ghimbir și BaudelaireGoogle Page Rank

 ghimbir și Baudelaire ghimbir și Baudelaire


a blog based on painting and creative writing
RSS postsRSS comments

Arta si Cultura


Comenteaza





Driada


                Nu era frumoasă, nici ochii nu-i avea de vreun verde aprins, başca îi apăruseră câteva riduri la colţurile lor. Dar avea părul lung şi neted iar când îşi punea rochia piersică şi sandalele roşii vara, străbătând străzi şi intersecţii, se simţea liberă. La semafor, vreun tânăr ostenit după muncă îşi înfunda nările în părul ei sidefiu şi frumos mirositor până ce apărea ochiul verde. Ea pornea în pas cu mulţimea spre cealaltă latură a străzii, neştiutoare, lăsându-l pe bietul pieton uluit şi sedus.               În zilele mohorâte, părul ei nu îşi pierdea farmecul. Nu mai mirosea a frezii, însă avea anume vigoare care le făcea pe colegele ei de birou invidioase, căci ele nu-şi puteau împleti într-o coamă lucioasă podoabă capilară.                 De când se ştia, părul fusese o alinare în lungul şir de eşecuri, dar şi sâmbure de gâlceavă iscat din răutatea colegelor, care o trăgeau de cozile lungi de un castaniu strălucitor în pauzele de la şcoală, gest care îi provoca teribile dureri de scalp chiar şi câte două zile la rând.              De renunţat la el nici că încăpea vorba. De parcă toată personalitatea i se cuibărea în netezimea petelor sănătoase. Fără ele s-ar fi simţit o musculiţă ori o altă fiinţă nesemnificativă.               Era cald şi ieşise să citească în parc. Razele cădeau pieziş pe câteva băncuţe înţesate de oameni şi nu-i trecu prin cap decât să se aşeze pe un trunchi secţionat sub o salcie mare. Deschise volumul monocrom al lui Patti Smith, „Pe când eram doar nişte puşti”. Nu avea prea multe în comun cu Patti în afara faptului că nici ea nu era vreo frumuseţe, totuşi părea atât de curajoasă şi avea atât de mult farmec, atribute pe care şi le dorea pentru sine.              În dreapta, pe bordura scăldată în soare stătea un tânăr care citea. Când ridică ochii, îi observă privirea albastră ţintuită asupra chipului ei.                 -Arăţi că o driadă...              Se tulbură, însă nu scoase un cuvinţel. Îşi întoarse în schimb ochii în pagina gălbuie. Au continuat să citească la un metru distanţă până s-a înserat şi liliecii din parc şi-au început zborul haotic. Plonjau fără ţintă în apă sălcie, mai întâi câţiva, apoi mai mulţi apăruţi din neant. Doar silueta li se întrevedea în amurg. Au vorbit despre Patti şi Robert, despre cei treizeci şi şase de oameni buni şi despre locul unde s-au născut.                Stăteau acum pe acelaşi trunchi imens, aproape că-şi atingeau umerii.              -Ar trebui să mergem. Nu mi-am adus nicio eşarfă şi nu vreau să îmi imaginez...dacă mi se anină vreun liliac în păr...               -N-o să te mai plac...la asta te gândeşti.               Ea se ridică să plece pe jumătate ruşinată. El zâmbi, ţinând-o de încheietura subţire.              -Bine. Atunci ne vedem tot aici mâine la 5.            S-au despărţit la ieşirea din parc. Din cauza stânjenelii ei, el nu îndrăzni să facă la început niciun gest tandru. Îi fură în cele din urmă un sărut în colţul gurii şi o cuprinse timid în braţe, inspirând parfumul părului ei. S-au întâlnit a doua zi şi a treia şi toată săptămâna până ce au terminat lectura.              Se simţea fericită pentru prima dată în atâţia ani. Îşi prindea părul într-o coadă lungă pe care deseori o purta sub jacheta vişinie.              Într-o zi s-a tuns. El abia ce se trezise şi a văzut-o aşa, dezarmată, frumoasă. Pe faţa ei nu se citea crispare ori neîncredere. Doar seninătate. Îi făcu un loc în în aşternutul cald şi inspiră mireasma de frezii de pe gâtul ei. Rămaseră nemişcaţi, tăcuţi, în îmbrăţişarea rotundă, iar el îi şopti în cele din urmă :                -Arăţi că o driadă.... Notă: Pictura aparține Teodorei Gheorghe
une folle farandole


infernul meu nu-i chiar infernul lui Sartre primăvara ușile sunt deschise dincolonumai pământ sec deșteptat un soare leneș și noi în cerc sub el ne fugărim frenetic am asurzit în goanăîntorc vorba tăioasă și gândulde fapt nu vreau să știu din voi vreau să știu din mine v-aș sfâșia privireami-ați uita chipul le-ai pângări justețea dar nu pot nu puteținu poate trebuie să îmi purtați infernul în frunzele de fag și eu vouă și tu lui și el ei și ea ție și noi lui și tu mie și voi ei  .............
She and Kundera in a Saturday


That Saturday she had lost her inspiration. Empty thoughts,  no images, no panic, no emotions. She was just staying at her desk, resting her pale blue hands on the white piece of paper. Then, out of nowhere she began to feel the unbearable lightness of being…
Oblomov


„E prins, stimabilul prieten, e prins până peste urechi”, își spuse Oblomov, conducându-l cu privirea. „Și e orb, și surd, și mut la toate celelalte lucruri din lumea asta. Iar acum o să intre în lumea bună, o să învârtă cu timpul o grămadă de treburi și o să capete o grămadă de funcții…la noi asta se numește carieră! Dar cât de puțin îi trebuie unui om: mintea lui, voință, sentimente – ce rost au? Sunt un lux! Își trăiește traiul și nu freamătă în el prea multe lucruri…Și, de fapt, lucrează de la douăsprezece la cinci la cancelarie, cu de la opt la douăsprezece acasă, nefericitul!”                                                                                                                    I. A. Goncearov                   
inocență
 

Ploua. Mă gândeam la deșertul Gobi înghețat bocnă și la Yeonmi, mă gândeam la iubirea inocentă, la abuz, la naivitate, la disperare, la gâzele infulecare pe câmp, la cadavrele în drum spre școală, la compromis, mă gândeam la doi copii care mănâncă bomboane pe săturate și își fură un sărut, mă gândeam la soare, mă gândeam la deșertul încremenit.
frumoasele care oftează


in ulmulcu trunchiul distorsionatele își sprijineau uitareavăzduh fără culorise topea pe retinăincremeniteatemporaletăcereaoftatul cugetuluigândurilevârtejjos oglindăsus păsări cu aripi moiinspiră adânc
senecio


- Jacqueline, viața nu e atât de simplă ca în picturile lui Paul Klee și nici atât de spectaculoasă precum picioarele elefanților lui Dali. Și nu mai sta așa de indiferentă, nu înțeleg ce tot zâmbești...ai să vezi Jacqueline, mâine, sau poate peste o oră...Jacqueline...nu înțeleg ce tot zâmbești...
ce se mai distra Archimboldo


                                 oamenii cu ochelari fac mereu câte ceva                                 ca doris                                 azi doris face o supă                                 sau o plăcintă de rubarbă                                 nu se știe                                 ce se mai distra Archimboldo                                 se gândește                                 ochelarii lui doris sunt mari                                 două rondele de păstârnac                                 aburite                                 în bucătărie e mereu cald și curat                                 doris face o supă                                 sau o plăcintă de rubarbă                                 nu se știe
Luna de ocru


goneam avangardistpe bicicleteinsomniaci in noaptene zăceau singurătățile inerte,neatinseintocmai ca Brunhilda si Siegfriedsub cerul crudam zăbovit pe strada fără numeîn ochii tăi calm și tumultgoană vrăjităiubirea pe picioroangeîn parc, înfășurată în albse unduianoi urcammă decojeam, încet,a sorta fairytalebucăți din mine se amestecau cu iarba umedă de iunie istoria arteiluna de ocru verzuliuhokusaipatti smithreggaedoi insomniacicare se întâlnesc la mijlocul romanului
azalee


             Aștept să treacă ploaia, să mă-nconjor cu azalee și anemone, să stau îndesată-n frunziș, deasupra capului să-și reverse coama un carpen bătrân. Dindărătul ochilor să păstrez doar câteva raze timide. Acum, în fața ferestrei mele stă proptit un cais cu coroana ca o bezea roz mare și îmi vine să-mi îndes în nări flori mici și pline de miresme. Mugurii galben-verzui țâșnesc prin gardul de sârmă de peste tot. În stânga, ploaia-i împletește cosițe Dâmboviței pân-o s-o facă mândră. Gândurile mele sunt line ca cercurile concentrice care se formează în băltoacele de pe stradă.Uneori, vreun pas hotărât le mai tulbură constanța dar ele-și reiau ritmul până se uniformizează în apa verzuie. Ploaia spală verdele frunzelor tinere până ce devine atât de limpede ca ochii mâței ce mi se gudură pe lângă glezne. Aștept să se limpezească străzi, gânduri, ochi și cuvinte ca să m-așez așa curată în frunzișul crud.
viața e o lămâie grasă


azi m-au binedispus:o fetiță într-o rochie cu lămâi mari care își îndesa în coșul de cumpărături multe cordeluțeun băiețel care târa cu îndârjire după el un pachet de pampers codița multicoloră a Ancăicopacii în formă de ciuperci de pe lângă Dâmbovițaun Polo mic și albastru proprit în fața bloculuisandalele mele noi roșiiun pisic negru care dormea în geanta mea de pieleforma borcanului meu cu terebentinătoate buchetele de levănțică uscatecarnetul meu de citate cu Micul Prinț pe copertă 
ghimbir și Baudelaire


viața ei e ațoasă, o rădăcină de ghimbir ce fierbe-n ceainicul cu bulineiute si zahăr brun se scurg prin faringelanguros, viclean, pe nesimțitedâra bătătorește locul, îl dezmiardăîncet, îi înfloresc porii dindărătul pleoapelor o furnicăe Albatrosul lui Baudelaire, când în azur, când ființă slută și stângace își înfășoară așternutul în jur în dimineața lungă și tace... comme si elle buvait depuis toujours du thé de gingembre
cochilia


vineri îmi pun cochilia amarul se prelinge ca mercurul pe șinele de metrou de la Unirii... sub pași imi simt nerabdarea mã adun de peste tot mã reîntregesc stare cu stare privesc lung un profil palid sunt multe profiluri pe aici posibil dar nu le vãd îmi pun cochilia grãbesc pasul în parcul umed mustește înserarea deocamdată e vineri îmi pun cochilia
chivernisim


alergăm zeci de kilometristrăbatem orașul fără pedometru chivernisim timpul într-un buzunarnu mai contează...care e distanța dintre noi îmi zic, ce bine că trecem repede unii pe lângă alții e mai plăcută fuga popasul dă răgaz să ne schimonosim sufletele reciproc atunci, să grăbim pasul.
miroase a nuci verzi


           În clasa a IX-a F mereu miroase a nuci verzi. Intru, mã așez la catedrã, mã uit in ochii lor limpezi. Le zic "mirose a nuci verzi la voi". Ei zâmbesc, o iau ca pe un compliment, cred. În alte clase nu miroase așa, niciunde nu mai știu sã miroasã. Sunt aproape 30 in clasã, albi, fiecare ca un miez de nucã fragedã, adolescentã. Stau câte doi, sunt așa tãcuți și frumoși, grãmadã de nuci verzi amãrui, cu coaja încã necrãpatã, tomnatecã. Zic "mirosiți ca în copilãria mea". Și dosesc gândul sã-l chem mai târziu.           Pare cã stau pe crengile nucului bãtrân care nu mai existã. Doar în ochii mei negri de copil zglobiu nucul își boltește coama grea. E august. Îi strãlucesc podoabele verzi. Miroase-a stânjenei în curte și-a frunze amare. Eu și copiii tãbãrâm cu o prãjinã lungã pe crengile țanțoșe. Nucile stau douã câte douã, crâncen agãțate pe ele. Cad cu greu, dar nu și cele mai veterane, a cãror haină e deja zdrențuitã, numai astea tinere. Le adunãm în extaz care cum poate, prin buzunare, târându-ne pe brânci pe pâmântul sec. Zdrobim cu pietre coaja verde care mustește sub loviturã. Îi venim de hac și celei tari. Miezul pieptos lãptos lucește de sub pielița gãlbuie. Se sparge în dinții noștri mici, e amar și umed, plin și sãțios. Cu caznã o spargem și pe-a doua și pe-a treia... Verile mele pãtate, degete și buze maronii, nucul cu trunchiul imens, scorțos, amputat intr-o parte, mugurii cruzi ca ciucurii lungi, râsetele copiilor știrbi...           În clasa a IX-a F, deja miroase a nuci verzi....deși se spune cã nucii înfloresc abia în noaptea de Sfântul Gheorghe.
dincolo de albastru


            dincoace de albastru             e pseudoalinare,            e liniște.            dincolo, de fapt,            mā gonește minutul...            în spate iși infige gheara            zbuciumul.            îmi lasa riduri fine            pe cortex            îmi scormonește orbita            nici noaptea nu-l copleșește            adoarme înțepenit în țeastā.           dincolo de albastru e clocot           dar cum se face că,           dincoace            e liniște? 
Papini intr-o zi de joi


Motanul meu, Aristotel,Cu blana deasă bleu cielCitea-ntr-o joi la răsărit Povestea unui om sfârșitBoem de fel și cam smintit,S-a și retras nestingheritUrcat în nucul deșiratTot lecturează neîncetatUn îngâmfat cu ochii triști,E și din neam de daltoniștiNu cred că ați fi bănuit Că a ajuns și eruditIeri seară l-am văzut pe scarăCu un volum la subțioarăPână s-ajung să-l dojenescEl o ștersese pisicescAcum citește singur cucAscuns sub frunzele de nuc,Sorbind și spațiul dintre liniiMărturisirea lui PapiniLa pagina șaizeci și treiGăsi povestea dintre eiHoinari, adolescenți și triștiCu sufletele de artiștiIl năpădi un dor mișel,Iși ridică ochii spre cerRostind așa, cam ostenitHélas, sunt un motan sfârșit!
nemărginire


lebăda neagrăcu ciocul oranj din Cișmigiuîși simte văzduhul în penezboară-n fruntea V-ului... deasupra Atlanticului n-a obosit întoarce gâtul lung spre stol își vede suratele-n spate sălbaticele gâște lebede albe toate cu pântece uscateși cuget exaltat de neștire inspirăoasele-i sunt ușoare în lacul puturos își ghicise reflexia nemărginirii sus sunetul pasilor e vuietul largului povara privirilor e surdul gândului drumul e lung, cât părul fecioarelor deschide ochii iarnăstă poticnită la sediul Administrației dar vara vara va fi gâscă sălbaticămai ales ea, cea neagră
dormi, timp


timp, libelulā cu picioare lungi,nu mai ostenești.alergi pe strāzi sālbatic, spre impreciste-am prins acum  mai odihnește-te puțin lasā-mi ochii sā zāboveascā pe aleea goalā,goliți de tine cāci goana-i amețește clipa ta stā-n cugetul meu. rāsuflarea ii e dulce ca la un popas. vezi, te-ai moleșit in brațele mele aproape cā ai adormit, legānat de uitare. ochii mei in sfarșit vegheazā fericirea tu dormi timp, dormi
Zelda și optimismul


                      În camera oranj, o respirație de câine leneș deznādājduia tăcerea. Zelda lāsase-n spatele ușii de la intrare un clocot de pași, zgomote și tristeți. Urma sā le adoarmā noaptea pe vreun prag bātātorit. La sfârșitul zilei nimic nu era mai plācut decât sā se tolāneascā. Se afundā in fotoliul înalt și deschise povestea lui Alber, un peștișor temerar care se rātācise în Marea Nordului. Printre alge verzi, brune și albastre, Alber pribegea de cinci zile fārā sā deznādājduiascā. Zelda iși aninā privirea de muselina vișinie pe care-i odihneau picioarele ostenite. Cubul āsta oranj in care iși petrecea nopțile o izola de necunoscutul rece. Alber nu avea un cub. Doar o coadā sprintenā și un zâmbet blajin sub ochii bulbucați. Dormise multe nopți acoperit cu vreo stea de mare in voia prădătorilor. Zelda iși aminti de toate nemulțumirile ei și o cuprinse vinovāția. Il privi pe Alber cu recunoștințā. Nu mai simțea pornirea să il ocroteascā intr-un acvariu in camera oranj cāci Alber avea altā strajā mai de preț, optimismul.
Greta și domnul cu țepi


 Greta iși lăsase semenii-n pace Guri deșănțate și haine cu ace Trecători iscoditori Doamne cu faimă Și domni profitori Fețe viclene Zâmbete arcuri Si vreo drezină de haine si fleacuri Slove suave scrise-n tuș gros Se săturase de port mieros Dăduse la schimb vorbărie goalăPlus așa zișii prieteni de scarăPe un tovarăș de-a dreptul nou Un june cu țepi agățați de mantou O minte cuminte Un pas calculat Iar țepii și-i poartă-ntr-un mod elegantȘi nici nu se plimbă cu metroul că-i trend Căci are-n debara un velociped Serile-și petrec deseori laolaltăVorbind despre una ori despre altăIar Greta se simte-un pic rasfățatăCăci lumea se-mprăștie Ei șad în mansardă.
bărcuța de pe Volga
                                                                                 

                   Herăstrăul se desfăta sub razele tomnatice ale soarelui de după-amiază. Pe aleile rumenite ce înconjurau lacul pășeau trecători voioși sau meditativi, pedalând de zor ori schimbând impresii în mod gălăgios. Lângă terasele animate se întindea un părculeț care dădea spre lac, un loc umbrit presărat cu câteva statui. Miron se aseză pe o băncuță pământie sub un arțar stufos ca să-și îndese în ochi niscaiva crâmpeie de natură și în suflet câteva momente de pace. Își propti în dreapta rucsacul în care purta cutiile de chibrituri și închise ochii preț de câteva clipe, inspirând adânc. Un hârșâit de neunde îi străpunse liniștea și Miron întredeschise ochiul drept ca să caute pricina în jur. La câțiva pași mai departe, încovoiat în formă de ou, un omuleț blond și creț schița de zor cu un boț de cărbune pe o bucată de hârtie gălbejită. Urmări din coada ochiului frenezia de pe chipul desenatorului și forma care se contura de sub bucata neagră de cărbune. Simțindu-se în centrul atenției, blondul își ridică privirea din desen și îi ținti ochii mirați. Zâmbind, îl întrebă ceva în engleză dar el răspunse în franceză.                Se legă un dialog spontan. Miron află că îl chema Igor și venea din orășelul Togliatti, tocmai din îndepărtata Rusie. Era pescar de meserie dar și picta ocazional în lungile voiajuri. Vorbiră mult într-o franceză repezită. Crochiul ședea neterminat între ei. Pe luciul apei se oglindeau ultimele zvâcniri roșiatice ale soarelui și pașii de pe alee se împuținau. Miron îl invită în căsuța lui, căci locuia aproape de lac și ar fi fost păcat să nu mai petreacă nițel timp împreună. Toată noaptea schimbară împresii tolăniți pe dușumeaua răcoroasă, dezvăluindu-și cu vorba cotloane minunate ale orașelor de baștină. Igor află că Miron lucra la o fabrică de chibrituri și că nu mai călătorise prin alte țări. Miron află că Igor mai avea de vizitat Slovacia și Ungaria ca să termine șirul țărilor europene. Se legase o prietenie spusă și nespusă. Nu le plăceau aceleași cărți sau aceeași mâncare, nu învățaseră aceeași geografie, și nici măcar literele în care își scriau fiecare numele nu semănau deloc între ele. Dar în mod curios, sensibilitățile lor corespundeau până la a se confunda și o veselie consonantă le sclipea în privire, de parcă ar fi cărat în spate aceleași bucurii și dezamăgiri.                    A doua zi s-au plimbat într-o barcă albăstruie, zărind sub străveziul apei peștișorii zglobii. Igor atunci i-a pictat lui Miron un pește dolofan pe care acesta l-a agățat pe peretele din sufragerie. A treia zi au pescuit în dreptul Insulei Trandafirilor de pe lacul Herăstrău. Igor l-a invitat la el în Togliatti. Poate ar putea să vină chiar vara viitoare. Ar putea pescui pe Volga și ar petrece câteva luni minunate împreună.                   Hoinarul urma să plece a patra zi iar iar cei doi își luară angajamentul că vor coresponda. Miron îi compunea acum o scrisoare lungă, plină de amintiri. Timpul întâlnirii lor se concentrase în câteva zeci de ore dar parcă aveau amintiri dintotdeauna. Igor luase jumătate din fericirea întâlnirii în tolba lui cu creioane, pensule și undițe. Miron păstra cealaltă jumătate în cutiile de chibrituri de pe pervaz.  Undeva, între distanțe, gândul lui Igor luneca pe o bărcuță din Herăstrău iar cel al lui Miron pe o bărcuță de pe Volga....
Paganini și ardeii roșii


                        Malena despieliţa o ceapă cu ochii înlăcrimaţi. Era sâmbătă şi copiii încă dormeau în camera întunecată iar ea potrivea masa de prânz. Îşi urmărea degetele dibace cu gândul gol. Un copoi înfometat schelălăia lung sub fereastra mică împodobită cu perdeluţe dantelate. Îi aruncă în silă un rest de pâine şi se întoarse la îndeletnicirea precedentă. Pe masa gălbejită şedea coşul cu ardeii giganţi, rume...ni. Îi privea sec, feliase tone. Avea patru pântece mici de hrănit, plus două mari. Se căpătuise de tânără la margine de lume, lăsând în urmă toată cunoașterea, uitând de sine pentru alții.                     O învăluia liniştea surdă a cartierului sărac. Îşi şterse lacrimile din colţul ochilor cu dosul mânecii, îndepărtă perdeaua cu un deget şi află ascuns radioul mic. Îl suflă dintr-o sforţare de praf şi apăsă butonul semislinos. Se întoarse la ceapa neterminată ascultând nepăsătoare niște crâmpeie de cuvinte pătrunzând din difuzorul prăfuit. Brusc, sunetul ţâşni ca un gheizer printre perdelele rozalii, înflorate, lăsând în urma un freamăt de dantelă.                    Tresări ca arsă la primele note, simţind un fior repede străbătându-i până în călcâie. Din arcuşul lui Jascha Heifetz se revărsa o nebunie amețitoare. Rămase cu jumătatea aia de ceapă crudă în mâna stângă şi cu lacrimile uscate pe obraz. Nu ştia nicio notă muzicală dar se buimăcise, răstălmăcise, încremenise locului. Ce simţuri uitate i se desfundaseră brusc ? Ce amintiri o năpădeau? Scotoci in memorie. Mintea ii era toată goală de fapte, de gânduri. Niciuna. Simțea doar fericirea pătrunzându-i porii. Ce-o fi fericirea ? Închise ochii şi se lăsă în voia muzicii. Dreaptă, ţeapănă. Arcuşul îi scrijelea fericirea pe cortexul sensibil şi trist şi îi mângâia timpanul. O cobora şi o urca. O ridica în leagăn cât mai sus, până lângă nori. Era vie. Totul era aşa de viu în jur... Pereţii bucătăriei vechi dispăruseră. Muzica o purta pe o barcă în voia soarelui, îi ciupea ţeasta, o înţepa cu zeci de ace înfiorate.O făcea să alerge pe un câmp cu flori galbene, o cobora nişte scări înalte şi o urca la loc, o culca pe canapele roşii de catifea în sala vreunui concert. Ce senzaţie cremoasă, înfiorată şi în câte locuri putea să fie în acelaşi timp...Îşi balansă trupul în ritmul viu, nu se știe câte minute, secunde, căci timpul de sub pleoplele tremurânde devenise impondereabil.                     Dintr-o dată, izbucni într-un hohot eliberator, chircită pe scăunaşul din bucătărie. Un plânset de fericire şi de preaplin sufletesc. Peste lacrimile moarte șiroiau unele vii. Malena cunoscuse fericirea azi. Pe masa cu ardeii ei tocmai poposise ultimul Capriciu al lui Paganini...
Drepneaua neagră
                       

                        Se zbătuse să se smulgă somnului crâncen, căci era nevoie de stoicism să reziste împământenirii. Dincolo de pleoapele greoaie, noaptea își căsca o gură lăbărțată ca un hău.                         Chaque jour, la aceeași oră, Aiana își căra în spate de-cu-ziua spre biroul înțesat cu hârtii, butoane, fire, țipete și fețe morocănoase. Se pornea când bobocul nopții înflorea timid spre ziuă, închizând în urma sa pe bâjbâite... ușa de la apartamentul mic.                          Lucra la Direcția pentru Evidența Persoanelor din Landia de când se știa mare și de când îi spuseseră ai ei «de mâine ai viața-n mâini». În fiecare zi își uita în birou câte o bucățică din sine și ajungea acasă mai puțină. «O să mă micesc de tot. O să mă micesc până o să devin un bulgăre de hârtie mototolită pe care alții or să-l arunce la coș », își spunea. «O să îmi se transforme buricele degetelor în butoane și lacrimile în tuș negru». Acasă o așteptau în fiecare seară pasiunile plăfuite de uitare, cuminți, neatinse și resemnate..                         În timp ce-și descrețea un ciorap din jurul gleznei se porni un ropot repede, grăbit ca lumea. De parcă n-ar fi fost suficient hăul. O ploaie văzută și nevăzută, precum metroul în stația sufocantă.                         Ieși pe balcon să simtă în nări miros de pământ jilav. Drepneaua neagră își întinse gâtul penos spre mâinile somnoroase. Aiana se cuibări între aripile moi, pe spatele neted. Își încolăci brațele cât putu mai bine în jurul trupului cald. Și drepneaua începu să zboare, sălbatic, repede, poate spre Africa de data asta. Aiana dormea, în sfârșit fără de grijă. N-o mai pândea împământenirea care zăcea sub ea, lungită pe clădirile albastre.
Chyou


 Bătrâna Irena își așeză ceașca de ceai lângă albumul vechi și-și potrivi pe nasul mic ochelarii rotunzi cu rame groase. Deschise larg fereastra, ca boarea dimineții tomnatice să pătrundă în odaia albăstruie.Luă un loc pe canapea și zăbovi câteva clipe cu privirea asupra corpușorului care ședea lângă coperta prăfuită. Nu avea motan să îi țină de urât, precum au toate bătrânicile singure din toate epocile. Avea numai o păpușă chinezească, mare cât o ceașcă de ceai care își ducea zilele pe fața de masă gălbejită din sufragerie, așteptând în fiecare dimineață să inspire mireasma dulce de miere și vanilie ce plutea deasupra ceștii.Pe vremuri, acum vreo jumătate de veac, Chyou locuise pe raftul unei vitrine din Tianjin, numărând parcă la nesfârșit pașii trecătorilor. Într-o zi ploioasă se simțise admirată de două perechi de ochi insistenți care o cercetau atent,  de dincolo de fereastră. Peste câteva clipe, privea orașul dintr-un buzunar.I-au spus Chyou, căci era toamnă, pesemne tânăra cu părul castaniu  voia să poarte mereu cu sine toamna din Tianjin. Chyou a admirat luni în șir prin fereastra mică Turnul Tobelor din Tianjin. Își amintește îmbrățișările a doi tineri cu fizionomii diferite, cu ochi veseli, care își vorbeau într-o limbă necunoscută ei. Într-o zi, doi ochi sfârșiți  au vărsat lacrimi amare. Peste un timp,  Chyou se pomenea într-o odaie mută, albastră. Pe fereastră se zărea o clădire susținută de coloane mari, circulare. Pesemne era o gară. Aici totul e tăcut. A venit toamna în părul castaniu, o toamnă cenușie și blajină. Dintr-o fotografie veche, numai ochii arcuiți ai unui tânăr zâmbesc. Afară e toamnă. Și în odaie la fel, căci toamna din Tianjin a fost adusă demult într-un buzunar.

Generat în 0.219 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots