ochilor noștri. Aceasta este ziua ( de o mie de ani) pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm și să ne veselim în ea! Doamne ajută! Doamne dă izbândă! Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Vă binecuvântăm din casa Domnului. Iehova este Dumnezeu și ne luminează Psalmul 118: 22-27
Ziua de judecata
Ziua de judecataOpinia generală asupra Zilei de Judecată — Este ea scripturală? — Termenii judecată şi zi, definiţi — Câteva zile de judecată menţionate în Scripturi — Prima zi de judecată şi rezultatele ei — O altă zi hotărâtă — Judecătorul — Caracterul judecăţii viitoare — Asemănarea şi deosebirea dintre prima şi a doua judecată — Responsabilitatea prezentă a lumii — Două judecăţi care survin între timp şi obiectivele lor — Estimări foarte diferite ale judecăţii viitoare — Cum au văzut-o profeţii şi apostolii„Dumnezeu . . . a rânduit o zi în care va judeca dupădreptate pământul locuit, prin Omul pe care L-a rânduit” — „Isus Hristos cel drept”, „Căci Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului.” Faptele 17:30, 31; 1 Ioan 2:1; Ioan 5:22.O idee foarte vagă şi nedefinită predomină în legătură cu Ziua de Judecată. Opinia nutrită în general este că Cristos va veni pe pământ, pe un mare tron alb, şi va chema pe sfinţi şi păcătoşi pe rând înaintea Lui pentru a fi judecaţi, în mijlocul unor mari zguduiri ale naturii — cutremure de pământ, morminte deschizându-se, stânci despicându-se, munţi prăbuşindu-se; că păcătoşii tremurând vor fi aduşi din străfundurile de suferinţă veşnică să-şi audă repetate păcatele, doar pentru a se întoarce iarăşi la o osândă veşnică şi nemiloasă; şi că sfinţii vor fi aduşi din cer ca să fie martorii suferinţei şi disperării celor condamnaţi, ca să audă iarăşi hotărârea în propriile lor cazuri şi să se întoarcă. Conform teoriei predominante, toţi îşi primesc sentinţa şi răsplata la moarte, şi judecata aceasta, care, pentru a se deosebi, este numită în mod obişnuit judecată generală, este numai o repetare a acelei prime judecăţi, dar  fără vreun scop imaginabil, deoarece se pretinde că o hotărâre finală şi inalterabilă se dă la moarte.Întregul timp care se presupune a fi destinat pentru această lucrare imensă de judecare a miliardelor este o zi de douăzeci şi patru de ore. Un discurs ţinut recent la o congregaţie din Brooklyn a exprimat opinia generală asupra acestui subiect. S-a ţinut să se facă o relatare detaliată asupra lucrării Zilei de Judecată, reprezentând-o ca terminată în limitele unei singure zile literale.Aceasta este o concepţie foarte imatură şi cu totul lipsită de armonie cu Cuvântul inspirat. Este dedusă dintr-o interpretare prea literală a pildei Domnului nostru cu oile şi caprele (Matei 25:31-46). Ea ilustrează absurditatea încercării de a forţa o interpretare literală asupra unui limbaj figurativ. O pildă nu este niciodată o declaraţie exactă, ci numai o ilustraţie a unui adevăr prin ceva ce în multe privinţe se aseamănă cu el. Dacă această pildă ar fi o declaraţie literală a modului în care va fi condusă judecata, ea s-ar aplica la oi şi capre literale, întocmai cum scrie, şi nicidecum la omenire. Să vedem acum o opinie atât mai scripturală cât şi mai raţională despre lucrarea şi despre rezultatul marii Zile de Judecată pe care a hotărât-o Dumnezeu, opinie cu ale cărei concluzii raţionale şi scripturale trebuie să fie şi sunt de acord toate pildele şi ilustraţiile.Termenul judecată înseamnă mai mult decât numai darea unui verdict. El include ideea unui proces, ca şi a unei hotărâri bazate pe acel proces. Şi acest lucru este adevărat nu numai despre cuvântul englezesc (ca şi despre cel românesc — n.e.) judecată, ci şi despre cuvântul grecesc din care este tradus.Termenul zi, atât în Scripturi cât şi în utilizarea obişnuită, deşi cel mai adesea este folosit pentru a reprezenta o perioadă de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, de fapt înseamnă orice perioadă de timp definită sau specială. Astfel, de exemplu, vorbim despre ziua lui Noe, ziua lui Luther, ziua lui Washington; şi astfel, unde citim în Biblie despre „ziua când Iehova Dumnezeu a făcut pământ şi ceruri”, întregul timp de creare este numit zi (Geneza 2:4) — o perioadă lungă, definită. Apoi citim despre „ziua ispitirii în pustie” — patruzeci de ani (Evrei 3:8, 9); „ziua mântuirii” (2 Corinteni 6:2); de asemenea „ziua răzbunării”, „ziua mâniei” şi „ziua de strâmtorare” — termeni aplicaţi la o perioadă de patruzeci de ani la încheierea Veacului Iudeu şi la o perioadă similară de strâmtorare la sfârşitul Veacului Evanghelic. Apoi iarăşi citim despre „ziua lui Hristos”, „ziua de judecată” şi „ziua Lui” — termeni aplicabili Veacului Milenar, în care Mesia va domni peste lume, o va conduce şi o va judeca după dreptate, atât încercând, cât şi dând sentinţă. Şi despre perioada aceea este scris: El va judeca lumea după dreptate, şi în ziua Lui va arăta cine este fericitul şi singurul stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Faptele 17:31; 1 Timotei 6:15). De ce unii ar presupune că această zi de judecată este doar de douăsprezece sau douăzeci şi patru de ore, deşi recunosc sensul mai larg al cuvântului zi în alte cazuri similare, este în afara înţelegerii noastre, exceptând presupunerea că au fost influenţaţi de tradiţie, fără o dovadă sau o investigaţie adecvată.Cei care vor consulta cu grijă o concordanţă completă a Bibliei în legătură cu Ziua de Judecată şi vor remarca felul şi volumul de lucrare care trebuie să se realizeze în perioada aceea, vor vedea curând absurditatea opiniei generale şi necesitatea de a se da termenului zi semnificaţia lui mai largă.În timp ce Scripturile vorbesc despre o zi mare de judecată sau de încercare încă viitoare şi arată că masele omenirii vor avea încercarea completă şi sentinţa finală în ziua aceea, ele de asemenea învaţă că au mai fost şi alte zile de judecată, în timpul cărora au fost în încercare anumite clase alese.Prima mare judecată [încercare şi sentinţă] a fost la început în Eden, când întreaga omenire, reprezentată prin capul ei, Adam, a stat în încercare în faţa lui Dumnezeu. Rezultatul acelei încercări a fost verdictul: Vinovat, neascultător, nevrednic de viaţă; şi pedeapsa aplicată a fost moartea — „vei muri negreşit” (Geneza 2:17). Şi astfel, „în Adam toţi mor”. Încercarea aceea din Eden a fost prima zi de judecată a lumii; şi decizia Judecătorului (Iehova) a fost de atunci întotdeauna aplicată.„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei . . . nedreptăţi.” Ea se poate vedea în fiecare procesiune funerară. Fiecare mormânt este o mărturie a ei. Este simţită în fiecare durere şi suferinţă pe care o trăim — toate fiind rezultatul primei încercări şi sentinţe — sentinţa dreaptă a lui Dumnezeu, că suntem nevrednici de viaţă şi de binecuvântările asigurate omului la origine când era ascultător şi în asemănarea lui Dumnezeu. Dar omenirea va fi recuperată din sentinţa primei încercări prin acea jertfă pentru toţi, pe care o va acorda marele Răscumpărător. Toţi vor fi salvaţi din morminte şi de sentinţa morţii — nimicirea — care, în vederea acestei răscumpărări, nu mai este considerată moarte în sensul deplin al cuvântului, moarte veşnică, ci mai curând un somn temporar, deoarece în dimineaţa Milenară toţi vor fi treziţi de către Dătătorul de viaţă care i-a răscumpărat pe toţi. Până acum numai Biserica celor care cred în Cristos sunt într-un sens eliberaţi sau „scăpaţi” de această sentinţă şi pedeapsă originară, iar scăparea lor nu este încă reală, ci numai socotită astfel prin credinţă. „Suntem mântuiţi prin speranţă” numai. Eliberarea noastră reală de această pedeapsă cu moartea (venită prin Adam şi de la care scăpăm prin intrarea în Cristos) nu va fi trăită pe deplin până în dimineaţa învierii, când vom fi satisfăcuţi să ne trezim în asemănarea Răscumpărătorului. Dar faptul că noi care am ajuns la o cunoştinţă a planului îndurător al lui Dumnezeu în Cristos „am scăpat de stricăciunea care este  [încă] în lume”, departe de a dovedi că alţii nu vor avea nici o speranţă de scăpare viitoare, mai curând dovedeşte contrariul, pentru că noi suntem primele roade pentru Dumnezeu dintre creaturile Sale. Scăparea noastră de la moartea în Adam la viaţa în Cristos este doar o anticipare a eliberării oricărui va vrea să fie eliberat din robia stricăciunii [moartea] la libertatea vieţii, cuvenită tuturor celor pe care Dumnezeu îi va recunoaşte ca fii. Toţi care vreau pot fi eliberaţi din moarte la viaţă, indiferent de deosebirile de natură pe care Dumnezeu le-a prevăzut pentru fiii Săi pe diferitele planuri de fiinţă. Veacul Evanghelic este ziua de încercare pentru viaţă sau moarte a celor chemaţi la natură divină.Dar Dumnezeu a hotărât o zi în care va judeca lumea. Cum se poate aceasta? S-a răzgândit Dumnezeu? A ajuns El la concluzia că hotărârea Lui în încercarea primului om şi sentinţa generală au fost nedrepte, prea aspre, că acum hotărăşte să judece lumea individual? Nu; dacă aşa ar fi cazul, n-am avea nici o garanţie că în încercarea viitoare va fi o hotărâre mai dreaptă decât în cea trecută. Nu fiindcă Dumnezeu consideră nedreaptă hotărârea Lui la prima judecată, ci fiindcă El S-a îngrijit de o răscumpărare din pedeapsa primei judecăţi, pentru ca să poată acorda o altă judecată (încercare) în condiţii mult mai favorabile pentru întreaga omenire — toţi având atunci experienţa cu păcatul şi cu urmările lui. Dumnezeu n-a schimbat nici o iotă din scopul Său originar, pe care l-a alcătuit înainte de a începe lumea. În mod clar ne informează că El nu Se schimbă şi că în nici un caz nu va achita pe cei vinovaţi. El va pretinde întreaga pedeapsă pe care în mod drept a pronunţat-o. Şi acea pedeapsă întreagă a fost plătită de Răscumpărătorul sau înlocuitorul pe care Dumnezeu Însuşi L-a dat — Isus Cristos, care, „prin harul [favoarea] lui Dumnezeu, a gustat moartea pentru toţi”. Dând o răscumpărare pentru rasa lui Adam, cu propria Sa viaţă, Domnul nostru poate în mod drept să facă tuturor o nouă ofertă de viaţă. Această ofertă pentru Biserică este sub Legământul de jertfă (Psalmul 50:5; Romani 12:1); pentru lume va fi sub Noul Legământ. Romani 14:9; Evrei 10:16; Ieremia 31:31.Mai departe suntem informaţi că atunci când Dumnezeu va da lumii această încercare individuală, va fi sub Cristos ca Judecător, pe care Iehova Îl va onora astfel datorită ascultării Sale chiar până la moarte pentru răscumpărarea noastră. Dumnezeu L-a înălţat mult, chiar la natură divină, ca să poată fi Prinţ şi Mântuitor (Faptele 5:31), ca să-i poată răscumpăra din moarte şi să le acorde judecată tuturor celor pe care i-a cumpărat cu propriul Său sânge preţios. Dumnezeu a încredinţat toată judecata Fiului şi I-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Ioan 5:22. Deci, Cristos cel mult înălţat, glorificat, care aşa a iubit lumea încât Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru ea, este cel care va fi Judecătorul lumii în încercarea ei viitoare promisă. Şi însuşi Iehova L-a numit în această funcţie, chiar pentru acest scop. Deoarece acestea sunt declaraţiile clare ale Scripturilor, nu există nimic de temut, ci, dimpotrivă, există mare pricină de bucurie pentru toţi în aşteptarea Zilei de Judecată. Caracterul Judecătorului este o garanţie suficientă că judecata va fi dreaptă, îndurătoare, şi va avea consideraţia corespunzătoare pentru slăbiciunile tuturor, până când cei dornici şi ascultători vor fi aduşi înapoi la perfecţiunea originară pierdută în Eden.În vechime un judecător era unul care făcea dreptate şi uşura pe cei asupriţi. De exemplu, remarcaţi cum, atunci când erau asupriţi de vrăjmaşii lor datorită încălcărilor împotriva Domnului, Israel a fost tot mereu eliberat şi binecuvântat prin ridicare de judecători. Astfel citim: „Fiii lui Israel au strigat către DOMNUL, şi DOMNUL a ridicat un salvator . . . Otniel. Şi Duhul DOMNULUI a fost peste el. El a judecat pe Israel şi a pornit la război . . . şi mâna Lui a fost puternică . . . . Ţara a avut odihnă patruzeci de ani” (Judecătorii 3:9-11). Astfel, deşi lumea a fost de mult sub  puterea şi asuprirea adversarului Satan, totuşi Acela care plăteşte păcatele tuturor cu propriul Său sânge preţios, curând Îşi va lua marea putere şi va domni. El va elibera şi va judeca pe aceia pe care aşa i-a iubit, încât i-a răscumpărat.Cu această concluzie sunt în acord toate declaraţiile profetice. Este scris: „El va judeca lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire”. Psalmul 98:9.Această judecată viitoare va fi exact pe aceleaşi principii ca şi prima. Aceeaşi lege de ascultare va fi prezentată, cu aceeaşi răsplată de viaţă şi cu aceeaşi pedeapsă de moarte. Şi cum prima încercare a avut un început, a progresat şi a culminat cu o sentinţă, tot aşa va avea şi a doua; iar sentinţa va fi viaţă pentru cei drepţi şi moarte pentru cei nedrepţi. A doua încercare va fi mai favorabilă decât prima, datorită experienţei câştigate sub urmările primei încercări. Spre deosebire de prima, în a doua încercare fiecare om va sta la probă numai pentru sine, nu pentru altul. Nimeni nu va muri atunci din cauza păcatului lui Adam sau din cauza imperfecţiunilor moştenite. Nu se va mai spune: „Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii; ci oricărui om care va mânca aguridă i se vor străpezi dinţii”. „Sufletul care păcătuieşte acela va muri” (Ieremia 31:29, 30; Ezechiel 18:4). Şi atunci va fi adevărat despre lume cum este adevărat despre Biserică acum, că un om nu va fi judecat după ce nu are, ci după ce are (2 Corinteni 8:12). Sub domnia lui Cristos, omenirea va fi treptat educată, instruită şi disciplinată până va ajunge la perfecţiune. Şi când vor fi ajuns la perfecţiune, oamenilor li se va cere armonie perfectă cu Dumnezeu, şi oricine nu va da ascultare perfectă va fi înlăturat, fiind judecat nevrednic de viaţă. Păcatul care prin Adam a adus moarte rasei a fost pur şi simplu un act de neascultare; dar prin acel act el a căzut de la perfecţiune. Dumnezeu a avut dreptul să ceară de la el ascultare perfectă, deoarece a fost creat perfect; şi El va cere tot aşa de la toţi oamenii când marea lucrare de restabilire a lor va fi completă. Nici unuia, cărui în oricât de mic grad îi va lipsi perfecţiunea, nu i se va permite atunci să aibă viaţă veşnică. A nu ajunge atunci la perfecţiune, va însemna a păcătui cu voia împotriva luminii depline şi a capacităţii perfecte.Şi cine va păcătui cu voia, împotriva luminii şi capacităţii depline, va pieri în moartea a doua. Şi dacă cineva, în timpul acelui veac de încercare, sub acea deplină revărsare de lumină, va dispreţui favorurile oferite şi nu va face nici un progres spre perfecţiune timp de o sută de ani, va fi socotit nevrednic de viaţă şi va fi „nimicit”, deşi la o sută de ani acesta va fi într-o perioadă de relativă copilărie. Astfel este scris despre ziua aceea: „Cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos” (Isaia 65:20). Astfel toţi vor trebui să aibă cel puţin o sută de ani de încercare; şi dacă nu vor fi atât de îndărătnici încât să refuze a face progrese, încercarea lor va continua de-a lungul întregii zile a lui Cristos, ajungând la culme numai la încheierea ei.Încheierea judecăţii viitoare a lumii este arătată clar în pilda cu oile şi caprele (Matei 25:31-46), în Apocalipsa 20:15; 21:8 şi în 1 Corinteni 15:25. Aceste scripturi şi altele arată că la sfârşitul ei cele două clase vor fi fost complet separate — ascultătorii şi neascultătorii; cei în armonie cu litera şi spiritul legii lui Dumnezeu şi cei care nu vor fi în armonie cu ele. Cei dintâi vor intra în viaţă veşnică, iar ceilalţi vor fi retrimişi în moarte, stingere („a doua moarte”), aceeaşi sentinţă ca şi la prima judecată, din care fuseseră socotiţi eliberaţi prin Cristos, care a câştigat dreptul de a-i elibera prin plătirea răscumpărării lor — prin moartea Sa. Aceasta va fi a doua moarte a lor. Nu se va mai da nici o răscumpărare pentru ei şi nu va mai exista nici o eliberare sau înviere pentru ei, păcatul lor fiind voit, păcat individual împotriva luminii şi posibilităţii depline, sub cea mai favorabilă încercare individuală.Nu vrem să se înţeleagă că ignorăm responsabilitatea prezentă a lumii, pe care fiecare om o are conform măsurii de lumină de care se bucură, fie că este multă, fie că este puţină, fie că este lumina naturii, fie că este a revelaţiei. „Ochii DOMNULUI sunt în orice loc, văzând răul şi binele” şi „Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată, împreună cu orice lucru ascuns, fie bun, fie rău” (Proverbele 15:3; Eclesiastul 12:14). Faptele bune şi faptele rele din prezent vor primi o răsplată dreaptă, fie acum, fie mai târziu. „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată, iar ale altora vin pe urmă” (1 Timotei 5:24). Nimeni în afară de favorizaţii Domnului, „turma mică”, n-are până acum lumină suficientă ca să-şi atragă pedeapsa finală, moartea a doua. Aici doar aducem în discuţie subiectul responsabilităţii prezente a lumii, lăsând amănuntele pentru consideraţii ulterioare.Între prima şi a doua zi de judecată a lumii intervine o perioadă de aproximativ şase mii de ani, şi în timpul acestei perioade lungi Dumnezeu a selecţionat dintre oameni două clase speciale, în mod special încercându-i, disciplinându-i şi pregătindu-i pentru a fi instrumentele Sale onorate în perioada sau în ziua de judecată a lumii.Aceste două clase sunt numite de către Pavel (Evrei 3:5, 6) casa fiilor şi respectiv casa servilor, cea dintâi fiind compusă din învingătorii încercaţi şi găsiţi credincioşi în timpul dispensaţiei creştine, iar cea de-a doua fiind compusă din credincioşii învingători de dinaintea dispensaţiei creştine. Aceste alegeri speciale în nici un sens nu se suprapun peste judecata sau încercarea promisă lumii în veacul care urmează acestei Dispensaţii Evanghelice. Cei care trec cu succes încercarea pentru oricare din aceste clase speciale nu vor veni la judecată cu lumea, ci vor intra în răsplata lor când lumea va veni la judecată. Ei vor fi agenţii lui Dumnezeu în binecuvântarea lumii — dând oamenilor instrucţia şi pregătirea necesară pentru încercarea şi judecata lor finală. „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” 1 Corinteni 6:2.Aceste clase special selecţionate au fost odată, ca şi restul omenirii, sub condamnarea adamică, dar prin credinţă au devenit părtaşi la beneficiile morţii lui Cristos. Întâi fiind îndreptăţiţi prin credinţă în făgăduinţele lui Dumnezeu şi apoi îndeplinind condiţiile care urmează respectivei lor chemări, ei sunt socotiţi vrednici de înălţare la starea de onoare şi autoritate.Încercarea sau judecata ambelor acestor clase a fost mult mai severă decât va fi încercarea lumii în ziua ei de judecată, deoarece a trebuit ca aceştia să se împotrivească lui Satan, prinţul acestei lumi, cu toate uneltirile şi capcanele lui, pe când în ziua de judecată a lumii Cristos va domni şi Satan va fi legat ca să nu înşele neamurile (Apocalipsa 20:3). Aceştia au suferit persecuţie pentru dreptate, pe când atunci oamenii vor fi răsplătiţi pentru dreptate şi pedepsiţi numai pentru nedreptate. Aceştia au avut pe cale mari pietre de încercare şi capcane, care vor fi îndepărtate când lumea va fi pusă în încercare. Dar, dacă încercarea acestor două clase speciale a fost mult mai aspră decât va fi încercarea lumii, şi răsplăţile sunt corespunzător mai mari.Sub denaturările marelui înşelător, Satan, atât lumea cât şi Biserica nominală au fost jefuite de asigurările binecuvântate ale timpului viitor de judecată dreaptă. Ei ştiu că Biblia vorbeşte despre o zi de judecată viitoare, dar o privesc numai cu frică şi spaimă; şi datorită acestei frici nu există pentru ei veşti mai nedorite decât aceea că ziua Domnului este aproape. Ei o plasează departe şi nu doresc să audă de ea, nici măcar să fie menţionată. Ei n-au nici o idee despre binecuvântările păstrate pentru lume sub acea domnie glorioasă a Celui pe care Dumnezeu L-a numit să judece lumea cu dreptate. Printre cele mai mari dintre influenţele orbitoare pe care Satan le-a născocit pentru a ţine pe oameni în ignoranţă în privinţa adevărului referitor la ziua de judecată au fost erorile care s-au strecurat în crezurile şi cărţile de cântări ale diferitelor secte religioase. Mulţi au ajuns să preţuiască aceste erori ca fiind de mai mare importanţă decât Cuvântul lui Dumnezeu.Cât de diferit au privit profeţii şi apostolii acea zi de judecată promisă! Remarcaţi cuvintele profetice triumfătoare ale lui David (1 Cronici 16:31-34). El spune:„Să se bucure cerurileŞi să se înveselească pământul!Să se spună printre neamuri căDOMNUL împărăţeşte!Să urle marea cu tot ce este în ea!Câmpia să se înveselească împreună cu tot ce este pe ea!Atunci copacii din pădure vor cânta de bucurieînaintea DOMNULUI!CĂCI EL VINESĂ JUDECE PĂMÂNTUL.Lăudaţi pe DOMNUL, căci este bun,Căci îndurarea Lui ţine în veac”.Spre acea zi arată şi apostolul, asigurându-ne că va fi o zi glorioasă şi de dorit, şi că toată creaţia suspină după ea şi suferă împreună durerile naşterii — aşteptând pe marele Judecător să elibereze şi să binecuvânteze lumea, precum şi să înalţe şi să glorifice Biserica. Romani 8:21, 22.În Ioan 5:28, 29, o preţioasă făgăduinţă a unei viitoare judecăţi-încercări de viaţă veşnică pentru lume, printr-o traducere greşită este transformată într-un blestem îngrozitor. Conform textului grecesc, cei care au făcut răul — care n-au avut aprobarea divină — vor veni la înviere [ridicându-se la perfecţiune] prin judecăţi, „lovituri”, disciplinări.
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui Dumnezeu
Permisiunea răului şi relaţia acesteia cu Planul lui DumnezeuDe ce a fost permis răul — Corect şi greşit ca principii — Simţul moral — Dumnezeu a permis răul şi-l va folosi pentru bine — Dumnezeu nu este autorul păcatului — Încercarea lui Adam nu a fost o farsă — Ispitirea lui a fost aspră — El a păcătuit cu voia — Pedeapsa pentru păcat n-a fost nedreaptă, nici prea aspră — Înţelepciunea, iubirea şi dreptatea sunt manifestate prin condamnarea tuturor în Adam — Legea lui Dumnezeu este universalăRău este ceea ce produce nefericire; orice, direct sau indirect, cauzează suferinţă de vreun fel — Webster. De aceea, acest subiect nu numai că examinează suferinţele omeneşti, tristeţile, durerile, slăbiciunile şi moartea, ci merge în spatele tuturor acestora pentru a analiza cauza lor primară — păcatul — şi remediul lui. Deoarece păcatul este cauza răului, îndepărtarea lui este singura metodă de vindecare definitivă a bolii.Nici o dificultate, poate, nu apare mai adesea într-o minte gânditoare decât întrebarea: De ce a permis Dumnezeu domnia prezentă a răului? De ce a permis El lui Satan să ispitească pe primii noştri părinţi, după ce i-a creat perfecţi şi drepţi? Sau, de ce a permis El ca pomul oprit să se găsească printre cei buni? În ciuda tuturor încercărilor de a o ocoli, se impune de la sine întrebarea: Nu putea Dumnezeu să prevină orice posibilitate de cădere a omului?Dificultatea se naşte fără îndoială din lipsa înţelegerii planului lui Dumnezeu. Dumnezeu putea preveni intrarea păcatului, dar faptul că n-a făcut-o ar trebui să ne fie dovadă suficientă că permisiunea lui prezentă este destinată să producă în cele din urmă un bine mai mare. Planurile lui Dumnezeu văzute în întregimea lor vor dovedi înţelepciunea cursului urmat. Unii întreabă: Nu putea Dumnezeu, la care totul este posibil, să intervină la timp pentru a preveni realizarea deplină a scopului lui Satan? Fără îndoială că putea; dar o astfel de intervenţie ar fi împiedicat realizarea propriilor Sale scopuri. Scopul Lui a fost să arate perfecţiunea, maiestatea şi autoritatea dreaptă a legii Sale, şi să dovedească atât oamenilor cât şi îngerilor urmările rele care decurg din încălcarea ei. În afară de aceasta, prin însăşi natura lor, unele lucruri sunt imposibile chiar şi pentru Dumnezeu, după cum declară Scripturile. Este „cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18) şi El „nu se poate tăgădui pe Sine Însuşi” (2 Timotei 2:13). El nu poate greşi, şi de aceea El n-a putut alege decât cel mai înţelept şi cel mai bun plan pentru a-Şi aduce creaturile în viaţă, chiar dacă vederea noastră mărginită ar putea pentru un timp să nu discearnă izvoarele ascunse ale înţelepciunii infinite.Scripturile declară că toate lucrurile au fost create pentru plăcerea Domnului (Apocalipsa 4:11) — fără îndoială pentru plăcerea de a-Şi împărţi binecuvântările şi de a-Şi exercita atributele fiinţei Sale glorioase. Şi, deşi în elaborarea planurilor Sale binevoitoare El permite pentru un timp ca răul şi răufăcătorii să joace un rol activ, totuşi nu o face de dragul de a face rău şi nici pentru că este aliat cu păcatul, deoarece declară că El nu este „un Dumnezeu căruia să-I placă răutatea” (Psalmul 5:4). Deşi opus răului în toate sensurile, Dumnezeu îl permite (adică nu-l împiedică) pentru un timp, deoarece înţelepciunea Lui vede o cale pe care se poate face din el o lecţie durabilă şi valoroasă pentru creaturile Sale.Este un adevăr evident că pentru fiecare principiu corect există un principiu greşit corespunzător, ca, de exemplu, adevăr şi falsitate, iubire şi ură, dreptate şi nedreptate. Noi distingem aceste principii opuse ca, corect şi greşit, prin efectele lor când sunt puse în acţiune. Acel principiu al cărui rezultat, atunci când este activ, este binefăcător şi producător de ordine finală, armonie şi fericire, se numeşte principiu corect; iar opusul, care este producător de discordie, nefericire şi nimicire, se numeşte principiu greşit. Rezultatele acestor principii puse în acţiune se numesc bine şirău; iar fiinţa inteligentă, capabilă să deosebească principiul corect de cel greşit, şi care voluntar se conduce după unul sau după celălalt, se numeşte virtuoasă sau păcătoasă.Această facultate de a face deosebire între principiul corect şi cel greşit se numeşte simţ moral sau conştiinţă. Prin acest simţ moral, pe care Dumnezeu l-a dat omului, suntem noi în stare să raţionăm despre Dumnezeu şi să recunoaştem că El este bun. La acest simţ moral apelează Dumnezeu întotdeauna ca să-Şi dovedească neprihănirea sau dreptatea; şi prin acelaşi simţ moral a putut Adam discerne că păcatul sau nedreptatea este rău, chiar înainte de a-i cunoaşte toate urmările. Ordinele inferioare de creaturi ale lui Dumnezeu nu sunt înzestrate cu acest simţ moral. Un câine are ceva inteligenţă, dar nu până la acest grad, deşi poate învăţa că anumite acţiuni îi aduc aprobarea şi răsplata stăpânului, iar altele îi aduc dezaprobarea. Ar putea fura sau lua viaţa, dar n-ar putea fi numit păcătos; sau ar putea apăra proprietatea şi viaţa, dar n-ar putea fi numit virtuos — deoarece nu cunoaşte calitatea morală a acţiunilor sale.Dumnezeu ar fi putut face pe om lipsit de capacitatea de a discerne între ceea ce este corect şi greşit, sau capabil numai de a discerne şi a face ceea ce este corect; dar să-l fi făcut aşa ar fi însemnat să facă doar o maşină vie, şi cu siguranţă nu un chip mintal al Creatorului său. Sau l-ar fi putut face pe om perfect şi cu voinţă liberă, după cum l-a şi făcut, dar să-l fi ferit de ispita lui Satan. În cazul acela, experienţa omului fiind limitată la bine, el ar fi fost continuu expus la sugestiile răului din afară sau la ambiţii din interior, ceea ce ar fi făcut viitorul veşnic nesigur şi ar fi existat întotdeauna posibilitatea unei izbucniri de neascultare şi  dezordine; pe lângă aceasta, binele n-ar fi fost niciodată atât de apreciat dacă nu era pus în contrast cu răul.Dumnezeu Şi-a familiarizat creaturile întâi cu binele, înconjurându-le cu el în Eden, iar apoi, ca pedeapsă pentru neascultare, le-a dat o severă cunoştinţă a răului. Alungaţi din Eden şi lipsiţi de legătura cu El, Dumnezeu i-a lăsat să aibă experienţa bolii, durerii şi morţii, pentru ca astfel să poată cunoaşte veşnic răul, lipsa de sens şi răutatea excesivă a păcatului.Prin compararea rezultatelor ei au ajuns la aprecierea şi evaluarea corectă a ambelor principii; „DOMNUL Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul»” (Geneza 3:22). De aceasta au parte şi urmaşii lor, numai că ei capătă întâi cunoştinţa răului şi nu pot să-şi dea seama pe deplin ce este binele până când vor avea experienţa lui în Mileniu, ca urmare a răscumpărării lor de către Cel care atunci le va fi Judecător şi Rege.Simţul moral, sau capacitatea de a judeca ceea ce este corect şi greşit, ca şi libertatea de a-l folosi, pe care Adam le-a posedat, au fost trăsături importante ale asemănării lui cu Dumnezeu. Legea a ceea ce este corect şi greşit a fost scrisă în constituţia lui naturală. Ea a fost parte a naturii lui, întocmai cum este parte a naturii divine. Dar să nu uităm că acest chip sau asemănare cu Dumnezeu, această natură a omului care la origine avea legea înscrisă în ea a pierdut mult din conturul ei clar prin influenţa distrugătoare şi degradantă a păcatului; ca atare, acum nu mai este aşa cum a fost la primul om. Capacitatea de a iubi implică şi capacitatea de a urî; deci putem gândi că Creatorul nu-l putea face pe om în propria Lui asemănare, cu puterea de a iubi şi a face ce este corect, fără capacitatea corespunzătoare de a urî şi a face ce este greşit. Această libertate de alegere, numită liber arbitru sau voinţă liberă, este parte din înzestrarea originară a omului; iar aceasta, împreună cu măsura deplină a facultăţilor lui mintale şi morale, l-au constituit într-un chip al Creatorului. Astăzi, după şase mii de ani de degradare, atât de mult din  asemănarea originară s-a şters prin păcat, încât noi nu suntem liberi, ci într-o măsură mai mare sau mai mică suntem legaţi de păcat şi de urmările lui, aşa încât acum păcatul este mai uşor şi de aceea mai plăcut rasei căzute decât dreptatea.Nu trebuie să punem la îndoială faptul că Dumnezeu putea să-i dea lui Adam o atât de vie imagine a numeroaselor urmări rele ale păcatului încât să-l fi oprit a-l comite, dar noi credem că Dumnezeu a prevăzut că o experienţă reală cu răul va fi cea mai sigură şi cea mai durabilă lecţie pentru a-i servi veşnic omului; pentru acest motiv Dumnezeu n-a intervenit, ci i-a permis omului să aleagă şi să simtă consecinţele răului. Dacă posibilitatea de a păcătui n-ar fi fost niciodată permisă, omul n-ar fi putut să se împotrivească păcatului, şi, prin urmare, n-ar fi existat nici virtute nici merit în înfăptuirea binelui. Dumnezeu caută pe aceia care I se închină în spirit şi în adevăr. El doreşte supunere inteligentă şi voită, mai degrabă decât un serviciu ignorant şi mecanic. El avea deja în acţiune mijloace mecanice neînsufleţite care-I împlineau voia, dar planul Lui era să facă ceva mai nobil, o creaţie inteligentă după propria Sa asemănare, un domn pentru pământ, a cărui loialitate şi dreptate să fie bazate pe aprecierea a ceea ce este corect şi greşit, a binelui şi răului.Principiile de corect şi greşit au existat ca principii întotdeauna şi trebuie să existe întotdeauna; şi toate creaturile perfecte, inteligente, în asemănarea lui Dumnezeu, trebuie să fie libere să aleagă unul din ele, cu toate că numai principiul corect va continua să fie veşnic activ. Scripturile ne informează că atunci când activitatea principiului rău va fi fost permisă suficient de mult pentru a îndeplini scopul lui Dumnezeu, acesta va înceta pentru totdeauna să fie activ şi toţi cei care vor continua să se supună stăpânirii lui vor înceta pentru totdeauna să existe (1 Corinteni 15:25, 26; Evrei 2:14). Numai facerea binelui şi făcătorii de bine vor continua veşnic.Dar întrebarea revine sub altă formă: Nu putea fi omul familiarizat cu răul în alt mod decât prin experienţă?  Există patru moduri de a cunoaşte lucrurile, şi anume: prin intuiţie, prin observaţie, prin experienţă şi prin informaţie primită din surse acceptate ca sigur adevărate. O cunoaştere intuitivă ar fi o înţelegere directă, fără procesul raţionamentului sau fără nevoia de dovezi. Astfel de cunoaştere aparţine numai divinului Iehova, fântâna veşnică a întregii înţelepciuni şi a întregului adevăr, care, din necesitate şi prin însăşi natura lucrurilor, este superior tuturor creaturilor Sale. Prin urmare, cunoştinţa omului despre bine şi rău nu putea fi intuitivă. Cunoştinţa omului putea veni prin observaţie, dar în acel caz trebuia să fi fost vreo manifestare a răului şi a urmărilor lui pentru ca omul să observe. Aceasta implica permisiunea răului undeva, printre unele fiinţe; şi atunci de ce să nu fie printre oameni, pe pământ, precum ar putea fi printre alte fiinţe, din altă parte?De ce să nu fie omul ilustraţia şi să-şi primească cunoştinţa prin experienţă practică? Aşa este: omul câştigă experienţă practică şi în acelaşi timp oferă o ilustraţie altora, fiind „o privelişte pentru îngeri”.Adam avea deja o cunoştinţă despre rău prin informaţie, dar aceea a fost insuficientă pentru a-l împiedeca să încerce experimentul. Adam şi Eva Îl cunoşteau pe Dumnezeu ca pe Creatorul lor şi deci ca pe Cel care avea dreptul să-i controleze şi să-i conducă; iar Dumnezeu spusese despre pomul oprit: „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Prin urmare, ei aveau o cunoştinţă teoretică despre rău, deşi niciodată nu-i văzuseră sau nu-i experimentaseră efectele. În consecinţă, ei n-au apreciat autoritatea iubitoare a Creatorului lor şi legea Lui generoasă, nici pericolele de care în acest mod El Îşi propusese să-i apere. De aceea ei au cedat ispitei pe care Dumnezeu în mod înţelept a permis-o şi al cărei folos final fusese prevăzut de înţelepciunea Sa.Puţini apreciază severitatea ispitei sub care au căzut primii noştri părinţi, şi dreptatea lui Dumnezeu în faptul că a dat o pedeapsă atât de aspră pentru ceea ce multora le pare o încălcare atât de uşoară; dar puţină reflecţie va clarifica totul. Scripturile relatează simplu cum femeia, mai slabă, a fost înşelată şi astfel a devenit călcătoare de lege. Experienţa şi cunoştinţa ei cu Dumnezeu erau încă mai limitate decât ale lui Adam, pentru că el a fost creat întâi; şi Dumnezeu îi comunicase direct cunoştinţa despre pedeapsa păcatului, înainte ca ea să fie creată, în timp ce Eva probabil a primit informaţia de la Adam. Când a gustat din fruct, punându-şi încrederea în denaturarea înşelătoare a lui Satan, evident ea nu şi-a dat seama de măsura încălcării, deşi probabil ea a avut îndoieli şi uşoare temeri că nu era totul în regulă. Dar, deşi înşelată, Pavel spune că ea a fost călcătoare de lege — deşi nu atât de vinovată ca şi când ar fi păcătuit împotriva unei lumini mai mari.Adam, ni se spune, spre deosebire de Eva, n-a fost înşelat (1 Timotei 2:14), deci el trebuie să fi păcătuit cu o înţelegere mai deplină a păcatului şi a pedepsei corespunzătoare, ştiind cu siguranţă că va trebui să moară. Putem vedea cu uşurinţă care a fost ispita care l-a împins astfel să-şi atragă cu nesocotinţă pedeapsa pronunţată. Având în vedere că ei erau fiinţe perfecte, în asemănarea mintală şi morală a Creatorului lor, elementul asemenea lui Dumnezeu, iubirea, era manifestat cu proeminenţă marcată de către bărbatul perfect faţă de iubita lui tovarăşă, femeia perfectă. Dându-şi seama de păcat şi temându-se de moartea Evei, şi astfel de pierderea lui (şi aceasta fără speranţa redobândirii ei, deoarece nu se dăduse nici o astfel de speranţă), Adam, în disperare, cu nesocotinţă a hotărât să nu trăiască fără ea. Socotindu-şi propria viaţă nefericită şi fără valoare dacă era lipsit de tovărăşia ei, el a participat cu voia la fapta ei de neascultare, pentru a avea parte de pedeapsa cu moartea care probabil presupunea că era asupra ei. Amândoi „au păcătuit”, după cum arată apostolul (Romani 5:14; 1 Timotei 2:14). Însă Adam şi Eva erau unul, nu „doi”; deci Eva a împărtăşit sentinţa pe care purtarea ei a ajutat-o să vină asupra lui Adam. Romani 5:12, 17-19.Dumnezeu a prevăzut nu numai că dându-i omului libertatea de alegere, datorită lipsei de apreciere deplină a păcatului şi a urmărilor lui el îl va accepta, dar a văzut şi că, cunoscându-l, îl va alege în continuare, pentru că acea cunoştinţă îi va strica într-atât natura morală, încât răul îi va deveni treptat mai plăcut şi mai de dorit decât binele. Totuşi, Dumnezeu a hotărât să permită răul, pentru că, având remediul pregătit pentru eliberarea omului de urmările lui, El a văzut că, drept rezultat, îl va conduce prin experienţă la o apreciere deplină a păcătoşeniei „peste măsură a păcatului” şi în contrast cu el a strălucirii fără egal a virtuţii — învăţându-l astfel cu atât mai mult să iubească şi să onoreze pe Creatorul său, care este izvorul şi fântâna întregii bunătăţi, şi veşnic să evite ceea ce i-a adus atât de multă suferinţă şi nefericire. Aşadar, rezultatul final va fi o mai mare iubire pentru Dumnezeu şi o mai mare ură pentru tot ceea ce este opus voinţei Lui, şi ca urmare stabilirea fermă în dreptate veşnică a tuturor celor care vor profita de lecţia pe care Dumnezeu o dă acum prin permisiunea păcatului şi a relelor legate de el. Totuşi, să se remarce marea deosebire între faptul incontestabil că Dumnezeu a permis păcatul, şi eroarea gravă a unora care-L acuză pe Dumnezeu că este autorul şi instigatorul păcatului. Acestă vedere din urmă este şi blasfematoare şi contradictorie cu faptele prezentate în Scripturi. Cei care cad în această eroare, în general o fac în încercarea de a găsi un alt plan de mântuire decât cel pe care Dumnezeu l-a asigurat prin jertfa lui Cristos ca preţul nostru de răscumpărare. Dacă ei reuşesc să se convingă pe ei înşişi şi pe alţii că Dumnezeu este responsabil de tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea*, şi că omul ca unealtă nevinovată în mâinile Lui a fost forţat să păcătuiască, atunci ei lasă drum liber teoriei că n-a fost necesară o jertfă pentru păcatele noastre şi nici milă, sub nici o formă, ci, simplu, numai DREPTATE. De asemenea, ei pun astfel o temelie unei alte părţi a teoriei lor false, adică universalismul, pretinzând că, după cum Dumnezeu a cauzat tot păcatul, răutatea şi nelegiuirea la toţi, El va cauza şi eliberarea întregii omeniri din păcat şi moarte. Şi raţionând că Dumnezeu a voit şi a cauzat păcatul şi că nimeni nu I s-a putut împotrivi, tot aşa, ei pretind că atunci când El va voi dreptatea, toţi vor fi tot aşa de neputincioşi în a I se opune. Dar în toate aceste raţionamente, cea mai nobilă calitate a omului, libertatea de voinţă sau de alegere, cea mai remarcabilă trăsătură a asemănării lui cu Creatorul său este în întregime lăsată la o parte şi omul este teoretic degradat la o simplă maşină care acţionează numai când este pusă în acţiune. Dacă acesta ar fi cazul, omul, în loc să fie domnul pământului, ar fi inferior chiar şi insectelor, deoarece fără îndoială că ele au voinţă sau putere de alegere. Chiar şi  micii furnici i s-a dat putere de voinţă, căreia omul, prin puterea lui mai mare, i se poate opune şi-i poate pune piedici, dar pe care n-o poate nimici. *Pentru a susţine această teorie sunt folosite două texte din Scriptură (Isaia 45:7 şi Amos 3:6), dar ambele printr-o interpretare greşită a cuvântuluirău. Păcatul este întotdeauna un rău, dar un rău nu este întotdeauna un păcat. Un cutremur de pământ, un mare incendiu, o inundaţie sau o molimă ar fi o calamitate, un rău; dar nici unul dintre acestea n-ar fi păcate. Cuvântul rău, în textele citate, înseamnă calamităţi. Acelaşi cuvânt ebraic este tradus nenorocire în Psalmul 34:19; 107:39; Ieremia 48:16; Plângerile lui Ieremia 1:21; Zaharia 1:15. Este tradus necaz în Psalmul 27:5; 41:1; 88:3; 107:26; Ieremia 51:2. Este tradus răutate în Psalmul 141:5, stare nenorocită în Neemia 2:17; 1 Samuel 10:19; Psalmul 10:6; 94:13; Eclesiastul 7:14. Aceleaşi cuvinte sunt traduse în multe alte locuri: rău, vatămare, durere, rană, suferinţă, necaz, tristeţe.În Isaia 45:7 şi Amos 3:6, Domnul îi aminteşte lui Israel despre legământul făcut cu ei ca naţiune — dacă se vor supune legilor Lui, îi va binecuvânta şi îi va apăra de nenorocirile comune lumii în general; dar dacă-L vor părăsi, El va aduce peste ei nenorociri (rele) ca pedepse. Vezi Deuteronomul 28:1-14, 15-32; Leviticul 26:14-16; Iosua 23:6-11, 12-16.Totuşi, când nenorocirile veneau peste ei, erau înclinaţi să le considere accidente, nu pedepse. Deci, Dumnezeu i-a înştiinţat prin profeţi, amintindu-le de legământul lor şi spunându-le că acele calamităţi erau de la El şi cu voinţa Lui, pentru corectarea lor. Este absurd să se folosească aceste texte pentru a dovedi că Dumnezeu este autorul păcatului, deoarece ele nu se referă deloc la păcat. Este adevărat, Dumnezeu are puterea să oblige pe om fie la păcat, fie la dreptate, dar Cuvântul Lui declară că El n-are deloc un astfel de scop. El nu putea, în mod logic, să oblige pe om la păcat, pentru acelaşi motiv că „El nu Se poate tăgădui pe Sine Însuşi”. Un astfel de procedeu nu ar fi în concordanţă cu caracterul Său drept şi de aceea ar fi o imposibilitate. Şi El caută închinarea şi iubirea numai a celor care I se închină în spirit şi în adevăr. În acest scop El a dat omului libertate de voinţăprecum are El şi doreşte ca omul să aleagă dreptatea. Permisiunea ca omul să aleagă pentru sine a dus la căderea lui de la legătura, favoarea şi binecuvântările divine, la moarte. Prin experienţa sa cu păcatul şi moartea, omul învaţă practic ceea ce i-a oferit Dumnezeu teoretic, fără ca el să aibă experienţa păcatului şi a urmărilor lui. Faptul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte ce va face omul nu este folosit împotriva acestuia, ca o scuză că l-a degradat la o simplă fiinţă-maşină; dimpotrivă, este folosit în favoarea omului, deoarece Dumnezeu, prevăzând calea pe care va apuca omul dacă era lăsat liber să aleagă pentru sine, nu l-a împiedicat să guste experimental păcatul şi urmările lui amare, ci a început imediat să Se îngrijească de un mijloc pentru recuperarea lui din prima încălcare a legii, asigurând un Răscumpărător, un mare Mântuitor, în stare să mântuiască cu desăvârşire pe toţi cei care se vor întoarce la Dumnezeu prin El. În acest scop — pentru ca omul să poată avea o voinţă liberă şi totuşi să i se dea posibilitatea să profite de prima lui nereuşită, când şi-a folosit voinţa greşit, în neascultare de voinţa Domnului — Dumnezeu S-a îngrijit nu numai de o răscumpărare pentru toţi, dar şi ca o cunoştinţă a posibilităţii de împăcare cu Sine astfel oferite, să fie mărturisită la timpul cuvenit. 1 Timotei 2:3-6.Severitatea pedepsei n-a fost o manifestare de ură şi răutate din partea lui Dumnezeu, ci a fost rezultatul final, necesar şi inevitabil al răului, pe care Dumnezeu a permis ca omul să-l vadă şi să-l simtă. Dumnezeu poate menţine viaţa atât cât vede potrivit, chiar şi împotriva puterii distructive a răului actual; dar ar fi tot atât de imposibil ca Dumnezeu să menţină veşnic o astfel de viaţă, cum este imposibil ca Dumnezeu să mintă. Adică, moral este imposibil. O astfel de viaţă ar putea deveni tot mai mult o sursă de nefericire pentru sine şi pentru alţii; de aceea, Dumnezeu este prea bun să menţină o existenţă aşa de nefolositoare şi dăunătoare pentru sine şi pentru alţii, şi, puterea Lui susţinătoare fiind retrasă, va urma nimicirea, rezultatul natural al răului. Viaţa este o favoare, un dar de la Dumnezeu, şi va fi continuată veşnic numai pentru cei supuşi.Nici o nedreptate nu li s-a făcut urmaşilor lui Adam nedându-li-se prilejul unei încercări individuale. Iehova n-a fost în nici un sens obligat să ne aducă în existenţă; şi aducându-ne în fiinţă nici o lege de echitate sau dreptate nu-L obligă să ne perpetueze veşnic fiinţa, nici chiar să ne acorde o încercare sub făgăduinţa de viaţă veşnică dacă suntem supuşi. Să notăm bine acest punct. Viaţa prezentă, care de la leagăn până la mormânt nu este decât un proces de moarte, în ciuda tuturor relelor şi dezamăgirilor ei, este un dar, o favoare, chiar dacă n-ar exista nimic după aceea. Aşa o apreciază marea majoritate, excepţiile (sinuciderile) fiind comparativ puţine, iar aceştia, curţile noastre de justiţie în mod repetat au stabilit că sunt dezechilibraţi mintal, altfel nu s-ar înlătura pe ei înşişi în acest fel de la binecuvântările prezente. Pe lângă acestea, conduita omului perfect, Adam, ne arată care ar fi fost conduita copiilor lui în împrejurări similare.Mulţi s-au deprins cu ideea eronată că Dumnezeu a pus neamul nostru omenesc la încercare de viaţă cu alternativa chinului veşnic, în timp ce la nimic de felul acesta nu se face nici măcar aluzie în pedeapsă. Favoarea sau binecuvântarea lui Dumnezeu pentru copiii Săi supuşi este viaţa — viaţa continuă — fără durere, boală şi orice alt element de descompunere şi moarte. Lui Adam i-a fost dată această  binecuvântare în măsură deplină, dar a fost avertizat că va fi lipsit de acest „dar” dacă nu va da ascultare lui Dumnezeu — „În ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. El n-a ştiut nimic despre o viaţă în chin, ca pedeapsă pentru păcat. Viaţa veşnică nu este nicăieri făgăduită, nimănui, decât ascultătorilor. Viaţa este darul lui Dumnezeu, iar moartea, opusul vieţii, este pedeapsa pe care El o prescrie.Chinul veşnic nu este sugerat nicăieri în scripturile Vechiului Testament, şi numai câteva declaraţii din Noul Testament pot fi în aşa fel răstălmăcite încât să apară că învaţă acest lucru; iar acestea se găsesc fie printre simbolismele Apocalipsei, fie printre pildele şi cuvintele tainice ale Domnului nostru, care n-au fost înţelese de către poporul care le-a auzit (Luca 8:10) şi care par să fie doar puţin mai bine înţelese astăzi*. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri.” Ezechiel 18:4. *Vezi broşura „Ce spun Scripturile despre iad?” Mulţi au presupus că Dumnezeu este nedrept permiţând ca urmaşii lui Adam să aibă parte de condamnarea lui, în loc să acorde fiecăruia o încercare şi o şansă de viaţă veşnică asemenea celei de care s-a bucurat Adam. Dar ce ar spune aceştia dacă se va arăta acum că posibilitatea şi încercarea de viaţă a lumii va fi mult mai favorabilă decât a fost a lui Adam, şi aceasta pentru că Dumnezeu a adoptat acest plan de a permite rasei lui Adam să aibă parte de pedeapsa lui pe o cale naturală? Noi credem că acesta este cazul şi ne vom strădui să-l clarificăm.Dumnezeu ne asigură că după cum condamnarea a trecut asupra tuturor în Adam, tot aşa, El a făcut aranjamente pentru un nou cap, tată sau dătător de viaţă pentru omenire, în care toţi pot fi transferaţi prin credinţă şi supunere, şi că, după cum înAdam toţi au împărtăşit blestemul morţii, tot aşa în Cristos toţi vor împărtăşi binecuvântarea restabilirii; Biserica fiind o excepţie (Romani 5:12, 18, 19). Astfel văzute  lucrurile, moartea lui Isus, cel fără pată, cel fără păcat, a fost o rezolvare completă a păcatului lui Adam în faţa lui Dumnezeu. După cum un om a păcătuit şi în el toţi i-au împărtăşit blestemul, pedeapsa, tot aşa Isus, plătind pedeapsa acelui singur păcătos, a cumpărat nu numai pe Adam, ci şi pe toţi urmaşii lui — pe toţi oamenii — care prin ereditate i-au împărtăşit slăbiciunile, păcatele şi pedeapsa acestora — moartea. Domnul nostru, „Omul Hristos Isus”, personal fără pată, aprobat, şi în El cu o sămânţă sau rasă perfectă, nenăscută, la fel neatinsă de păcat, Şi-a dat toată viaţa şi dreptul uman ca preţ de răscumpărare deplin pentru Adam şi rasa sau sămânţa care era în el când a fost condamnat.După ce a cumpărat complet viaţa lui Adam şi a rasei sale, Cristos Se oferă să adopte ca sămânţă a Sa, copii ai Săi, pe toţi din rasa lui Adam care vor accepta condiţiile Noului Său Legământ şi astfel prin credinţă şi supunere vor intra în familia lui Dumnezeu şi vor primi viaţă veşnică. Astfel Răscumpărătorul „va vedea o sămânţă de urmaşi [toţi din sămânţa lui Adam care vor accepta adopţia, în condiţiile Lui], va trăi multe zile” [învierea pe un plan mai înalt decât cel uman fiindu-I acordată de către Tatăl ca răsplată pentru supunerea Lui], şi totul în modul cel mai greu de crezut — prin sacrificiul vieţii şi posterităţii. Şi astfel este scris: „Şi după cum în Adam toţi mor, tot aşa, în Hristos, toţi vor fi făcuţi vii”. 1 Corinteni 15:22.Prejudiciul care ni s-a adus prin căderea lui Adam (noi n-am suferit nici o nedreptate) va fi, prin favoarea lui Dumnezeu, mai mult decât compensat cu favoarea prin Cristos; şi toţi, mai devreme sau mai târziu („la timpul cuvenit” al lui Dumnezeu), vor avea posibilitatea deplină să fie restabiliţi la aceeaşi stare de care s-a bucurat Adam înainte de a păcătui. Cei care nu primesc o cunoştinţă deplină şi, prin credinţă, o posesiune a acestei favori a lui Dumnezeu în prezent (şi aceştia sunt marea majoritate, incluzând copiii şi păgânii), cu siguranţă vor avea aceste privilegii în veacul viitor sau în „lumea viitoare”, dispensaţia sau veacul care urmează celui prezent. În acest scop, „toţi cei din morminte . . . vor ieşi afară din ele”. Pe măsură ce fiecare (fie în veacul acesta, fie în cel următor) devine pe deplin conştient de preţul de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus şi de privilegiile care-i urmează, este considerat ca fiind în încercare, aşa cum a fost Adam; şi supunerea aduce viaţă veşnică, iar nesupunerea moarte veşnică — „a doua moarte”. Totuşi, supunere perfectă fără capacitate perfectă de a o da, nu se cere de la nimeni. Sub Legământul de Har, membrii Bisericii în timpul Veacului Evanghelic au avut dreptatea lui Cristos atribuită lor prin credinţă, ca să le completeze deficienţele inevitabile provenite din slăbiciunile trupului. Harul divin va opera de asemenea pentru „oricine vrea” din lume în timpul Veacului Milenar. Nu se va aştepta perfecţiune morală absolută numai când se va ajunge la perfecţiune fizică (ceea ce va fi privilegiul tuturor înainte de încheierea Veacului Milenar). Acea nouă încercare, rezultat al răscumpărării şi al Noului Legământ, va diferi de încercarea din Eden prin aceea că faptele fiecăruia vor afecta numai propriul viitor.Dar oare aceasta nu va da unora din omenire o a doua şansă de a câştiga viaţă veşnică? Răspundem: Prima şansă de viaţă veşnică a fost pierdută pentru sine şi pentru toţi urmaşii săi, care „erau încă în coapsele lui”, prin neascultarea tatălui Adam. Sub încercarea aceea originară „a venit condamnarea peste toţi oamenii”, iar planul lui Dumnezeu era ca prin jertfa de răscumpărare a lui Cristos, lui Adam şi tuturor celor care au pierdut viaţa prin eşecul lui, după ce au gustat din răutatea excesivă a păcatului şi au simţit greutatea pedepsei păcatului, să li se dea posibilitatea să se întoarcă la Dumnezeu prin credinţă în Răscumpărătorul. Dacă cineva vrea să o numească pe aceasta „a doua şansă”, să o facă: cu siguranţă ea trebuie să fie a doua şansă a lui Adam, şi, într-un sens cel puţin, este la fel pentru toată rasa răscumpărată, dar va fi prima posibilitate individuală a urmaşilor lui, care, atunci când s-au născut, erau deja sub condamnarea la moarte. S-o numim cum ne place, faptele sunt aceleaşi; adică, toţi au fost condamnaţi la moarte din cauza neascultării lui Adam şi toţi se vor bucura (în Veacul Milenar) de o posibilitate deplină de a câştiga viaţă veşnică sub condiţiile favorabile ale Noului Legământ. Aceasta, după cum au anunţat îngerii, este „vestea bună, care va fi o mare bucurie pentru tot poporul”. Şi, cum a declarat apostolul, acest har al lui Dumnezeu — că Domnul nostru Isus „S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi — trebuie să fie „mărturisit” tuturor „la timpul cuvenit” (Romani 5:17-19; 1 Timotei 2:4-6). Oamenii, nu Dumnezeu, au limitat la Veacul Evanghelic această şansă sau posibilitate de a ajunge la viaţă. Dumnezeu, dimpotrivă, ne spune că Veacul Evanghelic este numai pentru alegerea Bisericii, a preoţimii împărăteşti prin care, în timpul unui veac următor, toţi ceilalţi vor fi aduşi la o cunoştinţă corectă a adevărului şi li se va acorda posibilitatea deplină să-şi câştige viaţa veşnică sub Noul Legământ.Dar ce avantaj există în metoda urmată? De ce nu li se dă tuturor oamenilor o şansă individuală de viaţă acum, imediat, fără procesul lung al încercării şi condamnării lui Adam, fără împărtăşirea de către urmaşii lui în condamnarea lui, fără răscumpărarea tuturor prin jertfa lui Cristos şi fără noua ofertă de viaţă veşnică făcută tuturor în condiţiile Noului Legământ? Dacă răul trebuie să fie permis datorită liberului arbitru al omului, de ce nimicirea lui se realizează printr-o metodă atât de deosebită şi ocolită? De ce se permite să intervină atâta suferinţă, şi să vină peste mulţi care în cele din urmă vor primi darul vieţii ca şi copii supuşi ai lui Dumnezeu?O! Acesta este punctul pe care se centrează interesul în acest subiect. Dacă Dumnezeu ar fi orânduit altfel propagarea speciei noastre, aşa încât copiii să nu aibă parte de urmările păcatelor părinteşti — slăbiciuni mintale, morale şi fizice — şi dacă Creatorul ar fi aranjat aşa încât toţi să aibă o stare edenică favorabilă pentru încercarea lor şi numai călcătorii de lege să fie condamnaţi şi „înlăturaţi”, câţi am putea presupune că s-ar găsi vrednici şi câţi nevrednici de viaţă, sub toate acele condiţii favorabile?Dacă s-ar lua ca şi criteriu singurul caz al lui Adam (şi el desigur a fost în toate privinţele un model de umanitate perfectă), concluzia ar fi că nici unul n-ar fi fost găsit perfect ascultător şi vrednic, fiindcă nici unul n-ar fi posedat acea cunoştinţă clară de Dumnezeu şi experienţa cu El care să dezvolte încredere deplină în legile Lui, dincolo de judecata lor personală. Suntem asiguraţi că ceea ce I-a permis lui Cristos să Se încreadă şi să Se supună fără rezerve a fost cunoştinţa Lui despre Tatăl (Isaia 53:11). Dar să presupunem că un sfert ar fi câştigat viaţa; sau chiar mai mult, să presupunem că o jumătate ar fi fost găsiţi vrednici şi că cealaltă jumătate ar fi suferit plata păcatului — moartea. Ce se întâmpla? Să presupunem că cealaltă jumătate, cei ascultători, nici n-ar fi avut experienţa cu păcatul, nici nu l-ar fi văzut: nu puteau ei să simtă veşnic o curiozitate pentru lucrurile interzise, curiozitate stăpânită numai de teama de Dumnezeu şi de pedeapsă? Serviciul lor n-ar putea fi atât de sincer ca şi când ar cunoaşte binele şi răul, şi, prin urmare, ar avea o apreciere deplină a scopurilor binevoitoare ale Creatorului, care a făcut legile ce guvernează atât propria Sa conduită, cât şi cea a creaturilor Sale.Apoi, de asemenea, să considerăm jumătatea care ar fi mers în moarte ca rezultat al propriului lor păcat voit. Ei ar fi înlăturaţi veşnic din viaţă şi singura lor speranţă ar fi ca Dumnezeu din iubire să-Şi amintească de ei ca şi creaturi ale Sale, lucrarea mâinilor Sale, şi să le dea o altă încercare. Dar de ce să facă aşa? Singurul motiv ar fi speranţa că dacă ar fi treziţi şi încercaţi din nou, unii din ei, datorită experienţei lor mai mari, ar putea alege ascultarea şi ar trăi.Dar, chiar dacă un astfel de plan ar avea rezultate tot atât de bune ca şi cel pe care l-a adoptat Dumnezeu, ar exista obiecţii serioase la el.Cu cât este mai conform cu înţelepciunea lui Dumnezeu să se restrângă păcatul în anumite limite, aşa cum face planul Lui. Cu cât este mai bine, ceea ce chiar minţile noastre care au putere limitată pot discerne, să nu avem decât o lege perfectă şi imparţială, care declară că plata păcatului voit este moartea — nimicirea — înlăturarea de la viaţă. Dumnezeu limitează astfel răul pe care-l permite, prevăzând ca domnia Milenară a lui Cristos să îndeplinească stingerea completă a răului şi a răufăcătorilor cu voia şi să introducă o veşnicie de dreptate, bazată pe cunoştinţă deplină şi supunere de bună voie a fiinţelor perfecte.Dar există alte două obiecţii la planul sugerat, de a încerca pe fiecare individ separat la început. În planul pe care Dumnezeu l-a adoptat a fost suficient un singur Răscumpărător, pentru că numai unul păcătuise şi numai unul fusese condamnat. (Ceilalţi i-au împărtăşit condamnarea.) Dar dacă prima încercare ar fi fost individuală şi dacă jumătate din rasă ar fi păcătuit şi ar fi fost individual condamnaţi, s-ar fi cerut sacrificiul unui răscumpărător pentru fiecare individ condamnat. O viaţă nepierdută putea răscumpăra o viaţă pierdută, nu mai mult. Omul cel perfect, „Omul Hristos Isus”, care îl răscumpără pe Adam cel căzut (şi pierderile noastre prin el), n-ar fi putut fi „o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru TOŢI” în nici o altă împrejurare decât în împrejurările planului pe care Dumnezeu l-a ales.Dacă am presupune că numărul total al fiinţelor umane începând de la Adam este de o sută de miliarde şi că numai jumătate din aceştia au păcătuit, s-ar cere ca toţi cei cincizeci miliarde de oameni ascultători, perfecţi, să moară pentru a da o răscumpărare [un preţ corespunzător] pentru toţi cei cincizeci miliarde de călcători ai legii; şi astfel, şi prin acest plan moartea ar trece asupra tuturor. Şi un astfel de plan n-ar cere mai puţinăsuferinţă decât există astăzi.Cealaltă obiecţie la un astfel de plan este că s-ar deranja grav planurile lui Dumnezeu referitoare la alegerea şi înălţarea la natură divină a unei „turme mici”, corpul lui Cristos, o companie al cărei Cap şi Domn este Isus. Dumnezeu n-ar fi putut, în mod drept, să poruncească celor cincizeci miliarde de fii ascultători să-şi dea drepturile, privilegiile şi vieţile ca răscumpărare pentru păcătoşi, deoarece sub propria Sa lege ascultarea lor ar fi câştigat dreptul la viaţă veşnică. Deci, dacă acelor oameni perfecţi li s-ar fi cerut să devină răscumpărători ai celor căzuţi, planul lui Dumnezeu ar fi, cum a fost cu Domnul Isus, să le pună în faţă vreo răsplată specială, aşa încât ei, pentru bucuria pusă în faţa lor, să poată îndura pedeapsa pentru fraţii lor. Şi dacă li s-ar fi dat aceeaşi răsplată care I-a fost dată Domnului nostru Isus, şi anume, să aibă parte de o nouă natură, cea divină, şi să fie mult înălţaţi, mai presus de îngeri, domnii şi puteri, şi mai presus de orice nume care se poate numi — alături de Iehova (Efeseni 1:20, 21), atunci ar fi fost un număr imens pe planul divin, ceea ce înţelepciunea lui Dumnezeu evident n-a aprobat. Mai mult, aceşti cincizeci de miliarde, în asemenea împrejurări, ar fi cu toţii la egalitate şi nici unul dintre ei mai mare sau cap, în timp ce planul pe care Dumnezeu l-a adoptatcere doar un Răscumpărător, unul mult înălţat, la natură divină, apoi o „turmă mică” dintre aceia pe care El i-a răscumpărat şi care „merg pe urmele Lui” de suferinţă şi negare de sine, ca să-I împărtăşească numele, onoarea, gloria şi natura, întocmai cum soţia are parte cu soţul.Cei care pot aprecia această trăsătură a planului lui Dumnezeu, care, prin condamnarea tuturor într-un reprezentant, a deschis calea pentru răscumpărarea şi restabilirea tuturor printr-un Răscumpărător, vor găsi în ea soluţia multor nedumeriri. Ei vor vedea că osândirea tuturor într-unul a fost reversul unei nedreptăţi: a fost o mare favoare pentru toţi, dacă se ia în legătură cu planul lui Dumnezeu de a da îndreptăţire tuturor prin jertfa unuia. Răul va fi pe vecie stins când scopul lui Dumnezeu pentru permiterea lui va fi fost îndeplinit şi când beneficiile răscumpărării vor acoperi complet pedeapsa păcatului. Totuşi, este imposibil să se aprecieze corect această trăsătură a planului lui Dumnezeu fără o recunoaştere deplină a răutăţii păcatului şi a naturii pedepsei lui — moartea, a importanţei şi valorii preţului de răscumpărare dat de Domnul nostru Isus, şi a restabilirii sigure şi complete a omului la condiţii favorabile, condiţii în care va avea loc o încercare deplină şi suficientă înainte de a fi declarat vrednic de răsplată (viaţă veşnică), sau de pedeapsă (moarte veşnică).Având în vedere marele plan de răscumpărare şi „restabilirea tuturor lucrurilor” care urmează logic prin Cristos, putem vedea că prin permisiunea răului rezultă binecuvântări care, probabil, altfel nu puteau fi atât de deplin realizate.Nu numai oamenii beneficiază pentru toată eternitatea de experienţa câştigată, şi îngerii prin observarea experienţelor omului, ci toţi sunt în continuare avantajaţi de o cunoaştere mai deplină a caracterului lui Dumnezeu aşa cum este manifestat în planul Lui. Când planul Lui va fi realizat în întregime, toţi vor putea vedea clar înţelepciunea, dreptatea, iubirea şi puterea Lui. Vor vedea dreptatea care n-a putut să violeze hotărârea divină şi nici să salveze rasa pe drept condamnată fără o anulare completă a pedepsei lor printr-un răscumpărător voluntar. Vor vedea iubirea care a pregătit acest sacrificiu nobil şi care a înălţat mult pe Răscumpărătorul, la dreapta lui Dumnezeu, dându-I putere şi autoritate prin care să restabilească la viaţă pe cei pe care-i cumpărase cu propriul Său sânge preţios. Vor vedea de asemenea puterea şi înţelepciunea care au putut să realizeze un destin glorios pentru creaturile Sale, şi să conducă toate influenţele împotrivitoare aşa încât să le facă, cu sau fără voia lor, agenţi pentru înaintarea şi realizarea finală a marilor Sale scopuri. Dacă răul n-ar fi fost permis şi astfel ţinut în stăpânire de către providenţa divină, nu putem vedea cum s-ar fi putut ajunge la aceste rezultate. Permisiunea răului pentru un timp printre oameni dă dovadă astfel de o înţelepciune clarvăzătoare, care a cuprins toate împrejurările care puteau surveni, a plănuit remediul şi a marcat rezultatul final prin puterea şi harul Său.În timpul dispensaţiei Evanghelice, păcatul şi relele care-l însoţesc au fost folosite mai departe pentru disciplinarea şi pregătirea Bisericii. Dacă păcatul n-ar fi fost permis, sacrificiul Domnului nostru Isus şi al Bisericii Sale, a cărei răsplată este natura divină, ar fi fost imposibil.Apare clar că în fond aceeaşi lege a lui Dumnezeu care este acum peste omenire, lege a cărei ascultare are ca răsplată viaţa, iar a cărei neascultare pedeapsa morţii, trebuie în cele din urmă să guverneze toate creaturile inteligente ale lui Dumnezeu; şi acea lege, după cum a definit-o Domnul nostru, este pe scurt cuprinsă într-un singur cuvânt — Iubire. „Să iubeşti pe DOMNUL Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu toată cugetarea ta; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27). În cele din urmă, când scopurile lui Dumnezeu vor fi fost împlinite, gloria caracterului divin se va arăta tuturor creaturilor inteligente şi toţi vor vedea că permisiunea temporară a răului a fost o trăsătură înţeleaptă în tactica divină. Acum, aceasta se poate vedea numai prin ochii credinţei, privind înainte prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu la cele spuse prin gura tuturor sfinţilor profeţi de la început lumii — restabilirea tuturor lucruri
Pământul în flăcări, sau pământul transformat într-o vastă grădină a Edenului?
Pământul în flăcări, sau pământul transformat într-o vastă grădină a Edenului?“Aşa vorbeşte Domnul: “Cerul este scaunul Meu de domnie şi pământul este aşternutul picioarelor Mele!”” … “Eu voi proslăvi locul unde se odihnesc picioarele Mele”. Isaia 66:1; 60:13Comentându-se despre un presupus sfârşit al lumii, unii creştini sunt de acord că lumea nu va mai fi nimicită prin potop de apă, în baza legământului făcut de Dumnezeu cu Noe după potop: “Fac un legământ cu voi că nici o făptură nu va mai fi nimicită de apele potopului … Curcubeul Meu, pe care l-am aşezat în nor, el va sluji ca semn al legământului dintre Mine şi pământ” (Genesa 9:11,13).Da, spun aceştia, lumea nu va mai fi nimicită prin apă, dar va fi nimicită prin foc. Textul pe care se bazează este 2 Petru 3:10: “… pământul cu tot ce este pe el va arde”.Domnul Isus vorbind despre sfârşitul veacului spune: “… atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată … Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa; dar din cauza celor aleşi zilele acelea vor fi scurtate” (Matei 24:21).Dacă totul ar arde literal, atunci de ce să se scurteze zilele de necaz?O altă declaraţie profetică este cea a apostolului Pavel: “Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul … pentru ca să rămână ce nu se clatină” (Evrei 12:26,27).Ce să mai rămână dacă totul trebuie să ardă?Profetul Ţefania (3:8,9) spune: “… tot pământul va fi misuit de focul geloziei Mele. Atunci voi da popoarelor buze curate, ca toţi să cheme Numele Domnului, ca         să-I slujească într-un gând”.Căror popoare le va da buze curate, dacă este foc literal?Revenind la ceea ce apostolul Petru vrea să ne spună în textul “… pământul cu tot ce este pe el va arde”, constatăm că dacă pământul ar arde cu un foc real, acest fapt ar contrazice multe afirmaţii biblice care arată că va fi transformat treptat spre starea de grădină a Edenului. Iată unele din promisiunile lui Dumnezeu privitoare la pământ: “Un neam trece, altul vine şi pământul rămâne veşnic” (Eclesiastul 1:4), “Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit (Isaia 45:18), “… El va face pustia lui ca un Rai, şi pământul lui uscat ca o grădină a Domnului” (Isaia 51:3).În mod special se promite poporului Israel reaşezare şi rămânere veşnică în “ţara sfântă”, după cum este scris: “… se va zice: “Viu este Domnul care a scos pe copiii lui Israel … din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor” (Ieremia 16:15) şi “Iuda va fi veşnic locuit şi Ierusalimul din neam în neam” (Ioel 3:20).Din mediile de informare, precum şi din relatările vizitatorilor “ţării sfinte”, aflăm cu admiraţie şi bucurie despre “miracolul” acestei ţări. Avem convingerea că profeţiile legate de acest pământ sunt în curs de îndeplinire şi viitorul va dovedi din plin că declaraţia profetică: “Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului” (Ezechiel 36:35), devine o realitate.Cum să înţelegem, deci, cuvintele apostolului Petru?Toţi creştinii sunt de acord că Biblia nu se înţelege numai literal, ci şi simbolic. Iată un exemplu de netăgăduit: “Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat, vă spun, că dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă”” (Ioan 6:53), ceea ce înseamnă a crede în meritul jertfei Domnului Isus.Cuvintele “pământ”, “foc”, “cer” au şi un sens figurativ pe lângă cel literal. Nu putem pune la îndoială sensul simbolic al acestor cuvinte din expresiile următoare: “Ai rostit hotărârea de la înălţimea cerurilor; pământul s-a îngrozit şi a tăcut” (Psalmul 76:8), “Să se bucure cerurile şi să se veselească pământul …” (Psalmul 96:11).Considerăm, deci, că apostolul Petru, vorbeşte despre un pământ, un cer şi o ardere simbolică. “Pământul” reprezintă întocmirile din prezent bazate pe nedreptate, egoism şi minciună şi care vor fi înlocuite cu întocmiri noi, bazate pe iubire, dreptate şi respect de aproapele, adică “un pământ nou în care va locui dreptatea” (2 Petru 3:13).Cerurile de acum, care se vor topi, reprezintă pe Satan, “dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi sutele de căi religioase ale căror crezuri se contrazic între ele. Satan va fi legat (Apocalipsa 20:1,2) şi aceste căi religioase vor fi înlocuite cu o singură cale, “calea sfântă” pe care vor merge toţi cei răscumpăraţi (Isaia 35:8,9), sub conducerea Domnului şi a Bisericii, “noul cer” (Apocalipsa 21:1). Astfel, pe pământ va fi o singură cale şi atunci se va îndeplini profeţia din Isaia 2:3 “Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: “Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui”. Căci din Sion va ieşi Legea şi din Ierusalim cuvântul Domnului” şi din Ieremia 3:17 “În vremea aceea, Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al Domnului; toate neamurile se vor strânge la Ierusalim, în Numele Domnului şi nu vor mai urma pornirile inimii lor rele”.
Care este planul lui Dumnezeu?
Care este planul lui Dumnezeu?Există  patru puncte principale în planul lui Dumnezeu:1. Prin permisiunea răului, creația inteligentă a lui Dumnezeu va învăța rezultatele neascultării și păcatului. 2. Dumnezeu va oferi o cale pentru recuperarea omenirii și va acorda celor doritori o oportunitate pentru viața veșnică. Această recuperare este prin sacrificiul ispășitor al lui Isus Hristos. 3. Din întreaga omenire, Dumnezeu selectează și dezvoltă o clasă aleasă. Acești adevărați creștini vor primi ca răsplată a credinţei lor nemurirea. 4. Prin Isus și această clasă aleasă, Dumnezeu va îndepărta păcatul şi va restabili armonia dintre El şi om, aşa cum a fost la început în Eden.Motivația din spatele tuturor acțiunilor lui Dumnezeu este  dragostea . Dumnezeu a permis lui Satan să-i ispitească pe primii noștri părinți, Adam și Eva, aducând astfel păcatul în lume ( Romani 5:12 ). Acest lucru a fost  permis de iubire.  Înțelepciunea lui Dumnezeu recunoaște că  experiența este cel mai bun învățător.  Astfel, Dumnezeu a permis umanității (și îngerilor) să învețe despre și să experimenteze devastarea păcatului - ura, egoismul, sărăcia, lăcomia, boala, suferința ... moartea. Când faptele omenirii devin atât de groaznice și devastatoare încât, dacă ar fi continuat, nici o carne nu ar trebui salvată ( Matei 24:21 , 22 ), Dumnezeu va interveni cu putere. Psalmistul scrie: "Vino și vezi ce a făcut DOMNUL,  pustiile pe care le-a adus pe pământ, el  face ca războaiele să înceteze  până la marginile pământului ... El spune:" Stați liniștit și știți că Eu sunt Dumnezeu " (Psalmi 46: 8-10 )Înainte de întemeierea lumii ( 1 Petru 1:20 ), Dumnezeu a făcut planuri pentru răscumpărarea omului. Isus a fost de acord să moară pentru Adam (și posteritatea sa). „În Adam  toți  mor, așa și în Hristos  toți  vor învia,“ I Corinteni 15:21 , 22 . Curând «toți cei din morminte vor auzi glasul Lui și vor ieși afară» , Ioan 5:28 , 29 În timpul învierii, Dumnezeu va da fiecărui individ şansa pentru a obține  viața veșnică . Aceasta este  ziua judecății.  Atunci omenirea va învăța neprihănirea. ( Isaia 26: 9 , Ieremia 31:29 , 30 ). Între cădere și restaurarea omenirii, Dumnezeu are un plan mai mare. Persoanele fizice sunt testate cu privire la faptul dacă Îl iubesc sau nu pe Dumnezeu cu toată ființa lor. Isus a primit prima ocazie. Din cauza ascultării Sale, El a fost înălțat într-o poziție mai presus de ceea ce a avut în existența sa preumană. "La înfăţişare a fost găsit ca un om, sa smerit și sa supus până la moarte, chiar și moartea crucii. De aceea  și Dumnezeu la înălțat foarte mult  și I-a dat un nume care este mai presus de orice nume". ( Filipeni 2: 8 , 9 ) Astfel, Hristos a devenit primul dintr-o nouă creație. ( Evrei 10:20 )Era dorința lui Dumnezeu, era dragostea lui Dumnezeu, planul lui Dumnezeu era  ca el să aibă o  familie spirituală.  ( Efeseni 1: 4 ) În timpul acestui Veac Evanghelic, o  mică turmă  dezvoltă credință și ascultare. Ei se conformează chipului fiului său (Hristos) și vor primi (uniți cu Hristos)  gloria, onoarea și nemurirea . (Romani 2: 7, 1 Corinteni 15:53)) Hristosul (Isus și Biserica Sa) vor inaugura pacea. Atunci omenirea va fi restaurată la perfecțiune. "Căci el trebuie să domnească până când își va pune toți vrăjmașii sub picioarele lui. Ultimul dușman care va fi eliminat este moartea ... Și atunci când toate lucrurile sunt supuse lui, atunci Fiul însuși va fi supus celui care ia supus totul , pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți,“ .  Acesta este planul lui Dumnezeu.Pentru un studiu biblic mai detaliat privind Planul lui Dumnezeu, vă rugăm să folosiți următorul link http://www.adevarprezent.org/studii-biblice-2/
Nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iac. 4:2)
Nu aveţi, pentru că nu cereţi” (Iac. 4:2):Necazul pentru mulţi este că nu se folosesc de marea rezervă de har divin pusă deoparte pentru folosul celor care, rămânând în El şi cuvântul Lui rămânând în ei, caută şi găsesc. Nimeni să nu presupună că toate rugăciunile trebuie să fie egoiste. Chiar dimpotrivă, avem multă libertate în privinţa rugăciunii, în acord cu Cuvântul şi voia Domnului.Fiecare încercare a credinţei şi a răbdării este o ocazie de rugăciune pentru ajutorul promis. Fiecare pierdere a biruinţei este o ocazie de rugăciune pentru iertare şi totodată pentru binecuvântare divină, pentru ca lecţia slăbiciunii noastre să poată fi adânc întipărită, astfel ca la următoarea încercare asemănătoare de îndată să putem solicita şi primi “har, ca să avem ajutorul” făgăduit. Fiecare învingere asupra noastră este ocazie de rugăciune ca să nu fim mândri şi încrezuţi, ci smeriţi şi veghetori în faţa atacului următor al marelui potrivnic. Orice slujbă făcută Adevărului devine o ocazie de a mulţumi prin rugăciune pentru privilegiul de a sluji Marelui Rege şi pentru că, poate, am suferit ceva pentru cauza Lui; este şi un motiv de a ne ruga pentru alte posibilităţi de serviciu şi pentru harul de a le folosi cu înţelepciune.Dacă aveţi ispite şi încercări pe care le puteţi birui şi care rodesc în caracterul vostru răbdare, experienţă, dragoste frăţească, simpatie şi iubire, bucuraţi-vă, mulţumiţi în rugăciunile voastre şi recunoaşteţi mila şi ajutorul divin. Dacă încercările vi se par mai grele decât puteţi suporta şi par să vă strivească, duceţi cauza voastră înaintea marelui Purtător de greutăţi şi cereţi ajutorul Lui în purtarea a orice v-ar face bine şi eliberarea de sub tot ce nu v-ar face bine, ci v-ar dăuna. Dacă inima voastră este plină de dorinţa de a asculta de porunca Domnului şi “nu uitaţi strângerea voastră laolaltă”, şi sunteţi împiedicaţi în mod nejustificat, într-un mod pe care aţi încercat să-l biruiţi dar nu puteţi, duceţi chestiunea la Domnul în rugăciune, vegheaţi, aşteptaţi şi străduiţi-vă potrivit rugăciunii voastre, şi curând veţi vedea manifestarea puterii divine pentru voi. Dacă vedeţi un frate adevărat, un “soldat” adevărat clătinându-se şi în pericol, inima să vă fie atât de plină de iubire pentru toţi “fraţii” Domnului, încât nu numai să alergaţi spre a-l ajuta, ci şi să interveniţi neîncetat la tronul harului ceresc, până când l-aţi recâştigat, sau până când din propria lui voinţă a renunţat cu totul la “calea îngustă”. Şi dacă greşeala ar fi a voastră, rugăciunile şi eforturile voastre vor fi desigur binecuvântate şi făcute să lucreze spre folosul vostru. Dacă nu aveţi zel arzător de a vesti veştile bune de mare bucurie, rugaţi-vă serios, credincios şi stăruitor, străduiţi-vă şi în curând îl veţi dobândi. Dacă aveţi zel şi iubire pentru Evanghelie, dar nu aveţi capacitate s-o puteţi prezenta, rugaţi-vă pentru aceasta, folosind din plin ceea ce deja aveţi. Dacă aveţi zel şi capacitate, dar vă lipseşte ocazia favorabilă, duceţi şi această plângere cât veţi putea mai degrabă înaintea Domnului în rugăciunile voastre, spunându-I că v-aţi folosit cu credincioşie de toate ocaziile pe care le-aţi avut. Apoi vegheaţi pentru mai multe posibilităţi, fără ca mâna voastră să lenevească în a folosi chiar şi cele mai modeste, cele mai neînsemnate ocazii ce vă sunt la îndemână.Aveţi o dispoziţie certăreaţă, sau alte obiceiuri rele, de care vă daţi seama că sunt o povară pentru casă şi familie, şi pentru fraţii voştri din casa Domnului? Duceţi aceasta la Domnul în rugăciune, cerând har ca să biruiţi, şi între timp folosiţi cea mai bună străduinţă şi efort în armonie cu rugăciunea voastră.Vă lipseşte înţelepciunea, aşa încât eforturile voastre de a servi Domnului şi adevărului sunt de obicei eşecuri? Duceţi-o la Domnul în rugăciune, amintindu-vă de făgăduinţa, “Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată”. Iac. 1:5.Aveţi complicaţii în afaceri, produse de lipsa voastră de judecată, sau de necinstea altora, sau de generozitatea voastră faţă de săraci etc.? Şi acestea vă neliniştesc şi vă împiedică progresul în cele spirituale şi astfel vă ameninţă binele ca “noi creaţii”? Aceasta este desigur o chestiune potrivită să fie pusă în faţa Domnului la tronul harului ceresc. Şi deşi n-ar fi corect să încercaţi să-I dictaţi Domnului cum să vă vină uşurarea şi să aşteptaţi ca Domnul să facă o minune ca să reuşească aventura voastră imprudentă, totuşi puteţi cere ca înţelepciunea Lui să conducă şi să supravegheze în privinţa rezultatelor, mai bine decât ar putea-o face înţelepciunea voastră.Iată o gamă largă de subiecte (şi poate fi mult lărgită) în legătură cu care putem merge la tron cu îndrăzneală în numele lui Isus, să cerem şi să primim, să căutăm şi să găsim har îndeajuns de la Dumnezeu. Dar gama de subiecte în legătură cu care nu ne putem apropia de Dumnezeu este de asemenea largă. Nu putem cere ceva ce să slujească mândriei, egoismului sau ambiţiei noastre, sau ceva ce ar leza pe altul, nici ceva ce ar veni în conflict cu planul Domnului aşa cum este revelat în Cuvântul Lui. O! Câţi “cer şi nu capătă, pentru că cer rău”, ca să poată folosi favoarea dorită pentru dorinţele lor pământeşti.
Împărăția LUI Îmbelşugată
Împărăția LUI Îmbelşugată"Vor ședea fiecare sub vita lui și sub smochinul lui; și nimeni nu-i va face să se teamă" (Micah 4: 4).Sub organizarea actuală a Pământului, resursele sunt limitate și visul unei vieți mai bune este întrerupt de realitățile unei lumi pline de păcat și de egoism. Nu va fi întotdeauna așa. Biblia promite că întregul Pământ va deveni un Paradis, începând din Israel: "pustia și țara uscată se vor bucura; deșertul se va bucura și va înflori ca trandafirul "(Isaia 35: 1). Pământul își va da roadele, astfel încât nimeni nu va mai fi nevoit să plece de acasă în căutarea traiului (Psalmi 67: 6). "Va fi belsug de grane in tara, pana in varful muntilor, si spicele lor se vor clatina ca si copacii din Liban; oamenii vor inflori in cetati ca iarba pamantului." (Psalmul 72:16) În Împărăția lui Dumnezeu, înviat din morți și îndrumat în neprihănire, omul va avea o viață abundentă. Toți cei ascultători vor împărtăși binecuvântarea plină de bunătate a vieții veșnice: "Duhul și mireasa spun: “Vino” Și cel ce aude, să zică: Vino! Şi celui ce îi este sete să vină ... cine vrea să ia apa  vieții liber (fără plată)!"(Apocalipsa 22:17).
Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu sau o Persoană cu un scop?
 Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu sau o Persoană cu un scop?Duhul Sfânt este puterea mare a lui Dumnezeu pe care El o folosește pentru a-și îndeplini scopurile Sale. În Vechiul Testament, Dumnezeu și-a folosit puterea pentru a creia lumea și toate plantele și animalele vii. "Și Duhul lui Dumnezeu s-a mișcat pe fața apelor", Genesa 1: 2 . Dumnezeu l-a folosit de asemenea pentru a face miracole pentru diferite personaje ale Vechiului Testament (precum Avraam și Ilie) și de multe ori pentru națiunea lui Israel.  Apostolul Petru afirmă în 1 Petru 1:21 că " nicio prorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânati de Duhul Sfant.".  Odată cu venirea lui Isus,  spiritului lui Dumnezeu a fost folosit pentru un scop mai înalt. Isus, la râul Iordan după botezul său, a primit Spiritul Sfânt "coborând ca un porumbel" de sus. Același spirit a fost promis tuturor credincioșilor în Hristos când ei au intrat într-o viață dedicată deplină lui Dumnezeu. Nu o persoană spirituală sfântă a intrat în Isus și mai târziu în adepții creștini la Cincizecime. În schimb, puterea sfântă a lui Dumnezeu intră în credincioși și le transformă inimile și mințile. Acestea au devenit fiii lui Dumnezeu ( 1 Ioan 3: 1 ) prin locuirea duhului ( Romani 8:11 ) și ei sunt transformati prin El. ( 1 Corinteni 2:12 ).  Singurul text folosit în apărarea Spiritului Sfânt că este egal cu Dumnezeu și cu Isus este 1 Ioan 5: 7 . Cu toate acestea, această scriere nu se găsește în nici un manuscris grecesc înainte de secolul al V-lea și, prin urmare, este omisă din traducerile moderne.  Există și alte pasaje care folosesc pronumele personale "el", referitor la spiritul sfânt ( Ioan 14:16 ), dar acest lucru reflectă doar faptul că cuvântul grecesc, parakletos , tradus "Mângâietorul" este masculin și necesită astfel un pronume masculine pentru a-l identifica. Atunci când se folosește cuvântul grecesc, "pneuma", tradus "spirit" , traducătorii folosesc în mod corespunzător pronumele nearticulat, "it" . ( Ioan 1:32 ).   Următoarele fraze din Noul Testament utilizează același cuvânt, "spirit", care nu dau ideea unei personalități, ci descriu mai degrabă caracteristicile care vin de la Dumnezeu; „Spiritul lui Dumnezeu“ ( Matei 3:16 ) „ duhul sfințeniei “ ( Romani 1: 4 ) „ spiritul unei minți sănătoase “ ( 2 Timotei 1: 7 ; „  spiritul adevărului “ ( Ioan 14 : 17 ), " spiritul făgăduinței " ( Efeseni 1:13 ), " spiritul blândeței " ( Galateni 6: 1 ), "spiritul harului " ( Evrei 10:29 ) etc. Ele nu descriu o persoană ci puterea sfântă, transformatoare care emană de la Dumnezeu.            În acelaşi sens, ca putere de influenţă, Scriptura vorbeşte şi de “spiritul Lumii” sau “spiritual lui Satan”.  
“EL DĂ LINIŞTE”
“EL DĂ LINIŞTE”CÂND dă El linişte, cine poate s-o tulbure?”. Şi cine altul decât “Dumnezeul oricărei mângâieri”, ne poate da linişte în mijlocul tulburărilor care se ridică asupra sufletului ca furtunile neaşteptate pe mare? Ca şi marinarii în pericol pe ocean, strigăm şi noi către El, şi El ne duce în portul dorit - portul binecuvântat - al liniştii şi păcii în Dumnezeu.Care este strigătul care aduce acest răspuns de pace? Nu este rugăciunea ca orice ocazie de tulburare să fie îndepărtată de la noi, deoarece nu întotdeauna este voinţa divină ca să aducă pace spiritului omenesc pe această cale; nu întotdeauna aceasta este cea mai bună cale. Dar există un strigăt care întotdeauna aduce liniştea pe care “nimeni n-o poate tulbura”. Aceasta este rugăciunea pentru supunerea dulce, încrezătoare şi iubitoare în voinţa lui Dumnezeu.“Să se facă, nu voia mea, ci a Ta,Şi a mea să fie una cu ea.Pace eu cer - dar ea va fi,O, Doamne, cu Tine una a fi”.Ce este ceea ce ne tulbură spiritul? Este oare neliniştea cu privire la lucrul meu, finanţele mele, reputaţia mea, prietenii mei? Presupun că Tatăl meu ceresc va auzi rugăciunea mea şi va îndepărta orice cauză aparentă a agitaţiei în ceea ce priveşte una sau toate acestea chiar azi. Aceasta nu ne va da pacea statornică, deoarece într-o viaţă atât de plină cu astfel de incertitudini ca acestea, noi ocazii de nelinişte se vor ridica probabil chiar mâine.Dar dacă eu spun: “Doamne, vreau ca toate aceste lucruri care afectează pacea minţii mele atât de tare, să fie sub controlul Tău; aranjează Doamne, toate în întregime conform voinţei Tale, pentrucă Tu eşti Tatăl meu şi Prietenul meu; voia Ta este ca copiii Tăi să aibă cele mai bune lucruri din toate; şi Tu ştii ce este mai bine pentru mine. Ce loc de odihnă este acesta! Cum trece simţul responsabilităţii prea mari; cum grija tulburătoare este mutată, de pe inima prea slabă pentru a o duce, pe umărul puternic, pe care se odihneşte în mod corect şi uşor guvernarea tuturor lucrurilor.Dacă această experienţă a unui spirit blând şi liniştit, care înaintea lui Dumnezeu este de mare preţ, nu este atinsă deodată, să nu ne descurajăm. Ea nu este de mare preţ doar în sensul valorii sale, ci deseori este de mare preţ în sensul costului pentru a o obţine.Ea urmează luptelor succesive, deselor renunţări de sine repetate, şi numeroaselor încercări în care grija şi iubirea infailibilă a lui Dumnezeu au fost clar manifestate. Am văzut valurile mării în vântul Nord-Estic, cât de tulburătoare şi întunecate erau! Pe neaşteptate, ploaia s-a prefăcut în torenţi, cu o furie ce părea nemiloasă, şi apele nerezistente au devenit perfect calme ca o surpriză copleşitoare. Când furtuna a trecut, soarele ce apunea strălucea glorios, şi apele liniştite aveau frumoasele culori de roz şi auriu.Natura îşi are corespondenţele sale spirituale. O surpriză vine după o altă surpriză, pe neaşteptate, în mod copleşitor. Spiritul care s-a agitat odată fără linişte în valurile încercărilor mai mici se scufundă în dulcea supunere la întristările mai grele. Noi învăţăm că Dumnezeu a fost chiar şi în furtună, şi în sfârşit iubirea Sa conştientă, prezenţa sa statornică, pacea Sa neschimbătoare - frumuseţea asemănării cu Dumnezeu - glorifică caracterul şi viaţa.
Cântece de pe Calea înaltă a sfinţeniei
Cântece de pe Calea înaltă a sfinţeniei„Cei izbaviti de Domnul se vor intoarce si vor merge spre Sion cu cantece de biruinta. O bucurie vesnica le va incununa capul, veselia si bucuria ii vor apuca, iar durerea si gemetele vor fugi! Isaia 35:10Zilnic ne rugăm ”Vie Împărăția Ta, Facă-se voia Ta, precum în ceruri așa și pe Pământ”. La timpul potrivit al lui Dumnezeu, acest lucru va avea loc. Împărăția, pregătită celor blânzi care vor moșteni pământul, încă de la întemeierea lumii, va fi o binecuvântare pentru toate familiile umane (Matei 5:5, 25:37). Morții vor învia și împreună cu cei vii vor avea ocazia să-l cunoască pe Dunnezeu, așa cum este și sa se împace cu El, să trăiască veșnic pe un Pământ ca Grădina Edenului.                   Iată câteva melodii ce se vor cânta atunci în Împărăție:·         Nu vor mai fi agresiuni: „ Nu se va face niciun rau si nicio paguba pe tot muntele Meu cel sfant; caci pamantul va fi plin de cunostinta Domnului, ca fundul marii de apele care-l acopera.” (Isaia 11:9)·         Nu va mai fi rău: “Pe calea aceasta nu va fi niciun leu, si nicio fiara salbatica nu va apuca pe ea, nici nu va fi intalnita pe ea, ci cei rascumparati vor umbla pe ea.” (Isaia 35:9), “Nimic intinat nu va intra in ea, nimeni care traieste in spurcaciune si in minciuna; ci numai cei scrisi in Cartea Vietii Mielului.” (Apocalips 21:27)·         Nu vor mai fi decese: “Unde iti este biruinta, moarte? Unde iti este boldul, moarte?”, “El va sterge orice lacrima din ochii lor. Si moartea nu va mai fi.” (1 Cor. 15:55, Apocalips 21:4)·         Nu vor mai fi lucrări ale lui Satan: “Fiul lui Dumnezeu S-a aratat ca sa nimiceasca lucrarile diavolului.” (1 Ioan 3:8)·         Nu vor mai fi oameni fără adăpost sau înfometaţi: “Vor zidi case si le vor locui; vor sadii vii si le vor manca rodul. Nu vor zidi case, ca altul sa locuiasca in ele; nu vor sadi vii, pentru ca altul sa le manance rodul; caci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, si alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor. Nu vor munci degeaba si nu vor avea copii ca sa-i vada pierind, caci vor alcatui o samanta binecuvantata de Domnul, si copiii lor vor fi impreuna cu ei.” (Isaia 65:21-23).·         Nu vor mai fi boli (îmbolnăviri): “Niciun locuitor nu zice: "Sunt bolnav!" , “Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci schiopul va sari ca un cerb, si limba mutului va canta de bucurie; (Isaia 33:24, 35:5)·         Nu vor mai fi războaie: “Din sabiile lor isi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare; niciun neam nu va mai trage sabia impotriva altuia si nu vor mai invata sa faca razboi;”(Mica 4:3)·         Nu va mai fi tristeţe: “va aduc o veste buna, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul”, “O bucurie vesnica le va incununa capul, veselia si bucuria ii vor apuca, iar durerea si gemetele vor fugi! ( Luca 2:10, Isaia 35:10).·         Nu va mai fi frică: "Atunci lupul va locui impreuna cu mielul, si pardosul se va culca impreuna cu iedul; vitelul, puiul de leu si vitele ingrasate vor fi impreuna, si le va mana un copilas; vaca si ursoaica vor paste la un loc, si puii lor se vor culca impreuna. Leul va manca paie ca boul, pruncul de tata se va juca la gura bortei naparcii, si copilul intarcat va baga mana in vizuina basilicului.” (Isaia: 11:6-8)·         Nu vor mai fi duşmani: “ Caci trebuie ca El sa imparateasca pana va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale. Vrajmasul cel din urma, care va fi nimicit, va fi moartea.” (1 Cor: 15:25,26)·         Îi vom iubi pe toţi cei care odată au fost duşmanii noştrii: “iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va asupresc si va prigonesc” Matei 5:44·         Vor fi multe cântece, dar unul dintre cele mai mari din ele va fi că nu vor mai fi ignoranţi:” Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: "Cunoaste pe Domnul!", ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul;” Ieremia 31:34    Ce mare Dumnezeu avem, ce iubitor!El vrea să mântuiască pe toți oamenii, de aceea a făcut astfel de pregătiri, a întocmit un plan. Ne pune înainte viața și moartea, ascultarea și neascultarea, ce vom alege?! Slăvit, onorat și mult binecuvântat să fie Numele Său în veci de veci pentru Harul nemeritat arătat față de noi! Amin!
CRISTOS CEL ÎNVIAT
CRISTOS CEL ÎNVIAT1 Corinteni 15:1-28Răscumpărarea şi restabilirea, doctrine îngemănate — Învierea lui Isus, atestată de multe dovezi infailibile — Ceea ce prezintă studiul de astăzi este în conflict ireconciliabil cu teologia curentă — Timpul prezenţei lui Cristos — Lucrarea Împărăţiei Mesianice prezentată pe scurt — Supunerea la orice putere contrară.„Dar acum Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi.” Versetul 20Studiul de astăzi ne atrage atenţia asupra marii importanţe a doctrinei Învierii, prezentând-o ca fiind îngemănată cu cealaltă mare doctrină pe care Apostolul o prezintă „întâi de toate” — „cum Hristos A MURIT PENTRU PĂCATELE NOASTRE, după Scripturi”. Doctrina Învierii este legată de această doctrină fundamentală a Răscumpărării ca de la cauză la efect.Atât de importantă este această doctrină în estimarea Apostolului inspirat, încât el declară în mod accentuat că, dacă n-ar fi adevărată, atunci n-ar exista nici o speranţă în afara vieţii prezente, propovăduirea Evangheliei ar fi zadarnică, cei care o propovăduiesc sunt martori mincinoşi, credinţa creştinilor este zadarnică şi speranţa lor este înşelătoare. Mai mult, el arată că viaţa de sacrificiu, în vederea învierii şi răsplăţilor ei, nu face decât să priveze viaţa prezentă de puţina bucurie şi de avantajul pe care ei l-ar putea avea acum, aceasta fiind tot ce-ar avea ei vreodată; iar cei care au adormit în Cristos au pierit — dacă Cristos n-ar fi înviat dintre cei morţi.Într-adevăr astfel ar fi trista noastră stare dacă n-ar exista nici o înviere din morţi. Dacă învierea, pentru care Cristos a murit ca să ne-o asigure, nu ne este garantată, pentru a fi îndeplinită la timpul cuvenit, noi suntem încă în păcatele noastre şi sub pedeapsa morţii fără nici o rază de speranţă. Mai mult, dacă n-ar fi nici o înviere, deşi Domnul nostru Isus Cristos a murit ca să ne-o asigure, atunci Dumnezeu nu-Şi îndeplineşte partea Sa de contract.În timp ce versetele 12-19 declară importanţa acestei doctrine îngemănate cu Răscumpărarea —Învierea — versetele 20-26 accentuează caracterul ei adevărat. Învierea lui Cristos, atestată de multe dovezi infailibile (versetele 5-8; Fapte 1:3), este o garanţie că aceia pe care El i-a răscumpărat cu sângele Său preţios nu numai că vor fi treziţi din morţi, ci vor avea şi posibilitatea să obţină o înviere completă la toate binecuvântările şi favorurile pierdute prin căderea adamică. Aceasta este asigurarea pe care Dumnezeu a dat-o tuturor oamenilor că Răscumpărarea dată la Calvar pentru păcatele lumii întregi a fost acceptabilă, o satisfacere deplină a pretenţiilor Dreptăţii împotriva rasei, aşa încât El poate fi acum drept, şi totuşi Îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus. Fapte 17:31; Romani 3:26.Să observe creştinii în versetul 20 ce ignoră diferitele crezuri ale creştinătăţii, şi ce este în direct antagonism cu învăţăturile lor; anume, că Cristos cel înviat a fost „pârga celor adormiţi” — că Domnul nostru a fost primul care a avut experienţa învierii în sensul deplin al cuvântului, primul care a avut experienţa învierii la perfecţiune şi viaţă veşnică. Este adevărat, unii au fost treziţi temporar înaintea Lui, pentru a cădea iarăşi în moarte; de exemplu, Lazăr, fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain, fiul Sunamitei etc. Dar acestea au fost numai ilustraţii parţiale ale învierii, pentru a-i asigura pe oameni de Puterea Divină de a o realiza pe deplin la timpul cuvenit al lui Dumnezeu.SCRIPTURILE SUNT LOGICEMarcaţi logica acestor fapte: Dacă Cristos trebuia să fie primul înviat dintre cei morţi, nimeni n-a fost înviat  înainte de El; şi dacă, aşa cum este arătat în versetele precedente, cei care au adormit în Cristos au pierit, în afară de cazul că sunt restabiliţi la viaţă prin înviere, şi dacă cei care mor în Cristos „dorm în Isus” până la a doua Sa venire, este clar că nici unul dintre ei n-a mers în cer când a murit. Ei au fost morţi, au dormit în Isus, s-au odihnit în speranţă; şi trebuia ca ei să rămână astfel până la timpul hotărât pentru învierea lor — a doua venire a lui Cristos, când „Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus”. 1 Tes. 4:14; Ioan 5:28, 29.„David nu s-a suit la ceruri.” Daniel trebuie să aştepte, şi el se va scula la partea sa de moştenire „la sfârşitul zilelor”. Avraam trebuie să aştepte timpul când va poseda Ţara Făgăduită, din care el n-a posedat nici măcar cât să-şi pună piciorul. Iov trebuie să aştepte până ce mânia acestei „zile rele” va fi trecut. Sf. Pavel, şi împreună cu el toţi cei care iubesc arătarea Domnului, trebuie să aştepte plinătatea timpului când răsplata credincioşiei lor îşi va avea timpul cuvenit. Fapte 2:34; Daniel 12:13; Fapte 7:5; Iov 14:12-15,21; 2 Timotei 4:8.Toată învăţătura acestor Scripturi este în acord perfect. Dar ea este în conflict de neîmpăcat cu teologia curentă a aşa-zisei creştinătăţi, în ale cărei teorii, logic considerate, nu are nici un loc doctrina învierii. Dacă omul merge în cer când moare, şi este bucuros „să scape de acest înveliş muritor” pe care unii îl numesc închisoare, deşi îl iubeşte, îl îngrijeşte şi stă în el cât mai mult posibil — de ce, în numele raţiunii, ar spera el să se reunească cu corpul său? Toată această poziţie este ilogică, nescripturală şi nu se susţine.Versetul 21 combate cu aceeaşi forţă teologia curentă. El spune că deoarece prin om a venit moartea, tot prin om — „Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine ca Preţ de Răscumpărare pentru toţi”, vine şi învierea din morţi. Teologia curentă spune că răscumpărarea noastră este asigurată prin sacrificiul unui Dumnezeu, nu a unui om. Dar Scripturile sunt foarte explicite în a ne arăta un echivalent exact, un substitut uman pentru capul uman al rasei noastre, a cărui răscumpărare o asigură pe aceea a posterităţii sale, pe exact acelaşi principiu pe care căderea şi condamnarea lui au atras după sine păcatul şi moartea asupra lor. 1 Timotei 2:5, 6; Ioan 1:14.ORDINEA LA ÎNVIERECa urmare a sacrificiului de Sine — a cărnii Sale, a umanităţii Sale — Domnul nostru a fost mult înălţat, chiar la natură divină. După înviere El a spus, ”Datu-Mi-sa toată puterea în cer şi pe pământ”. Când Omul Isus Cristos Şi-a predat umanitatea, El Şi-a predat-o pentru totdeauna. Ca urmare, când a fost înviat dintre morţi, existenţa Sa era într-o natură nouă, pentru ca puterea abundentă a naturii divine date Lui să poată fi exercitată în recuperarea reală din păcat şi moarte a celor pe care El i-a salvat din punct de vedere legal prin propria Sa moarte. Filipeni 2:8-11; Matei 28:18; Ioan 6:51.Versetele 22, 23 arată că toţi care sunt ai lui Cristos — prin credinţă în jertfa Sa — vor primi beneficiile morţii Sale prin înviere deplină la perfecţiunea vieţii pierdute în Eden. Ordinea învierii urmând să fie, „Cristos cel dintâi rod”, care include pe Isus Capul şi Biserica Corpul Său — „Întâia înviere” (Apocalips 20:6). Apoi urmează învierea tuturor celor care sunt ai lui Cristos în timpul prezenţei Sale — greceşte parousia, prezenţă, nu venire. Timpul prezenţei Sale este toată mia de ani de domnie a Sa. În acea perioadă „toţi cei din morminte (buni şi răi, drepţi şi nedrepţi) vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii” — greceşte krisis, judecată, nu condamnare. Ioan 5:28, 29.Cei din prima clasă intră imediat în răsplata deplinei învieri — perfecţiune umană; în timp ce clasa din urmă se trezesc pentru judecată, sau încercare de viaţă veşnică. Acesta va fi privilegiul la care vor ajunge dacă devin ai lui Cristos prin supunere totală la disciplinarea şi controlul Său. Altcumva, încercarea lor se va opri la o sută de ani şi ei vor muri în moartea a doua, din care nu mai există recuperare. Isaia 65:20.Nimeni, dacă nu va fi în Cristos, nu va fi făcut viu, înviat deplin, deşi toţi vor avea experienţa trezirii din moarte, care este primul pas în procesul de înviere, şi o încercare de a-şi dovedi vrednicia sau nevrednicia pentru plinătatea învierii, care este perfecţiune reală şi viaţă veşnică. „Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa.” „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” 1 Ioan 5:12; Ioan 3:36.LUCRAREA ÎMPĂRĂŢIEI MESIANICEVersetele 24, 25 ne asigură de biruinţa lui Cristos şi ne arată în ce va consta acea biruinţă — în supunerea completă a oricărei puteri şi autorităţi împotrivitoare, şi în punerea sub picioarele Sale a tuturor vrăjmaşilor, fie că acei vrăjmaşi vor fi: împrejurări rele, principii rele, puteri rele sau indivizi răi. El va izgoni toate împrejurările  rele prin permiterea mai întâi a marelui Timp de Strâmtorare (Daniel 12:1) şi apoi pricinuirea ca împrejurările bune să le ia locul. El va izgoni pentru totdeauna principiile rele prin inundarea lumii cu lumina şi adevărul Său şi prin reînnoirea în mod efectiv cu un spirit drept a inimilor tuturor celor care vor dori şi vor asculta. El va birui complet orice putere împotrivitoare prin exercitarea marii Sale puteri pentru răsturnarea lor completă şi definitivă. El va supune orice persoană împotrivitoare prin îndepărtarea acestora în moartea a doua, din care nu mai este revenire.„El trebuie să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale.” Timpul acestei domnii este limitat la o mie de ani (Apocalips 20:6). La expirarea acelei perioade, toţi care vor fi în opoziţie cu dreptatea, ca şi Diavolul care i-a înşelat şi i-a condus, vor fi aruncaţi în iazul de foc, care este moartea a doua (Apocalips 20:7-15). „Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este mortea.” Aceasta nu este moartea a doua, în care au fost aruncaţi împotrivitorii lui Dumnezeu; altfel limbajul ar fi contradictoriu. Este moartea adamică, pe care Cristos a venit s-o nimicească eliberând toţi supuşii ei. Pentru a îndeplini această lucrare se va cere întreaga domnie mesianică — o mie de ani.                                                                                                            W. T. 1 aprilie 1916 (pag. 105-106)
Soarta omului şi soarta animalului
Soarta omului şi soarta animalului“Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soarta au amandoi; cum moare unul, aşa moare şi celalalt, toţi au aceeaşi suflare, şi omul nu întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertaciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus, şi dacă suflarea dobitocului se coboară în jos în pământ?” Eclesiastul 3:19-21   Întrebarea din Eclesiastul 3:21 – “Cine ştie dacă suflarea omului se suie în sus şi dacă suflarea dobitocului se coboară în pământ?” este de fapt o chestionare în privinţa nemuririi sufletului. Omul poate spune ce vrea şi cei mai mulţi cred că sufletul este nemuritor, aşa cum a minţit Satan în Eden “cu siguranţă nu veţi muri” (Geneza 3:4), dar Dumnezeu spune altceva. În Geneza 2:17 El spune: ”din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” Moartea este pedeapsa pentru păcat. Biblia ne învaţă clar că toţi mor şi intră în mormânt. Totuşi, pentru că Isus a murit pentru noi, omenirea va fi înviată- “după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” 1 Corinteni 15:22.Cuvântul “suflare” din versetul 21 provine din cuvântul evreiesc “ruach”, care înseamnă vânt sau respiraţie. Respiraţia omului şi animalului se opreşte la moarte. Unii citesc Eclesiastul 12:7 şi cred că Solomon şi-a schimbat părerea la sfârşitul cărţii sale. “Pâna nu se întoarce ţarâna în pământ, cum a fost, şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat”. Această Scriptură însă se referă la dreptul de viaţă dat de Dumnezeu lui Adam, drept care este pierdut de orice om la moarte. “Domnul Dumnezeu a facut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a facut astfel un suflet viu.” (Geneza 2:7) – deci până Dumnezeu să-I fi dat viaţă, omul nu a fost un suflet (o fiinţă raţională, cu conştiinţă şi simţuri), abia ulterior a devenit. Tot aşa şi la moarte omul încetează a mai fi un suflet. Dumnezeu nu a pus în om ceva indestructibil, aşa cum a sugerat Satan. Puterea sau permisiunea de a trăi pentru orice ființă vine de la Dumnezeu şi este o binecuvântare din partea Lui. Adam şi rasa lui au pierdut acest drept când Adam a păcătuit, prin urmare toţi oamenii se nasc muritori. Biblia nu se contrazice. Dacă în om era ceva nemuritor, nu mai era nevoie de Răscumpărare şi Înviere. Doctrina sufletului nemuritor loveşte direct în Preţul de Răscumpărare (viaţa iubitului nostru Răscumpărător) şi îl face fără valoare, pentru că dacă omul nu moare, el nu trebuie răscumpărat şi înviat. Pe cine vom crede, pe Satan sau pe Dumnezeu? “Cat despre mine, eu şi casa mea vom sluji lui Iehova." Iosua 24:15 – Sfinţit şi onorat să fie numele Său în Vecii Vecilor!
CERURI NOI ȘI UN PĂMÂNT NOU
CERURI NOI ȘI UN PĂMÂNT NOU” Caci iata, Eu fac ceruri noi si un pamânt nou; așa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute si nimanui nu-i vor mai veni în minte. Ci vă veți bucura și vă veți înveseli pe vecie pentru cele ce voi face. Caci voi preface Ierusalimul in veselie, si pe poporul lui, in bucurie. Eu insumi Ma voi inveseli asupra Ierusalimului si Ma voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi in el de acum nici glasul plansetelor, nici glasul tipetelor.” Isaia 65:17-19Mulți creștini înțeleg că aceste ceruri și pământ nou vor apărea după ce actualul Cer și Pământ vor fi distruse. Totuși Biblia contrazice astfel de păreri. Iată doar câteva versete în acest sens: ”Un neam trece, altul vine, si pamantul ramane vesnic in picioare.” Eclesiastul 1:4 ; ”Caci asa vorbeste Domnul, Facatorul cerurilor, singurul Dumnezeu care a intocmit pamantul, l-a facut si l-a intarit, l-a facut nu ca sa fie pustiu, ci l-a intocmit ca sa fie locuit: "Eu sunt Domnul, si nu este altul!” Isaia 45:18 ; ” "Cerul este scaunul Meu de domnie, si pamantul este asternutul picioarelor Mele!” Isaia 66:1, etc. Când se vorbește despre distrugerea Cerurilor și Pământului se vorbeste în limbaj profetic și simbolic despre distrugerea orânduirii eclesiastice (Cerul) și civile (Pământul) de astăzi, care vor fi înlocuite de Cerurile Noi și Pământul Nou, adică Împărăția lui Dumnezeu, faza Spirituală și Pământească. Aceste versete din Isaia 65 sunt un anunț despre ceea ce va face Isus și Biserica atunci când vor judeca Lumea (Matei 19:28, 1 Cor.6:2). Atunci vor fi create acel Cer și Pământ Nou. În prezent Satan este ”dumnezeul veacului acestuia (acestei lumi)”(2 Cor. 4:4)  și toată omenirea sunt ”fiii neascultării”(Efeseni 2:1,2). Cu toate acestea când se va împlini rugăciunea Domnului ”vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer, așa și pe Pământ” neprihănirea și pacea vor umple tot Pământul (2 Pet.3:13, Isaia 26:9).Apostolul Petru a predicat că la a doua venire a lui Isus, tot ce s-a pierdut prin păcatul lui Adam va fi restituit omenirii: ” Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele, ca sa vina de la Domnul vremurile de inviorare si sa trimita pe Cel ce a fost randuit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie sa-L primeasca, pana la vremurile asezarii din nou a tuturor lucrurilor; despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai proroci din vechime. ” (Fapte 3:19-21) . Când sănătatea, pacea și comuniunea cu Dumnezeu și neprihănirea vor fi restaurate, nu vor mai fi suferință, boală și lacrimi.Marele nostru părinte, Iehova, ne învață că ordinea de lucruri prezentă este trecătoare. La înviere oamenii își vor aminti cât de îngrozitor este păcatul și ce urmări cumplite are. Ei vor avea atunci posibilitatea să urmeze voia dreaptă a lui Dumnezeu. Iermia 31:34:” Niciunul nu va mai invata pe aproapele sau pe fratele sau zicand: "Cunoaste pe Domnul!", ci toti Ma vor cunoaste, de la cel mai mic pana la cel mai mare, zice Domnul; caci le voi ierta nelegiuirea si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatul lor."Și iată câte lucruri minunate ne spune Dumnezeu despre acel Cer și Pământ Nou: ” Nu vor mai fi in el nici copii cu zile putine, nici batrani care sa nu-si implineasca zilele. Caci cine va muri la varsta de o suta de ani va fi inca tanar, si cel ce va muri in varsta de o suta de ani va fi blestemat ca pacatos. Vor zidi case si le vor locui; vor sadii vii si le vor manca rodul. Nu vor zidi case, ca altul sa locuiasca in ele; nu vor sadi vii, pentru ca altul sa le manance rodul; caci zilele poporului Meu vor fi ca zilele copacilor, si alesii Mei se vor bucura de lucrul mainilor lor.Nu vor munci degeaba si nu vor avea copii ca sa-i vada pierind, caci vor alcatui o samanta binecuvantata de Domnul, si copiii lor vor fi impreuna cu ei. Inainte ca sa Ma cheme, le voi raspunde; inainte ca sa ispraveasca vorba, ii voi asculta! Lupul si mielul vor paste impreuna, leul va manca paie ca boul, si sarpele se va hrani cu tarana. Niciun rau, nicio vatamare nu se va face pe tot muntele Meu cel sfant, zice Domnul."     Isaia 65:20-25Nu ne putem imagina cât de minunată va fi acea nouă ordine – ” "Lucruri pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc."1 Cor. 2:9 Binecuvântat să fie Tatăl Ceresc și Domnul nostru Isus Hristos în veci de veci!

Generat în 0.083 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots