Frinturi din suflet de femeieGoogle Page Rank

 Frinturi din suflet de femeie Frinturi din suflet de femeie


Despre sentimentele,emoţiile pe care le trãiesc zi de zi ca femeie,mamã,soţie.
RSS postsRSS comments

Personale


Comenteaza





Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac
      "Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată."Fie așa a fost, fie mi s-a părut mie, dar această poveste mi-a rămas catalogată în cap drept povestea unei femei bolnave de cancer. Și atât. Și nu m-am avântat s-o citesc pentru că am văzut cu ochii mei timp de un an, în fiecare zi, cât de cruntă e această boală și ce poate să facă cu viața unui om. ***Mi-am propus să citesc mai multă literatură autohtonă, pentru că sunt convinsă că avem scriitori talentați, cărțile cărora rămân să se prăfuiască prin librării, în timp ce noi optăm pentru literatura străină.Am luat această carte condusă doar de intuiție și mi-era cumva frică să încep s-o citesc. Și totuși, am citit-o... Am plâns în gând pentru micul Aleksy care  se ține de genunchiul mamei și care este alungat. Nebăgat în seamă. Nevăzut.  Am plâns pentru micul Aleksy bătut de tatăl său pentru că plânge ca o fată. Am plâns pentru adolescentul Aleksy care este etichetat drept nebun și violent și îndopat cu pastile, în timp ce singura lui pastilă de care are nevoie este iubirea.Am plâns pentru mama care și-a înmormântat fiica, înmormântându-se și pe sine în aceeași zi în durere și furie. Un soare care nu mai iese niciodată din spatele norilor.Am plâns pentru mama care "s-a pomenit în mijlocul unei vieți străine, pe care o trăia ca pe una proprie din lipsă de alta (...)".

Am citit multe cărți, am răsfoit sute de vieți și am făcut cunoștință cu o mulțime de personaje, dar această carte mi s-a cuibărit în suflet pentru totdeauna. Este printre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Și nu o să spun că este povestea unei femei bolnave de cancer chiar dacă mama cu ochii verzi e într-adevăr bolnavă de cancer.  E o poveste despre iertare, despre acceptare, despre regăsirea iubirii. Este o poveste ca un covor rotund moldovenesc, țesut. La mijloc ață roșie și în continuare cercuri de diferite culori. La mijloc roșu - iubirea, care poate fi și ură, și tristețe, și depresie, și furie. Depinde de cât oferim și cât primim. Iubire."Ochii mamei erau poveștile mele nespuse."Într-un sat francez, printre lanurile cu floarea-soarelui și câmpiile cu maci, o femeie și un băiat încep să trăiască de la început. Să trăiască o viață într-o vară. Ultima vară împreună.Băiatul furios și mânios pe acea femeie, pe mama lui, fiind gata s-o ucidă în orice secundă, își cunoaște mama așa cum nu a știut-o vreodată. Și o iartă. Îi iartă toate zilele în care nu l-a iubit, îi iartă toate privirile goale și toate zâmbetele pe care ea nu i le-a dat."A râs lung și tandru, așa cum am aflat peste ani că râd mamele la glumele prostești ale fiilor lor nemernici, dar iubiți."

Femeia cu ochii verzi și rochii diafane își trăiește firul rămas de viață departe de medici și spitale, bea bere la micul dejun, se plimbă împreună cu fiul ei prin piața de vechituri și scoate din ea toată iubirea ceea înfundată din sufletu-i rupt de durere."La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci nicicând lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea."Dacă nu ați citit această carte,dacă v-a fost frică de durerea din spatele copertei, să nu vă fie. Citiți-o și veți descoperi în primul rând o scriitoare remarcabilă, care scrie tranșant de autentic, într-un stil poetic incomparabil. Cartea nu inundă în detalii, chiar dimpotrivă, situațiile sunt expuse atemporal, sub formă de amintiri sau scrieri terapeutice. S-ar putea să descoperiți, la fel ca mine, o relație dură dintre mamă și fiu și să fiți bulversați de toate sentimentele confuze, dar, treptat, fiecare cuvânt va duce la transformarea zidului, dintre cei doi, într-o punte.  Și poate unul dintre aspectele importante ale cărții, separat de poveste și scriere, este vocea masculină a cărții. Vocea unui bărbat care-și dă voie să fie vulnerabil. Își dă voie să-și spună durerea. Își dă voie să plângă."Ochii mamei erau muguri în așteptare."Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Darurile noastre interioare
De câte ori evadez în sălașul sufletului meu, de-atâtea ori îmbrățișez viața.Și-mi amintesc, iar și iar, că iubirea, acest sentiment profund, e flacăra vieții.Printre ruinele orgoliului meu rănit, descopăr izvoare secate de dorul iubirii. Al iubirii mele pentru mine! Pe care învăț să mi-o ofer, mai mult de atât, învăț mereu că nu e nimic ieșit din comun și nici măcar egoist să mă iubesc. Și să iubesc. Tot ceea ce este în jurul meu.Nu cred că iubirea de sine ți-o poți cultiva prin 5 metode sau 10 pași. Poate fi o rutină de întărire a acestui sentiment, doar că adevărata voce a iubirii e vocea ta, graiul sufletului tău.Iubirea de sine e mai mult decât timpul petrecut cu tine însuți, e mai mult decât cafeaua pe care-o bei în parc și care dă bine pe Instagram, e mai mult chiar decât bifarea tuturor listelor pe care le faci. Iubirea de sine e iubirea pe care o dai și o primești. Altfel iubirea nu funcționează. Acolo unde este iubire este și iubire de sine. Și n-are nicio tangență cu egoismul. E un mod natural de-a fi. A iubi e poate cel mai frumos verb al vieții!

Anul trecut, când am participat cu alte șapte fete la o terapie de grup despre feminitate, despre care am scris aici și aici, am făcut un exercițiu minunat care m-a învățat ce înseamnă să dai și să primești. Acest ritual al apei, să-i zic așa, e magic nu atât energiei apei, cât mai ales energiei noastre, cu care înzestrăm apa și dăm din noi, fără să rupem bucăți, și primim daruri de la ceilalți oameni, daruri care au mirosul sărbătorilor, florilor, iubirii. Fiecare picătură care ajungea în inima mea mă făcea să fiu mai luminoasă, mai senină, încrezătoare, iubită.  Am avut senzația că toate celelalte femei mă țineau în brațe. Apoi eu le țineam pe ele. Magie!Eu cred mult în energia care se formează între oameni, mai ales între femei. Împreună suntem o putere spirituală invincibilă, iar compasiunea pe care-o împărtășim una alteia ne scoate din mlaștini și nopțile din timpul zilei.Un ceainic cu apă trecea din mână în mână și fiecare femeie oferea o picătură din ceea ce este ea altei femei, de trei ori. Ceainicul nu avea apă decât pe jumătate, poate chiar mai puțin, dar energia noastră interioară, profunzimea și bucuria de a primi alte daruri mi-au demonstrat că e posibil să dai și să primești fără să te faci bucăți, fără ca acele bucăți primite din alte femei să compenseze lipsa. Pentru că nu este nicio lipsă. E dar și recunoștință.La finalul ședinței, am văzut pe chipurile celorlalte femei lumină și razele soarelui. Și atunci am știut că mă văd de fapt pe mine. Asta e iubirea! Să vezi frumusețea ta în ceilalți oameni!De asemenea, acel ritual m-a pus din nou față în față cu mine însămi. M-am gândit mult timp de atunci - ce am eu și pot să le ofer oamenilor? Ce am eu în mine, nu în dulap, nu în portofel, nu în buzunare?Și mi-am dat seama că am zâmbete, răbdare, curaj, dorință, creativitate, naivitate, copilărie, iertare, recunoștință iubire. Și învăț în fiecare zi să ofer aceste daruri și să primesc din potențialul infinit al celorlalți oameni! Vă mulțumesc!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Omu' are nevoie de cineva care să fie lângă el / Șoareci și oameni / John Steinbeck
 John Steinbeck este un scriitor clasic american, care a primit Premiul Nobel în anul 1962 pentru Literatură. Acum doi ani am citit "La răsărit de Eden" și mi-a plăcut foarte mult, recomand cartea cu drag. Am scris o recenzie a cărții pentru revista Belva și o poți citi aici. La răsărit de Eden este cartea cea mai îndrăgită de însuși autorul ei.Steinbeck scrie despre greutățile vieții, despre tulburările sufletești, despre partea întunecată a caracterului uman și chiar dacă cărțile sale tratează teme generale, cum ar fi sensul vieții, relațiile dintre părinți și copii, zbuciumul sufletesc, prietenia, modul de expunere e viu și autentic.Niciun personaj de-al lui Steinbeck nu trece prin filtre, nu se îmbracă în epitete și metafore, nu se chinuie să placă cititorului și, de multe ori, nu este scutit de tragediile vieții.Șoareci și oameni a fost ecranizat în repetate rânduri, în rolurile principale avându-i pe John Malkovich și Gary Sinise.

 Este o poveste despre prietenie și destin, despre individualitatea fiecărui om în parte și despre nevoia de a avea mereu pe cineva alături, un tovarăș de viață.Cartea spune povestea celor doi lucrători sezonieri, George Milton, un tânăr inteligent și inimos, și Lennie Small, un uriaș harnic, care suferă de o întârziere mentală, ceea ce îl face să semene cu un copil, în trup de adult.

De asemenea, această carte e și despre speranță și vise. Speranța unui viitor mai bun și visul că într-o zi viața celor două personaje va fi exact conform scenariului: "Am avea o căsuță și-o cameră numa' a noastră. C-o sobă mică de tuci și iarna am face foc în ea. (...) Și am ține și câțiva porumbei, ca să zboare-n juru' morii de vânt, așa cum am văzut io când eram copil." Cartea e și despre pierderea speranței și regăsirea forței interioare de a aprinde din nou flacăra speranței, de dragul prieteniei. 

Șirul de întâmplări neprevăzute provocate de naivitatea lui Lennie și neputința lui de a înțelege ce e bine și rău, conduce povestea într-un punct tragic, inevitabil....și uneori devotamentul față de un om înseamnă să-i hrănești iluziile, pentru că ele ar putea fi singura bucurie a vieții.După ce am finisat cartea, am rămas cu niște sentimente amestecate, și abia după ce m-am detașat de pagini, de poveste, după ce toate cuvintele s-au așezat la locul lor, am înțeles esența ei și anume că destinul uman e aproape imprevizibil, iar ceea ce ne definește ca oameni e ceea ce înseamnă să fii stăpânul propriului destin.Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
O viață trăită fără regrete nu ne învață nimic / Libertate / Jonathan Franzen
  Nu vom ști niciodată cu siguranță ce se întâmplă în creierul unui om, cum se stochează informația, ce se transformă în amintire explicită și de ce multe experiențe devin parte constructivă a memoriei implicite. Ceea ce știm cu certitudine, din fericire, e faptul că experiențele din copilărie devin o parte fundamentală a ceea ce suntem ca adulți. Da, învățăm să reprimăm durerea, tristețea, mușamalizăm unele evenimente neplăcute, negăm prezența unor amintiri nefericite, dar, atunci când lacătul ruginit al valizei noastre își împrăștie în vânt particulele sale, printre fisuri iese miezul ființei noastre. Și atunci încep tet-a-tet-urile cu noi înșine, iar eu cred că acestea sunt cele mai minunate daruri pe care le primim, cele mai intime și vulnerabile dialoguri. Ferestre spre noi înșine!Nu în zadar se spune că experiențele din copilărie ne marchează pe viață. Atât cele pozitive, cât și cele mai puțin frumoase.E cam superficial să spun că scriitorul american contemporan Jonathan Franzen a devenit unul dintre preferații mei doar citindu-i două cărți, dar am știut încă de la "Corecții" că e printre favoriți.La fel ca în romanul "Corecții" și "Libertate" spune povestea unei familii, de-a lungul a trei decenii.

E o poveste despre cum experiențele copilăriei și ale adolescenței formează oamenii, felul lor de-a fi și a iubi. Despre cum afecțiunea părinților crește aripi copiilor și, dimpotrivă, despre cât de dureroasă e lipsa acestei iubiri și cât de grave pot fi consecințele pentru fiecare persoană în parte.De asemenea, autorul tratează într-o manieră reală și totodată aparent întâmplătoare, relațiile dintre frați, în dependență de cum se raportează părinții la fiecare dintre ei. Despre cum fiecare dintre noi, în mod tainic, așteptăm susținerea și înțelegerea părinților, indiferent de acțiunile și experiențele noastre.Patty, o jucătoare foarte bună la baschet, se simte neînțeleasă și neiubită de familia sa din motiv că spiritul său independent n-o lasă să se plieze dorințelor părinților săi.Mama ei își proiectează toate neîmplinirile asupra copiilor săi și se decepționează tot mai mult în copii atunci când aceștia din urmă își aleg propria cale, propria voce."Avea nevoie să se simtă extraordinară și, devenind o Emerson, și-a consolidat sentimentul că așa și era, iar atunci când a început să aibă copii a avut nevoie să simtă că și ei, la rândul lor, erau extraordinari, ca să compenseze lipsa din miezul ființei ei."O întâmplare nefericită o face pe Patty să se distanțeze total de familia ei. O întâmplare care m-a durut enorm și m-am întrebat cum pot așa să reacționeze părinții. Patty a fost violată de fiul unui deputat și, din considerente politice, mama lui Patty fiind și ea politician, violatorul a fost iertat de părinții lui Patty, iar adolescenta speriată a fost rugată să uite întâmplarea.Patty se căsătorește fără să fie îndrăgostită de soțul ei, nutrind o pasiune nebună pentru prietenul acestuia, un muzician nonconformist, care schimbă femeile fără remușcări, iubind doar aspectul lor exterior și trupurile lor tinere, rebele.Naște doi copii, se atașează enorm de fiul său, în timp ce de fiica sa se înstrăinează tot mai mult.La vârsta adolescenței, fiul său pleacă de acasă, sătul de toată iubirea mamei sale și de relația șchioapă cu tatăl său.Soțul ei, Walter, un bărbat de o bunătate și o răbdare incredibile, o iubește cu toată ființa lui, iar scopul suprem al vieții lui este fericirea soției sale. Un activist al ecologiei și al păsărilor pe cale de dispariție, intră la un moment dat într-o afacere care nu-i aduce nicio plăcere. Walter este și el un fiu neînțeles, un fiu asupra căruia tatăl alcoolic și-a îndreptat furia și disperarea. Un bărbat care a învățat încă din copilărie să-și mascheze supărările și dezamăgirile, căutând tot mai mult singurătatea.După 20 de ani, se petrece mult-așteptatul adulter, iar asta îi aduce lui Patty destrămarea căsniciei și o dezamăgire profundă, incurabilă.

"De fiecare dată când Patty rămânea închisă în ea după o partidă de sex, se cufunda în tristețe și singurătate, pentru că Richard avea să fie întotdeauna Richard, în timp ce cu Walter existase întotdeauna posibilitatea, oricât de firavă și oricât de lentă în desfășurare, ca povestea lor să se schimbe și să devină mai profundă.""Libertate" e și despre conștientizarea unei iubiri, despre durerea sufletului rănit, despre depresie.Jonathan Franzen nu inventează subiecte ieșite din comun în cărțile sale, el creionează destinele simple ale unor oameni la fel de simpli. Și se pricepe inteligent unde să scoată în valoare frumusețea sufletului și unde să redea, extrem de dureros și autentic, durerea sufletului. De asemenea, îmi place tare mult că scrie despre depresie, la fel ca și în romanul Corecții. Ne ferim de depresie, avem tendința să credem că noi nu suferim de așa ceva, când de fapt fiecare om se luptă cu lancea ascuțită a acestei afecțiuni. Depresie nu înseamnă neapărat să fii închis într-un ospiciu, depresie e un mod de a privi și analiza viața, de a te privi pe tine, de a privi în tine."Îi displăcea profund persoana aceasta care, din nefericire, tocmai își demonstrase că era. Și asta, bineînțeles, era cea mai simplă definiție a depresiei pe care o cunoștea: ura profundă față de sine."De ce Libertate? În fond, percepem diferit libertatea în funcție de vârstă și experiențe, dar poate că una dintre cele mai grăitoare definiții ale libertății este următoarea?"Poți fi sărac, dar singurul lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua este libertatea de a-ți strica viața în orice fel ai dori să faci asta."E uimitor procesul de schimbare și nivelul de înțelepciune la care ajunge Patty, cu ajutorul terapiei. De fapt, această carte, în mare parte, e povestea pe care o rescrie Patty la insistențele terapeutului său, dar totodată aceasta poate fi povestea fiecărui dintre noi. O poveste asumată, cu observații sincere; o poveste care elogiază iubirea adevărată. De o sensibilitate aparte sunt capitolele care descriu acea neputință de a spune propriului copil, propriei fiice, soțului că îi iubești:"Nu m-am priceput niciodată să-mi exprim afecțiunea. Știu că ți-a fost foarte greu din cauza asta. (...) Cu toții facem greșeli. Ceea ce vreau să spun este căăă...hm.  Că țin la tine. Te iubesc mult. Doar că mi-e greu s-o arăt." Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Emoții de mamă - fără filtre
Sunt unele dimineți în care mă trezesc mai obosită decât mă culc.Sunt unele zile care nu se leagă deloc, zile în care mă cert cu copiii, cu soțul, cu mine. Zile, în care nu-mi ajung 30 de minute de singurătate. Vreau mai multă liniște, libertate, timp să stau cu nasu-n telefon și-n cărți. E drept că trec aceste zile și apare soarele, doar că fiecare emoție ascunsă forțat, de fiecare dată va naște furtuni mai mari, și voi răni mai mult data viitoare oamenii pe care-i iubesc de la inimioară până la toate planetele și înapoi. Și asta doare. Ecoul insultelor mele îl aud și ei, îl aud și eu. Uneori mă enervez pe agresivitatea lor, chiar dacă știu că agresivitatea e un fel de-a fi al bărbaților, dar mă scot din sărite certurile lor infinite, imitările lor intenționate, crizele lor de miorlăială.

 Și în ciuda zecilor de tehnici învățate să acționez, eu tot reacționez!Cer iertare, pup, îmbrățișez, dar tot rămâne un nod în gât: vina. Vina că am strigat, că i-am comparat, că am continuat să vorbesc cu ei pe un ton orgolios, chiar și după ce s-a consumat fapta. Și ce fac eu cu ea? Că e al naibii de greu s-o văd cum mă-nsoțește pretutindeni. N-a prea mers nicio strategie de parenting, pentru că fiecare om este absolut individual și fiecare reacție e unică. M-a ajutat să ameliorez situațiile de învinovățire bunica lui Frederik Backman:"Dacă nu poți să scapi de alea rele, măcar să-ndeși acolo cât mai multe bunicele."Cu toții greșim, e pur omenesc să facem greșeli, cu toții ducem saci cu vină pe spete, dar putem să plusăm bilele albe și asta scade din intensitatea sentimentului de învinovățire. Copiii nu fac intenționat crize, au și ei zile mai ușoare și zile mai grele, la fel ca noi toți. Da, se bat intenționat, dar intenția e de natură instinctuală. Fiecare om are la bază instinctul primar de supraviețuire și iată că acest instinct îi face pe copii, asta se vede mai ales în familiile cu 2 sau mai mulți copii, să lupte pentru întâietate, putere, apreciere. Chiar dacă le zic eu că-i iubesc pe ambii la fel de mult. Natura are legile ei. 

În zilele mele mai grele încerc să-mi mut atenția de la chestiile care mă disperă la cele care mă fac fericită. Încerc să nu uit niciodată că e foarte ușor să demonstrezi unui copil iubirea atunci când el e super adorabil, dar, de fapt, adevărată iubire e cea care se manifestă în furtuni.Cum aș putea eu să uit desenele lor pentru mine, pe care mi le aduc de la grădiniță. Desene cu flori și inimioare. Special pentru mama. Desene făcute cu tot sufletul lor pur și curat, care transmite iubire. Cum aș putea să uit că în timpul unei plimbări, unul din băieți mi-a zis "mama, dă-mi fața ta mai aproape, vreau să te pup!"Cum să nu-mi crească inima dacă atunci când i-am întrebat ce vor să fie când vor crește, ei mi-au răspuns "muzician", "cred că vreau să mă plimb". Cât de fericită și plină de recunoștință sunt că am avut puterea să le transmit că libertatea e una dintre cele mai importante valori. Că muzica, aerul, natura sunt surse inegalabile de libertate!

Noi, adulții, uităm adesea că iubirea se simte, se trăiește, vibrează și mai puțin se vorbește. Copiii știu acest lucru și ei asta fac atunci când ne sar bucuroși în brațe, când vor să ne spună un secret la ureche, când desenează pentru noi flori, când ne îmbrățișează mai strâns dimineața când pleacă la grădiniță, atunci când ne văd seara la ușa grupei și ne oferă un zâmbet mare cât globul. Cred că asta e important să ținem minte. Vor mai fi multe zile în care mă voi trezi dimineața mai obosită decât ieri, dar le vom depăși împreună. Uneori cu flori și inimioare, alteori cu lacrimi și limite. Vor continua să se certe, să nu poată împărți aceleași jucării, se vor mușca și se vor împinge, voi continua să cred uneori că tot ce vreau e să-mi iau lumea-n cap și să plec de-acasă, dar nimic nu poate opri iubirea pe care le-o putem oferi. În orice situație. În orice circumstanțe. Cu fiecare zi, iubirea va aduce mai multă lumină și căldură în relațiile noastre. Iubirea și modul conștient de educare al copiilor nu sunt decât soluții eficiente prin care crește de fapt, părintele! Și atunci cu siguranță va fi mult mai ușor să ne creștem copiii chiar dacă tot greu ni se va părea!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Plinul din afară, golul dinăuntru
 La fiecare sărbătoare, mama scotea din casa cea mare un teanc de farfurii "oficiale", linguri, pahare, ulcioare - toate pentru oaspeți. Aceste oficialități erau de fapt niște obiecte obișnuite, adică nu erau cine știe ce scumpe sau din cristal, unele mama le cumpăra, altele le adunam de la Paștele blajinilor, dar aveam și seturi întregi pe care le primeam cadou.După cinele festive, spălam și ștergeam toată zestrea și-o depozitam înapoi în "stencă", ca să ne bucure ochii de fiecare dată când intram în casa cea mare.În spatele casei, tata a construit niște cămăruțe pentru animale și toate acele cămăruțe erau ticsite cu fel de fel de lucruri inutile, de care eram convinși că vor deveni importante în anumite momente. Multe dintre ele așa și nu au devenit importante. Au rămas la fel de inutile doar că mai putrezite, mai plouate, mai deteriorate, dar și în aceste condiții ofereau convingerea că neapărat vor fi utile, la un moment dat. Când au apărut primele second-hand-uri, știute sub denumirea de "gumanitarcă", am început să cumpărăm tot ceea ce costa aproape nimic. Apoi, mama a început să tot primească haine de la prietenele ei plecate peste hotare sau care-și aveau copiii peste hotare și trimiteau haine cu sacul. Nu prea conta mărimea, culoarea, modelul - important era să umplu acele goluri din copilărie marcate de lipsa hainelor. Am ajuns să adun atât de multe haine încât nu se ținea ușa închisă la dulap. Și nici nu aveam ce să port, cred că asta e una dintre lecțiile importante oferite de doamna ironie - mai mult nu înseamnă mai bine!

Când m-am mutat în casa soțului meu, am rămas perplexă de felul în care era amenajată.  Mâncam zilnic din aceleași farfurii din care mâncau și oaspeții la sărbători, dimineața îmi sorbeam cafeaua dintr-o ceșcuță fină, din porțelan delicat, cu trandafiri roșii și farfurioară, seara beam vin din paharele de cristal, chiar dacă nu era nici o sărbătoare.Pe pervazurile albe erau lumânări, pe canapele erau câteva perne mici, frumos aranjate și aproape peste tot în casă erau flori, flori vii, care umpleau casa cu aroma lor și cărți ale marilor clasici, elegant copertate și aranjate după culoare.Toată această priveliște mi-a izbit în minte diferența dintre sat și oraș. Știam undeva în sinea mea că poate aveam să mă îmbrac mai bine, aveam să fac băi cu spumă și măști antirid în fiecare sâmbătă, dar oricum aveam să rămân întotdeauna o fată simplă, o fată care a mers cu rândul cu vacile, o fată, care-n diminețile cu rouă de vară, se ducea cu mama ei la prășit. Și mi-a fost dintr-o dată rușine pentru cine sunt. A fost momentul în care am început să mă prefac. Atât de bine încât începeam să cred și eu. Atât de bine încât mă înstrăinam de fetița naivă și fericită care eram. Aveam cât de curând să învăț o nouă lecție - valoroși ne face curajul de a fi cine suntem cu adevărat! E o lecție care mi-a luat mulți ani, dar care-și merită tot efortul. Absolut!La câțiva ani, când băieții au făcut primul anișor și primii pași, mama mea soacră și-a făcut aripi spre cer.Pernuțelor mici de pe canapele le-au luat locul vrafurile de haine, lângă lumânări s-au îngrămădit o mulțime de lucruri, unele trebuincioase, altele inutile, care-și așteptau ieșirea în scenă. Seturile de veselă pentru cafea le-am depozitat în dulapuri pentru a evita spargerea lor, iar decorul, odinioară minimalist, s-a transformat, rapid și din obișnuință, într-un decor arhi plin cu de toate. Atât de vraiște erau toate în casă, da! în mare parte pentru că așa e când ai copii, încât într-o dimineață am crezut că mă sufoc de la atât de mult.Nu aveam cu cine să las copiii, astfel încât nu prea mă orientam spre soluție, cât pe problema în sine.Într-o sâmbătă, în timp ce soțul ieșise cu băieții la plimbare, am făcut curățenie în debara. Am scos 5 (!) genți mari cu haine, lucruri, obiecte de care nu mai aveam nevoie. Pe unul dintre rafturi, am pus o vază cu flori decorative, pe care o găsisem, pe taburetul albastru am aranjat o față de masă roșie și dintr-o dată debaraua devenise un alt loc. Trei zile la rând deschideam ușa și admiram simplitatea. Un alt om devenisem și eu. O altă lecție trecea prin mine - mai puțin e mult mai bine, un loc aerisit îți aerisește și gândurile!

De-a lungul timpului am adunat o mulțime de jucării, din fel de fel de plastic ieftin, o mulțime de haine din care nu prea am ocazia să aleg ținute simple, fel de fel de cutiuțe, flacoane de la parfumuri de acum o sută de ani, reviste vechi și multe multe altele.Și în aceste circumstanțe e foarte greu să faci curățenie, pentru că nu prea știi de unde să începi și unde să le pui.Ultimul an n-am prea avut timp liber, dar acum că sunt în vacanță, dau nas în nas în fiecare clipă cu tot multul ăsta din casă. Mi-am propus ca în această vacanță să aduc stilul minimalist înapoi, cu minim investiții ( timpul și implicarea mea), astfel încât astăzi am adunat o pungă mare cu haine din dulapul copiilor. Acum merg la dulap, deschid ușa, văd hainele astea puține, aranjate și mi se face mai ușor pe suflet și în cap.Stilul minimalist presupune existența minimă a lucrurilor de care ai nevoie și mi-am dat seama de o nouă regulă - avem nevoie de atât de puține lucruri încât nici nu ne dăm seama.Știu că sărăcia și frica de a nu o trăi din nou ne fac să adunăm o mulțime de lucruri, care parcă strigă din dulap: e ok, noi suntem aici la nevoie, și asta ne liniștește cumva, dar nu e decât o iluzie. Și scriu aceste rânduri în timp ce mă uit în dulapul meu ticsit cu haine, din care port doar vreo cinci ținute.Treptat, mama s-a debarasat de multe dintre lucrurile din casă și din jurul ei, chiar de dulapuri și divane vechi și știu că au durut-o mult acele despărțiri, pentru că fiecare obiect din casă presupune trudă și uneori poate chiar jertfire, dar mai știu că fiecare lucru plecat i-a adus o împlinire spirituală, un strop de liniște.Tata a pus pe foc multe dintre ușile și ferestrele vechi adunate și odată cu ele au ars și multe griji.E cert că nu putem și nici nu avem dreptul să ne eliberăm de acele lucruri care au valoare sentimentală. Poate că ele nu au niciun scop, dar nostalgia și amintirea lor sunt mai importante decât scopul în sine.De asemenea, stilul minimalist implică și dezvoltarea personală.  Când avem atât de multe în exteriorul nostru, e greu să ne concentrăm pe interior, să găsim motivații interioare, iar atunci când scăpăm de motivațiile exterioare, începem să relaționăm cu noi înșine!Îți dai seama cât de mult accent pui pe materialism și cât de puțin dezvolți frumusețea ta interioară, bogăția ta nesfârșită de speranță și creativitate! Pentru că e important să adunăm mai multă bunătate, speranță, iubire, empatie, înțelegere, amintiri, emoții, ceea ce ne înalță cu adevărat. Sursa foto PixabayJurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Să devii cel ce ești! / Plânsul lui Nietzsche / Irvin Yalom
     Colțurile întunecate din mintea omenească e acea viață netrăită de om, iar vocea ascuțită a disperării e vocea interioară, neauzită. Paradoxal, e întunericul din care renaște omul, un om luminos și înțelept, dacă aude și vede cine este el cu adevărat."Trebuie să ai în tine haos și frenezie pentru a da naștere unei stele care dansează."Unul dintre cele mai grave aspecte ale lumii, dintotdeauna, este nemulțumirea. Față de propria persoană, de propria viață, carieră, trecut, prezent, copii, idei, părinți etc.  Aceste sentimente de insatisfacție și insuficiență personale ne fac să ne simțim mici, neînsemnați, neînțeleși, iar la nivel instinctual - mânioși, furioși, disperați, avari și reci. Și vom încerca să obținem mereu mai mult (bani, afecțiune, atenție etc), dar niciodată nu vom fi mulțumiți. În primul rând pentru că sentimentul de recunoștință apare atunci când există o liniște și satisfacție interioare, altfel, în plan exterior, se va evapora destul de repede, încât nu vom reuși să-l trecem prin noi. În al doilea rând, iubirea față de tot ce ești și ai, automat naște recunoștință.Pastila de filosofie de astăzi vine în urma lecturării romanului "Plânsul lui Nietzsche" de Irvin Yalom. L-am descoperit pe acest autor excepțional, un psihoterapeut care cunoaște toate labirinturile psihicului uman, prin intermediul romanului "Minciuni pe canapea", o carte care explorează profund relațiile dintre pacienți și psihoterapeuți.

Plânsul lui Nietzsche spune poveștile a două personalități marcante de la sfârșitul sec. XVIII -  începutul sec. XIX: Joseph Breuer, medic vienez, care pune bazele "tratamentului prin conversație", respectiv germenele psihanalizei și Friedrich Nietzsche, unul dintre cei mai importanți filosofi ai sec. XIX.Cartea este o împletire de evenimente reale și ficțiune, așa cum ne relatează însuși autorul. Este un roman filosofic, care te dezbracă încet de cel ce crezi că ești. Doctorul Breuer, în ciuda popularității și vieții sale invidiate, se zbuciumă pe culmile unei disperări din care nu știe cum să iasă, iar Nietzsche suferă de o migrenă, aproape cronică, care-l înstrăinează de oameni, cărți, familie.La rugămințile profesorului Breuer, cei doi încep să se trateze reciproc, fiecare dintre ei gândindu-se că-l ajută pe celălalt în timp ce se ajută pe sine."Nu adevărul este sfânt, ci căutarea de către fiecare a adevărului propriu! Poate exista un act mai sacru decât autoanaliza?"Amor fati - iubește-ți soarta - este ceea ce-și propune Nietzsche să-l învețe pe Breuer, prin acceptarea propriilor câini sălbatici care locuiesc în pivnițele inconștientului fiecărui om, prin împlinirea datoriei de a deveni cel ce este, prin construirea unei relații cu sine însuși, prin desemnarea priorităților și prin conștientizarea unei vieți fără oamenii dragi din viața lui."Paradoxul, paradoxul tău, este că te dedici căutării adevărului, dar nu poți suporta priveliștea a ceea ce descoperi.""(...) cura prin filosofie constă în a învăța să asculți propria voce interioară." 

Profesorul Breuer își propune să-l trateze pe Nietzsche de atacurile de migrenă, cu ajutorul eliberării prin conversație. Descoperim un Nietzsche care suferă de o iubire neîmplinită, se mistuie de dorul pentru tatăl său, care a murit când băiețelul Friedrich avea 6 ani. Tatăl lui Nietzsche era pastor, să fie asta o pricină relevantă a ateismului său? Faptul că Dumnezeu nu l-am putut salva pe tatăl său, un om al lui Dumnezeu?"Ceea ce simt limpede este cât de important e să nu-ți lași viața să te trăiască. Altfel, te trezești la patruzeci de ani cu sentimentul că n-ai trăit cu adevărat.""(...) trebuie să trăim ca și cum am fi liberi. Chiar dacă nu putem fugi de soartă, trebuie s-o înfruntăm - trebuie să vrem ca destinul nostru să se împlinească. Trebuie să ne iubim soarta."Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
În lumea digitală e loc și de conexiunea umană
     Ne gândim să nu mai pierdem timpul pe Facebook și Instagram și totuși, ne prindem că butonăm telefoanele fără încetare. Cu frica de a nu pierde ceva important din ceea ce se petrece în lumea virtuală. De parcă importanța lumii reale se reduce de la o secundă la alta. La nivel teoretic înțelegem cât de mult afectează aceste ecrane colorate creierele copiilor noștri, care se află în plin stadiu de dezvoltare (nu că nu ne-ar afecta pe noi, doar că asta e altă discuție). Și le facem orar pentru ecrane, orar pe care-l încălcăm deseori pentru că ne simțim din ce în ce mai obosiți și vrem și noi să ne relaxăm. În timp ce butonăm și noi. În timp ce ne distanțăm unii de alții. Ne înstrăinăm de noi înșine, de familiile noastre, de copiii noștri.________________Am ajuns în dimineața zilei de joi, pe la 9. Am luat cheia cu cifra 14 pe ea și am deschis ușa albastră. Înăuntru am găsit 4 paturi de o persoană, cu saltele din astea înalte, o copie a celor ortopedice, o perdea galben muștar la fereastră, un frigider care mi-a amintit de vremuri mai vechi și un dulap cu sertar. Pe peretele de un galben vechi era atârnată o oglindă curată, în care mi-am văzut chipul obosit și cele două cute între sprâncene, care se fac din ce în ce mai vizibile.Dușurile și toaletele erau afară. Recunosc, asta e partea care m-a decepționat la început cel mai mult. Mi-am dat atunci seama cât de mult m-am obișnuit cu confortul. Nu vorbesc de confortul luxos, vorbesc de confortul de a avea propria baie.Apoi, după ce am parcurs 50 de metri pe un drum cu flori de câmp și măslini sălbatici, în fața mea a apărut marea. Valurile ei fine și liniștite mi-au risipit orice urmă de decepție.

Oricum starea financiară nu ne permitea mai mult. Trebuia să mă împac cu ce am. Indiferent de banii din portofel, "să mă împac cu ce am" este de fapt o binecuvântare. Printre șoaptele valurilor calme, am mai auzit o șoaptă din capul meu."Totul se petrece în mintea noastră!"Nisipul fin pe care-l săpam cu degetele, apa curată încât vedeam fiecare pietricică, norii albi, jucăuși și pufoși, mângâierea vântului de vară și imensitatea albastră în care se revărsa cerul m-au făcut să realizez că nu confortul fizic generează confortul emoțional, psihic, moral. Sunt lucruri separate, fiecare definite de propriile caracteristici și în același timp un tot întreg. Lipsiți de wi-fi și televizor, am fost cele 4 zile aproape non-stop împreună. Poate că abia atunci mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat împreună. Fără să fim deranjați de butoane. Silențioase sau vibrante. Și împreună, de altfel, poate fi silențios și vibrant. Dar mai ales special și de neuitat.Ne trezeam împreună și de mână mergeam toți 4 la chiuveta din capătul aleii. Ne spălăm dinții în timp ce razele matinale ale soarelui păreau să ne zâmbească. Milioane de zâmbete în câteva clipe.Luam micul dejun la masa de afară, iar cafeaua mea de dimineață se amesteca cu izul umed al mării și era mai delicioasă ca niciodată.Ne-am îmbrățișat fără motiv, ne-am făcut declarații de dragoste, ne-am conectat unii cu alții în cele mai simple lucruri, în cele mai subtile gânduri, în cele mai mici momente și conectarea noastră a transformat simplitatea în complexitate. Într-o complexitate a iubirii care se revărsa în toate cupele sufletelor noastre. O nouă șoaptă mi se rotea în cap. "Fericirea e în lucrurile mici!"Am fost mirată de conexiunea lor profundă cu marea atunci când mi-au spus "păcat că doar 4 zile", cu toate că nu sunt copiii-pești. Presupun că însăși marea le trezește sentimente frumoase. Și au doar 5 ani! Păcat că noi ignorăm faptul că ei dispun de o sensibilitate profundă a gândurilor, sensibilitate pe care noi tot ne străduim s-o transformăm în intelect timpuriu. 

A doua zi, în timpul somnului de la amiază, mi s-a părut minunată experiența noastră. Experiența noastră rurală. E mai mult decât o experiență. E un mod de viață, care are uimitoarea capacitate de a uni. Idei, oameni, amintiri, părinții de copii.În tot strigătul nostru facebookian și instagramabil că dorim să fim autentici, cu adevărat ne lipsește experiența autenticității. Și nu e vorba doar de o mini vacanță petrecută undeva în Ucraina. E vorba de toate alegerile noastre.____________S-au scurs repede cele 4 zile, dar cel mai important e că le-am trăit cu adevărat. Cu puțini bani și cu multă iubire. Și funcționează formula!Am revenit din nou la ale noastre. La desene animate și la butoanele senzoriale. Adevărul e că oricum civilizația noastră progresează, se dezvoltă ultra rapid și nu avem cum să ne limităm copiii de ecranele telefoanelor deștepte. Cu atât mai mult că, în mare parte, depindem și noi de ele. Mai ales că au și ele importanță lor, beneficiile lor și asta nu putem nega nicicum. Poate că cel mai important nu este să renunțăm la gadgeturi, ci să ținem minte că ele ne înstrăinează de adevărata realitate. Să trăim mai mult în prezent și mai puțin virtual e la fel un mușchi, care exersat, oferă rezultate foarte bune, iar copiilor noștri le oferă experiența realității, care, în aceste circumstanțe, va prevala mai mereu lumii virtuale. Pentru că puterea exemplului este uimitoare!
Fiecare zi - o binecuvântare, fiecare om - o oglindă!
    Zi de zi interacționăm cu alți oameni, fie ei prieteni, colegi, membri ai familiei, persoane noi, vânzători, taxatori etc. Și dacă începi să pui lucrurile cap-coadă, îți cam dai seama că nu e nimic întâmplător în viață. Cu atât mai mult oamenii cu care interacționăm.    De ceva timp încoace mi-am propus să analizez lecțiile din spatele culiselor, nu situațiile propriu-zise pentru că noi, aproape întotdeauna, vorbim despre noi atunci când vorbim despre ceilalți, suntem supărați pe noi atunci când suntem supărați pe ceilalți, suntem agresivi atunci când de fapt, simțim frică sau nesiguranță. Cu cât ne simțim mai vulnerabili, cu atât vrem să părem mai invincibili. Nevoia de liniște pe care o simțim ne face să căutăm zgomotul în exterior, să ne concentrăm pe el, evitând discuțiile cu noi înșine. Și apoi e-atâta gălăgie în viața noastră încât și liniștea propriu-zisă ni se pare zguduitoare.Și nu e deloc ușor să te cunoști pe tine însuți pentru că nimeni nu ne învață asta. Multă lume vorbește despre cunoașterea de sine, despre autenticitate, până și îndemnul lui Socrate "cunoaște-te pe tine însuți!" a devenit mai mult un trend sau poate un clișeu decât o atitudine, dar adevărul e că puțini dintre noi știu cum să ajungă față în față cu sine.

Din proprie experiență, am descoperit oglinzile propriului sine în oameni, care deloc întâmplător ajung în viața mea. Chiar și cei cu care conexiunea nu merge. Mai ales în ei m-am văzut și continui să mă văd pe mine, cea adevărată.Acum vreo opt ani, activam într-o companie și împărțeam biroul cu o femeie mai mare ca mine cu vreo zece ani. Era o femeie rece, cu trăsături dure și un caracter neînțeles de majoritatea angajaților. Am ajuns să ne înțelegem bine, în mare parte datorită caracterului meu neconflictual, dar și atitudinii mele docile față de superiorii mei. Adevărul e că am fost învățată, din cele mai bune intenții, să respect exagerat, până la frică, oamenii mai mari, mai superiori, mai deștepți etc., iar asta mi-a creat un comportament pasiv-agresiv față de persoanele superioare mie. Nu însăși respectul pentru oameni e buba, pentru că, tratat subiectiv, respectul pentru ceilalți e de fapt o chestie faină pe care o învățăm, obiectiv însă, se fisurează propriul sine, prin negarea, suprimarea și nerecunoașterea propriilor emoții. E locul meu, dar e plin de tine, ceva de genul 🙃. Așa încât astăzi mă gândesc că nu eram chiar atât de neconflictuală pe cât aș vrea să cred.Și atât de mult aveam impresia că o cunosc pe colega mea de birou, și în același timp nu o cunoșteam aproape deloc.Simțeam frică, o frică nesănătoasă, care mă făcea să mă uit la colega mea prin prisma etichetelor pe care i le puneam în mintea mea.Treptat, am ajuns să bem împreună cafeaua de dimineață, ca apoi să împărtășim împreună un sentiment de prietenie. Femeia de aproape patruzeci de ani, cu aer autoritar, zgârcită la zâmbete și cu un comportament rece și nemilos era de fapt o femeie neiubită, neînțeleasă, fără viitorul pe care și-l dorea, o femeie care trăia fiecare clipă a prezentului într-un trecut dureros, nemilos. O femeie care-și înghețase emoțiile și le bandajase cu dezamăgire și deznădejde. În aceste momente de destăinuire, i-am descoperit adevăratul zâmbet, care-i scădea zece ani instantaneu.Și care a fost lecția mea? Aparențele nu reprezintă niciun indiciu despre cum poate fi un om, iar un om rece poate fi, de cele mai multe ori, un om foarte cald. Și încă una, iubirea e cea mai mare bogăție de care avem nevoie, e soarele care topește imperiul înghețat al sufletului nostru. Fiecare om din viața noastră nu e întâmplător, el vine cu un dar, cu o lecție pe care avem nevoie s-o învățăm. Atunci când același tipaj de persoane vine ciclic în viața noastră e un semn că încă nu ne-am învățat lecția. Nu am învățat să fim mai buni, să iubim, să iertăm, să privim lumea cu seninătate, să simțim recunoștință sau să învățăm să fim egoiști, să învățăm să spunem nu, să nu ne fie frică să ne exprimăm punctele de vedere, să învățăm să primim și să dăm, să învățăm să eliberăm mânia, furia, frica etc. Sunt o mulțime de experiențe care ne aduc mai aproape de noi înșine și uneori soarta nu alege chiar cele mai ușoare căi!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Tu ce-ți amintești din copilăria ta? Răspunsurile sunt piloni importanți în relațiile cu proprii copii!
    Ne plimbam pe aleile parfumate și colorate ale grădinii botanice, sub lumina galben roșiatică a unui soare care se pregătea să se ascundă după deal. Ei doi fugeau înaintea noastră, noi pășeam încet în urma lor și schimbam zâmbete și priviri  de îndrăgostiți între noi.Printre râsetele și șoaptele lor își face loc un plâns zgomotos, foarte cunoscut. Printre suspine înțeleg că el a fost lovit, întâmplător (asta am înțeles eu un pic mai târziu), de bățul-sabie al celuilalt viteaz.Încep să-i explic că în timp ce se jucau cu multă vitejie și se roteau în toate punctele cardinale ale aleii, "sabia" fratelui său l-a lovit, dar nu intenționat. Intenționat, îmi zice el, pe un ton din ăla căruia mi-e greu să-l argumentez. Intenționat, îmi mai repetă o dată în caz că n-am înțeles. S-a simțit neînțeles odată ce tot continuam cu explicațiile de om mare.M-am uitat în ochii lui, pe jumătate triști, pe jumătate revoltați și mi-am zis în sinea mea că el nu are nevoie acum de nicio justificare, explicație sau alte chestii la care ne pricepem noi, are nevoie să-i fiu alături și să-l înțeleg. În ochii lui m-am văzut și pe mine. Și atunci l-am strâns la piept și i-am pupat brațul lovit și n-am zis nimic. Și știu că exact în aceste momente de tăcere și alinare a durerii i-am hrănit memoria implicită, memoria care-l formează ca adult, memorie care-i formează atașamentul față de sine, față de mine, față de ceilalți cu care interacționează și chiar față de viață.

Știu că nu sunt mereu obiectivă cu ceea ce fac ei, știu că mă scot din sărite certurile lor, știu că epuizarea mă face mai puțin conștientă și acționez impulsiv, dar mă bucur că de cele mai multe ori am fost lângă ei când au căzut și i-am întrebat dacă sunt bine, sunt lângă ei când întâmpină greutăți și-i întreb dacă pot să-i ajut cu ceva, de multe ori îi țin în brațe în timp ce plâng și le șterg lacrimile, și știu cât de mult contează toate astea! Atât pentru moment și depășirea lui, cât și pentru viitor. S-ar putea să nu internalizeze dăți, zile, evenimente, dar, cu siguranță, adună emoții, senzații, gesturi, priviri, îmbrățișări.Așa toți funcționăm, nu doar copii. Până și adulții sunt niște copii, în corpuri de adulți.Cel mai adesea îmi amintesc din copilăria mea două momente, care mă emoționează profund de fiecare dată. Primul, e vorba despre zilele de duminică în care ne adunam toți șase pe un divan mic și mâncam semințe prăjite de tata. Până simt și mirosul semințelor prăjite, e un miros minunat, iar gustul lor vai, n-am mâncat niciodată semințe mai gustoase.Al doilea e despre niște păduchi 😹. Eram prin clasa a 4 și într-o zi mama i-a descoperit în părul meu. Am mers amândouă în spatele casei, mi-am pus capul în poala ei, în timp ce ea mi-i scotea cu un pieptene mic, roz. Țin minte cum mama mirosea, a pământ și a iubire. Îi țin minte palmele uscate și crăpate, negre de la nucile verzi. Îmi doream să nu mai scap de păduchi, atât de dragi îmi erau acele momente.

Uităm multe lucruri care se întâmplă cu noi, chiar dacă par importante pe moment, dar nu uităm, aproape niciodată, ceea ce simțim, atitudinea oamenilor dragi, mirosurile, căldura îmbrățișărilor, alinarea tristeților, dar și emoțiile de bucurie, emoțiile timpului petrecut împreună, chiar dacă uităm locul și ziua, felul cum ne-am simțit și senzațiile care se aștern straturi în subconștientul nostru.Toate astea mai au un argument comun: fericirea e în lucrurile mici!     Poate prea mult ne axăm pe cum vrem să fie copiii noștri și foarte puțin pe ceea ce le putem oferi, excluzând posibilitățile materiale. Pentru că cum vrem să fie copiii noștri s-ar putea să-i împovăreze pe ei, dar ce amintiri le putem oferi presupune implicarea noastră și o relație, iar asta este, indubitabil, foarte important!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Șoaptele inimii
     Am căutat în oameni idealurile mele. Când ei au plecat, au plecat și visurile mele. Le vedeam cum se duc târându-se, zdrobindu-se de asfaltul rece, în așteptarea unui singur cuvânt de-al meu. N-am rostit nimic. Am căutat alți oameni, am inventat alte vise. Am trăit aceleași despărțiri dureroase. Aceleași rupturi din propria ființă. Și am lăsat de fiecare dată impresia că sunt întreagă și împăcată cu mine. Oare pe cine mințeam mai mult? Oare cea mai mare minciună nu e cea care ți-o spui ție?     Am încercat să conving oamenii că am dreptate sau că sunt bună. Sau că merit iubirea lor. Să mă justific în permanență. Dacă cumva reușeam să-i conving de asta, mă iubeam și eu pe mine. Așa credeam, altfel nu aveam curajul să știu cine sunt decât văzută prin ochii lor. Și-am început să simt frică față de oameni, din teama de a nu-i dezamăgi. Undeva în dezamăgirea lor, trecătoare și impasibilă, îmi permiteam să plâng cu lacrimile mele, atât de adânc ascunse încât tresăream la fiecare fir de rouă care-mi atingea obrajii. ...și n-am știut că sarcina mea e să mă accept pe mine însămi – nu să găsesc metode de a câștiga acceptarea oamenilor.

Și-am rătăcit așa prin propria-mi viață, prin labirinturile minții mele, fără să-mi dau seama, măcar o clipă, să cobor în inima mea. Îi auzeam bătăile atunci când fugeam sau mă speriam, atunci când mă panicam și eram neliniștită, dar nu știam că fiecare bătaie a inimii e un acord al iubirii. Al iubirii adevărate, nu cea cerșită și nici măcar vorbită. Iubirea simțită ca parfumul unei flori, ca mângâierea soarelui, ca tandrețea unei ploi de vară, ca râsul unui copil. Și nici măcar atunci când am înțeles acest lucru, n-am avut curaj să mă iubesc pentru că eram un bulgăre mare complexat. Cunoașterea de sine, drumul pe care începusem să merg, mă speria de-a binelea. Știam că eu sunt două femei sau poate chiar mai multe, dar nu eram pregătită să stau față-n față cu femeia cea rea din mine. Eu eram bună, blândă, răbdătoare, nu puteam să fiu și neagră în același timp. Și totuși eram. Cât de mult iubesc cuvintele, dar ele sunt mai puțin puternice atunci când gesturile, emoțiile, faptele mele îmi spun cine sunt.       Pentru că am înțeles că atunci când vrei să te cunoști, să te transformi, să lucrezi asupra ta, importante sunt intuiția și modul de a reacționa. Ele transmit cele mai clare mesaje despre cine suntem cu adevărat. Nu sunt mesaje simple și nici ușoare, dar pline de înțelepciune. Înțelepciune care ne conduce spre inimile noastre, acolo unde ne întâlnim cu spiritul nostru că doar spiritul nostru e ceea ce suntem noi și alegerile pe care le facem zi de zi!Într-unul dintre momentele mele de introspecție mi-am spus că nu sunt pregătită să mă iubesc pentru că am bucăți din mine uitate în trecut. Nevindecate și neiertate. Bucăți zdrobite din iubiri neîmplinite.  Apoi, inima mea mi-a șoptit că tot ce trebuie să fac e să iubesc cu toată suflarea fiecare bucată din mine, fiecare piesă de puzzle și doar așa se va naște întregul. Și încerc să fac asta, chiar dacă nu întotdeauna îmi reușește!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Doar noi înșine ne putem elibera mințile / Învățare / Tara Westover
    Mi-a luat mulți ani să înțeleg că fiecare om este unic și că unicitatea, personalitatea sunt ceea ce ne definește existența, modul de trai, felul în care acționăm și felul în care ne vedem și ne auzim, poate unul dintre cele mai importante aspecte ale vieții. Să știi cine ești, dincolo de numele și prenumele tău.Paradoxal și cumva amuzant mi se pare acum modul în care am perceput unicitatea. Mi se părea că unic este congruent cu strălucitor, popular, celebru, bogat, cu posibilități. Cred că cumva acest termen a fost folosit atât în școli, în mass-media, în digital media în astfel de contexte sau poate doar eu așa l-am perceput.Și hopa, descoperirea pe care o făceam la treizeci de ani mi se părea nouă, proaspătă și în același timp atât de simplă. Unicitatea era deja în mine, doar că necesită șlefuire continuă. Nu ca să ajung la perfecțiune, care nici nu există măcar, ci ca să mă descopăr în fiecare zi câte un pic. Să știu cine sunt eu. Nu să știu despre mine ceea ce cred ceilalți.Cartea "Învățare" de Tara Westover m-a făcut să mă gândesc din nou la acest aspect, la unicitate. Cumva, mi s-a părut acest termen echivalent cu strălucirea, bogăția, dar în măsura în care toate acestea există deja în noi. Sunt în noi în timp ce le admirăm, invidiem, judecăm, copiem în ceilalți.

"Nu ești vreo tinichea, care lucește numai la lumină. Oricine ai deveni, în orice te-ai transforma, ai fost mereu acea persoană. A fost mereu înăuntrul tău. Nu la Cambridge. În tine. Tu ești de aur. Și dacă te întorci la BYU sau chiar la muntele de unde ai venit, n-o să fii altcineva. Poate că alții te vor privi altfel, poate chiar și tu te vei privi altfel - chiar și aurul pare mat dacă lumina nu e bună -, dar abia asta e înșelăciunea."Cartea este povestea reală a Tarei Westover, autoarea acestei cărți de memorii, și este povestea curajoasă a transformării ei, a dobândirii propriei voci și a cunoașterii, în toate sensurile termenului cunoaștere.Tara crește într-o familie numeroasă, la poalele muntelui Buck's Peak, Idaho, cu un tată religios, autoritar și dur și cu o mamă supusă dominației și fricii față de soțul său.În familia Westover regulile erau simple și pentru toți: școala nu era pentru copii, munca, indiferent de cât de grea, era atât pentru fete cât și pentru băieți, socializarea însemna desfrânare și nerespectare credinței lui Dumnezeu, iar iubirea era doar o combinație întâmplătoare de litere.Supusă unor violențe domestice, unei munci periculoase, privată de o educație intelectuală și uneori privată de mamă, în momentele când ea stătea în spatele ușii bucătăriei în timp ce Tara era bătută și umilită, Tara izbutește să plece de acasă la 16 ani, la colegiu.M-a fascinat atât la Tara, cât și la alți doi frați ai ei, dorința de cunoaștere, sacrificiul de a auzi și alte voci în afară de cea a tatălui autoritar. De a afla și alte adevăruri, cât mai ales ADEVĂRUL!"Dacă nu puteam să mă duc jos să aprind lumina, Richard băga nasul în carte și citea pe întuneric; atât de mult își dorea să citească. Atât de mult își dorea să citească enciclopedia."

Crescută din vorbele tatălui său, Tara este sceptică la început, temându-se să nu fie pedepsită de Dumnezeu dacă merge la colegiu, dacă schimbă credința pe cărți, dar susținută de fratele mai mare, Tara începe drumul învățării."Există o lume întreagă dincolo de pereții ăștia, Tara, a spus. Și o să arate cu totul altfel din clipa în care tata nu-ți va mai șopti la ureche cum o vede el."M-am gândit mult la această carte, la cum clădim noi, părinții, viața copiilor noștri. Și cât de greu este să-și găsească propria voce în zgomotul infinit al vocilor noastre. În cazul Tarei, voci autoritare, manipulatoare, vanitoase, critice și condamnabile.Pot doar să-mi închipui cât de greu i-a fost Tarei să se găsească pe ea și să înceapă totul de la zero. Cât de mult s-a confruntat cu vocea tatălui ei, care-i domina mintea și propria voce, abia perceptibilă.E un act de curaj cum rar am auzit. Povestea Tarei nu e doar a Tarei, e despre fiecare dintre noi. Oare cât curaj avem în noi încât să ne găsim propriul drum? Să fim noi înșine? Să ne asumăm că putem fi plini de incertitudini și necunoaștere și totuși, să mergem mai departe. Să nu ne limităm la o singură carte de self help. Învățare e mai mult decât atât."Să recunoști nesiguranța înseamnă să recunoști slăbiciunea, neputința și să crezi în tine în ciuda amândurora. Este o nestatornicie, dar în nestatornicia asta se ascunde o putere: hotărârea de a trăi în mintea ta, nu într-a altuia.""Dar ce a intervenit între mine și tatăl meu este mai mult decât timp sau distanță. Este o schimbare a oamenilor. Nu sunt copilul pe care l-a crescut tatăl meu, dar el e tatăl care a crescut acel copil."

"Învățare" este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată și este o carte remarcabilă din toate punctele de vedere. Curajul cu care-și povestește viața este mai presus decât oricare 3 sau 5 reguli ale succesului, ale curajului, ale transformării. Cunoașterea ne aduce mai aproape de noi înșine și asta cred că este punctul de pornire și cucerire a propriilor libertăți, voci și destin."Poți să numești această individualitate în multe feluri. Transformare. Metamorfoză. Falsitate. Trădare. Eu îi spun învățare."Date biografice:Tara Westover s-a născut în 1986. În 2008 a absolvit BYU (Brigham Young University), iar apoi a primit o bursă Gates Cambridge. În anul 2009, Tara și-a susținut disertația de masterat la Cambridge, iar în 2010 a urmat un stagiu la Universitatea Harvard. În 2014, la Cambridge și-a luat titlul de doctor în istorie. "Învățare" este prima carte scrisă de ea.Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Câte povești ne spunem ca să prelungim întunericul / Sfârșitul nopții / Petronela Rotar
      Cred că până în momentul când mi-am dat seama cât de departe sunt de mine însămi, am trăit cu certitudinea că rolul meu de victimă e unicul rol al vieții mele. Mi se părea că toată lumea are ceva cu mine, că trebuie să le dovedesc tuturor că sunt docilă și sunt cea mai bună în tot ce fac și merit să fiu iubită din aceste motive. "Eu, care atâtea am făcut, atâtea am răbdat, de-atâtea ori am tăcut, merit să fiu iubită!" Cam așa suna în cap refrenul meu.Nu există un moment zero în care mi-am dorit să fac cunoștință cu mine. Există mai multe momente, cărți, oameni cu sufletul cât globu', iar cărți și oameni. Partea cea mai frumoasă a oricărei schimbări e că atunci când ți-o dorești din tot sufletul, pare că Dumnezeu merge înaintea ta și-ți deschide ușile. Și partea cea mai interesantă e că te întâlnești cu aceeași oameni, cu aceleași situații, în aceleași locuri, iar tu vezi oglinzi în față și în oglinzi, pe tine. Oamenii te ajută să te înțelegi, tot ei să te ierți și să-i accepți pe ei așa cum sunt. În termeni de specialitate se numește analfabetism emoțional. Majoritatea oamenilor nu realizează că jignesc intenționat, că poate să doară atitudinea lor și continuă să facă acest lucru până încep să se cunoască, mai devreme sau mai târziu, iar alții niciodată.Nu știu ce-mi veni să scriu despre toate astea, dar cred că sunt influențată de cartea Petronelei Rotar "Sfârșitul nopții". Cartea se citește repede, eu am dat-o gata în aproape trei jumătăți de oră în weekend, dar rămâne cu tine. Arhetipul personajelor rămâne întipărit pe retină.

  Cartea prezintă o serie de povestiri scurte despre oameni...ca noi, ca mine, ca tine. Despre oameni vanitoși la exterior și neputincioși pe dinăuntru. Despre oameni care cred că iubirea e despre supunere și abuz. Despre aparențe. Despre oameni care au nevoie de iubire. În primul rând de propria iubire.Cel mai mult mi-au plăcut povestirile "Dragoste de mamă" (poate pentru că sunt și eu mamă) și "Alergătorul".În "Dragoste de mamă", autoarea ne vorbește despre moduri diferite de iubire a mamelor, de la iubirea pe care nu o simte copilul la iubirea sufocantă, care doare, apoi despre iubirea răzbunată. Fiecare rând m-a durut pentru că Petronela nu scrie superficial, taie domnule până-n os."Iată, împlinisem 50 de ani, eram la rându-mi mama unui om în toată firea, dar nu reușeam să trec peste faptul că eu nu știam, nu știusem niciodată, cum e să ai o mamă care să te iubească, să te aline și alinte, care să te sprijine și să te ajute.""Alergătorul" e despre cum alergăm noi de noi înșine, de sentimentele noastre, de momentele noastre vulnerabile, de adevăr, de viețile noastre. Actual? Petronela scrie despre oameni nu ca să-i îmbrace în metafore, pelerine și măști, ci ca să-i dezbrace de tot ce strălucește pe ei, de importanță și aparență, lăsându-i goi, vulnerabili și autentici."Fugi ca un neasumat ce ești. Dar nu ai unde fugi de tine. Fugi sperând că o să scapi de rahaturile pe care nu le poți rezolva. Fugi ca să nu conștientizezi că ești nefericit și să trebuiască să faci ceva legat de asta. (...) Să nu cumva sa vă opriți, că va trebui să dați nas în nas cu viețile voastre care se dezmembrează."

Pe Petronela Rotar am cunoscut-o la lansarea cărții "Privind înăuntru" la Chișinău, carte care mă așteaptă pe noptieră.  M-a frapat prin modul ei de a fi, literalmente vorbind. E exact așa cum mi-o închipuiam, din textele de pe blog, simplă, sinceră și naturală. Blogul ei e unul dintre puținele bloguri pe care se scrie sincer, despre viață exact așa cum e, despre oameni exact așa cum sunt, despre ea însăși fără să se ascundă după perdea. Un blog necosmetizat!Am citit și romanul Orbi care mi-a plăcut foarte mult și după ce am citit "Sfârșitul nopții" mi-a venit în cap ideea că într-unul din labirinturile minții, Petronela știa că o să scrie "Orbi". Poate am fost influențată de cele 3-4 apariții ale substantivului "orbi" și verbului "orbește" în Sfârșitul nopții. Sunt fată de la țară care nu știe multă psihologie și filosofie, dar îndrăznesc să fac câte-o presupunere uneori.Ce pot să vă zic? Citiți! Nu vă promit miracole mari, dar vă garantez momente de aha! care vă vor duce pe propriul drum, acolo unde se întâmplă miracole mari!Credeți că acum nu-mi vine să demonstrez că pot și merit să primesc iubire? Ba da, dar de-a lungul anilor am învățat că iubit nu ești pentru ce faci, ci pentru cum ești, în primul rând, iar iubirea e o stare nu ceva de dat și luat înapoi. E ceva ce trăiește în noi și nu se împuținează atunci când o dăm, dimpotrivă, se amplifică intensitatea, cantitatea, generozitate.  Aoleu, cât mai am de lucru cu mine, dar știu că Dumnezeu merge în fața mea și-mi deschide ușile. Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Portret de familie / Comuniune / Ann Patchett
      Mi-am dat seama de-atâtea ori, pe propria experiență, ce impact au acțiunile adulților asupra copiilor. Un impact mut de cele mai multe ori. Simțit intens și nespus.  Când părinții sunt fericiți, copiii trăiesc această fericire, fiind zglobii și veseli, iubitori și plini de viață. Însă atunci când copiii își văd părinții nefericiți, în act de altruism înăscut, ei se închid în sine și-și creează diferite mecanisme de apărare. Pentru că atunci când părinții sunt nefericiți, ei sunt incapabili, în mod natural, să fie și să ofere iubire. Sunt  convinsă că majoritatea adulților de astăzi au trăit, copii fiind, sentimentul acestor conexiuni care par să se destrame. Și nu a fost vina părinților noștri. La baza "neiubirii" stau lucruri mult mai profunde decât ne putem închipui, cum ar fi durerea sufletească, nefericirea, lipsa sentimentului iubirii, neînțelegerea, lipsa dialogului, sărăcia etc.Poate că nu e așa, dar conform părerii mele subiective, divorțul părinților este o dramă imensă pentru copii. Și mă refer anume la divorțurile zgomotoase, scandaloase, unde adulții se concentrează pe furia pe care-o simt și mai puțin pe alinarea durerii copiilor.Cartea "Comuniune" de Ann Patchett, scriitoare contemporană americană, ne spune povestea unui divorț și relațiile  celor două familii unite de divorț (cum sună). Se presupune că această poveste are o tentă autobiografică, mai ales că eu, ca om care scrie, știu că nu poți să scrii absolut nimic fără să nu scrii inclusiv despre tine. Eliberarea prin artă, prin scris!

Cartea începe cu o petrecere de botez, unde apare, spre surprinderea gazdei, procurorul adjunct al orașului și este totodată momentul când două familii încep să se destrame. Albert Cousins, procurorul și Beverly Keating, gazda petrecerii se îndrăgostesc la prima vedere și par să nu mai poată trăi în continuare unul fără altul. Beverly are două fete, Albert are 4 copii - 2 fete și 2 băieți și mai mult decât fericirea sau nefericirea soților divorțați, în carte se povestește destinul celor șase copii reuniți fără voia lor după divorțul părinților.În carte sunt descrise momente tragice, dar spuse cu atâta empatie și compasiune, de parcă scriitoarea ar încerca să ne convingă să simțim îngăduință pentru oamenii din viața noastră.Cu toate acestea, unele paragrafe descriu în câteva cuvinte imensa durere sufletească, imensul gol rămas în urma divorțului părinților, când fiecare dintre ei (părinți) se luptă pentru propria fericire încât pare să nu le pese de copii. Mai ales de copii celuilalt soț.Cei șase copii trăiesc pe cele două maluri ale unei prăpăstii, metaforic vorbind, între mama lor și tatăl lor. Și nu pot să facă o alegere, e absurd să-i ceri unui copil să renunțe la unul dintre părinți."Tot timpul avusese sentimentul că-și dezamăgise tatăl pentru că locuise cu mama, în celălalt colț al țării, alături de Bert."Frizerița mea îmi spune mereu, fiind mamă de adolescentă, că dacă reușești să construiești un pod cu copilul tău adolescent și nu un zid, atunci nimic nu mai pare imposibil.Mă gândeam la acest lucru în timpul lecturii, adolescenții, și îmi amintesc de mine, lasă impresia că nu au nevoie de grijă și afecțiune, că independența este ceea ce-i caracterizează când de fapt au nevoie imperioasă de acceptare, iubire și încurajare, doar că li se pare copilăresc să recunoască. Și creștem adulți cu aceleași nevoi, neîmplinite de cele mai multe ori.

"Se străduia încontinuu să fie mai bună și să facă totul cum trebuie, drept urmare începuse să scrâșnească din dinți noaptea în somn. Își mușca obrazul stâng pe dinăuntru, până i se făcuse acolo un crater, și își rupea pielițele de la unghiile degetelor mari până îi dădea sângele."Una dintre fete, Franny Keating începe o relație de iubire cu un scriitor celebru căruia îi povestește povestea comuniunii celor șase copii uniți de divorțul părinților. Scriitorul scrie o carte, care cucerește imediat simpatia publicului, câștigă o mulțime de premii și devine un adevărat fenomen. Cartea se intitulează "Comuniune".Unul dintre cele mai sensibile momente ale cărții e atunci când cel mai mic copil al lui Albert Cousins, argint viu fiind în copilărie și teroarea fraților și familiei sale, adult fiind, citește cartea și înțelege că e despre ei, despre el.În copilărie, unul dintre frații săi era alergic la înțepăturile de albine. Alergic fatal. De aceea Cal purta întotdeauna cu sine pastile pentru înțepături, pentru orice eventualitate. Doar că acele pastile aveau și efect de somnifere. Pentru că acest copil - argint viu, le făcea tuturor viața un necaz (probabil suferise cel mai mult de jocul de șah dintre părinții lui), ceilalți cinci frați îl îndopau cu acele pastile cu efect de somnifer și el dormea dus cât timp ei se jucau și se plimbau prin împrejurimi.Soarta face ca la un moment dat fratele său să fie înțepat de o albină și moare pentru că nu mai are nicio pastilă la el.Cei șase copii se împrăștie în lumea întreagă, fiecare în căutarea propriului sine, al propriului destin, iar în nopțile cu insomnie ei toți se gândesc unul la altul și la profundele legături de iubire și loialitate, și la lipsa curajului de a transmite unul altuia toate sentimentele. Apropiați și în același timp străini!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Bastarda Istanbulului de Elif Shafak - o incursiune fascinantă în sufletul omenesc
       Teama de trecut e scânteia care hrănește teama de viitor. Ești în prezent, iar în jurul tău se rotesc în cerc trecutul și viitorul, generații întregi de oameni, iubiri, întâmplări, și începi să te rotești împreună cu ele, pierzându-te între atâtea uși deschise încât nu mai știi unde este ieșirea. Ieșirea în prezent. "Poveștile de familie se amestecă în așa fel, încât ceea ce s-a întâmplat cu multe generații în urmă poate avea un impact asupra evenimentelor aparent fără legătură din timpul prezent." O lectură memorabilă și fascinantă, romanul "Bastarda Istanbulului" de Elif Shafak, spune povestea a două familii, care locuiesc în diferite colțuri ale lumii și au totuși, un trecut atât de comun, atât de dureros.

Turcia, Istanbul, Asya Kazanci este o tânără nonconformistă, care locuiește împreună cu mama sa, pe care o numește mătușă și cu alte trei mătuși, cu bunica și străbunica sa în aceeași casă. Familia Kazanci este un neam blestemat, dacă pot să zic așa, în care mor toți bărbații. Doar unul singur mai rămâne viu, cel de-al cincilea fiu al familiei, care este crescut cu o grijă excesivă până la un moment dat când se mută în America.Asya crește cu atâtea "mame" în jurul ei încât percepe iubirea ca pe ceva sufocant, iar asta o face să-și dorească să stea mai puțin pe-acasă, să devină o sursă de furie, în căutarea propriei identități."De când era mică, dintre toate femeile din familia ei, Petite-Ma ocupa un loc aparte în inima Asyei. O iubea foarte mult. Spre deosebire de ceilalți membri ai familiei, Petite-Ma fusese întotdeauna în stare să iubească fără să sufoce. Nu o bătea niciodată la cap, nu-i căuta nod în papură și nu o rănea. Afecțiunea ei protectoare nu era posesivă."Armanoush Tchakhmakhchian, o tânără care-și împarte weekendurile și vacanțele între Arizona și San Francisco, între mama sa și tatăl său. Mama sa e căsătorită a doua oară cu un turc, care nu este nimeni altul decât Mustafa, cel de-al cincilea copil al familiei Kazanci. Tatăl lui Armanoush este armean, dar locuiește în San Francisco  împreună cu părinții și surorile sale.Armanoush pleacă într-una dintre vacanțe în Turcia, la familia tatălui său vitreg. Între cele două fete, Asya și Armanoush, se leagă o prietenie frumoasă, specială. Amândouă îndrăgostite de cărți și muzică, cele două par să facă față familiilor lor de mătuși.Peste toate astea, domnesc secrete mari, secrete care ascund lucruri grave, cum ar fi de exemplu, cine este tatăl Asyei sau bunica lui Armanoush.

Este o carte fascinantă, populată cu personaje feminine puternice, fiecare în felul său, în căutarea propriului sine; este o carte delicioasă, mi- am și închipuit frumusețea Istanbulului predominat de aromele sale exotice, de la cele mai fine la cele mai picante. Fiecare capitol are o denumire a unui produs alimentar și abia unul dintre capitolele de la sfârșit mi-a deschis ochii. E vorba de rețeta unui desert tradițional turcesc - ashure, preferatul lui Mustafa, unicul fiu al familiei Kazanci.Oare ceea ce iubim ne poate ucide? Oare grija hiper excesivă poate fi sursa narcisismului? Oare fuga de trecut înseamnă și fuga de tine?Acestea sunt întrebările acestei cărți, întrebări pe care începi să le dezghioci, iar fiecare pagină e o piesă lipsă din puzzle-ul cărții. Din puzzle-ul vieții!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Filosofia vieții o găsești în orice întâmplare
      Ieri, în timp ce exersam cu băieții mei mersul pe bicicletă, fără cele două roți ajutătoare, m-am prins la ideea cât de ușor ne este să spunem "o să te descurci" și că aproape deloc nu vedem sau ignorăm să vedem dificultatea sau neplăcerea pe care o simte celălalt.       De parcă îi anticipăm celuilalt sentimentele (nu contează ce simți acum, gândește-te că o să te descurci, într-o zi, în două zile, în două săptămâni o să fie bine). Superficial, e ok această atitudine pentru că transmitem ideea asta pozitivă, de basm că binele, succesul, iubirea sunt învingătoare. Că doar nu puteam să-i spun unui copil de cinci ani "nu ți se primește, mă scoți din sărite, ce-i așa greu să mergi pe două roți? Las-o baltă, nu ești născut pentru bicicletă de oameni mari, hai să punem roțile înapoi." Zău că mi-a venit un moment în care voiam fix așa să le spun. După cinci ani de când sunt părinte, am învățat că soluția e undeva la mijloc. Între cele două extreme. Și m-am gândit că e minunat că-i încurajez spre rezultat, dar nu am dreptul să le ignor sentimentele de neputință și frică. Pentru că, prin natură, nu putem trece de la o stare la alta în stare de amnezie. Avem sentimente, cărora de multe ori nu le putem face față, mai ales în momentele de dificultate când avem impresia că viața s-a întors cu spatele la noi, iar ceilalți în loc să ne de-a o mână de ajutor, ne fac să ne simțim mai mici, mai neînsemnați. Să fie asta o sursă de încredere personală și un drum spre victorie? Nu în cazul meu, cu toate că mulți oameni au demonstrat că astfel de situații i-au făcut să fie mai ambițioși și să atingă succesul. Se prea poate, dar prețul înăbușirii propriilor emoții este revoltător de periculos. Abia de când fac yoga am învățat ce înseamnă să mă relaxez și când spun relaxare nu mă refer la imaginea mea pe un șezlong, cu un pahar de mojito în mână. S-ar putea să nu fii relaxat deloc în acele momente.  Relaxarea vine atunci când îți simți propriul corp. Și nici măcar aici, dacă mi s-ar spune "bine, acum relaxează-te", nu aș putea, asta nu vine așa din senin. E nevoie de muncă pentru a-mi simți corpul. E nevoie de durere musculară, de sentimentul ăla groaznic că nu te descurci, că-ți tremură picioarele, că-ți pierzi echilibrul după două secunde. Și abia apoi îți simți corpul, zonele încordate și simți că îți aparții. Că tu și corpul tău e un tot întreg, iar tremuratul picioarelor nu e un semn de neputință, ci e un mecanism natural al corpului mulțumit de efortul depus. 

După două ture de "tu ești un băiețel curajos, să vezi cum îți reușește, te descurci minunat" și respectiv de răspunsurile lui "nu mă descurc, nu mă pot ține, nu vreau cu bicicleta", i-am spus "offf, eu când am învățat să merg pe bicicletă eram mai mare ca tine, iar bicicleta de trei ori mai mare ca a ta. Fix așa am făcut și eu, cum faci tu, în loc să pun frână luam picioarele de pe pedale și-am aterizat într-un gard și m-am lovit zdravăn, și-am plâns groaznic."Le-am spus că știu cum e să vrei și să nu-ți iasă, le-am spus că frica de eșec e mai mare decât eșecul însuși și s-ar putea să nu învețe într-o singură zi să meargă pe bicicleta cu două roți, dar o să exersăm în fiecare zi până o să reușească. Și am mai făcut câteva ture, dar nu au fost la fel de speriați.E la fel de important să vorbim și cu frica, nu doar cu curajul, să vedem în copii, în noi înșine, în ceilalți partea unde se plimbă frica, neputința, neîncrederea, lipsa voinței pentru a ajunge la partea care crede că poate, că va depăși obstacolele, la credința că merită să încerci.   E  greu să  ieșim din zona de confort personal, cu atât mai mult copiilor, care duc în spate nu doar frica personală, dar și fricile și așteptările adulților. Și ne doboară cel mai mult critica pe care-o primim în urma strădaniilor noastre. Nici măcar la yoga n-am putea fi noi înșine dacă instructoarea ar sta cu un bici metaforic asupra noastră și nu ne-ar vedea efortul.Pentru că în momentul când am scos roțile de la biciclete, m-am așteptat să le reușească imediat. Și doar atunci când așteptările mele s-au făcut țăndări, am început cu adevărat să le fiu alături în această nouă experiență.Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Oare putem corecta viețile oamenilor? / Corecții de Jonathan Franzen
      De-atâtea ori ne dorim să schimbăm oamenii din jurul nostru încât acest lucru pare a fi o normalitate și o necesitate, pe ton imperativ. Normalitate care distruge relații, destramă conexiuni și ridică ziduri între noi.E tare greu să înțelegem că orice schimbare vine din interior spre exterior și începe, în primul rând, cu noi înșine. Și mă gândesc în ultimul timp și la altceva. Ceea ce dorim să corectăm în ceilalți e ceea ce nu ne place la noi înșine. Partea negată din noi. Proiecțiile noastre asupra celorlalți. Ceea ce mă face să-mi confirm încă o dată că nu schimbarea omului sau a situației este soluția, soluția în acest context e oricum ceva utopic, ci atitudinea față de celălalt, de situație, de noi înșine.    Cea mai importantă și interesantă temă abordată în cărți este pentru mine tema familiei. Cu toate rănile, durerile, golurile, bucuriile, împlinirile, infiniturile unei clipe, emoțiile, transformările și viața cu fiecare răsuflare. Și cartea pe care am citit-o mi se pare una dintre cele mai bune cărți care abordează acest subiect. 

Corecții de Jonathan Franzen este o carte minunată, nu este o carte despre fericire și viața îmbrăcată în haine roz, este o carte care descrie într-un mod autentic și sincer dedesubturile unei familii. Și am descoperit un autor extraordinar, care pictează viața cu cuvinte, fix așa cum este ea, fără să ocolească partea negată de fiecare dintre noi. Pe care o vedem în ceilalți și aproape deloc în noi.Cei trei copii ai familiei Lambert au devenit ceea de ce se temeau cel mai mult. Au devenit mama și tatăl lor. Înlăuntrul lor fiecare dintre ei știe cine este cu adevărat, dar dorința infinită de a corecta îi face să-și pună măști în fiecare dimineață. Cam asta facem toți, nu-i așa? Cu speranța că într-o zi vom crede în ceea ce vrem să părem.Gary, fiul cel mare, e atât de disperat să nu moștenească boala Parkinson de care suferă tatăl său, încât vocea lui din cap îi repetă în fiecare secundă că el nu este nebun, că nu are simptome de depresie. Acest lucru îl distanțează de soție și de proprii copii. Frica de a-și trăi propria viață."La început, intenția fusese doar aceea de a evita greșelile tatălui lui - de a-și lăsa timp pentru a se bucura de viață, pentru a-și răsfăța soția, pentru a se juca cu copiii -, dar nu trecuse mult, și chiar în timp ce se dovedea a fi un excepțional administrator de portofoliu, devenise tot mai alergic la noțiunea de ambiție."Denise, fiica lui Alfred și Enid Lambert, crescută de un tată mereu nemulțumit și extrem de sever și autoritar cu proprii copii, devine un adult care nu știe ce este iubirea adevărată, iar libertatea care nu i-a fost oferită s-a transformat în prea multă libertate. Atât de multă încât nu e loc de limite. De nici un fel de limite. Iar atunci când se îndrăgostește de o femeie pare să nu știe deloc cine este. Ajunsă în această intersecție, care dintr-o parte pare plină cu drumuri noi, din altă parte pare o cotitură din care nu mai poți să ieși, pentru Denise devine o șansă să-și trăiască propriul destin. Să facă primii pași.Chip, cel de-al treilea copil al familiei Lambert, crește un adult lipsit de siguranță și încredere personală. Dorind să-și recapete independența și curajul de a deveni scriitor, Chip hotărăște să se distanțeze de familie, dar un ultim Crăciun îi unește pe toți împreună.

Enid, soția lui Alfred, este o soție devotată, dar nefericită. Este o casnică desăvârșită, dar o femeie care se simte neiubită și nedorită. Cei aproape 60 de ani petrecuți împreună cu soțul ei, au fost ani trăiți în frică și teamă și cu o dorință de a face corecții în soțul său."Trebuia să-i spună, cât mai putea, cât de mult greșise el și câtă dreptate avusese ea. Cât greșise pentru că nu o iubise mai mult, cât greșise petrecând atât de mult timp la serviciu și atât de puțin cu copiii, cât greșise fiind atât de sceptic, cât greșise fiind atât de mohorât, cât greșise fugind de viață, cât greșise spunând nu, iar și iar, în loc de da."Alfred Lambert este un personaj puternic, cu o forță imensă de a ridica ziduri în loc de poduri, frică în loc de respect și ură în loc de iubire. Și nu cred că este bucuros de cine este el însuși pentru că în adâncul sufletului înțelege tot ce se întâmplă, dar fiecare tentativă de apropiere devine o nouă îndepărtare. Cu siguranță că își iubește copiii și soția, doar că nu știe cum se arată și se explică această iubire."Ciudatul adevăr cu privire la Alfred era că, pentru el, iubirea nu era o chestiune de apropiere, ci de distanțare.""Toate corecțiile ei fuseseră în van."Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Femeia în fața oglinzii de Eric-Emmanuel Schmitt
  În fiecare zi ne trezim, ne bem cafeaua, ne aranjăm în fața oglinzii, schimbăm ținute, verificăm telefoanele, ne pierdem și ne regăsim de zeci de ori în agitația din timpul zilei. Agitație, care uneori pare să fie rodul gândirii noastre sau scut de apărare de apropierea de noi înșine......și nu știu dacă chiar ne regăsim cu adevărat......s-ar putea să ne regăsim nu când căutăm, ci când simțim și privim în oglinda sufletelor noastre.    Când am început să citesc această carte, subiectul  mi s-a părut banal, iar povestea cam naivă pentru ca apoi, după vreo cincizeci de pagini să mă fascineze complet acest roman. Povestea metamorfozării feminine!E povestea a trei femei, din diferite epoci, din diferite orașe și totodată pare să fie povestea unei singure femei.

Cartea începe cu povestea Annei, care fuge în ziua nunții pentru că nu vrea să trăiască un destin pe care nu și-l dorește.Povestea ei de transformare, de regăsire a propriei ființe este prin intermediul naturii, de frumusețea căreia se simte copleșită și de credința în Dumnezeu. Credință, care nu se limitează la cuvinte și scriptură, cât la felul de a simți această credință. De a-l simți pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. De a accepta și îmbrățișa viața cu toate pe care le are."Sufletul nu e capabil să vadă frumusețea decât dacă este el însuși frumos. Se cuvine să fii divin ca să ți se dezvăluie divinul."Povestea Hannei m-a impresionat datorită detaliilor despre psihanaliza lui Freud. Hanna e prinsă într-o căsnicie în care nu se simte fericită, cu toate că ar părea să nu aibă motive de nemulțumire. Căsătorită cu un conte, alintată și răsfățată de soț și ceilalți oameni din jurul ei, Hanna se simte diferită. După o sarcină închipuită și o colecție imensă de sulfide, Hanna începe să facă ședințe de psihanaliză,  și acum începe procesul ei de metamorfozare interioară."Ți-ar demonstra că sulfidele tale  nu sunt doar niște sulfide, că reflectă altceva, ceva atât de stânjenitor încât nici nu vrei să devii conștientă. Asta a făcut cu orologiile femeii ăleia.- A, da? Ce simbolizau orologiile?- Ei, e-o poveste complicată. Tic-tacul însemna ciclul menstrual. Femeia aia se temea atât de mult de menopauză, încât credea că-și prelungește fertilitatea înmulțind aparatele de măsurat orele. Paradoxal, colecționa ceasuri ca să lupte cu timpul."Anny e actriță celebră la Hollywood, fiind pe scenă încă de la o vârstă fragedă. Viața lui Anny înseamnă droguri, alcool, sex și pierderea identității personale. De fapt ar fi trebuit să încep cu pierderea identității, pentru că ea ar crea confuzii și conflicte interioare care ar duce la consumul de alcool și droguri."Ai grijă de tine, Anny. Înghiți tot soiul de otrăvuri ca să mergi mai departe, ca să-ți ignori problemele, ca să depășești ziua de azi. Oprește-te puțin. Gândește-te. Vezi unde te afli "Procesul de transformare al lui Any a fost foarte anevoios, dar a învins până la urmă.

Atunci când aceste trei femei s-au privit în oglinda sufletului, s-au văzut pe sine, cele adevărate și, cu siguranță, viața avea să le pună în fața multor provocări, dar sentimentul că fiecare dintre ele își aparțin lor e măreț. E un sentiment care doare deopotrivă, dar care e atât de plăcut pentru că indiscutabil cunoașterea de sine este ceva de ce avem cu adevărat nevoie. Ca să fim cine suntem, ca să înțelegem sursa emoțiilor noastre, ca să pricepem de ce acționăm cum acționăm, e oglinda dependențelor noastre, ale fricilor și vulnerabilităților. Doare pentru că pierdem roluri în care atât de bine am intrat, cad măști care de-atâtea ori ne-au salvat și se destramă, asemenea unei țesături, poveștile pe care ni le spunem.   
Mătușa Julia și condeierul - o iubire ca-n telenovele
              "Mătușa Julia și condeierul" de Mario Vargas Llosa  Recenzie În fiecare seară în timp ce citeam această carte evadam din dormitorul meu cu lumina slabă în Lima anilor '50. Stam la terasa unei cafenele și urmăream evenimentele din familia tânărului Llosa, pe atunci student la drept, cu o jumătate de normă  editor la radio, la actualități, visând să devină scriitor într-o zi și să locuiască într-o mansardă pariziană. Admiram peisajul exotic, cutreieram cafenele pline de fum, asistam la scrierea primelor nuvele, mă uitam la pasiunea dintre îndrăgostiți, la sărutările lor fierbinți în mijlocul zilei,savuram  imaginar cocktailuri cu mentă în miezul zilei, în timp ce în jurul meu se derulau telenovele, care de care mai incitante.Povestea în sine mi-a amintit de telenovelele atât de urmărite altădată, cu personaje de toate felurile, care de care mai ciudate și naive.Personajul principal este însuși scriitorul, în vârstă de optsprezece ani, când încă își făcea studiile la drept pentru a le face pe plac părinților. Totuși, acest lucru nu-l oprește să scrie, să lucreze la radio și să viseze să se facă scriitor. Ceea ce îi reușește într-un final. "Mai am trei ani până la terminarea studiilor de Drept și o să mă îndoiesc că o să practic vreodată avocatura, fiindcă singurul lucru care îmi place este să scriu."

Într-una din zile, în timpul unui prânz la unchiul și mătușa sa, Mario face cunoștință cu mătușa Julia: "Era sora soției unchiului Lucho și sosise cu o noapte înainte din Bolivia. Divorțată de curând, venise să se odihnească și să se refacă după eșecul matrimonial."O ieșire la teatru, trei ieșiri la teatru și povestea de iubire începea să prindă contur pasional, în ciuda diferenței de vârstă dintre mătușa Julia și studentul Mario.Urmează un șir de întâlniri pe furiș între cei doi îndrăgostiți pentru a nu fi deconspirați de rudele lor care și-ar fi aprins paie în cap de la această poveste. După cum bine se știe că fiecare taină iese la iveală, la un moment dat și iubirea lor a devenit cunoscută și deloc acceptată. "Tu mă faci să mă simt bătrână, fără să fiu, Varguitas. Și asta nu-mi place. Povestea noastră n-are nici o rațiune și cu atât mai puțin vreun viitor."În ciuda tuturor interzicerilor și discuțiilor cu rudele, cei doi găsesc un primar într-o localitate uitată de civilizație și modernism, și se căsătoresc.Povestea este reală, din viața autorului Llosa, cei doi au trăit împreună opt ani, în diferite orașe ale Europei și chiar și într-o mansardă pariziană, iar tânărul student a devenit celebru scriitor, iar în anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.

Povestea se derulează în plan paralel cu povestea unui scriitor de teatru radiofonic, gen de teatru foarte popular în Peru.Fiecare al doilea capitol o reprezintă o poveste difuzată la radio. Pedro Camacho, un condeier din Bolivia,  aduce o popularitate și un profit nemaicunoscute până atunci de radio Panamericana, unde activa Mario Vargas Llosa.Povești care presupun sunt aduse în carte pentru a ne face cunoștință cu spiritul uman al locuitorilor Limei, cu viața pe care mulți dintre ei (dintre noi) o duc sub influența minciunilor pe care și le spun zi de zi. Cartea este scrisă cu sinceritate, cu umor și pe alocuri cu ironie. Llosa creează un tablou al relațiilor umane, unde fiecare are de câștigat, fie de pierdut, în dependență de alegerile pe care le face și propriile prejudecăți, iar însăși cartea se merită citită pentru gustul savuros pe care-l transmite și pasiunea cu care autorul îmbracă cuvintele.Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
7 ani de parenting în 2 zile. Prima zi
 Pentru mine  în ultimii 3 ani, evenimentele de parenting sunt cele la care merg cu o plăcere deosebită. Și nu merg ca să aflu care e cea mai tare strategie în educarea copiilor mei, care să fie și imediată, și eficientă, cât merg în primul rând pentru mine, ca părinte.Eu mi-am setat de mult timp strategia asta minune, dacă pot așa s-o numesc, e vorba de creșterea copiilor cu iubire, doar că iubirea presupune multe alte lucruri, în primul rând să oferi iubire atunci când simți c-ai vrea să pedepsești omul micuț din fața ta. Am repetat-o de-atâtea ori în textele mele că e foarte ușor să iubim atunci când avem de-a face cu un copil zâmbitor, docil, ascultător, totuși adevărata iubire e necesară atunci când pare că doar de ea nu mai este loc. Ca aerul necesară!Și merg cu plăcere de fiecare dată la evenimentele organizate de Parents League Moldova. O să vă spun și de ce, fără niciun pic de exagerare. Marcelina, fondatoarea acestei comunități pentru părinți are un curaj și o iubire pentru copii cum rar întâlnești. Îi pasă, cred că asta e ceea ce pot să spun și noaptea dacă mă trezești din somn să mă întrebi. Militează pentru o copilărie fericită a tuturor copiilor și nu a făcut din asta o șansă de câștig material, de profit. Dimpotrivă, cred că s-a tot redus bugetul familiei de când a început să se ocupe de organizarea evenimentelor pentru părinți. Promit altă dată să scriu mai multe despre ea, cu toate că am tot scris despre Mommy's Happy Hour, pe care tot ea le organizează. Acum zic să trec la eveniment. Miercuri și vineri seara au fost două seri dedicate parentingului. Speaker- Gabriela Maalouf, NLP Trainer pentru copii și adulți, parenting specialist, psihoterapeut, România.A fost cel mai amplu, cel mai fain și cel mai interesant eveniment de acest gen.

Ziua 1.Am ajuns un pic cu întârziere, dar fix când doamna Gabriela urca pe scenă. Mie una mi-a plăcut din start de ea. Am văzut că cunoaște foarte multă teorie, dar discursul ei nu este unul teoretic, este un discurs uman, un discurs care însumează teoria pe care o cunoaște și într-un procent mai mare, practica ei de mamă. Nueste genul de persoană care afirmă că totul e perfect, citești 2-3 cărți și devii un părinte zen sau că este atât de simplu să fii o mamă blândă și iubitoare. Nu, nu. Dimpotrivă, și cred că asta oferă valoare oricărui speaker, să povestească despre propria viață, despre experiențele dificile cu copiii, să se dezgolească de vulnerabilitate în fața publicului, în mod natural și autentic.În prima zi doamna Gabriela ne-a vorbit despre emoții, atașament, acceptare, calibrare, creier. Și o să încerc să expun aici ceea ce mi-a rămas mie în cap, dar vreau să știți că nu este decât o parte mică din ceea ce am ascultat.O să încep cu atașamentul, care mie una mi se pare foarte important și nu doar în relațiile cu copiii. Asta este partea frumoasă a parentingului, tot ceea ce se aplică în relațiile părinți-copii e aplicabil și în celelalte relații. În primul și în primul rând, orice copil are nevoie de iubire, indiferent de vârstă, gen și comportament. De cele mai multe ori iubirea și afecțiunea sunt net superioare nevoii de apă și hrană. Și o să aduc un exemplu pe care ni l-a povestit Gabriela.Un pui de maimuță a fost lăsat singur, fără mama sa. Pe un gard de fier, doar pe o parte a lui, a fost pusă o plapumă care seamănă cu blana de maimuță. Cealaltă parte a gărduțului a rămas rece. Biberonul cu lapte a fost pe partea rece a fierului. Puiul de maimuță a ales întâi atingerea și siguranța păturicii și apoi a încercat să mănânce. Experiment care demonstrează cât de importante sunt afecțiunea și căldura părintească. La vârsta mea fac aceleași alegeri, deci nu e ceva ireal. Copiii mei au făcut aceleași alegeri. Au ales brațele mele înaintea oricărei surse de hrană. Mai mult decât atât, iubirea și apropierea le definește copiilor comportamentul viitorului adult.La rândul său, atașamentul se împarte în 3 categorii: hiper protectiv, ezitant și securizant. Eu am fost la început o mamă hiper protectivă cu copiii mei. Apoi am obosit atât de tare încât am început să fiu ezitantă, nesigură în relația cu ei. Cam pe la 3 ani, am început să adopt un atașament securizant, singurul atașament de altfel care dezvoltă curajul, siguranța, încrederea copiilor. Ce vreau să mai spun aici e să nu vă fie frică să vă schimbați atitudinea, comportamentul față de copii, indiferent de vârsta lor. Copiii apreciază enorm dorința noastră de schimbare, de dezvoltare, de creștere. În același timp cu noi, se dezvoltă și ei!

Emoțiile. Mie îmi place să scriu și să vorbesc despre emoții, dat fiind faptul că sunt o persoană sensibilă și le cam cunosc gustul😎.Ei bine, niciun copil nu vrea să ne facă să ne enervăm în mod special. El doar își manifestă emoțiile. La început, când încă e bebeluș nu știe altfel cum să-și manifeste emoțiile decât prin plâns. Plâns care trebuie acceptat prin ținut în brațe, mângâiat, vorbit. O emoție acceptată, validată îi transmite copilului ideea că e normal să simtă. În mod contrar, copilul crește cu certitudinea că nu e în regulă, nu e normal că simte ce simte. Și-apoi cred că noi cam știm ce consecințe are această credință, o încredere de sine șchioapă, frică, rușine etc.Acceptarea emoțiilor este o regulă de aur. Normal că există momente când nu poți să faci față emoțiilor copiilor. E uman să simțim aceste lucruri, aceste răzvrătiri personale. Eu însămi am scris de-atâtea ori cât de greu uneori îmi e și cât de vinovată mă face să mă simt acest lucru. Când simțim că nu mai putem e nevoie de o pauză, de o plimbare, de respirație corectă, de numărat, de plecat în altă cameră, dacă permite situația. Să le acceptăm emoțiile nu înseamnă să le dăm libertate deplină copiilor. Continuarea regulei de aur: le acceptăm emoțiile, le limităm comportamentul!Nu se întâmplă nimic dacă copiii simt și trăiesc frustrarea personală, dacă au de-a face cu un "nu", cu un "nu ai voie". E chiar sănătoasă această atitudine. Normal că fiecare părinte își dorește tot ce-i mai bun pentru copilul său, dar la un moment dat el tot o să de-a nas în nas cu realitatea și s-ar putea să fie mai greu de dus pentru el atunci. Frustrarea pe care o simte, tristețea, supărarea, dezamăgirea îl fac să fie rezistent la aceste emoții. Va face față pe viitor acestor gen de emoții, în mod sănătos și detașat.Și ei o să învețe treptat aceste lucruri de la noi, în funcție de cum ne manifestăm noi emoțiile. Din aceleași considerente de mai sus, că dorim să le limităm cunoașterea realității, intrăm în rolul părintelui perfect, care zâmbește întotdeauna, care acceptă orice comportament, care nu oboșește niciodată și e gata să fie 25 din 24 la cheremul copiilor. Adevărul e că acest lucru ne obosește enorm și ne știrbește autenticitatea personală, dar de asemenea, nu le permite copiilor să ne cunoască. Să știe că suntem triști, furioși, obosiți, fără dispoziție, fericiți, bucuroși etc. De aceea e foarte important să le spunem ce simțim: "mă simt tristă, mă simt obosită" etc. Aceasta îi va face în primul rând să ne cunoască, să înțeleagă că e absolut normal să simți toate astea, că dialogul poate reduce semnificativ importanța problemei.Doamna Gabriela ne-a povestit multe lucruri despre creierul copilului, o să revin cu alte texte. De departe mi-a plăcut cel mai mult ziua 2 - Lacrimi și crize de furie, despre care o să scriu un nou articol cât de curând.Vă mulțumesc pentru acest eveniment!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Oricât de banal ar părea, e foarte greu să ne relaxăm
    Dimineață, când a sunat alarma, am hotărât să nu mă duc la yoga. M-am tot învârtit sub plapumă, de pe-o parte pe alta și fix în ultimul moment am sărit din pat. În cincisprezece minute eram ieșită din casă.         În troleibuzul plin, încă foarte somnoroasă, priveam mulțimea de oameni care se grăbea să ajungă la muncă. Un domn înalt, cu o servietă elegantă, i-a oferit locul său unei fetițe. O doamnă, furată de gânduri și griji, își ținea privirea în jos.În mintea mea se izbeau gândurile unele de altele. De parcă erau grele, simțeam cum îmi apasă starea și partea de sus a spatelui. Gânduri pe care mă încăpățânez să le țin în labirintul psihicului, fără să le transform în idei, soluții sau să le dau delete. Se plimbă apăsat în labirint, menținându-și mândre forma semnelor de exclamație, cu vocea imperativului. Imperativ care maschează frica, neîncrederea, nesiguranța, curajul. Am coborât cu pași repezi și mari simțind în continuare o stare de încordare, de nemulțumire.

M-am așezat turcește pe covorașul albastru turcoaz și am început să-mi dezmorțesc mușchii, sperând că mi se va dezmorți și încordarea. Și am înțeles pentru a nu știu câta oară cum mintea mea inhibată și gândurile toxice îmi limitează libertatea fizică, emoțională, psihică și spirituală. Îmi fură identitatea mea și mă îmbracă cu măști și pelerine. "Întindeți picioarele și relaxați spatele, gâtul, imaginați-vă că peste voi se revarsă o lumină strălucitoare și vă încarcă cu bunătate, recunoștință, mulțumire. Imaginați-vă că această lumină intră peste tot în voi și apoi transmiteți această lumină oamenilor, naturii. Simțiți recunoștință pentru viață, pentru ce aveți, ce sunteți, le doriți tuturor o zi bună și vă gândiți ce dimineață frumoasă de miercuri, indiferent de vremea de afară. Lumina e în noi".Simt cum încordarea coboară din omoplați spre brațe, apoi o simt în coaste cum se coboară spre picioare. Rămâne pe genunchi și parcă s-ar ridica înapoi. Lumina ajunge la gândurile mele inhibate și grele și simt cum semnul exclamării se micșorează, păstrându-și totuși forma. Iar încordarea din corp nu pleacă cu totul, dar o controlez eu timp de câteva minute. Exerciții pe care le voi face din ce în ce mai bine până voi putea sa exersez mușchii voinței, relaxării, stării de bine.      Suntem ceea ce mâncăm? Suntem, într-un fel. Suntem ceea ce facem? Într-un fel.În totalitate suntem ceea ce gândim! Psihicul nostru are o putere infinită asupra noastră. Putem stagna sau ne putem dezvolta, putem trăi în limite sau putem păși dincolo de ele, putem opune rezistență sau putem dansa cu viața, putem simți mulțumire sau nemulțumire. Și suntem în strânsă legătură cu psihicul nostru. Suntem un tot întreg, de aceea el nu poate face singur toate astea. Noi însă putem ajunge la el cu ajutorul sportului, meditației, literaturii, zâmbetului, oamenilor care ne înconjoară, iubirii. Totodată, unele lucruri sunt făcute pentru a rămâne neschimbate. Putem doar să ne schimbăm atitudinea față de ele și atunci vom avea impresia că s-a schimbat și situația.O zi bună și luminoasă vă doresc!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!Sursa foto Pixabay
O zi din viața unei mame
    Dragă mamă,Ce faci? Ți s-a răcit cafeaua în cană și nici nu-ți pasă. Acum ești fericită să fii alături de copii decât să-ți bei cafeaua fierbinte și să adulmeci aburii ei parfumați.Ești fericită să-i auzi cum îți spun sincer și din toată inima "mama, te besc" și să înflorești în îmbrățișările gingașe și calde pe care ți le oferă.      Te-ai mai gândit vreodată că ritualul tău zilnic de manichiură va fi înlocuit cu astfel de ședințe pline de iubire? Doamne ferește să fi avut vreo unghie cu oja sărită!În timpul perioadei romantice, cu mult înainte de copii, ți se părea grea și geanta ta, acum în schimb ai forțe de Schwarzenegger: împingi căruciorul la deal (pe drumurile noastre e un adevărat fapt eroic), vii atent cu el la vale, în mâna stângă duci o pungă cu produse alimentare, muți canapeaua (!) ca să-i dai unuia dintre copii mașina căzută fix acolo (a se citi special aruncată), îi ții pe amândoi în brațe ca să mai eviți și tu cât poți concertele a cappella. Îi culci la amiază, hai că acum cu siguranță îți bei cafeaua. Nu? Într-adevăr, ai haine de întins pe sfoară, ai vase de spălat și praful de șters.

Atâta vreau să te întreb, mai poți?Bine, nu te mai enervez și eu, văd, văd că nu ai timp!Deja s-au trezit?Le pui să mănânce, tu speli vasele, ei pictează pe foi, pe draperii, pe speteaza scaunului. Tragi aer adânc în piept, îți muști buza de jos și le spui delicat și surprinzător de încet: "dragii mei, ne-am înțeles să pictați doar pe foi" și afișezi un zâmbet dulce și minunat, dedicat în totalitate lor.Îndeși în rucsac niște mere, câțiva biscuiți, două sticle cu apă, optsprezece mașinuțe cu care n-o să se joace nimeni, o carte pe care o iei cu tine de vreo trei săptămâni, dar n-ai citit mai departe de copertă, două hanorace, șervețele și neapărat doi dinozauri. Îi tentezi să iasă afară cu diferite povești interesante despre natură și în mai puțin de două ore (sună mai bine decât după tocmai două ore) închizi ușa pe dinafară, dar o deschizi imediat înapoi că ai uitat mingea (cum ai putut?🙃).Ajungeți în parc, te așezi pe o bancă și privești cerul, iar seninătatea lui pare să se reverse în tine, verdele din jur pare să te revigoreze și să te umple de viață, soarele pare să-ți trimită, printre crengile copacilor, căldură și energie. Te simți minunat. Ei aleargă după păpădii, le vânează pe cele uscate și le suflă. Râd, iar lumina și entuziasmul din ochii lor sunt mai energice decât cafeaua nebăută, veselia lor te încarcă pe tine cu viață și simți recunoștință. Ajungeți acasă și începi să pregătești cina. Pui ceapa la călit și auzi automat plânsul și țipetele lor. Nu pot împărți o mașină. Cauți prin toate cutiile, dulapurile, sub toate paturile, nu e nicăieri mașina. Simți mirosul de ceapă arsă?Fugi la bucătărie și rostești niște înjurături dulci, de genul "kiki riki" și oftezi adânc. În timp ce tu te gândești dacă să lași ceapa așa sau să prăjești alta, se aud din nou țipete. Mai înjuri de două ori, tot așa dulce, dar deja răbdarea dă pe dinafară, ca aluatul.De data asta se bruschează, ca doi cocoși, fiecare dintre ei dorindu-și ca celălalt să cedeze primul. Veșnicul și celebrul conflict fratern.Le reproșezi amândurora să înceteze și să te lase să gătești cina.După ce i-ai văzut că se predau somnului și moșului Ene, simți cum te cuprinde o stare de vinovăție. Le privești somnul dulce și te gândești că ai fi putut să-i îmbrățișezi atunci când se certau în loc să le reproșezi. Și vina asta probabil se măsoară în kilograme, simți o greutate imensă după cap, pe spate, corpul ți-e încordat, spatele încovoiat.

Mă uit la tine și-mi amintesc cafeaua ta nebăută, parfumul tău nefolosit, rochia ta nepurtată, emoțiile tale negrăite, cartea necitită, lipsa timpului tău liber, lipsa socializării, oboseala ta și-ți șoptesc la ureche: scapă de sentimentul de vinovăție  ca de o haină veche, ruptă. Relaxează-te și fii bună cu tine. Ești om, ești un curcubeu de culori și emoții, ești bună și blândă. În fiecare clipă ai făcut tot ce-ai putut mai bun ca să transmiți iubirea, grija și devotamentul tău. Scapă de sentimentul de vină ca de o haină veche și ruptă!Concentrează-te pe lucrurile bune care ți se întâmplă, nu-ți consuma timpul și energia pe ceea ce te secătuiește de putere și încredere. Ești o mamă bună, minunată și frumoasă! ❤️Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!Sursa foto Pixabay
Anul gândirii magice
"Viața se schimbă cu repeziciune. Viața se schimbă într-o clipă. Te așezi la masă și viața, așa cum o               cunoșteai, se sfârșește. Problema autocompătimirii.""Anul gândirii magice" este o carte dureroasă, tristă, dar totodată minunată, un elogiu adus unui mariaj frumos și extraordinar.     Joan Didion, scriitoarea, povestește în această carte anul care l-a trăit după moartea soțului său. Ambii scriitori, viața lor a fost plină de timp petrecut împreună, de mutări frecvente, de prieteni dragi, de lansări de carte, de multă iubire și înțelegere și de fiica lor, Quintana."Viața așa cum o știai se poate sfârși într-o clipă." Scriitoarea relatează în această carte momentele sale de nedumerire, de durere, de putere pentru a-și continua viața. Viață, care nu va mai fi niciodată la fel. Gol sufletesc, care va rămâne veșnic gol.Inițial, titlul cărții m-a făcut să cred că povestea va avea o altă întorsătură, că în viața autoarei va apărea o nouă mare iubire și am rămas profund impresionată de înțelepciunea pe care am descoperit-o în paginile cărții."Aceasta nu va fi povestea în care moartea soțului sau soției devine o recreditare pentru o viață nouă, un catalizator pentru descoperirea faptului că (...) "poți iubi mai mult decât o persoană". Sigur că poți, dar căsnicia e ceva diferit. Căsnicia e memorie, căsnicia e timp."

În carte sunt descrise cu precizie multe experiențe medicale care duc la infarct și presupun că această căutare a informațiilor a fost de fapt un mecanism de apărare în fața durerii. De a-i putea face față.Normal că sunt unele pasaje unde autoarea descrie momentele sale de slăbiciune și gustul amar al durerii, pentru că e normal și omenesc să simțim că suntem la marginea prăpastiei, singuri, dar în mare parte, anul gândirii magice e o incursiune în trecut, un puzzle de amintiri minunate și un act de curaj al autoarei de a învăța să trăiască din nou de una singură. Durerea devine din ce în ce mai mare din motiv că fiica lor, ajunge la terapie intensivă, din cauza unei răceli banale.Cu o putere interioară de nedescris, Joan Didion nu cedează în fața depresiei, care pun pariu că o vâna clipă de clipă, dimpotrivă îi transmite fiicei sale siguranța și încrederea că totul va fi bine.Mesajul care m-a emoționat profund în această carte a fost portretul unei femei iubite. Atunci când o femeie se simte iubită, ea se simte tânără."Vreme de patruzeci de ani m-am văzut prin ochii lui John. N-am îmbătrânit. Anul acesta, pentru prima dată de la vârsta de douăzeci și nouă de ani, mi-am dat seama că aveam despre mine imaginea unei persoane semnificativ mai tânără."
Sportul ne deschide ochii către potențialul infinit al corpului și minții noastre
      Anul trecut în primăvară mi-am cumpărat primul meu abonament la o sală de sport. Am ales să fac fly yoga și pilates. Pentru că mă atrage tot ce este neobișnuit, pentru că cred în echilibrul dintre interior și exterior și în tot întregul pe care-l formează și pentru că aveam niște dureri insuportabile de spate.Și n-am dat greș, m-am îndrăgostit imediat, doar că am frecventat antrenamentele aproximativ trei luni, dar am înțeles atât de multe lucruri încât m-am întrebat de ce lucrurile simple par a fi atât de complicate. 

Am învățat cât de mult contează să respir/inspir corect. Pare o banalitate, dar respirația are un rol mult mai mare decât cel pe care-l cunoaștem noi. Când instructoarea ne arăta să facem ceva mai complicat, eram panicată că nu-mi iese. Panica îmi îngreuna respirația și corpul meu ceda în primele secunde în fața greului. Când am exersat respirația și inspirația corectă, am depășit acea barieră și am putut să fac față exercițiilor mai complicate. Atunci când creierul primește de la corp semnale de panică și neputință, el intră în stare de stres și oare suntem noi capabili de ceva în aceste momente? În afară de furie și lașitate? Spun lașitate pentru că prima lună de sport a fost foarte grea. Mă gândeam zilnic să renunț. Sportul nu e floare la ureche. Te dor mușchii, picioarele, brațele, lenea și cel mai ușor pare să renunți.Apoi am învățat să respir, doar că deja îmi era greu să mă concentrez să fac și mișcările și respirația corectă. După două luni, am reușit să creez un echilibru și atunci mi-am dat seama că cel mai greu e la început. Fix atunci când ești pe cale să renunți. Doar cei ce nu renunță reușesc. Respirația corectă ne poate salva. Literalmente vorbind. În situațiile de stres, în buna funcționare a organismului, a sistemului cardiovascular și în dobândirea/creșterea stimei de sine!Și ceea ce mi-a zdrobit mie toate limitele a fost momentul când am înțeles cât de infinite sunt posibilitățile corpului uman. Ajungi să faci ceea ce nu credeai să faci vreodată. La propriu vorbind, în timp ce exersăm mușchii picioarelor, brațelor, creierul devine un mușchi și el, care în stare activă și liniștită, datorită respirației corecte, ne ajută să ieșim din propriile tipare. Cu picioarele tremurânde, de la efort, dar așa le țineam sus și drepte. Contează să treci de prima limită și atunci totul devine mai ușor, chiar dacă e foarte greu totuși. 

La pilates am învățat niște lucruri uimitoare despre mine. N-o să uit niciodată ceea ce ne spunea instructoarea: "țineți spatele drept, umerii liberi, pieptul în față și capul sus, spre cer. Imaginați-vă că sunteți o floare și creșteți spre soare." Știu că așa vreau să fiu și în viață, nu doar în sala de sport, o floare care se înalță spre soare și-i zâmbește, etalându-și frumusețea și delicatețea.Fly yoga e iubirea mea mare. La început am fost cucerită de alea 7 minute de la sfârșitul antrenamentului în care stăteam culcată în hamac, relaxată și ascultam muzica liniștită. Apoi am început să-mi ascult corpul. Câte ne spune el și noi nu auzim nimic. Cât de încordat mi-era corpul. Cât de lipsită de libertate eram. Instructoarea îmi zicea să încordez un oarecare mușchi și era aproape imposibil să-l fac să mă asculte. Și a început să-mi fie interesant procesul de ascultare și trezire a corpului meu. M-am gândit atunci câte mișcări facem zilnic, câte haine îmbrăcăm/dezbrăcăm, dar nu avem nicio legătură cu propriul corp. Asta face yoga și Fly yoga - te aduce aproape de tine, echilibrează cele trei aspecte ale personalității umane: intelectul, fizicul și emoționalul. 

Acum două săptămâni am început să fac yoga și chiar dacă antrenamentele sunt foarte matinale, e o plăcere enormă pentru mine. Nici nu le consider antrenamente, sunt întâlniri cu mine însămi. Corpul meu a reușit să-și piardă elasticitatea și mă simt ca de lemn, dar știu că important e să nu renunț. Am mai trecut această lecție. Chiar daca pare foarte ușor să renunț.Și mi-am dat seama cât de mult contează să facem sport, mai ales după 30 de ani, când pielea devine mai puțin elastică, corpul mai greu de urnit, durerea de spate mai mare și mai usturătoare, atunci datoria noastră, din iubire față de noi înșine, e să oferim aceste lucruri pentru o bună funcționare a organismului, pentru menținerea tinereții, dar mai ales pentru sănătate și creșterea spre soare, asemenea unei flori pe câmp!Sursa foto Pixabay
O poveste rustică cu final urban
     O poveste care începe într-un microbuz, cu toate că ar putea porni din oricare alt loc.Privesc peste geam, în depărtare, la clipele care trec și-și lasă urmele într-un colț de suflet.      Norii dantelați, împrăștiați armonios pe infinitul albastru de mătase, se țin de mână și povestea lor continuă de la unul la altul, de la o șoaptă la alta. Pământul e îmbrăcat în straie de sărbătoare, verdele imens aduce viață pe câmpiile și lanurile Moldovei. Casele toate stau grămăjoară pe colinele și văile din depărtare. Se văd doar acoperișurile lor și totul pare să fie pictat, atât de viu și totodată în nemișcare.Cu toate că știu că acolo vântul fluieră doine de mult uitate, iarba șoptește povestea începutului fără sfârșit, iar râulețe mici și uitate murmură cântecul dorului, cântecul vieții. 

După alte văi și dealuri colorate în nuanțe de verde, ajungem în sate care se află la marginea drumului. Case văruite, meri și cireși în floare, grădini săpate și murmurul dorului. Se aude mai mult, mai tare, pe scaunele de lângă poartă, la umbra nucilor, care abia încep să înverzească. Stă câte-un bătrân de veghe, cu ochii triști, c-un licăr de speranță în mijloc, cu brațele dornice de îmbrățișări și cu sufletul aproape pustiit. Știu ce-l doare. Așteptarea și dorul. Cu asta trăiește și asta îl doare. Ce paradox neînțeles al iubirii...Păduri, doamne ce frumoase sunt pădurile! Privirea mi se izbește de 2 mesteceni care par să crească dintr-o rădăcină și mă dezmeticesc că ei de fapt dansează valsul renașterii.Apoi privirea mi se oprește pe brazii neînfricați care par să stea câte doi alături străjuind ceilalți copaci.Ce frumoasă e țara noastră, cât de gospodari îs oamenii și cât de frumoși sunt. Cât de rar le spunem oamenilor cuvinte frumoase. Am evoluat, avem diferite tehnologii, care de care mai deștepte, iubim și demonstrăm în lumea virtuală și lăsăm în cea reală să se ridice ziduri străine între noi.

În înaltul cerului zboară câteva păsări, probabil fiind și ele fermecate de albastru seducător și norii dantelați și spumoși, brodați pe marginea cerului. Fix acolo unde pământul pare să se întâlnească cu cerul. Atât de aproape și totuși atât de departe. Aparențe. Fix ca în viață. Fix ca și oamenii. Uneori crezi că ei sunt atât de aproape, dar de fapt...      Ne apropiem de oraș. Rămân în urmă pădurile bogate și prietenoase, lanurile galbene, negre și verzi, casele aranjate una lângă alta, liniștea și pacea naturii. Norii par să-și de-a drumul la mâini și să dispară, în locul pădurilor apar clădiri moderne și înalte, iar murmurul izvorului se transformă în zgomotul urban. De acasă mă duc acasă și uneori mă dor aceste călătorii. Rare și emoționante. De multe ori acasă pare să fie doar un singur loc...Surprinsă de puterea și frumusețea naturii, scriu o poveste, pe care aș putea s-o uit mâine prinsă în rutina zilnică. Pun florile de liliac în vaza mică de cristal, las aroma și parfumul florilor să se împrăștie în cameră și fac loc amintirilor, clipelor,  vieții. Oare noi ne trăim viețile sau ele pe noi ne trăiesc, mă întreb plină de vise noi și vise frânte?!Sursa foto Pixabay

Generat în 0.543 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots