Frinturi din suflet de femeieGoogle Page Rank

 Frinturi din suflet de femeie Frinturi din suflet de femeie


Despre sentimentele,emoţiile pe care le trãiesc zi de zi ca femeie,mamã,soţie.
RSS postsRSS comments

Personale


Comenteaza





Viața la feminin - Cincizeci plus. Mama
            Cu fiecare an care trece înțeleg tot mai multe despre viață, dar totodată continui să-mi fac mai multe griji cu privire la viitorul copiilor noștri, la viața de mâine. În minte mi se plimbă mii de gânduri, mii de griji.Frumusețea este ceea ce ne înconjoară, iar un om frumos este omul care face ceva bun și minunat în jurul său, omul din mâinile căruia ies lucruri minunate, din gura căruia ies cuvinte frumoase. Frumusețea nu este doar despre aspectul fizic, chiar mai mult de-atât, avem nevoie să fim mai frumoși la interior decât la exterior, să avem un suflet mare și bun, asta este frumusețea adevărată a fiecărui om.        Admir întotdeauna oamenii trecuți de prima tinerețe, oamenii frumoși, eleganți în maniere și gesturi. Frumusețea este un dar al naturii, doar că noi nu vrem s-o vedem și nici nu știm s-o păstrăm, distrugem toată frumusețea din jurul nostru. Fiecare om își dorește să fie frumos, să fie admirat, asta nu înseamnă să fii orgolios. Dar, uneori doare lipsa frumuseții exterioare chiar dacă ești aproape convins că sufletește fiecare om e frumos. Sunt momente în care întâlnesc femei cu care am învățat într-o clasă și ele arată foarte bine, sunt suple, aranjate, coafate și nu e vorba că simt  invidie, pur și simplu simt o dorință de a arăta bine, chiar dacă știu că frumusețea mea a avut de suferit multe greutăți – lipsa somnului, abundența muncii fizice, grijile exagerate – astea toate știrbesc din frumusețea exterioară. Când am pășit hotarul celor cincizeci de ani am devenit cumva mai meditativă, mai melancolică. Până la cincizeci de ani am avut de făcut nunți, de ridicat o casă, de sădit un copac și nu am avut timp pentru mine, să mă gândesc la ce-mi doresc sau cum mă simt. Apoi, toți copiii se împrăștie pe la casele lor, iar eu devin melancolică și mă gândesc la copii, mă doare când ei suferă sau când pierd ceva. Iubirea unei mame are diferite forme și e întotdeauna legată de dorința de a-și ști copiii sănătoși, în siguranță și fericiți.

Nu mă consider o femeie frumoasă, dar mi-am dorit să fiu una dintre acele femei admirate, cred că fiecare femeie își dorește această atenție. Am trecut întotdeauna problemele prin sufletul meu și știu că aceste griji mi-au adăugat ani în plus și mi-au adus mai multe riduri, dar nu regret nimic.Frumusețea înseamnă și înțelepciune, frumusețea sufletului, a inimii. E greu să fii un om înțelept pentru că viața are acum un ritm haotic și oamenii nu prea își dau seama, de multe ori de ceea ce zic sau fac. E foarte important să facem curățenie și în sufletele noastre.Înțelepciunea e una dintre cele mai mari frumuseți pe pământ, iar un om înțelept este un om căruia îi pasă de ceea ce se întâmplă, dar mai ales de ceea ce spune și ceea ce face. N-aș putea începe viața de la început, am trăit fix cum am știut mai bine, dar e foarte bine să faci ceva, să descoperi ceva al tău, o voce care să rămână în amintirea urmașilor. Ceea ce poate să facă o femeie e să știe șă-și păstreze familia, căldura căminului, tradițiile. În zilele noastre nu mai avem timp și nici răbdare cu părinții noștri, să ne dedicăm, acum timpul fuge, iar noi împreună cu el. Viața noastră a devenit o fugă fără sfârșit, doar că ajungi să te întrebi “Încotro?” Viața e frumoasă, e cel mai frumos dar pe care l-am primit de la Dumnezeu, dar în fuga noastră ne scapă printre degete frumusețea și importanța vieții.·        Frumusețea unei femei...Admir femeile care se iubesc așa cum sunt, cărora nu le pasă de gura lumii, care se acceptă cu trecerea anilor și se uită cu mândrie și iubire în oglindă.Trecerea timpului oricum își pune amprenta asupra frumuseții. Poate că exteriorul nu divulgă vârsta, dar puterile nu mai sunt aceleași, iar valorile devin altele, de fapt, revenim la valorile strămoșilor noștri. Doar frumusețea sufletului este eternă.·            Doare trecerea anilor?Nu, am crescut copii, le-am oferit șansa să învețe, să se educe, să se dezvolte, am nepoți și accept trecerea timpului. Fiecare timp are timpul său.Iubirea e totul. Când iubești un om  - cea mai mare dovadă de iubire – să iubești omul atunci când apar conflictele. Iubirea e tinerețea veșnică. Iubirea nu e trecătoare, pur și simpul cu fiecare zi ea se transformă, cu fiecare zi noi o transformăm. Iubirea e vocea inimii.·           Fără iubire oamenii ar fi...... nu ar fi. E mai greu să te iubești pe tine însuți. Uneori iubirea de sine cere multă atenție, efort, nu este ceva egoist, dar e ceva ce necesită multă implicare, mi-am dat seama că iubirea celorlalți mă face să mă iubesc pe mine însămi. Oricum, noi nu putem să iubim pe alt om până nu avem acest sentimnet în noi deja. Nu poți să dai ceea ce nu ai. Încerc să accept și să iubesc oamenii așa cum sunt. Așteptările pe care le am de la ceilalți sunt cele mai negre umbre ale fragilității iubirii și relațiilor dintre oameni.    Dorul de mamă... Când crești fără mamă  e foarte greu. Viața trece în fiecare zi, dar în suflet rămâne veșnic o durere, un gol care strigă și doare.  De multe ori am impresia că dacă mama ar fi în viață aș alerga în genunchi la ea și i-aș săruta mâinile, picioarele. Prețuim oamenii atunci când ei nu mai sunt. Mama e viață, dar asta înțelegem târziu . (mama plânge, iar cuvintele ei se amestecă cu lacrimile sărate pe care le transmite în ceruri)   Dorul de copii... (mama răsuflă greu, din toată ființa)Toată iubirea pentru copiii mei o transmit și prin nepoții noștri, dacă îmbrățișez un nepot, sufletește mă gândesc la copilul meu, căruia nu am avut mereu timpul să-i ofer dragostea și afecțiunea mea. Acum ofer prin nepoți dragostea pentru copiii mei. Orice copil are nevoie de dragoste și nu contează cât de mare e copilul! Cea mai mare bogăție și cea mai mare frumusețe pe pământ sunt copiii, așa încât cele mai bune investiții sunt în copiii noștri. Investiții sufletești, morale, care-i dau aripi fiecărui copil și multă iubire...

(Port cu mândrie rochia mamei mele și cea mai frumoasă poveste a acestei rochii e că a fost purtată în zilele de duminică de mama!)
Toate Evele mele
    Unele zile sunt atât de grele, indiferent că-s duminici sau luni, indiferent de vremea de afară sau muzica care se-aude pe fundal.Te trezești într-o duminică și realizezi că toată dispoziția ta e fix pe dos. Numeri până la zece, până la douăzeci, bei un pahar cu apă și o cafea fierbinte, un pic amară, așa cum îți place, privești pe geam la frunzele castanului care cad fără grabă și, totuși, starea ta nu se schimbă.***Când băieții au făcut doi ani, am simțit că o iau razna. Nu era vorba de "teribilii 2 ani", ci de epuizarea mea fizică și psihică, de ambiția mea de a fi o mamă perfectă, în ciuda oboselii, iritării și stresului pe care le simțeam și le acumulam. Când am crezut că pot să mă descurc la fel de bine și în continuare, am început să țip la copii. În fiecare zi tot mai tare. Uneori până răgușeam, iar după asta plângeam ore în șir înainte să adorm.Am făcut atunci multe crize de nervi, m-am transformat într-o femeie veșnic frustrată, nemulțumită, relațiile cu soțul meu erau de cele mai multe ori acuzatoare, cu copiii erau relații de putere, iar cu mine însămi - de negare și ură.

Evadam foarte des în natură. Cutreieram parcurile și căutam locuri ferite de ochii lumii. Unele zile erau foarte frumoase, eu eram caldă, zâmbitoare, iubitoare, iar în alte zile eram asemenea unei furtuni, tunam atunci când te așteptai cel mai puțin.Și nu mi-era deloc bine. În fiecare clipă mă însoțeau zeci de regrete chiar dacă eram calmă, iubitoare, caldă. Vedeam în jur mulți părinți care strigau la copiii lor și am înțeles că uneori sunt și eu așa. Mi-am recunoscut acest adevăr. Pe talerul meu de mamă, acest adevăr se trăgea în jos, iar gândurile și conștiința mea deveneau mai ușoare, pline de alinare.Ce poate să înțeleagă un copil de doi ani de la un părinte care strigă? Teamă, frică, dar și convingerea că așa te manifești în plină criză de furie și nervi.Eu am învățat de mică să-mi reprim emoțiile grele și pentru mine asta e ceva familiar, dar nu sănătos. Au trebuit să treacă treizeci de ani din viața mea și să aflu de la doi pui de om de doi ani că cel mai bun antidot al furiei e râsul și țopăiala, și îmbrățișările.  Asta ca să știu că din orice criză se iese, se învață.Mai avusesem tangențe cu depresia, asta se întâmplă des oamenilor care-și reprimă emoțiile, pentru că nu ai cum să fii calmă, răbdătoare și serviabilă întotdeauna. Vine un moment când o simplă privire declanșează emoțiile adormite.Dar...copiii au șanse mari să-ți facă ție cunoștință cu tine și ajungi să te întrebi, să te cunoști și fie te hotărăști să te deschizi cunoașterii, fie rămâi în continuare să dezvolți relații de putere cu ei.Totul stă la limita alegerilor.Când zic de stările mele depresive nu am în vedere că țipam de se zguduia blocul sau loveam în stânga și dreapta. La suprafață sunt totuși un om calm și timid.Mă refer la stresul pe care-l simțeam uneori fie din cauza menstrelor, fie din cauza părului murdar, a lipsei de somn, a oboselii, a prafului neșters, a jucăriilor împrăștiate, gătitul mâncării etc.În societatea noastră nu prea se discută chestii de astea pentru că automat devii obiectul acuzărilor și judecăților nedrepte. Și asta foarte mult acționează asupra unei mame, o face să se îndoiască de propria bunătate și încredere, iar frustrările nu mai încap în ascunzătorile lor.O mamă obosită nu este echivalentul unei mame care nu-și iubește copiii sau căreia nu-i pasă. O mamă obosită este o mamă obosită, epuizată, o femeie care-și dorește timp, spațiu și liniște. Eu nu prea am avut cui să cer ajutorul și am încercat să duc în spate și copiii, și curățenie, și gătit. Nu zic că nu mi-a reușit, dar eram uneori stoarsă de energie. Așteptam ora șapte seara ca nu știu ce. Îi miroseam soțului meu pașii și răsuflam ușurată când auzeam cheia în broască.Am înțeles repede că educația copiilor este despre educația părinților și am investit mult timp, efort și creativitate să mă educ. Am citit mult, atât literatură de specialitate, dar mai ales ficțiune pentru că ea relaxează și-ți sustrage atenția de la gândurile negative. Am scris mult, am făcut zeci de jocuri, am dansat, mi-am recunoscut greșelile și oboseala. M-am contopit cu natura, eu nu știu un psiholog mai bun decât natura. Copiii mei m-au ajutat să ies din prăpastie. Au atât de multe lucruri să ne învețe copiii. Despre viață, despre cum să trăim, despre ce contează cu adevărat, despre simplitate, iubire, curaj. Copiii își cresc părinții! Spiritual! Eu m-am schimbat mult, am devenit mai zâmbitoare, mai caldă, mai curajoasă și am învățat să iubesc și să prețuiesc. Nu am scăpat de teama de a fi judecată, dar am înțeles că teama asta e energie zadarnică pentru că niciodată oamenii n-or să înceteze să bârfească, să acuze, să judece, să arate cu degetul, să se șușotească.Sunt toate Evele mele la un loc. Fiecare e o emoție care mă întregește. Fiecare are putere și frumusețe. Sunt făcută din fiecare. Culori, forme, voci, gesturi, gânduri - toate diferite, și în același timp, toate la fel, adică eu. Am învățat să mă simt și știu aproape întotdeauna ce fel de Evă sunt, în momentul respectiv.În clipele colorate în culorile depresiei sunt mai fragilă decât sticla, iar pe dinafară dau impresia că-s puternică și autoritară. Și nu înțeleg de ce mintea se încăpățânează să fiu fragilă? Să fiu eu. În astfel de momente scot din mine tot ceea ce nu-mi place să cred că sunt. Paradoxal, tot ceea ce ar trebui să accept și să iubesc. E o metodă de a crește din cenușă.Și fix din cenușă renaști.Și vine o duminică sau o zi de joi și simt că zbor pe una din aripile furiei. Pentru că unele zile sunt grele. Totul este ciclic, asta ne învață mai ales toamna și la fel ca fiecare toamnă, în fiecare an devin o toamnă de aur. Neșlefuită, doar o toamnă în schimbare, în transformare...
Literatura e ceea ce are omenirea mai bun / Imago / Ludmila Ulițkaia
    Citeam recent niște păreri despre cartea Ludmilei Ulițkaia "Imago", în rusă, și unii dintre cititori au fost indignați de această carte construită într-un decor cețos, trist, dezolant, fără vreo sclipire de speranță. Am renunțat să citesc mai departe. Mă gândesc cum ar fi putut scrie Ulițkaia despre curcubeu și floricele despre o perioadă cenușie din istoria URSS-ului, și nu doar a URSS-ului. Împletită cu dragostea pentru literatură, artă, muzică, această carte mi se pare chiar iluminatoare, și anume această caracteristică duce romanul dincolo de frontiera de roman istoric sau politic, cum poate părea la prima vedere.Cum am putea să ne cunoaștem trecutul făcând abstracție de tot ceea ce li s-a întâmplat bunicilor, străbunicilor și părinților noștri? La urma urmei, istoria unui neam, a unui stat are viziuni lirice doar în poezie, o realitate în versuri menită să aline și să hrănească sufletele zdrobite  de regimurile politice.Cartea pune în prim plan destinul celor trei prieteni - Ilia, Miha, Sania - începând cu anii de școală și până la sfârșitul vieții lor, pentru unii mai devreme, pentru alții mai târziu.

Pe parcursul lecturii, în carte își fac apariția tot mai multe personaje, care, aparent, par să nu aibă nicio legătură cu cartea, ca apoi treptat să ni se dezvăluie relațiile cu eroii cărții, relații complementare ale prieteniei dintre cei trei băieți.Romanul celor doi Iosifi - Stalin și Brodski - debutează cu moartea lui Stalin și se sfârșește cu moartea poetului Iosif Brodsky. Și aici se vede legătură narativă dintre firele istorice și artistice ale cărții, doi piloni ai unui neam.Viktor Iulievici, profesorul de limba și literatura rusă m-a impresionat până și pe mine. Fascinată de un personaj foarte bine construit, așteptam în fiecare pagină întâlnirea cu el. Avem nevoie imperioasă de astfel de profesori, care transmit elevilor iubirea pentru literatură, cărți, poezie."(...) dacă ai un profesor bun, simți că te naști a doua oară.""Literatura e ceea ce are omenirea mai bun. Poezia e inima literaturii, concentrează în ea ce e mai bun în lume și-n om. E singura hrană a sufletului."Imago este ultimul stadiu în metamorfoza unei insecte, în care aceasta atinge maturitatea, fiind aptă de a se reproduce. Acest termen devine laitmotivul acestei cărți drept o maturizare morală a ființei umane."Descoperi însă o expresie valoroasă la Tolstoi, care numea acea perioadă chinuitoare "pustiul adolescenței". Era mai aproape de ceea ce observa el la elevii lui zburliți și dezorientați. Era momentul când părea că au pierdut tot ce acumulaseră înainte și că își încep viața de la zero. Și se vedea clar că nu toți reușeau să iasă din pustiul ăsta, o mare parte dintre ei rămânând acolo pentru totdeauna."

Uneori, soarta îi distanțează pe cei trei prieteni - poetul, fotograful și muzicianul, alteori, îi apropie, dar este păstrată mereu o legătură invizibilă între ei, pe care fiecare dintre ei o simt, iar noi, cititorii, o găsim în alte personaje, situații, cărți, dar mai ales în iubirea lor pentru frumusețea artistică a lumii.         Oare ajungem vreodată la o maturizare morală chiar dacă nu mai suntem adolescenți și ce ne face să ne maturizăm? Este una dintre întrebările cărții la care fiecare cititor își găsește propriul răspuns. Intim și numai de el știut, pentru că niciodată nu avem certitudinea că am ajuns adulți, iar răspunsul nu mai este răspuns dacă se transformă în cuvinte, răspunsul îl găsim în gesturile și faptele noastre, în modul de a vedea lumea, de a vedea și aprecia fiecare om, de a înțelege și a fi și poate mai mult decât atât, în felul nostru de a iubi - sursa celorlalte norme, atât la nivel personal, cât și la nivel de societate."Trăim într-o societate de larve, de oameni imaturi, de adolescenți cu mască de adulți (...)". 
Ochii ei
  Se urcă în troleibuzul plin la stația de lângă gară. Duce în mâinile obosite două pungi mari și grele. Să aibă vreo cincizeci de ani. Poartă basmaua legată sub bărbie. La fel ca mama. Timidă și încurcată, pune pungile jos. Le tot mută un centimetru în dreapta, un centimetru în stânga, le face loc celor care vor să iasă. Are cearcăne mari și ochii foarte apropiați unul de altul. Stau chiar în fața ei și o privesc cu admirație. Ochii care par să se vadă unul pe altul au o lumină senină, care liniștește instantaneu. Pentru moment gândurile mele dispar. Mă gândesc la ea. Ar putea fi mama mea.

Obosită, de multe ori neînțeleasă, alteori nedreptățită, cu umerii lăsați în jos mai mult de la greutățile sufletești decât de la kilogramele duse în spate. Zâmbește chiar dacă știu că tot ce și-ar dori în acest moment e să se așeze, dar nu-i oferă nimeni locul. Îmi mut privirea într-o parte să nu o stânjenesc privind-o continuu. Pe mine mă stânjenesc privirile directe. Pe mama o stânjenesc privirile directe. Și pe ea o stânjenesc. Nu vor să le vedem ridurile tot mai adânci, cearcănele vineții de sub ochi, pielea palidă, buzele fără ruj.Dar mă uit din nou în ochii ei și-i spun că la următoarea stație o să coboare multă lume. Îi spun o prostie în loc să-i spun cât e de frumoasă. Mi-e rușine să-i spun că e frumoasă. Cuvintele pot fi mâinile mamei care mângâie și fix înainte să cobor, roșie că racul, îi spun: aveți o privire foarte caldă! 
Suntem cine suntem / Iată-mă / Jonathan Safran Foer
"Apoi și-a întins Avraam mâna și a luat cuțitul, ca să înjunghie pe fiul său. Atunci îngerul Domnului a strigat către el din cer și a zis: "Avraame, Avraame!" Răspunse acesta: "Iată-mă!". (...) Avraam nu întreabă "Ce vrei?". El spune "Iată-mă". Pasajul meu de bar mitzvah vorbește despre multe lucruri, dar eu cred că, înainte de toate, vorbește despre cei pentru care suntem cu totul acolo și despre cum asta, mai mult decât orice altceva, ne definește identitatea."Iată-mă! Dincolo de ceea ce pretindem că suntem, pur și simplu suntem. Aici, acum, alături. Sau nu suntem. Aici, acum, alături.Am tot amânat această carte, din cauza celor 650 de pagini, dar apoi n-am mai putut s-o las din mână. Mie îmi place la nebunie să citesc despre oameni adevărați, fix așa cum sunt ei. Perfecți de imperfecți. Pentru că asta e viața. Fără retușuri și ajustări adăugătoare. Decât cele care sunt în puterea omului. Să citesc și să mă regăsesc, iar și iar, bucată cu bucată, în personaje. Să mă văd tot mai întreagă în oglindă și să am mai mult curaj să fiu. Lumină și întuneric. Pentru că asta suntem.

Iată-mă este povestea unei familii de evrei americani, care locuiește în Washingtonul zilelor noastre, povestea unei familii care se destramă. Julia, soția unui scenarist de succes și mama a trei băieți, găsește un telefon ascuns în baie, plin cu mesaje cu conținut sexual. Telefon care se dovedește a fi al soțului său.Din acest moment, nimic nu va mai fi la fel. Certurile scot la suprafață gânduri pe care cei doi soți s-au tot străduit în ultimii ani să le ascundă, furie reprimată și resentimente în locul sentimentelor."Doar că distanța care nu exista era, de fapt, mult prea mare."Pe fundalul războiului israelo-palestinian, care izbucnește în urma unui cutremur de amploare în Israel, în familia Bloch are loc războiul de distrugere ale iubiri, căsniciei și familiei.M-au impresionat enorm fiii celor doi soți. Poate și din motiv că sunt și eu mamă de băieți, iar atunci când citesc despre viața emoțională a băieților devin cumva mai mamă, dacă pot să zic așa, o mamă care nu doar știe să accepte, dar și să înțeleagă. Distanța dintre adulți și copii se conturează din motiv că adulții uită că au fost copii.Cei trei fii știu că urmează inevitabil o despărțire și încearcă s-o împiedice cumva, dar ceea ce nu pot să împiedice e tristețea care le invadează sufletele și sentimentul de ruptură, care doare.M-am regăsit în Julia, personajul feminin al cărții, mama care-și iubește copiii la fel cum respiră, dar și femeia care a obosit, care are nevoie de libertate și spațiu și mama, care se simte vinovată că are astfel de gânduri. Câte femei pot fi o singură femeie."Niciodată nu știa cum să se descurce cu sentimentul de a vrea ceva mai mult pentru ea însăși: timp, spațiu, liniște."Tema familiei nu e o temă originală în literatură, s-au cam spus toate ce se spun, relevant e modul în care se spune, iar Jonathan Safran Foer face diferență, la fel ca și Jonathan Franzen. Scrie autentic, conturează personaje reale, cu frici și temeri, cu gânduri nerostite și nevoi neîmplinite. Iată-mă devine mai mult decât o radiografie a unei despărțiri, devine o experiență de viață, o scenă a vieții, Iată-mă e despre oameni, iar în primul rând, despre noi înșine, despre sentimentele și distanțele pe care le simțim în interiorul nostru și modul în care gestionăm aceste distanțe."Între oricare două ființe există o distanță unică, de netraversat, un sanctuar de nepătruns. Uneori, el ia forma singurătății. Alteori, ia forma dragostei."Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Insuportabila ușurătate a ființei / Milan Kundera
   "Din clipa în care există un martor al comportamentului nostru, ne adaptăm vrând - nevrând ochilor care ne privesc, și nimic din ceea ce facem nu e autentic.""Insuportabila ușurătate a ființei", carte scrisă de Milan Kundera - scriitor francez de origine cehă, are ca background invadarea Cehoslovaciei în 1968, la scurt timp după mișcarea de emancipare a libertății politice, fenomen cunoscut și ca Primăvara de la Praga, de  către trupele armatei sovietice și aliații acesteia. N-aș spune că e un roman politic, ci mai degrabă un roman care împletește mai multe fire narative: politica, stilul filosofic al autorului, ficțiunea și condiția omului în diversele ipostaze ale sale. Stilul filosofic în care abordează scriitorul relațiile dintre oameni mi-a amintit de Alain de Botton și cartea sa "Ce se întâmplă în iubire", o carte minunată de altfel. 

Kundera ni-l prezintă pe Tomas, un medic de succes care activează într-un spital din Praga și pe Tereza, o chelneriță dintr-un mic orășel din Cehia.Cei doi se cunoscuseră întâmplător și tot întâmplarea face să se îndrăgostească unul de altul. La întâmplarea sentimentelor mă refer.Tereza se mută la Praga, în casa, patul și inima lui Tomas și de aici Kundera ne invită în labirinturile minții și sufletului celor două personaje, și aproape imperceptibil, dar ca un ecou, în labirinturile noastre personale. La început ne oferă impresia că noi știm cine suntem și cum suntem, ca apoi, așa ca printre altele, să ne pună în fața unor adevăruri mult mai profunde. Talent pe care l-am apreciat din plin la Kundera.Astfel încât, pagină cu pagină, descoperim o Tereza care se bucură că a evadat din lumea mamei sale, dar viața căreia devine o extensie a vieții mamei sale. Și totul începe mult mai devreme decât își închipuie Tereza, totul începe de la ceea ce le transmit părinții copiilor."Îi explica în permanență Terezei că a fi mamă înseamnă a sacrifica totul. Cuvintele ei sunau convingător, întrucât exprimau experiența unei femei care pierduse totul din pricina copilului. Tereza asculta și credea că valoarea supremă a vieții este maternitatea, că maternitatea înseamnă un mare sacrificiu. Dacă maternitatea reprezintă întruchiparea sacrificiului, atunci destinul fiicei întruchipează Vinovăția, pe care nimeni și nimic n-o va putea răscumpăra vreodată."..Ș.m-a pus pe gânduri autorul, pe mine, mama, m-a pus pe gânduri...Tomas e un bărbat care iubește femeile și nici măcar dragostea pentru Tereza nu-l transformă din bărbatul infidel în unul fidel.

Se zice despre Milan Kundera că în timpul invaziei sovietice, el a fost unul dintre militanții împotriva instaurării regimului totalitar. Din cauza spuselor și scrierilor sale, la acea vreme eseuri și nuvele, el a fost demis de la catedră, iar cărțile sale au fost interzise în Cehia, astfel încât după câțiva ani, Kundera emigrează în Franța.De ce zic toate acestea? Tomas, medicul faimos, bărbatul adorat de femei, este și un militant pasiv al instaurării regimului sovietic totalitar. La un moment dat publică un articol într-un ziar și din cauza acestui articol el este demisionat din funcție și ajunge spălător de vitrine și geamuri.Concomitent cu povestea lui Tomas și a Terezei se derulează povestea Sabinei, o pictoriță cunoscută, iubitoare de artă și una dintre amantele lui Tomas.Represiunile politice o fac să evadeze în Elveția, de acolo în Franța, SUA.Ceea ce mi-a plăcut foarte mult e aptitudinea autorului de a transmite gândurile personajelor, cu o naturalețe, autenticitate și o tristețe pe care o acumulăm de fiecare dată când renunțăm la a fi noi înșine. Perioada romantică a unei relații nu durează mult, din păcate, obisnuindu-se unii cu alții, oamenii au impresia că-și permit mai multă sinceritate și directitudine cu partenerii săi, dar de fapt continuă să ascundă cine sunt, cum sunt și ce vor."Nu vom izbuti niciodată să determinăm, cu certitudine, în ce măsură relațiile noastre cu alți oameni sunt rezultatul sentimentelor noastre, al dragostei sau ne-dragostei noastre, al bunăvoinței sau urii noastre, și în ce măsură acestea sunt condiționate, dinainte, de raportul de forță dintre noi și alții."
Astăzi, când privesc în spate, văd oameni. Mulțumesc!
    Eram în clasa a șasea, aveam doisprezece ani. Mama îmi cumpărase în acea iarnă friguroasă o scurtă vătuită, cu blană albă, de un verde turcoaz pal, foarte frumoasă și foarte călduroasă. Pesemne că mă credeam domnișoară la vârsta aceea fiindcă am ținut cu tot dinadinsul să-mi ia cizme cu toc pătrat și cu șireturi până sus. De ce să mă fi grăbit să întorc spatele copilăriei, în cizmele mele cu toc?! Am știut întotdeauna că nu i-am întors spatele, pur și simplu am ascuns-o la piept, în partea stângă și de multe ori sunt copilărie, pentru că de acolo iese ceea ce dosim.După câteva zile am descoperit că cizmele, care-mi dădeau bătăi de cap cu lungimea șireturilor, erau diferite modele. Dreptul -negru strălucitor, stângul - negru pământiu. Dreptul - din piele tare, care nu prea se lărgește, stângul îmi înghițea piciorul și mai era loc pentru unu. N-am cârnit din nas, așa am umblat în acea iarnă, că doar erau de la Zorile, iar asta înseamnă că costau un pumn de bani. Și pentru că le luasem cu o mărime mai mare, le-am purtat și iarna următoare. Așa erau timpurile. Doar că în iarna următoare nu cizmele mi-au dat bătăi de cap. Chiar dacă dosisem copilăria la loc sigur și o purtam mereu cu mine, bifasem toate simptomele adolescenței: părul se îngrășa foarte repede, fața-mi era plină cu acnee, dispoziția - aiurea și încredere în sine - deloc. Mi s-a spulberat instantaneu imaginea mea de fată frumoasă când îmbrăcam scurta mea cu blană albă. Nici măcar ea nu avea putere asupra adolescenței. Voiam să cred că crescusem și mă maturizez, dar, de multe ori, chiar și după douăzeci de ani, simt că am rămas în acea iarnă. Speriată, dezamăgită, încruntată, neînțeleasă, cu un picior pe pământ, cu altul fluturând. Chiar dacă nu e vorba deloc despre fluturi, decât peste câțiva cincisprezece ani, când am înțeles cum se transformă omida în fluture. Dar oare nu fusesem prea mult timp omidă? Mai poți să fii fluture după aia? În cap, mă refer și în inimă, pentru că exteriorul poate fi foarte amăgitor. Nu toți fluturii pot să zboare.

Paisprezece ani mai târziu după acea iarnă eram în bucătăria mică a unei femei mari. În timp ce îmi făcea manichiura, îmi spunea că trebuie să vizualizez viitorul meu. S-a prins ea că trăiam în vise, poate chiar într-o iarnă friguroasă, dar nu știam să visez.De fiecare dată când mă duceam în acea bucătărie mică, intram de fapt într-un laborator magic, de transformare. Și nu mi-a fost frică să învăț. Să învăț cine sunt. Să învăț că sunt frumoasă, minunată, iubitoare, caldă. Să învăț că tot ceea ce cred eu că mă face să fiu mică, este de fapt puterea mea. De la o manichiuristă. Că așa e, exteriorul e amăgitor. După asta, am tot întâlnit femei care m-au înfiat și m-au iubit ca pe propria fiică, chiar dacă puteam să le fiu soră. Dacă vârsta ar fi ani, am îmbătrâni foarte repede!Și mi-au îmbrățișat aripile lăsate în jos și mi-au vorbit adesea despre frumusețe. Uneori, un singur înțeles egalează toate celelalte neînțelese! Un singur cuvânt e de ajuns pentru toate tăcerile. Depinde de cuvântul pe care-l auzi și-l alegi să fie al tău.Eu am ales să învăț. Să învăț să (mă) iubesc, să (mă) accept, să (mă) iert, să fiu, să privesc, să dau, să primesc, să cred, să cinstesc, să greșesc, să lupt, să uit. Această alegere nu garantează nimănui că din acel moment se vor întâmpla doar lucruri frumoase. Această dezvoltare oferă posibilitatea să alegem și să gestionăm și să fim. Poate mai ales să fim. Buni sau răi, că doar avem întotdeauna această opțiune. Falși sau adevărați. Frumoși sau urâți. Omidă sau fluture. Dar uneori, vom fi din toate câte-un pic, pentru că nu putem învăța fără lecții. Alteori, vom regreta comportamentul nostru, dar s-ar putea să creștem deasupra regretelor. Viața nu e perfecțiune. Pur și simplu, e!     Învăț să am curaj să le spun oamenilor din viața mea, fără motiv de zi de naștere sau o nouă tunsoare, că sunt  minunați, buni, frumoși, demni, de încredere, fiindcă știu că aceste cuvinte îndreaptă spatele, ridică de jos, nasc zâmbete și strălucire în ochi.Dar am unele dimineți în care mă trezesc cu dispoziția pierdută undeva sub pat și redevin adolescenta de treisprezece ani, care are impresia că s-a prăbușit lumea ei. Devin la fel de speriată, mică, pierdută într-o revoltă tăcută. Așa e viața. Totul e ciclic. N-am cum să nu fiu ceea ce sunt deja, ceea ce m-a crescut, dar pot să aleg s-o înțeleg pe acea fetiță, să ne amintim amândouă de scurta turcoaz cu blană albă și să ne simțim frumoase sau de cizmele diferite și să râdem împreună!
Dincolo de cuvinte e puterea sentimentelor
Mă uit la boțul ăsta de om mic cum stă ghemuit sub plapumă și repetă a zecea oară că el vrea mai întâi să doarmă și apoi să plece la grădiniță. Ca o mamă conștiincioasă, (cred și eu, că doar atâtea cărți de parenting am citit), îi repet și eu a zecea oară, de parc-aș spune o poezie pe de rost "puiule, te înțeleg, dar nu ai cum să dormi acum, în zece minute ieșim din casă".Cu chiu, cu vai îl scot de sub plapumă și încerc să-l îmbrac. Mă enervez, în sinea mea, că nu se îmbracă singur, că nu cooperează. Tac, dar știu că supărarea îmi desenează pe față, destul de accentuat, cuta dintre sprâncene, îmi lasă buzele în jos, iar în privire am soiul ăla de nemulțumire, care se vede foarte bine.Simt că sunt pe cale să explodez, și sunt și în perioada aia dinainte de menstruație și mă ia disperarea cu totul în ghearele ei. Nu suport să mă atingă cineva, darămite să-mi zgârâie stropul ăla de răbdare pe care-l păstrez. Stropul ăsta de răbdare pe care singură mi l-am inventat, de foarte mult timp, atunci când eram certată și tăceam, când zburau critice spre mine și tăceam...și zâmbeam, ca să nu-l lipsesc pe cineva de confortul de a se simți puternic. Iată chiar la capitolul putere am dat toți greș. Puterea înseamnă altceva, nu să țipi, să pui la colț sau să domini. Asta nu se numește putere. Abuz se cheamă, de parcă mai are cineva nevoie de definiții.  Puterea înseamnă exemplu. De iertare, de răbdare sănătoasă, de bunătate, de înțelegere, de iubire.De la un timp nu mai cred în iubire condiționată. Înseamnă că nu mai e iubire, e confort fizic, moral, psihologic al cuiva. Iubirea nu are valențe condiționate. Așa am înțeles-o noi. Iar greșit. Nu e teorie s-o înțelegem, se simte, e vânt, e aer, e libertate, e zâmbet, privire, îmbrățișare, tăcere. 

Și puiul ăsta de om, care tace în timp ce eu îl încalț, plină de nervi, n-are nevoie de nicio poezie pe care i-o spun eu pe de rost. Fără intonație, fără virgule, fără emoții. Are nevoie să simtă. Să simtă că este iubit. Fix în acest moment în care nu cooperează deloc cu mine. Îl dor urechile de la vorbăraia mea, "conștiincioasă", îl sperie chipul meu trecut prin filtrul disperării. Are nevoie de îmbrățișare, ca de aer, fix în acest moment în care eu îi spun să zâmbească.Apoi tac, vreme de câteva secunde, îmi iau copilul în brațe și stăm așa câteva secunde, preț de o veșnicie. Simt cum se topește un sloi de gheață înăuntrul meu. Nu știu de ce, dar am certitudinea că și el simte la fel și asta îmi umple sufletul cu mai multă iubire, pentru că iubesc înseamnă să văd iubirea mea pe chipul lui, s-o simt în sufletul lui pur și curat.Nu întotdeauna iubirea înseamnă să te simți iubit.Poate e răbdarea aia la care am muncit atâta? Răbdarea aia care m-a înstrăinat de mine însămi, fiind ce voiau ceilalți?Nu, e iubirea. Ca vântul, ca aerul, ca libertatea, ca tăcerea!Prea multă teorie băgăm în cap, și care nu se potrivește, și care se contrariază cu ceea ce credem noi, și mult gunoi, și atunci simțim mult mai puțin. Nu e vorba de cărți, e vorba despre cât de mult ne permitem să fim atunci când suntem înconjurați de atâta informație?N-au nevoie de o mamă aproape perfectă, care se gândește ce tactici mai știe, despre care a mai citit, au nevoie de o mamă care-și dă voie să simtă. Nu atât să știe, cât mai ales să simtă, să fie!Sursa foto PixabayJurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
În om este și raiul și iadul. Ce alegem să fim? / Aviatorul / Evgheni Vodolazkin
Cum ar fi să te naști la început de veac, să visezi, să iubești, să-ți faci planuri de viitor și să te trezești într-o dimineață la sfârșitul veacului? Să nu știi cine ești, cine ai fost și, cu atât mai puțin, cine vei fi de azi înainte. Nu pare deloc un scenariu romantic, este mai degrabă ceva incredibil, fictiv.Ne putem construi o viață fictivă, putem crede că suntem altcineva, dar sentimentele noastre nu pot fi fictive. De aceea pare atât de greu să vorbim despre ceea ce simțim, pentru că lumea dinăuntru nu se armonizează cu lumea perfectă pe care vrem s-o creăm în jurul nostru. Sufletul nu știe să mintă. E ceea ce avem noi cel mai curat și pur.Innokenti Platonov, eroul romanului "Aviatorul" de Evgheni Vodolazkin, se trezește într-o cameră de spital în anul 1999, efectuând un zbor metaforic între începutul și sfârșitul veacului XX. Fiind bănuit de uciderea vecinului său, tânărul Innokenti de 20 de ani este reținut și trimis într-un lagăr cu destinație specială. Acolo el devine obiectul unui experiment - înghețat în azot lichid - și dezghețat 75 de ani mai târziu. La îndemnul medicului său, Innokenti începe să-și noteze într-un caiet tot ce-i vine în minte, în speranța că-i va reveni memoria. Datorită acestui experiment, Innokenti devine o persoană cunoscută, înconjurat de jurnaliști, curioși și pândit de marketingul companiilor de congelare a fructelor și legumelor, de electrocasnice frigorifice etc. În timp ce toată lumea așteaptă de la el relatarea anumitor evenimente istorice, Innokenti le pune la dispoziție o lume a mirosurilor, senzațiilor, sunetelor. Tot ceea ce nouă, contemporanilor, ni se pare neînsemnat și neinteresant.

Aviatorul nu este o relatare a evenimentelor istorice, este o carte despre oameni, despre condiția de a rămâne uman în orice circumstanță, despre forța interioară a omului care-i permite să rămână om, despre iubirea sinceră și devotamentul față de cei dragi."Sunt întrebat de fiecare dată cum am supraviețuit în lagăr. Au în vedere nu numai latura fizică a vieții, ci și pe aceea care face ca omul să fie om. Întrebarea e justificată, fiindcă lagărul este un iad nu atât din cauza chinurilor trupești, cât din cauza dezumanizării multora dintre cei care au ajuns acolo. Ca să nu lași să fie distrus în tine ceea ce a mai rămas omenesc, trebuie să părăsești Iadul măcar vremelnic, măcar mental. Să te gândești la Rai."Treptat, memoria îi revine și Innokenti notează, ceea ce simte, nu ceea ce vede, amintirile din copilărie, mirosul coniferelor, zgomotul ploii, foșnetul frunzelor și abia apoi pune în acest decor oamenii și faptele. Uluit, află de la doctorul său că Anastasia, prima și unica sa iubire, este vie și se află într-un spital. Lui Innokenti, cel de 99 de ani, care arată de 30 de ani, îi este frică să se întâlnească cu Anastasia, cea de 99 de ani. Dar până la urmă, vârsta poate fi și ea un decor, pentru că ceea ce contează cu adevărat e ceea ce simțim!Evgheni Vodolazkin a scris o carte memorabilă, care are în prim plan frumusețea și veșnicia sufletului și arta de a fi om!De asemenea, apreciez enorm faptul că autorul lasă loc în paginile cărții credinței în Dumnezeu, forței cerești, care este mai presus de orice, fără teamă că n-ar putea fi pe gustul cititorilor moderni. Și în romanul său "Laur", unul dintre pilonii de bază este credința. Laur și Aviatorul sunt două cărți diferite, dar amândouă tratează condiția umană a omului, puntea dintre căință și iertare și bineînțeles, tema timpului, acea veșnicie a sufletului. Și nu e vorba că el construiește o altfel de istorie, cât faptul că ne întoarce cu privirea spre noi înșine. Istoria e în noi. Marile evenimente sunt în oameni. Mai ales marile zguduiri. Îți dau de gândit cărțile lui. Încă nu a fost demonstrat că azotul lichid este secretul unei vieți veșnice și nici că acesta păstrează sunete, mirosuri, senzații, dar scriitorul a pornit de la acest subiect pentru a transmite niște adevăruri despre oameni, viață, moștenirile pe care le lăsăm copiilor. Atâta timp cât suntem în viață nimic nu este imposibil! Noi alegem cine să fim."Legat de tata, m-am gândit la natura dezastrelor istoriei - revoluții, războaie și altele asemenea. Principala lor grozăvie nu e faptul că se trage. Și nici chiar foametea. Ci faptul că se eliberează cele mai josnice patimi omenești. Iese la iveală ceea ce până atunci era înăbușit în om prin legi. Fiindcă pentru mulți nu există decât legi exterioare. Interioare nu au."Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
O poveste despre pierderi și regăsiri
   Casa ei era în celălalt capăt de pădure. Oamenii din sat se fereau să treacă prin zona aceea, fiind convinși că femeia cu părul negru și picioarele subțiri e o vrăjitoare rea și nebună.Și dac-ar fi fost o casă ca lumea, da așa, niște bucăți de lemn bătute strâmb și un geam mic, veșnic prăfuit prin care nu se vedea nimic. Așa-s oamenii, îs curioși și dacă nu-și pot satisface curiozitățile, le inventează ei.Ea se trezea în fiecare dimineață, înainte de ivirea zorilor și se ducea la râu. Se spăla cu apa rece ca gheața pe față și apoi se culca pe iarba udă și privea cerul cenușiu, pictat. Cum se ivea prima lumină a răsăritului, ea se ridica și pornea spre casă.Cei care au văzut-o au spus despre ea că stătea deasupra apei și făcea diferite vrăji și de atunci nu a mai băut nimeni apă din acel izvor.Oamenii oricum continuau s-o spioneze. Nu le plăcea că femeia nu vorbea cu nimeni și nu ieșea din pădure. Cu ce s-o hrăni?se întrebau ei. Cu puterile și energia noastră, răspundeau sătenii.Când ajungea acasă de la râu, femeia cu părul negru ca pana corbului, se apuca de frământat aluat, aprindea focul într-un cuptor micuț, aproape improvizat, și cocea turte rumene și pufoase. Iar pe masă, acoperite cu un prosop, erau turtele coapte în ziua precedentă. Ea ciugulea dintr-o turtă aproape o săptămână, iar celelalte le dădea păsărilor.De când venise în pădure nu ieșise niciodată de acolo. În fiecare zi de joi, înainte de amiază, când sătenii munceau din greu pe deal, el venea la ea și-i aducea de-ale gurii. O chema acasă, ea îi spunea să plece. El pleca luându-și cu el încă o parte de uitare și renunțare. Pe ea fiecare plecare a lui o ucidea câte un pic. I-ar fi plăcut să se înverșuneze deciziei ei de a rămâne aici, s-o îmbrățișeze chiar dacă ea avea să se zbată în brațele lui, să-i sărute lacrimile chiar dacă ea știa să le ascundă bine, să le usuce de dor. Să-i spună că o iartă, că nu e vinovată cu nimic, că Dumnezeu uneori face lucrurile în felul lui...chiar și pe cele dureroase. Iar el doar își ațintea privirea acuzatoare asupra ei și o privea îndelung, parcă blestemând-o.Sătenii din partea cealaltă de pădure nu conteneau să-și verse asupra ei negreața sufletelor lor. Vrăjitoareo, pleacă de aici. Nu ne usca grânele și nu alunga ploile. Cei mai curajoși se apropiau de casa ei cu furcile, dar nu intrau niciodată, doar se uitau prin mică ferestruică prăfuită să vadă ceva ceva. Ce-ar fi putut vedea? Doar o femeie care-și plângea soarta...

Într-o zi s-a auzit o ciocănitură în ușa cocioabei ei. Nu era joi. Era o zi de marți. Altădată ar fi spus că era o zi frumoasă de marți.A intrat, timidă și temătoare, o femeie scundă, tânără, cu părul de culoarea grâului și ochii de culoarea cerului.Am venit să mă ajuți. Oamenii din sat spun că te pricepi la lucruri supranaturale. Nicidecum nu pot rămâne însărcinată, dar ne dorim atât de mult un copilaș. Fac tot ce spui. Sunt gata pentru orice pact, a zis femeia din fața ei, privind în podea.Femeia cu părul ca pana corbului a început să plângă în hohote. Cum putea s-o ajute pe femeia din fața ei? Ea, care a pierdut sensul vieții, ea, care s-a pierdut de tot, ea, care merge în fiecare dimineață să-și ia rămas bun de la stelele de pe cer, ea care hrănește păsările cu roadele pământului, ea, care s-a retras aici în pădure departe de lume, departe de sine. S-a prăbușit pe podea, plângând cu suspine.Sătenii când i-au aflat povestea s-au împărțit în două tabere, din una făceau parte cei care-i simțeau durerea și se rugau pentru ea, și ceilalți, care credeau că și-a meritat pe deplin soarta.Femeile din sat veneau la ea acasă și stăteau tăcute lângă ea. O îmbrățișau cu privirile lor calde și o iubeau cu compasiunea lor. Fiecare strop de iubire pe care i-l ofereau femeile îi stingea câte un pic focul durerii și uneori avea impresia că simte înăuntrul ei puterea iertării. Simte pulsându-i din nou viața.Se putea oare ca un sfârșit să fie uneori un început?se întrebă în sinea sa. O durea, dar nu ca înainte. O durea, dar îi era înțeleasă durerea și atunci știuse de ce are nevoie un om ca să simtă că trăiește! De empatie, iubire, căldură și vorbe care sprijină duhul, ca parul care sprijină gardul. De oameni buni! Iar oamenii sunt uneori negri la suflet, poate doar așa pot descoperi înăuntrul lor puterea bunătății. E adevărat  că nu toți oamenii înțeleg... poate și aici este un sens ascuns?
Grădina de Sticlă de Tatiana Țîbuleac
Cu fiecare zi care trece am impresia că timpul nici măcar nu fuge, ci galopează în viteză. Percep altfel trecerea timpului și nici măcar nu reușesc să adun toate clipele trăite, și nici măcar nu reușesc să adaug fiecărei clipe prezența mea. Zilele de  duminică devin din nou zile de luni, iar fiecare ianuarie devine decembrie. Repede, repede, repede!Și-n ciuda trecerii timpului, purtăm în noi copilăria noastră, ca pe o pânză albă pe valurile anilor noștri. Cuvântul copilărie îmi place foarte mult. Pare pufos și dulce ca o bezea, dar... unele mușcături sunt amare ca pelinul. Lăsăm această amărăciune să ne invadeze corpul și sentimentele. Iar apoi se naște durerea. Amintiri care dor. Durere care nu trece niciodată. O durere plină de amărăciune.***Romanul "Grădina de sticlă" de Tatiana Țîbuleac aduce în prim plan imaginea Chișinăului anilor'80, destinul unei întregi societăți și pune sub lupă destinul Lastocikăi, o fetiță abandonată de părinți într-un orfelinat sătesc și înfiată apoi de o femeie singură din Chișinău."M-aș fi lipit și de-o lamă dacă m-ar fi mângâiat și mi-ar fi aruncat pâine. În dosul acelei uși strâmte și murdare mi s-a deschis o lume întreagă. Am pășit în ea pe negândite, cu frica unui copil care trăise până atunci doar din resturi. De când ajunsesem la Chișinău, îmi însăilasem o viață cu un soare în mijloc - Tamara Pavlovna."

Cartea este asemenea unei scrisori fără sfârșit adresată propriilor părinți. Durerea abandonului, lipsa iubirii materne, încurajarea și mângâierea caldă a mamei sunt dureri fără sfârșit. Mocnesc în suflet ca un jăratic care nu se mai stinge vreodată. Iar gustul amar de pelin pot doar înteți jăraticul...Prin ochii Lastocikăi ni se conturează soarta întregii societăți din acele timpuri, o soartă a lipsurilor, materiale și spirituale, a nedreptății, a dezamăgirilor, a riscurilor și promisiunilor deșarte.***Am simțit fiecare vibrație a acestei cărți. Locuiesc fix în zona unde a copilărit Lastocika. Am trecut de-atâtea ori pe lângă acea bibliotecă, școală, parc. Astăzi în locul avionului Liner stă ridicată o clădire frumoasă, înaltă, din care presupun că, la fel, se vede parcul ca în palmă.Și de-atâtea ori, Lastocika, am călătorit cu troleibuzul 1. Oare ne-am văzut vreodată întâmplător? Eu pe tine, cu siguranță, te-am văzut. Doar că nu te chema Lastocika. Te chema Irina, Aliona, Olesea, Ina, nu contează, dar ele toate aveau aceeași ochi triști ca ai tăi. Ochi cărora le-a pierit strălucirea în momentul când au fost abandonați, când au fost privați de afecțiune și iubire.

"De la internat nu mă luase, ci mă cumpărase. Asta am aflat mai târziu, deși nu destul de târziu ca să nu mă chinuie și asta niște ani. Nu am întrebat-o niciodată cât i-a plătit directoarei și acum regret. Mi-ar fi plăcut să transform suma aceea în sticle și să știu și eu cât a costat viața mea. Aș fi cumpărat mai apoi acele sticle, v-aș fi găsit și vi le-aș fi răsturnat pe toate în cap. Să vă sparg și eu cum m-ați spart voi pe mine. Mă simt vinovată că o vorbesc de rău pe Tamara Pavlovna. Și pentru asta tot pe voi vă urăsc. Uneori mă gândesc că, dacă o să vă urăsc cu un centimetru mai mult, ura mea va face un cerc complet și va ajunge la dragoste. De centimetrul acesta mă tem cel mai tare, din cauza lui amân totul."Tatiana Țîbuleac este revelația acestui an pentru mine. Mi-a plăcut foarte foarte mult și Vara în care mama a avut ochii verzi. Nu știu dacă aș putea face o legătură între ele. Sunt diferite, una are o voce masculină, alta feminină. Poate doar un singur lucru le apropie - durerea și nevoia de iertare, dar înainte de toate, nevoia de iubire!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Acasă, un colț rupt din rai
     Adevărul e că oricât am încerca să readucem trecutul în prezent, el niciodată nu va mai fi la fel. Locurile pot fi aceleași, dar mirosurile, senzațiile, entuziasmul nu se repetă. Le simți și acum, dar altfel. Să fie asta trecerea timpului? Asta e ceea ce dăm în schimb timpului? Amintirile sunt puntea spre trecut și totodată experiențele care ne-au format, ne-au educat, sunt pârghia spre noi înșine.***În copilărie mergeam des cu mama pe deal la lucru. Aveam mai multe terenuri agricole. Unele dintre ele se aflau departe de casă, în sălbăticiunea și frumusețea naturii, înconjurate de multe văi, lanuri și câmpii verzi-aurii. Culoarea aurie-roșiatică a ierbii în lumina asfințitului e un spectacol mirific al naturii. Nu poți să-ți închipui așa ceva până nu vezi cu ochii tăi, iar apoi nu poți uita niciodată acea forță neasemuită de frumusețe și splendoare. Sunt recunoscătoare enorm acelor locuri care m-au îndrăgostit de natură o dată și pentru totdeauna.

Pe dealul cu iarbă și flori care se deschidea în fața noastră, în timp ce noi prășeam pământul uscat, aproape împietrit, era un izvor cu apă vie. Acolo alergam și îmi potoleam setea, umpleam un borcan și o sticlă cu apa rece și i le duceam mamei. Îmi spălam fața și mâinile la izvor, mă odihneam și ascultam încântată murmurul apei care se revărsa prin canalul de beton.Acolo toți oamenii își potoleau setea cu acea apă, mulți își luau apă și acasă. Luam și noi acasă apă de la izvor, iar dacă ne zgârâiam sau ne loveam, puneam apă vie și durerea se termina.

Atât de drag ne era acel izvor până și în zilele de duminică ne duceam acolo. Și nu e chiar așa aproape de casă. Strângeam flori împreună cu mama, beam apă din palmele făcute căuș, ne stropeam, iar odată cu apusul soarelui ne întorceam acasă.***Aproape în fiecare an merg la acel izvor. Mă cheamă la el să-i beau apa rece cu nesaț și poftă. Anul trecut am fost doar cu mama, iar pe drum ne-a prins o ploaie tandră de vară care oricum nu ne-a împiedicat să ajungem acolo și să ne întoarcem acasă cu brațele pline de flori.Oameni...pe unde și pe unde câte unul, pe bicicletă sau cu mașina. Nu se încumetă nimeni la așa o plimbare, fie ea și vie apa ceea.

***Anul acesta am fost împreună cu copiii și cu mama.Am pornit de acasă pe la șase ca să venim înapoi odată cu apusul soarelui. Ca pe vremuri.Drumul a fost accesibil până când a trebuit să coborâm pe câmp. Am căutat cărarea, dar nici nu era semn că fusese acolo. De parcă totul a fost un vis.Țipenie de om, hectare întregi de pământ nelucrat, cui îi mai trebuie apă de izvor?Am început să coborâm încet, călcând iarba înaltă. Cu cât coboram mai mult, drumul devenea tot mai anevoios. În fața noastră se ridicau buruienile înalte, cu spini și cu tulpinile groase și tari. Pierdeam șlapii prin iarba care se împletea cu picioarele noastre. La un moment dat chiar am hotărât să facem cale întoarsă..., dar eram atât de aproape de acel loc magic.

Am luat copiii în brațe, pe rând pe fiecare dintre ei, am simțit gustul sărat al transpirației care curgea șiroaie pe față și...am ajuns. Locul era de nerecunoscut, chiar și față de anul trecut. Izvorul nu se vedea, era înconjurat de stuf, asemenea unei cete de soli care-și apără împăratul.Când am băut din apă vie și rece, tot efortul nostru se epuizase instantaneu, iar în locul lui creștea mirarea și încântarea, și o bucată de trecut.Copiii și-au spălat mâinile, fețele, au savurat și ei cu nesaț apa pământului, iar eu stam așezată pe iarbă și priveam depărtarea verde-aurie, aurie-roșcată. Un miracol al naturii. Un miracol pe care-l port de-atâția ani în suflet.Mi s-a părut că suntem într-un loc uitat de toți, numai nu de Dumnezeu.

***Ne-am întors acasă cu apă de la izvor, cu brațele pline de flori și cu sentimente noi și totodată vechi în inimile noastre. Obosiți, încântați, cu imagini de neuitat care s-au aciuat în colțurile sufletelor noastre, din acel loc care pare părăsit de toată lumea, cu excepția lui Dumnezeu.
Fără titlu, doar reflecții
     M-am așezat pe o bancă verde în parc. Era o zăpușeală nebună, am băut apa rece din sticlă cu nesaț.Întind mâna în geantă după telefon. 14.03.Apoi pun telefonul la loc. Vreau să stau doar cu mine și cu gândurile mele. În ultimul timp tot apelez la intermediarii dintre mine și...mine: telefonul, muzica, cărțile, televizorul.Mai ales că, de ceva timp încoace, una dintre întrebările care mă chinuie e "de ce trebuie să am întotdeauna dreptate?". Și nu prea mă gândesc de ce. Alung aceste gânduri...Am început să-mi pun această întrebare câteva luni în urmă când am citit cartea lui Joan Didion/ Anul gândirii magice. După moartea soțului, ea își punea această întrebare. De atunci ea s-a plusat întrebărilor mele. Că și așa aveam puține.***De ce trebuie să am întotdeauna dreptate? Și culmea, fix cu oamenii care nu au nevoie de dreptatea mea...ei au nevoie de timpul și iubirea mea. Și nedreptatea mea.Mă uit la mașinile care trec în fugă pe stradă. Până acum nu le-am auzit zgomotul, de parcă priveam un film mut. Știu că acum am ieșit din gândurile mele. În lumea exterioară.Prin fața mea trec doi tineri. Unul dintre ei are un tricou alb și o cămașă roz, descheiată la nasturi. Pe tricou scrie cu litere negre "coincidență".În cazul de față nu e vorba de nicio coincidență. Fix în acest moment, acel cuvânt înseamnă doar niște litere și atât.

***Îmi doresc să-mi impun dreptatea din frica de a nu greși. Poate că uneori ceea ce ne lipsește încercăm să cerem de la alții. Doar că nu așa vine schimbarea, ea vine din propriul interior și se revarsă în exterior, ca apa unui mal rupt.Să nu greșesc, să nu greșesc, să nu greșesc. Teste, poezii, dictări, interviuri, bărbați, educație...De ce-o fi prizoniera acestor frici?Mă gândesc la curaj. Sunt curajoasă să-mi văd fricile aranjate pe etajeră. Neprăfuite. Sunt curajoasă că mă gândesc la ele. Sunt curajoasă să cred că, în ciuda tuturor acestor frici, nevoia de a avea dreptate e în capul meu. N-aș putea scăpa de frici și nici n-aș vrea, de fapt. Noaptea aduce ziua. Apusul aduce răsăritul. Frica aduce curaj. Frica aduce schimbarea. 
Forța interioară a omului este invincibilă în fața sorții /Omul în căutarea sensului vieții/ Viktor E. Frankl
    Mi-am trăit copilăria într-un sat frumos, care miroase a struguri și a mere văratice. Satul se află între două dealuri pitorești, iar casa bunicilor, cu prispă de lemn, se află pe ulița principală.Copilăria mea a fost țesută cu poveștile bunicii mele. Povești despre război și despre durere. Povești despre șezători și dansuri. Povești despre copiii ei și roadele pământului.Când am crescut mai mare, m-am gândit adesea la ororile războiului pe care bunica mi le spunea sub forma unor povești.E o artă să poți vorbi despre suferință astfel încât să nu urli de durere, să nu înjuri, să nu plângi în hohote. E o artă de a trăi. Mult mai târziu mi-am dat seama cu adevărat ce a avut de îndurat fetița care împlinise șase ani când a început războiul. Fetița care a devenit bunica mea. Bunica mea curajoasă, care a suferit foamete și nedreptate, nu s-a gândit la moarte, poate pentru că era doar un copil, ci s-a gândit cum să supraviețuiască! Și a supraviețuit cu puterea rugăciunii și speranța binelui, slavă Domnului!***O carte despre supraviețuire, în primul rând, chiar și în cele mai dezumanizate condiții este "Omul în căutarea sensului vieții" de Viktor E. Frankl. Scriitorul acestei cărți a fost profesor de psihiatrie și neurologie la o Universitate medicală din Viena, care în timpul celui de-al doilea război mondial a fost închis timp de trei ani într-un lagăr de concentrare de la Auschwitz.

În prefața unei ediții mai vechi a acestei cărți (1992), (cartea a ajuns să numere aproape 100 de ediții doar în limba engleză), autorul povestește despre întâmplarea care l-a făcut să nu emigreze în America, cu viza pe care o primise de la Consulatul American de la Viena. El nu se putea hotărî să plece, nu-și putea lăsa părinții în fața sorții care-i aștepta. Șovăielile lui s-au terminat în ziua în care a găsit acasă o bucată de marmură, pe care tatăl său o găsise pe locul celei mai mari sinagogi din Viena și care era una din plăcile pe care erau scrise cele zece porunci. Când și-a întrebat tatăl ce semnifica litera ebraică de pe bucata de marmură, tatăl său i-a spus: "Cinstește pe tatăl și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ.""Atunci am hotărât să rămân pe același pământ cu părinții mei și să pierd viza americană."***Cartea nu este o expunere a ororilor petrecute în lagăr, mai degrabă este o carte despre supraviețuire și despre căutarea sensului vieții în cele mai nefericite circumstanțe și transformarea lor într-o virtute a vieții. Oricum, este multă durere în paginile cărții. Pagini care spun povestea unor nedreptăți nelegiuite."Frankl se întreabă mai puțin de ce cei mai mulți oameni au murit, ci cum de au existat supraviețuitori?"Adevărul e că omul poate să piardă orice, în afară de libertatea lui interioară, cea care-i definește alegerea propriului fel de a acționa sau reacționa. Doar forța interioară îl poate ridica pe om deasupra destinului, mai ales deasupra suferințelor. Astfel, libertatea interioară poate fi considerată o metodă de supraviețuire.Frankl, în calitate de deținut, observă cum oamenii bogați sufletește, oamenii care se pot retrage oricând în sălașul lor interior, cei care-și ironizează propriile suferințe și continuă să iubească în ciuda oricăror circumstanțe sunt oamenii care au supraviețuit lagărelor. Foarte puțini oameni... care au mizat pe puterea lor lăuntrică."Încercarea de a dezvolta un simț al umorului și de a percepe lucrurile într-o lumină amuzantă e un truc pe măsură ce stăpânești arta de a trăi.""Dar știam sigur un lucru - învățat bine până atunci: dragostea trece mult peste limitele fizice ale persoanei iubite. Sensul cel mai profund al ei stă în ființa spirituală, în sinele interior."

***Cartea este una dintre cele mai bune cărți de psihologie, scrisă de un supraviețuitor al lagărelor naziste. Cartea este structurată în două părți, prima povestește experiența lagărului de concentrare, iar cea de-a doua - partea teoretică, care definește sensul, esența și principiile logoterapiei, care se concentrează pe sensul existenței umane.  Scopul suprem al vieții este sensul ei. Omul care oferă sens propriei vieți este un om liber interior, care face ce poate mai bine din orice situație.Autorul îl citează pe Nietzsche, cuvintele căruia probabil că l-au însoțit în fiecare clipă în cei trei ani de lagăr, crematoriu, gazificare, foamete, ger și pierderea prietenilor și a oamenilor dragi: "Acela care are un de ce, va suporta orice cum."De asemenea, autorul dezvoltă o teorie a compasiunii în căutarea sensului vieții, o teorie a empatiei, dacă pot să zic așa, și anume că "sensul vieții este să-i ajuți pe ceilalți să găsească propriul sens al vieții."***Bunica avea vreo cincizeci de ani când îmi povestea întâmplările prin care a trecut, semn că suferința rămâne veșnic să trăiască în sufletul celui rănit, dar viața-și continuă cursul în ciuda acestei suferințe. Datorită credinței și dorinței de a trăi.Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac
      "Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată."Fie așa a fost, fie mi s-a părut mie, dar această poveste mi-a rămas catalogată în cap drept povestea unei femei bolnave de cancer. Și atât. Și nu m-am avântat s-o citesc pentru că am văzut cu ochii mei timp de un an, în fiecare zi, cât de cruntă e această boală și ce poate să facă cu viața unui om. ***Mi-am propus să citesc mai multă literatură autohtonă, pentru că sunt convinsă că avem scriitori talentați, cărțile cărora rămân să se prăfuiască prin librării, în timp ce noi optăm pentru literatura străină.Am luat această carte condusă doar de intuiție și mi-era cumva frică să încep s-o citesc. Și totuși, am citit-o... Am plâns în gând pentru micul Aleksy care  se ține de genunchiul mamei și care este alungat. Nebăgat în seamă. Nevăzut.  Am plâns pentru micul Aleksy bătut de tatăl său pentru că plânge ca o fată. Am plâns pentru adolescentul Aleksy care este etichetat drept nebun și violent și îndopat cu pastile, în timp ce singura lui pastilă de care are nevoie este iubirea.Am plâns pentru mama care și-a înmormântat fiica, înmormântându-se și pe sine în aceeași zi în durere și furie. Un soare care nu mai iese niciodată din spatele norilor.Am plâns pentru mama care "s-a pomenit în mijlocul unei vieți străine, pe care o trăia ca pe una proprie din lipsă de alta (...)".

Am citit multe cărți, am răsfoit sute de vieți și am făcut cunoștință cu o mulțime de personaje, dar această carte mi s-a cuibărit în suflet pentru totdeauna. Este printre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată. Și nu o să spun că este povestea unei femei bolnave de cancer chiar dacă mama cu ochii verzi e într-adevăr bolnavă de cancer.  E o poveste despre iertare, despre acceptare, despre regăsirea iubirii. Este o poveste ca un covor rotund moldovenesc, țesut. La mijloc ață roșie și în continuare cercuri de diferite culori. La mijloc roșu - iubirea, care poate fi și ură, și tristețe, și depresie, și furie. Depinde de cât oferim și cât primim. Iubire."Ochii mamei erau poveștile mele nespuse."Într-un sat francez, printre lanurile cu floarea-soarelui și câmpiile cu maci, o femeie și un băiat încep să trăiască de la început. Să trăiască o viață într-o vară. Ultima vară împreună.Băiatul furios și mânios pe acea femeie, pe mama lui, fiind gata s-o ucidă în orice secundă, își cunoaște mama așa cum nu a știut-o vreodată. Și o iartă. Îi iartă toate zilele în care nu l-a iubit, îi iartă toate privirile goale și toate zâmbetele pe care ea nu i le-a dat."A râs lung și tandru, așa cum am aflat peste ani că râd mamele la glumele prostești ale fiilor lor nemernici, dar iubiți."

Femeia cu ochii verzi și rochii diafane își trăiește firul rămas de viață departe de medici și spitale, bea bere la micul dejun, se plimbă împreună cu fiul ei prin piața de vechituri și scoate din ea toată iubirea ceea înfundată din sufletu-i rupt de durere."La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci nicicând lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea."Dacă nu ați citit această carte,dacă v-a fost frică de durerea din spatele copertei, să nu vă fie. Citiți-o și veți descoperi în primul rând o scriitoare remarcabilă, care scrie tranșant de autentic, într-un stil poetic incomparabil. Cartea nu inundă în detalii, chiar dimpotrivă, situațiile sunt expuse atemporal, sub formă de amintiri sau scrieri terapeutice. S-ar putea să descoperiți, la fel ca mine, o relație dură dintre mamă și fiu și să fiți bulversați de toate sentimentele confuze, dar, treptat, fiecare cuvânt va duce la transformarea zidului, dintre cei doi, într-o punte.  Și poate unul dintre aspectele importante ale cărții, separat de poveste și scriere, este vocea masculină a cărții. Vocea unui bărbat care-și dă voie să fie vulnerabil. Își dă voie să-și spună durerea. Își dă voie să plângă."Ochii mamei erau muguri în așteptare."Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Darurile noastre interioare
De câte ori evadez în sălașul sufletului meu, de-atâtea ori îmbrățișez viața.Și-mi amintesc, iar și iar, că iubirea, acest sentiment profund, e flacăra vieții.Printre ruinele orgoliului meu rănit, descopăr izvoare secate de dorul iubirii. Al iubirii mele pentru mine! Pe care învăț să mi-o ofer, mai mult de atât, învăț mereu că nu e nimic ieșit din comun și nici măcar egoist să mă iubesc. Și să iubesc. Tot ceea ce este în jurul meu.Nu cred că iubirea de sine ți-o poți cultiva prin 5 metode sau 10 pași. Poate fi o rutină de întărire a acestui sentiment, doar că adevărata voce a iubirii e vocea ta, graiul sufletului tău.Iubirea de sine e mai mult decât timpul petrecut cu tine însuți, e mai mult decât cafeaua pe care-o bei în parc și care dă bine pe Instagram, e mai mult chiar decât bifarea tuturor listelor pe care le faci. Iubirea de sine e iubirea pe care o dai și o primești. Altfel iubirea nu funcționează. Acolo unde este iubire este și iubire de sine. Și n-are nicio tangență cu egoismul. E un mod natural de-a fi. A iubi e poate cel mai frumos verb al vieții!

Anul trecut, când am participat cu alte șapte fete la o terapie de grup despre feminitate, despre care am scris aici și aici, am făcut un exercițiu minunat care m-a învățat ce înseamnă să dai și să primești. Acest ritual al apei, să-i zic așa, e magic nu atât energiei apei, cât mai ales energiei noastre, cu care înzestrăm apa și dăm din noi, fără să rupem bucăți, și primim daruri de la ceilalți oameni, daruri care au mirosul sărbătorilor, florilor, iubirii. Fiecare picătură care ajungea în inima mea mă făcea să fiu mai luminoasă, mai senină, încrezătoare, iubită.  Am avut senzația că toate celelalte femei mă țineau în brațe. Apoi eu le țineam pe ele. Magie!Eu cred mult în energia care se formează între oameni, mai ales între femei. Împreună suntem o putere spirituală invincibilă, iar compasiunea pe care-o împărtășim una alteia ne scoate din mlaștini și nopțile din timpul zilei.Un ceainic cu apă trecea din mână în mână și fiecare femeie oferea o picătură din ceea ce este ea altei femei, de trei ori. Ceainicul nu avea apă decât pe jumătate, poate chiar mai puțin, dar energia noastră interioară, profunzimea și bucuria de a primi alte daruri mi-au demonstrat că e posibil să dai și să primești fără să te faci bucăți, fără ca acele bucăți primite din alte femei să compenseze lipsa. Pentru că nu este nicio lipsă. E dar și recunoștință.La finalul ședinței, am văzut pe chipurile celorlalte femei lumină și razele soarelui. Și atunci am știut că mă văd de fapt pe mine. Asta e iubirea! Să vezi frumusețea ta în ceilalți oameni!De asemenea, acel ritual m-a pus din nou față în față cu mine însămi. M-am gândit mult timp de atunci - ce am eu și pot să le ofer oamenilor? Ce am eu în mine, nu în dulap, nu în portofel, nu în buzunare?Și mi-am dat seama că am zâmbete, răbdare, curaj, dorință, creativitate, naivitate, copilărie, iertare, recunoștință iubire. Și învăț în fiecare zi să ofer aceste daruri și să primesc din potențialul infinit al celorlalți oameni! Vă mulțumesc!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Omu' are nevoie de cineva care să fie lângă el / Șoareci și oameni / John Steinbeck
 John Steinbeck este un scriitor clasic american, care a primit Premiul Nobel în anul 1962 pentru Literatură. Acum doi ani am citit "La răsărit de Eden" și mi-a plăcut foarte mult, recomand cartea cu drag. Am scris o recenzie a cărții pentru revista Belva și o poți citi aici. La răsărit de Eden este cartea cea mai îndrăgită de însuși autorul ei.Steinbeck scrie despre greutățile vieții, despre tulburările sufletești, despre partea întunecată a caracterului uman și chiar dacă cărțile sale tratează teme generale, cum ar fi sensul vieții, relațiile dintre părinți și copii, zbuciumul sufletesc, prietenia, modul de expunere e viu și autentic.Niciun personaj de-al lui Steinbeck nu trece prin filtre, nu se îmbracă în epitete și metafore, nu se chinuie să placă cititorului și, de multe ori, nu este scutit de tragediile vieții.Șoareci și oameni a fost ecranizat în repetate rânduri, în rolurile principale avându-i pe John Malkovich și Gary Sinise.

 Este o poveste despre prietenie și destin, despre individualitatea fiecărui om în parte și despre nevoia de a avea mereu pe cineva alături, un tovarăș de viață.Cartea spune povestea celor doi lucrători sezonieri, George Milton, un tânăr inteligent și inimos, și Lennie Small, un uriaș harnic, care suferă de o întârziere mentală, ceea ce îl face să semene cu un copil, în trup de adult.

De asemenea, această carte e și despre speranță și vise. Speranța unui viitor mai bun și visul că într-o zi viața celor două personaje va fi exact conform scenariului: "Am avea o căsuță și-o cameră numa' a noastră. C-o sobă mică de tuci și iarna am face foc în ea. (...) Și am ține și câțiva porumbei, ca să zboare-n juru' morii de vânt, așa cum am văzut io când eram copil." Cartea e și despre pierderea speranței și regăsirea forței interioare de a aprinde din nou flacăra speranței, de dragul prieteniei. 

Șirul de întâmplări neprevăzute provocate de naivitatea lui Lennie și neputința lui de a înțelege ce e bine și rău, conduce povestea într-un punct tragic, inevitabil....și uneori devotamentul față de un om înseamnă să-i hrănești iluziile, pentru că ele ar putea fi singura bucurie a vieții.După ce am finisat cartea, am rămas cu niște sentimente amestecate, și abia după ce m-am detașat de pagini, de poveste, după ce toate cuvintele s-au așezat la locul lor, am înțeles esența ei și anume că destinul uman e aproape imprevizibil, iar ceea ce ne definește ca oameni e ceea ce înseamnă să fii stăpânul propriului destin.Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
O viață trăită fără regrete nu ne învață nimic / Libertate / Jonathan Franzen
  Nu vom ști niciodată cu siguranță ce se întâmplă în creierul unui om, cum se stochează informația, ce se transformă în amintire explicită și de ce multe experiențe devin parte constructivă a memoriei implicite. Ceea ce știm cu certitudine, din fericire, e faptul că experiențele din copilărie devin o parte fundamentală a ceea ce suntem ca adulți. Da, învățăm să reprimăm durerea, tristețea, mușamalizăm unele evenimente neplăcute, negăm prezența unor amintiri nefericite, dar, atunci când lacătul ruginit al valizei noastre își împrăștie în vânt particulele sale, printre fisuri iese miezul ființei noastre. Și atunci încep tet-a-tet-urile cu noi înșine, iar eu cred că acestea sunt cele mai minunate daruri pe care le primim, cele mai intime și vulnerabile dialoguri. Ferestre spre noi înșine!Nu în zadar se spune că experiențele din copilărie ne marchează pe viață. Atât cele pozitive, cât și cele mai puțin frumoase.E cam superficial să spun că scriitorul american contemporan Jonathan Franzen a devenit unul dintre preferații mei doar citindu-i două cărți, dar am știut încă de la "Corecții" că e printre favoriți.La fel ca în romanul "Corecții" și "Libertate" spune povestea unei familii, de-a lungul a trei decenii.

E o poveste despre cum experiențele copilăriei și ale adolescenței formează oamenii, felul lor de-a fi și a iubi. Despre cum afecțiunea părinților crește aripi copiilor și, dimpotrivă, despre cât de dureroasă e lipsa acestei iubiri și cât de grave pot fi consecințele pentru fiecare persoană în parte.De asemenea, autorul tratează într-o manieră reală și totodată aparent întâmplătoare, relațiile dintre frați, în dependență de cum se raportează părinții la fiecare dintre ei. Despre cum fiecare dintre noi, în mod tainic, așteptăm susținerea și înțelegerea părinților, indiferent de acțiunile și experiențele noastre.Patty, o jucătoare foarte bună la baschet, se simte neînțeleasă și neiubită de familia sa din motiv că spiritul său independent n-o lasă să se plieze dorințelor părinților săi.Mama ei își proiectează toate neîmplinirile asupra copiilor săi și se decepționează tot mai mult în copii atunci când aceștia din urmă își aleg propria cale, propria voce."Avea nevoie să se simtă extraordinară și, devenind o Emerson, și-a consolidat sentimentul că așa și era, iar atunci când a început să aibă copii a avut nevoie să simtă că și ei, la rândul lor, erau extraordinari, ca să compenseze lipsa din miezul ființei ei."O întâmplare nefericită o face pe Patty să se distanțeze total de familia ei. O întâmplare care m-a durut enorm și m-am întrebat cum pot așa să reacționeze părinții. Patty a fost violată de fiul unui deputat și, din considerente politice, mama lui Patty fiind și ea politician, violatorul a fost iertat de părinții lui Patty, iar adolescenta speriată a fost rugată să uite întâmplarea.Patty se căsătorește fără să fie îndrăgostită de soțul ei, nutrind o pasiune nebună pentru prietenul acestuia, un muzician nonconformist, care schimbă femeile fără remușcări, iubind doar aspectul lor exterior și trupurile lor tinere, rebele.Naște doi copii, se atașează enorm de fiul său, în timp ce de fiica sa se înstrăinează tot mai mult.La vârsta adolescenței, fiul său pleacă de acasă, sătul de toată iubirea mamei sale și de relația șchioapă cu tatăl său.Soțul ei, Walter, un bărbat de o bunătate și o răbdare incredibile, o iubește cu toată ființa lui, iar scopul suprem al vieții lui este fericirea soției sale. Un activist al ecologiei și al păsărilor pe cale de dispariție, intră la un moment dat într-o afacere care nu-i aduce nicio plăcere. Walter este și el un fiu neînțeles, un fiu asupra căruia tatăl alcoolic și-a îndreptat furia și disperarea. Un bărbat care a învățat încă din copilărie să-și mascheze supărările și dezamăgirile, căutând tot mai mult singurătatea.După 20 de ani, se petrece mult-așteptatul adulter, iar asta îi aduce lui Patty destrămarea căsniciei și o dezamăgire profundă, incurabilă.

"De fiecare dată când Patty rămânea închisă în ea după o partidă de sex, se cufunda în tristețe și singurătate, pentru că Richard avea să fie întotdeauna Richard, în timp ce cu Walter existase întotdeauna posibilitatea, oricât de firavă și oricât de lentă în desfășurare, ca povestea lor să se schimbe și să devină mai profundă.""Libertate" e și despre conștientizarea unei iubiri, despre durerea sufletului rănit, despre depresie.Jonathan Franzen nu inventează subiecte ieșite din comun în cărțile sale, el creionează destinele simple ale unor oameni la fel de simpli. Și se pricepe inteligent unde să scoată în valoare frumusețea sufletului și unde să redea, extrem de dureros și autentic, durerea sufletului. De asemenea, îmi place tare mult că scrie despre depresie, la fel ca și în romanul Corecții. Ne ferim de depresie, avem tendința să credem că noi nu suferim de așa ceva, când de fapt fiecare om se luptă cu lancea ascuțită a acestei afecțiuni. Depresie nu înseamnă neapărat să fii închis într-un ospiciu, depresie e un mod de a privi și analiza viața, de a te privi pe tine, de a privi în tine."Îi displăcea profund persoana aceasta care, din nefericire, tocmai își demonstrase că era. Și asta, bineînțeles, era cea mai simplă definiție a depresiei pe care o cunoștea: ura profundă față de sine."De ce Libertate? În fond, percepem diferit libertatea în funcție de vârstă și experiențe, dar poate că una dintre cele mai grăitoare definiții ale libertății este următoarea?"Poți fi sărac, dar singurul lucru pe care nimeni nu ți-l poate lua este libertatea de a-ți strica viața în orice fel ai dori să faci asta."E uimitor procesul de schimbare și nivelul de înțelepciune la care ajunge Patty, cu ajutorul terapiei. De fapt, această carte, în mare parte, e povestea pe care o rescrie Patty la insistențele terapeutului său, dar totodată aceasta poate fi povestea fiecărui dintre noi. O poveste asumată, cu observații sincere; o poveste care elogiază iubirea adevărată. De o sensibilitate aparte sunt capitolele care descriu acea neputință de a spune propriului copil, propriei fiice, soțului că îi iubești:"Nu m-am priceput niciodată să-mi exprim afecțiunea. Știu că ți-a fost foarte greu din cauza asta. (...) Cu toții facem greșeli. Ceea ce vreau să spun este căăă...hm.  Că țin la tine. Te iubesc mult. Doar că mi-e greu s-o arăt." Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Emoții de mamă - fără filtre
Sunt unele dimineți în care mă trezesc mai obosită decât mă culc.Sunt unele zile care nu se leagă deloc, zile în care mă cert cu copiii, cu soțul, cu mine. Zile, în care nu-mi ajung 30 de minute de singurătate. Vreau mai multă liniște, libertate, timp să stau cu nasu-n telefon și-n cărți. E drept că trec aceste zile și apare soarele, doar că fiecare emoție ascunsă forțat, de fiecare dată va naște furtuni mai mari, și voi răni mai mult data viitoare oamenii pe care-i iubesc de la inimioară până la toate planetele și înapoi. Și asta doare. Ecoul insultelor mele îl aud și ei, îl aud și eu. Uneori mă enervez pe agresivitatea lor, chiar dacă știu că agresivitatea e un fel de-a fi al bărbaților, dar mă scot din sărite certurile lor infinite, imitările lor intenționate, crizele lor de miorlăială.

 Și în ciuda zecilor de tehnici învățate să acționez, eu tot reacționez!Cer iertare, pup, îmbrățișez, dar tot rămâne un nod în gât: vina. Vina că am strigat, că i-am comparat, că am continuat să vorbesc cu ei pe un ton orgolios, chiar și după ce s-a consumat fapta. Și ce fac eu cu ea? Că e al naibii de greu s-o văd cum mă-nsoțește pretutindeni. N-a prea mers nicio strategie de parenting, pentru că fiecare om este absolut individual și fiecare reacție e unică. M-a ajutat să ameliorez situațiile de învinovățire bunica lui Frederik Backman:"Dacă nu poți să scapi de alea rele, măcar să-ndeși acolo cât mai multe bunicele."Cu toții greșim, e pur omenesc să facem greșeli, cu toții ducem saci cu vină pe spete, dar putem să plusăm bilele albe și asta scade din intensitatea sentimentului de învinovățire. Copiii nu fac intenționat crize, au și ei zile mai ușoare și zile mai grele, la fel ca noi toți. Da, se bat intenționat, dar intenția e de natură instinctuală. Fiecare om are la bază instinctul primar de supraviețuire și iată că acest instinct îi face pe copii, asta se vede mai ales în familiile cu 2 sau mai mulți copii, să lupte pentru întâietate, putere, apreciere. Chiar dacă le zic eu că-i iubesc pe ambii la fel de mult. Natura are legile ei. 

În zilele mele mai grele încerc să-mi mut atenția de la chestiile care mă disperă la cele care mă fac fericită. Încerc să nu uit niciodată că e foarte ușor să demonstrezi unui copil iubirea atunci când el e super adorabil, dar, de fapt, adevărată iubire e cea care se manifestă în furtuni.Cum aș putea eu să uit desenele lor pentru mine, pe care mi le aduc de la grădiniță. Desene cu flori și inimioare. Special pentru mama. Desene făcute cu tot sufletul lor pur și curat, care transmite iubire. Cum aș putea să uit că în timpul unei plimbări, unul din băieți mi-a zis "mama, dă-mi fața ta mai aproape, vreau să te pup!"Cum să nu-mi crească inima dacă atunci când i-am întrebat ce vor să fie când vor crește, ei mi-au răspuns "muzician", "cred că vreau să mă plimb". Cât de fericită și plină de recunoștință sunt că am avut puterea să le transmit că libertatea e una dintre cele mai importante valori. Că muzica, aerul, natura sunt surse inegalabile de libertate!

Noi, adulții, uităm adesea că iubirea se simte, se trăiește, vibrează și mai puțin se vorbește. Copiii știu acest lucru și ei asta fac atunci când ne sar bucuroși în brațe, când vor să ne spună un secret la ureche, când desenează pentru noi flori, când ne îmbrățișează mai strâns dimineața când pleacă la grădiniță, atunci când ne văd seara la ușa grupei și ne oferă un zâmbet mare cât globul. Cred că asta e important să ținem minte. Vor mai fi multe zile în care mă voi trezi dimineața mai obosită decât ieri, dar le vom depăși împreună. Uneori cu flori și inimioare, alteori cu lacrimi și limite. Vor continua să se certe, să nu poată împărți aceleași jucării, se vor mușca și se vor împinge, voi continua să cred uneori că tot ce vreau e să-mi iau lumea-n cap și să plec de-acasă, dar nimic nu poate opri iubirea pe care le-o putem oferi. În orice situație. În orice circumstanțe. Cu fiecare zi, iubirea va aduce mai multă lumină și căldură în relațiile noastre. Iubirea și modul conștient de educare al copiilor nu sunt decât soluții eficiente prin care crește de fapt, părintele! Și atunci cu siguranță va fi mult mai ușor să ne creștem copiii chiar dacă tot greu ni se va părea!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Plinul din afară, golul dinăuntru
 La fiecare sărbătoare, mama scotea din casa cea mare un teanc de farfurii "oficiale", linguri, pahare, ulcioare - toate pentru oaspeți. Aceste oficialități erau de fapt niște obiecte obișnuite, adică nu erau cine știe ce scumpe sau din cristal, unele mama le cumpăra, altele le adunam de la Paștele blajinilor, dar aveam și seturi întregi pe care le primeam cadou.După cinele festive, spălam și ștergeam toată zestrea și-o depozitam înapoi în "stencă", ca să ne bucure ochii de fiecare dată când intram în casa cea mare.În spatele casei, tata a construit niște cămăruțe pentru animale și toate acele cămăruțe erau ticsite cu fel de fel de lucruri inutile, de care eram convinși că vor deveni importante în anumite momente. Multe dintre ele așa și nu au devenit importante. Au rămas la fel de inutile doar că mai putrezite, mai plouate, mai deteriorate, dar și în aceste condiții ofereau convingerea că neapărat vor fi utile, la un moment dat. Când au apărut primele second-hand-uri, știute sub denumirea de "gumanitarcă", am început să cumpărăm tot ceea ce costa aproape nimic. Apoi, mama a început să tot primească haine de la prietenele ei plecate peste hotare sau care-și aveau copiii peste hotare și trimiteau haine cu sacul. Nu prea conta mărimea, culoarea, modelul - important era să umplu acele goluri din copilărie marcate de lipsa hainelor. Am ajuns să adun atât de multe haine încât nu se ținea ușa închisă la dulap. Și nici nu aveam ce să port, cred că asta e una dintre lecțiile importante oferite de doamna ironie - mai mult nu înseamnă mai bine!

Când m-am mutat în casa soțului meu, am rămas perplexă de felul în care era amenajată.  Mâncam zilnic din aceleași farfurii din care mâncau și oaspeții la sărbători, dimineața îmi sorbeam cafeaua dintr-o ceșcuță fină, din porțelan delicat, cu trandafiri roșii și farfurioară, seara beam vin din paharele de cristal, chiar dacă nu era nici o sărbătoare.Pe pervazurile albe erau lumânări, pe canapele erau câteva perne mici, frumos aranjate și aproape peste tot în casă erau flori, flori vii, care umpleau casa cu aroma lor și cărți ale marilor clasici, elegant copertate și aranjate după culoare.Toată această priveliște mi-a izbit în minte diferența dintre sat și oraș. Știam undeva în sinea mea că poate aveam să mă îmbrac mai bine, aveam să fac băi cu spumă și măști antirid în fiecare sâmbătă, dar oricum aveam să rămân întotdeauna o fată simplă, o fată care a mers cu rândul cu vacile, o fată, care-n diminețile cu rouă de vară, se ducea cu mama ei la prășit. Și mi-a fost dintr-o dată rușine pentru cine sunt. A fost momentul în care am început să mă prefac. Atât de bine încât începeam să cred și eu. Atât de bine încât mă înstrăinam de fetița naivă și fericită care eram. Aveam cât de curând să învăț o nouă lecție - valoroși ne face curajul de a fi cine suntem cu adevărat! E o lecție care mi-a luat mulți ani, dar care-și merită tot efortul. Absolut!La câțiva ani, când băieții au făcut primul anișor și primii pași, mama mea soacră și-a făcut aripi spre cer.Pernuțelor mici de pe canapele le-au luat locul vrafurile de haine, lângă lumânări s-au îngrămădit o mulțime de lucruri, unele trebuincioase, altele inutile, care-și așteptau ieșirea în scenă. Seturile de veselă pentru cafea le-am depozitat în dulapuri pentru a evita spargerea lor, iar decorul, odinioară minimalist, s-a transformat, rapid și din obișnuință, într-un decor arhi plin cu de toate. Atât de vraiște erau toate în casă, da! în mare parte pentru că așa e când ai copii, încât într-o dimineață am crezut că mă sufoc de la atât de mult.Nu aveam cu cine să las copiii, astfel încât nu prea mă orientam spre soluție, cât pe problema în sine.Într-o sâmbătă, în timp ce soțul ieșise cu băieții la plimbare, am făcut curățenie în debara. Am scos 5 (!) genți mari cu haine, lucruri, obiecte de care nu mai aveam nevoie. Pe unul dintre rafturi, am pus o vază cu flori decorative, pe care o găsisem, pe taburetul albastru am aranjat o față de masă roșie și dintr-o dată debaraua devenise un alt loc. Trei zile la rând deschideam ușa și admiram simplitatea. Un alt om devenisem și eu. O altă lecție trecea prin mine - mai puțin e mult mai bine, un loc aerisit îți aerisește și gândurile!

De-a lungul timpului am adunat o mulțime de jucării, din fel de fel de plastic ieftin, o mulțime de haine din care nu prea am ocazia să aleg ținute simple, fel de fel de cutiuțe, flacoane de la parfumuri de acum o sută de ani, reviste vechi și multe multe altele.Și în aceste circumstanțe e foarte greu să faci curățenie, pentru că nu prea știi de unde să începi și unde să le pui.Ultimul an n-am prea avut timp liber, dar acum că sunt în vacanță, dau nas în nas în fiecare clipă cu tot multul ăsta din casă. Mi-am propus ca în această vacanță să aduc stilul minimalist înapoi, cu minim investiții ( timpul și implicarea mea), astfel încât astăzi am adunat o pungă mare cu haine din dulapul copiilor. Acum merg la dulap, deschid ușa, văd hainele astea puține, aranjate și mi se face mai ușor pe suflet și în cap.Stilul minimalist presupune existența minimă a lucrurilor de care ai nevoie și mi-am dat seama de o nouă regulă - avem nevoie de atât de puține lucruri încât nici nu ne dăm seama.Știu că sărăcia și frica de a nu o trăi din nou ne fac să adunăm o mulțime de lucruri, care parcă strigă din dulap: e ok, noi suntem aici la nevoie, și asta ne liniștește cumva, dar nu e decât o iluzie. Și scriu aceste rânduri în timp ce mă uit în dulapul meu ticsit cu haine, din care port doar vreo cinci ținute.Treptat, mama s-a debarasat de multe dintre lucrurile din casă și din jurul ei, chiar de dulapuri și divane vechi și știu că au durut-o mult acele despărțiri, pentru că fiecare obiect din casă presupune trudă și uneori poate chiar jertfire, dar mai știu că fiecare lucru plecat i-a adus o împlinire spirituală, un strop de liniște.Tata a pus pe foc multe dintre ușile și ferestrele vechi adunate și odată cu ele au ars și multe griji.E cert că nu putem și nici nu avem dreptul să ne eliberăm de acele lucruri care au valoare sentimentală. Poate că ele nu au niciun scop, dar nostalgia și amintirea lor sunt mai importante decât scopul în sine.De asemenea, stilul minimalist implică și dezvoltarea personală.  Când avem atât de multe în exteriorul nostru, e greu să ne concentrăm pe interior, să găsim motivații interioare, iar atunci când scăpăm de motivațiile exterioare, începem să relaționăm cu noi înșine!Îți dai seama cât de mult accent pui pe materialism și cât de puțin dezvolți frumusețea ta interioară, bogăția ta nesfârșită de speranță și creativitate! Pentru că e important să adunăm mai multă bunătate, speranță, iubire, empatie, înțelegere, amintiri, emoții, ceea ce ne înalță cu adevărat. Sursa foto PixabayJurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Să devii cel ce ești! / Plânsul lui Nietzsche / Irvin Yalom
     Colțurile întunecate din mintea omenească e acea viață netrăită de om, iar vocea ascuțită a disperării e vocea interioară, neauzită. Paradoxal, e întunericul din care renaște omul, un om luminos și înțelept, dacă aude și vede cine este el cu adevărat."Trebuie să ai în tine haos și frenezie pentru a da naștere unei stele care dansează."Unul dintre cele mai grave aspecte ale lumii, dintotdeauna, este nemulțumirea. Față de propria persoană, de propria viață, carieră, trecut, prezent, copii, idei, părinți etc.  Aceste sentimente de insatisfacție și insuficiență personale ne fac să ne simțim mici, neînsemnați, neînțeleși, iar la nivel instinctual - mânioși, furioși, disperați, avari și reci. Și vom încerca să obținem mereu mai mult (bani, afecțiune, atenție etc), dar niciodată nu vom fi mulțumiți. În primul rând pentru că sentimentul de recunoștință apare atunci când există o liniște și satisfacție interioare, altfel, în plan exterior, se va evapora destul de repede, încât nu vom reuși să-l trecem prin noi. În al doilea rând, iubirea față de tot ce ești și ai, automat naște recunoștință.Pastila de filosofie de astăzi vine în urma lecturării romanului "Plânsul lui Nietzsche" de Irvin Yalom. L-am descoperit pe acest autor excepțional, un psihoterapeut care cunoaște toate labirinturile psihicului uman, prin intermediul romanului "Minciuni pe canapea", o carte care explorează profund relațiile dintre pacienți și psihoterapeuți.

Plânsul lui Nietzsche spune poveștile a două personalități marcante de la sfârșitul sec. XVIII -  începutul sec. XIX: Joseph Breuer, medic vienez, care pune bazele "tratamentului prin conversație", respectiv germenele psihanalizei și Friedrich Nietzsche, unul dintre cei mai importanți filosofi ai sec. XIX.Cartea este o împletire de evenimente reale și ficțiune, așa cum ne relatează însuși autorul. Este un roman filosofic, care te dezbracă încet de cel ce crezi că ești. Doctorul Breuer, în ciuda popularității și vieții sale invidiate, se zbuciumă pe culmile unei disperări din care nu știe cum să iasă, iar Nietzsche suferă de o migrenă, aproape cronică, care-l înstrăinează de oameni, cărți, familie.La rugămințile profesorului Breuer, cei doi încep să se trateze reciproc, fiecare dintre ei gândindu-se că-l ajută pe celălalt în timp ce se ajută pe sine."Nu adevărul este sfânt, ci căutarea de către fiecare a adevărului propriu! Poate exista un act mai sacru decât autoanaliza?"Amor fati - iubește-ți soarta - este ceea ce-și propune Nietzsche să-l învețe pe Breuer, prin acceptarea propriilor câini sălbatici care locuiesc în pivnițele inconștientului fiecărui om, prin împlinirea datoriei de a deveni cel ce este, prin construirea unei relații cu sine însuși, prin desemnarea priorităților și prin conștientizarea unei vieți fără oamenii dragi din viața lui."Paradoxul, paradoxul tău, este că te dedici căutării adevărului, dar nu poți suporta priveliștea a ceea ce descoperi.""(...) cura prin filosofie constă în a învăța să asculți propria voce interioară." 

Profesorul Breuer își propune să-l trateze pe Nietzsche de atacurile de migrenă, cu ajutorul eliberării prin conversație. Descoperim un Nietzsche care suferă de o iubire neîmplinită, se mistuie de dorul pentru tatăl său, care a murit când băiețelul Friedrich avea 6 ani. Tatăl lui Nietzsche era pastor, să fie asta o pricină relevantă a ateismului său? Faptul că Dumnezeu nu l-am putut salva pe tatăl său, un om al lui Dumnezeu?"Ceea ce simt limpede este cât de important e să nu-ți lași viața să te trăiască. Altfel, te trezești la patruzeci de ani cu sentimentul că n-ai trăit cu adevărat.""(...) trebuie să trăim ca și cum am fi liberi. Chiar dacă nu putem fugi de soartă, trebuie s-o înfruntăm - trebuie să vrem ca destinul nostru să se împlinească. Trebuie să ne iubim soarta."Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
În lumea digitală e loc și de conexiunea umană
     Ne gândim să nu mai pierdem timpul pe Facebook și Instagram și totuși, ne prindem că butonăm telefoanele fără încetare. Cu frica de a nu pierde ceva important din ceea ce se petrece în lumea virtuală. De parcă importanța lumii reale se reduce de la o secundă la alta. La nivel teoretic înțelegem cât de mult afectează aceste ecrane colorate creierele copiilor noștri, care se află în plin stadiu de dezvoltare (nu că nu ne-ar afecta pe noi, doar că asta e altă discuție). Și le facem orar pentru ecrane, orar pe care-l încălcăm deseori pentru că ne simțim din ce în ce mai obosiți și vrem și noi să ne relaxăm. În timp ce butonăm și noi. În timp ce ne distanțăm unii de alții. Ne înstrăinăm de noi înșine, de familiile noastre, de copiii noștri.________________Am ajuns în dimineața zilei de joi, pe la 9. Am luat cheia cu cifra 14 pe ea și am deschis ușa albastră. Înăuntru am găsit 4 paturi de o persoană, cu saltele din astea înalte, o copie a celor ortopedice, o perdea galben muștar la fereastră, un frigider care mi-a amintit de vremuri mai vechi și un dulap cu sertar. Pe peretele de un galben vechi era atârnată o oglindă curată, în care mi-am văzut chipul obosit și cele două cute între sprâncene, care se fac din ce în ce mai vizibile.Dușurile și toaletele erau afară. Recunosc, asta e partea care m-a decepționat la început cel mai mult. Mi-am dat atunci seama cât de mult m-am obișnuit cu confortul. Nu vorbesc de confortul luxos, vorbesc de confortul de a avea propria baie.Apoi, după ce am parcurs 50 de metri pe un drum cu flori de câmp și măslini sălbatici, în fața mea a apărut marea. Valurile ei fine și liniștite mi-au risipit orice urmă de decepție.

Oricum starea financiară nu ne permitea mai mult. Trebuia să mă împac cu ce am. Indiferent de banii din portofel, "să mă împac cu ce am" este de fapt o binecuvântare. Printre șoaptele valurilor calme, am mai auzit o șoaptă din capul meu."Totul se petrece în mintea noastră!"Nisipul fin pe care-l săpam cu degetele, apa curată încât vedeam fiecare pietricică, norii albi, jucăuși și pufoși, mângâierea vântului de vară și imensitatea albastră în care se revărsa cerul m-au făcut să realizez că nu confortul fizic generează confortul emoțional, psihic, moral. Sunt lucruri separate, fiecare definite de propriile caracteristici și în același timp un tot întreg. Lipsiți de wi-fi și televizor, am fost cele 4 zile aproape non-stop împreună. Poate că abia atunci mi-am dat seama ce înseamnă cu adevărat împreună. Fără să fim deranjați de butoane. Silențioase sau vibrante. Și împreună, de altfel, poate fi silențios și vibrant. Dar mai ales special și de neuitat.Ne trezeam împreună și de mână mergeam toți 4 la chiuveta din capătul aleii. Ne spălăm dinții în timp ce razele matinale ale soarelui păreau să ne zâmbească. Milioane de zâmbete în câteva clipe.Luam micul dejun la masa de afară, iar cafeaua mea de dimineață se amesteca cu izul umed al mării și era mai delicioasă ca niciodată.Ne-am îmbrățișat fără motiv, ne-am făcut declarații de dragoste, ne-am conectat unii cu alții în cele mai simple lucruri, în cele mai subtile gânduri, în cele mai mici momente și conectarea noastră a transformat simplitatea în complexitate. Într-o complexitate a iubirii care se revărsa în toate cupele sufletelor noastre. O nouă șoaptă mi se rotea în cap. "Fericirea e în lucrurile mici!"Am fost mirată de conexiunea lor profundă cu marea atunci când mi-au spus "păcat că doar 4 zile", cu toate că nu sunt copiii-pești. Presupun că însăși marea le trezește sentimente frumoase. Și au doar 5 ani! Păcat că noi ignorăm faptul că ei dispun de o sensibilitate profundă a gândurilor, sensibilitate pe care noi tot ne străduim s-o transformăm în intelect timpuriu. 

A doua zi, în timpul somnului de la amiază, mi s-a părut minunată experiența noastră. Experiența noastră rurală. E mai mult decât o experiență. E un mod de viață, care are uimitoarea capacitate de a uni. Idei, oameni, amintiri, părinții de copii.În tot strigătul nostru facebookian și instagramabil că dorim să fim autentici, cu adevărat ne lipsește experiența autenticității. Și nu e vorba doar de o mini vacanță petrecută undeva în Ucraina. E vorba de toate alegerile noastre.____________S-au scurs repede cele 4 zile, dar cel mai important e că le-am trăit cu adevărat. Cu puțini bani și cu multă iubire. Și funcționează formula!Am revenit din nou la ale noastre. La desene animate și la butoanele senzoriale. Adevărul e că oricum civilizația noastră progresează, se dezvoltă ultra rapid și nu avem cum să ne limităm copiii de ecranele telefoanelor deștepte. Cu atât mai mult că, în mare parte, depindem și noi de ele. Mai ales că au și ele importanță lor, beneficiile lor și asta nu putem nega nicicum. Poate că cel mai important nu este să renunțăm la gadgeturi, ci să ținem minte că ele ne înstrăinează de adevărata realitate. Să trăim mai mult în prezent și mai puțin virtual e la fel un mușchi, care exersat, oferă rezultate foarte bune, iar copiilor noștri le oferă experiența realității, care, în aceste circumstanțe, va prevala mai mereu lumii virtuale. Pentru că puterea exemplului este uimitoare!
Fiecare zi - o binecuvântare, fiecare om - o oglindă!
    Zi de zi interacționăm cu alți oameni, fie ei prieteni, colegi, membri ai familiei, persoane noi, vânzători, taxatori etc. Și dacă începi să pui lucrurile cap-coadă, îți cam dai seama că nu e nimic întâmplător în viață. Cu atât mai mult oamenii cu care interacționăm.    De ceva timp încoace mi-am propus să analizez lecțiile din spatele culiselor, nu situațiile propriu-zise pentru că noi, aproape întotdeauna, vorbim despre noi atunci când vorbim despre ceilalți, suntem supărați pe noi atunci când suntem supărați pe ceilalți, suntem agresivi atunci când de fapt, simțim frică sau nesiguranță. Cu cât ne simțim mai vulnerabili, cu atât vrem să părem mai invincibili. Nevoia de liniște pe care o simțim ne face să căutăm zgomotul în exterior, să ne concentrăm pe el, evitând discuțiile cu noi înșine. Și apoi e-atâta gălăgie în viața noastră încât și liniștea propriu-zisă ni se pare zguduitoare.Și nu e deloc ușor să te cunoști pe tine însuți pentru că nimeni nu ne învață asta. Multă lume vorbește despre cunoașterea de sine, despre autenticitate, până și îndemnul lui Socrate "cunoaște-te pe tine însuți!" a devenit mai mult un trend sau poate un clișeu decât o atitudine, dar adevărul e că puțini dintre noi știu cum să ajungă față în față cu sine.

Din proprie experiență, am descoperit oglinzile propriului sine în oameni, care deloc întâmplător ajung în viața mea. Chiar și cei cu care conexiunea nu merge. Mai ales în ei m-am văzut și continui să mă văd pe mine, cea adevărată.Acum vreo opt ani, activam într-o companie și împărțeam biroul cu o femeie mai mare ca mine cu vreo zece ani. Era o femeie rece, cu trăsături dure și un caracter neînțeles de majoritatea angajaților. Am ajuns să ne înțelegem bine, în mare parte datorită caracterului meu neconflictual, dar și atitudinii mele docile față de superiorii mei. Adevărul e că am fost învățată, din cele mai bune intenții, să respect exagerat, până la frică, oamenii mai mari, mai superiori, mai deștepți etc., iar asta mi-a creat un comportament pasiv-agresiv față de persoanele superioare mie. Nu însăși respectul pentru oameni e buba, pentru că, tratat subiectiv, respectul pentru ceilalți e de fapt o chestie faină pe care o învățăm, obiectiv însă, se fisurează propriul sine, prin negarea, suprimarea și nerecunoașterea propriilor emoții. E locul meu, dar e plin de tine, ceva de genul 🙃. Așa încât astăzi mă gândesc că nu eram chiar atât de neconflictuală pe cât aș vrea să cred.Și atât de mult aveam impresia că o cunosc pe colega mea de birou, și în același timp nu o cunoșteam aproape deloc.Simțeam frică, o frică nesănătoasă, care mă făcea să mă uit la colega mea prin prisma etichetelor pe care i le puneam în mintea mea.Treptat, am ajuns să bem împreună cafeaua de dimineață, ca apoi să împărtășim împreună un sentiment de prietenie. Femeia de aproape patruzeci de ani, cu aer autoritar, zgârcită la zâmbete și cu un comportament rece și nemilos era de fapt o femeie neiubită, neînțeleasă, fără viitorul pe care și-l dorea, o femeie care trăia fiecare clipă a prezentului într-un trecut dureros, nemilos. O femeie care-și înghețase emoțiile și le bandajase cu dezamăgire și deznădejde. În aceste momente de destăinuire, i-am descoperit adevăratul zâmbet, care-i scădea zece ani instantaneu.Și care a fost lecția mea? Aparențele nu reprezintă niciun indiciu despre cum poate fi un om, iar un om rece poate fi, de cele mai multe ori, un om foarte cald. Și încă una, iubirea e cea mai mare bogăție de care avem nevoie, e soarele care topește imperiul înghețat al sufletului nostru. Fiecare om din viața noastră nu e întâmplător, el vine cu un dar, cu o lecție pe care avem nevoie s-o învățăm. Atunci când același tipaj de persoane vine ciclic în viața noastră e un semn că încă nu ne-am învățat lecția. Nu am învățat să fim mai buni, să iubim, să iertăm, să privim lumea cu seninătate, să simțim recunoștință sau să învățăm să fim egoiști, să învățăm să spunem nu, să nu ne fie frică să ne exprimăm punctele de vedere, să învățăm să primim și să dăm, să învățăm să eliberăm mânia, furia, frica etc. Sunt o mulțime de experiențe care ne aduc mai aproape de noi înșine și uneori soarta nu alege chiar cele mai ușoare căi!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Tu ce-ți amintești din copilăria ta? Răspunsurile sunt piloni importanți în relațiile cu proprii copii!
    Ne plimbam pe aleile parfumate și colorate ale grădinii botanice, sub lumina galben roșiatică a unui soare care se pregătea să se ascundă după deal. Ei doi fugeau înaintea noastră, noi pășeam încet în urma lor și schimbam zâmbete și priviri  de îndrăgostiți între noi.Printre râsetele și șoaptele lor își face loc un plâns zgomotos, foarte cunoscut. Printre suspine înțeleg că el a fost lovit, întâmplător (asta am înțeles eu un pic mai târziu), de bățul-sabie al celuilalt viteaz.Încep să-i explic că în timp ce se jucau cu multă vitejie și se roteau în toate punctele cardinale ale aleii, "sabia" fratelui său l-a lovit, dar nu intenționat. Intenționat, îmi zice el, pe un ton din ăla căruia mi-e greu să-l argumentez. Intenționat, îmi mai repetă o dată în caz că n-am înțeles. S-a simțit neînțeles odată ce tot continuam cu explicațiile de om mare.M-am uitat în ochii lui, pe jumătate triști, pe jumătate revoltați și mi-am zis în sinea mea că el nu are nevoie acum de nicio justificare, explicație sau alte chestii la care ne pricepem noi, are nevoie să-i fiu alături și să-l înțeleg. În ochii lui m-am văzut și pe mine. Și atunci l-am strâns la piept și i-am pupat brațul lovit și n-am zis nimic. Și știu că exact în aceste momente de tăcere și alinare a durerii i-am hrănit memoria implicită, memoria care-l formează ca adult, memorie care-i formează atașamentul față de sine, față de mine, față de ceilalți cu care interacționează și chiar față de viață.

Știu că nu sunt mereu obiectivă cu ceea ce fac ei, știu că mă scot din sărite certurile lor, știu că epuizarea mă face mai puțin conștientă și acționez impulsiv, dar mă bucur că de cele mai multe ori am fost lângă ei când au căzut și i-am întrebat dacă sunt bine, sunt lângă ei când întâmpină greutăți și-i întreb dacă pot să-i ajut cu ceva, de multe ori îi țin în brațe în timp ce plâng și le șterg lacrimile, și știu cât de mult contează toate astea! Atât pentru moment și depășirea lui, cât și pentru viitor. S-ar putea să nu internalizeze dăți, zile, evenimente, dar, cu siguranță, adună emoții, senzații, gesturi, priviri, îmbrățișări.Așa toți funcționăm, nu doar copii. Până și adulții sunt niște copii, în corpuri de adulți.Cel mai adesea îmi amintesc din copilăria mea două momente, care mă emoționează profund de fiecare dată. Primul, e vorba despre zilele de duminică în care ne adunam toți șase pe un divan mic și mâncam semințe prăjite de tata. Până simt și mirosul semințelor prăjite, e un miros minunat, iar gustul lor vai, n-am mâncat niciodată semințe mai gustoase.Al doilea e despre niște păduchi 😹. Eram prin clasa a 4 și într-o zi mama i-a descoperit în părul meu. Am mers amândouă în spatele casei, mi-am pus capul în poala ei, în timp ce ea mi-i scotea cu un pieptene mic, roz. Țin minte cum mama mirosea, a pământ și a iubire. Îi țin minte palmele uscate și crăpate, negre de la nucile verzi. Îmi doream să nu mai scap de păduchi, atât de dragi îmi erau acele momente.

Uităm multe lucruri care se întâmplă cu noi, chiar dacă par importante pe moment, dar nu uităm, aproape niciodată, ceea ce simțim, atitudinea oamenilor dragi, mirosurile, căldura îmbrățișărilor, alinarea tristeților, dar și emoțiile de bucurie, emoțiile timpului petrecut împreună, chiar dacă uităm locul și ziua, felul cum ne-am simțit și senzațiile care se aștern straturi în subconștientul nostru.Toate astea mai au un argument comun: fericirea e în lucrurile mici!     Poate prea mult ne axăm pe cum vrem să fie copiii noștri și foarte puțin pe ceea ce le putem oferi, excluzând posibilitățile materiale. Pentru că cum vrem să fie copiii noștri s-ar putea să-i împovăreze pe ei, dar ce amintiri le putem oferi presupune implicarea noastră și o relație, iar asta este, indubitabil, foarte important!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!
Șoaptele inimii
     Am căutat în oameni idealurile mele. Când ei au plecat, au plecat și visurile mele. Le vedeam cum se duc târându-se, zdrobindu-se de asfaltul rece, în așteptarea unui singur cuvânt de-al meu. N-am rostit nimic. Am căutat alți oameni, am inventat alte vise. Am trăit aceleași despărțiri dureroase. Aceleași rupturi din propria ființă. Și am lăsat de fiecare dată impresia că sunt întreagă și împăcată cu mine. Oare pe cine mințeam mai mult? Oare cea mai mare minciună nu e cea care ți-o spui ție?     Am încercat să conving oamenii că am dreptate sau că sunt bună. Sau că merit iubirea lor. Să mă justific în permanență. Dacă cumva reușeam să-i conving de asta, mă iubeam și eu pe mine. Așa credeam, altfel nu aveam curajul să știu cine sunt decât văzută prin ochii lor. Și-am început să simt frică față de oameni, din teama de a nu-i dezamăgi. Undeva în dezamăgirea lor, trecătoare și impasibilă, îmi permiteam să plâng cu lacrimile mele, atât de adânc ascunse încât tresăream la fiecare fir de rouă care-mi atingea obrajii. ...și n-am știut că sarcina mea e să mă accept pe mine însămi – nu să găsesc metode de a câștiga acceptarea oamenilor.

Și-am rătăcit așa prin propria-mi viață, prin labirinturile minții mele, fără să-mi dau seama, măcar o clipă, să cobor în inima mea. Îi auzeam bătăile atunci când fugeam sau mă speriam, atunci când mă panicam și eram neliniștită, dar nu știam că fiecare bătaie a inimii e un acord al iubirii. Al iubirii adevărate, nu cea cerșită și nici măcar vorbită. Iubirea simțită ca parfumul unei flori, ca mângâierea soarelui, ca tandrețea unei ploi de vară, ca râsul unui copil. Și nici măcar atunci când am înțeles acest lucru, n-am avut curaj să mă iubesc pentru că eram un bulgăre mare complexat. Cunoașterea de sine, drumul pe care începusem să merg, mă speria de-a binelea. Știam că eu sunt două femei sau poate chiar mai multe, dar nu eram pregătită să stau față-n față cu femeia cea rea din mine. Eu eram bună, blândă, răbdătoare, nu puteam să fiu și neagră în același timp. Și totuși eram. Cât de mult iubesc cuvintele, dar ele sunt mai puțin puternice atunci când gesturile, emoțiile, faptele mele îmi spun cine sunt.       Pentru că am înțeles că atunci când vrei să te cunoști, să te transformi, să lucrezi asupra ta, importante sunt intuiția și modul de a reacționa. Ele transmit cele mai clare mesaje despre cine suntem cu adevărat. Nu sunt mesaje simple și nici ușoare, dar pline de înțelepciune. Înțelepciune care ne conduce spre inimile noastre, acolo unde ne întâlnim cu spiritul nostru că doar spiritul nostru e ceea ce suntem noi și alegerile pe care le facem zi de zi!Într-unul dintre momentele mele de introspecție mi-am spus că nu sunt pregătită să mă iubesc pentru că am bucăți din mine uitate în trecut. Nevindecate și neiertate. Bucăți zdrobite din iubiri neîmplinite.  Apoi, inima mea mi-a șoptit că tot ce trebuie să fac e să iubesc cu toată suflarea fiecare bucată din mine, fiecare piesă de puzzle și doar așa se va naște întregul. Și încerc să fac asta, chiar dacă nu întotdeauna îmi reușește!Jurnalul unei zâne este și pe Facebook. Putem prieteni și acolo. Țin să-ți mulțumesc pentru vizită!

Generat în 1.017 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots