Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!Google Page Rank

 Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta! Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!



RSS posts

Hobby


Comenteaza





(9) LA SFAT (continuare)
  DACĂ EU AŞ MERGE LA  ALEGERI.    Buni prieteni ai mei mi-au spus, că vor vota pentru Partidul Democrat, chiar dacă nu îl agrează pe şeful PDM, Plahotniuc.  Argumentele lor sunt omeneşti: 1) PD a mărit pensiile cu câte 600 lei la fiecare pensionar.  2) În conducerea şi printre membrii PDM sunt oameni cumsecade, oameni competenti, oameni serioşi, care merită toată încrederea.   Nu i-am contrazis. Fiecare are dreptul la alegerea sa. Şi eu ştiu persoane minunate printre membrii PD: omenoşi, culţi, competenţi, sufletişti, buni specialişti, care merită toată încrederea. Însă, mie nu îmi dă pace găndul, că oamenii din fostul imperiu sovietic, deportaţi in Siberia şi în alte Gulaguri sovietice fără nici o vină, au fost eliberaţi şi reabilitaţi numai după ce a murit Stalin.  Peste caţva ani după ce zdohnise "tătuca"!- Nu, eu nu aş vota pentru PDM atâta timp, cat seful partidului este un om cu reputaţie foarte rea! 
Рассказ ЕФРЕЙТОР ЕВДОКИЯ ФРИЦ
   Дуся успешно закончила Пединститут и попала по распределению в сельскую школу своего родного Краснодарского края. Красивая и стройная, с живыми вечно весёлми глазами, маленького росточка с тёмными, коротко постриженными волосами, она сама походила на школьницу старших классов. Но это её не волновало. Важное для неё  сейчас было то, что она успешно осуществила свою заветную мечту-стала учительницей.Теперь рвалась Дуся в бой с невежеством школьников в области географии. И поехала на поле боя - в сельскую советскую школу. Работа понравилась, ученики её любили, школьницы ею восхищались и все хотели на неё походить. Вкаждый раз когда Дуся, то есть Евдокия Йосифовна заходила в класс в своих скромных, но элегантных платьицах и, самое главное,- в миниатюрных туфельках на о-о-о-очень высоких каблуках, глаз от неё было не оторвать.Зрелище для подиума. Ходила Дуся в своих туфелках так грациозно, как будто обувь была естественным продолжением её стройных красивых ножек.   Ивсё бы хорошо, если бы не война... Её семью эвакуировали в Азербайджан и Дуся поехала в догонку за родными. Долго она их догоняла. Как ни приедет на новое место, они уже дальше уехавшие были. Наконец-то семья воссоединилась в одном азербайджанском селении и стали они устраиваться. Жизнь была тяжёлой, но жить было можно. Но... всорок втором году пришел приказ мобилизовать всех бездетных женщин села и отправить на фронт. Увсех молодых местных жительниц были маленькие дети и отряд  пополнили одни эвакуированные беженки. Одели их в солдатское обмундирование, обули всех, кроме Дуси. На её маленькую ножку 34-го размера не нашлось вообще никакой обуви. Пришлось ей обуть свои туфельки на высоких каблуках и маршировать в колонну со всеми новобранками перед началством, что за ними приехало. Это конечно сшокировало военное начальство. Дусю вывели из строя и заставили снять высокие каблуки. Сообразили ей кое-какую обувь и поехала еврейка Дуся на войну защищать свою советскую родину. С выбором Дусиной военной профессии началству также пришлось немного повозиться, пока нашли что-то подходящее. Подошёл ей алфавит Морзе и стала учительница Евдокия Фриц радисткой. Дослужилась до ефрейтора. Воевала она до самого конца войны и много лет после, уже на преподавательском поприще. Вечная ей Слава и Царствие ей небесное.Автор: Елеонора. (по рассказам её дочери, Елены Марголиной)
Handmade, confecţionate de mine în a.2018. Partea 3(sfârşit).
Ponciouri tricotate pentru fetiţe tip "mexicane", set şal tricotat cu căciuliţă, şal croşetat,  hăinuţe de vară croşetate pentru fetiţe: sarafan-plasă, top, fustiţă.



















Autor lucrări şi foto: Eleonora.
Handmade, confecţionate de mine în a.2018. Partea 2.
Pulover bărbătesc croşetat, pulover tricotat pentru fetiţă, diferite covoraşe croşetate, poncio şi fustiţă croşetate pentru fetiţă, bluziţă tricotată pentru fetiţă, păpuşă, haine pentru păpuşe, husă(chei ori telefon)pentru copil , papucei de casă pentru copii mici, papuci de casă pentru maturi, design nou la cuvertură pentru pat.















































Autor lucrări şi foto: Eleonora.
AMINTIRI DE LA ŞCOALA MEA PRIMARĂ (sfârşit)
Capitolul 2. PRIMA MEA ÎNVÂŢÂTOARE    În această povestire eu redau sentimentele şi emoţiile mele. Cine vrea să adauge ceva la cele scrise de mine, vă aştept cu drag în comentarii. Deci, deşir firul povestirii până la capăt.   Dacă pe tot parcursul vieţii mele după terminarea şcolii primare şi până în prezent m-ar fi întrebat ori m-ar întreba cineva brusc, cine a fost prima mea învăţătoare, eu aş fi răspuns şi aş răspunde prompt:- Elena Panteleevna! Şi cred că nu aş fi singura, care ar reacţiona astfel. Elena Panteleevna era icoana nostră, învăţătoarea care ne-a învăţat în clasele a 3-a şi a 4-a. Cu ea am terminat şcoala primară. ... Eu am nimerit în clasa 1-a "b" a anului 1960 cu "nepus în masă": eram născută în noiembrie şi nu aveam încă 7 ani împliniţi. Însă în anul /60 mai mergeau câţiva copii din mahalaua noastră în clasa 1-a, iar în anul /61 aş fi mers numai eu. Şcoala era departe, calea lungă  şi prezenta pericol pentru o copiliţă mică, mergând singurică pe marginea drumului ţării, pe lângă maşini, autobuse, căruţe, biciclete, tractoare... Cel puţin aşa judeca mama mea. Mai mult decât atât, l-a convins în dreptatea sa pe tata şi pe directorul şcolii, care după câteva discuţii cu părinţii m-a înscris în clasa 1-a.   Eu mă pregăteam de şcoală. Mama era cam agitată, fiindcă din vorbă cu femeile care veneau la ea cu de cusut se subânţelegea, că voi nimeri în clasă la Oxana Gheorghevna, care bate copiii şi se comportă ca un jandarm cu ei. Mama a trimis vorbă prin femei ca să ajungă la urechile Oxanei, că dacă va pune mâina pe mine, va fi cercetată la Secţia de Învăţământ din Cahul. Eu auzeam vorbele lor, dar nu îmi păsa, eu vroiam la şcoală. Mai ales că din manualele lui fratemeu mai mare deja mă şcoleam singură.   La 1 Septembrie am mers cu mama la Şcoala cea mică, însă Oxana Gheorghievna nu m-a primit, a zis că încă nu am 7 ani.  Imediat mama cu mine de mâină a mers la Şcoala cea mare la director, el ne-a dat un bileţel, ne-am întors iar la Şcoala cea mică şi mama i-a înmânat bileţelul Oxanei, după care am devenit şi eu şcolăriţă. Eu, obosită de atâta drum, am rămas la şcoală iar mama, necăjită că eu nu am avut parte de careu, a mers acasă. Atâta ţin minte despre prima mea zi de şcoală.Din lecţiile din clasa 1-a puţin ce ţin minte. Ţin minte frica din mine când trebuia să merg la şcoală. Şi acum îmi mai răsună în urechi glasul înfundat al Oxanei şi faţa ei crispată când răcnea. Nu ştiu de ce îl aud înfundat(glasul ei), de parcă vine din pivniţă şi nu înţeleg, de ce îmi era atât de frică de ea. Căci Oxana Gheorghievna pe mine nu mă bătea, ca pe alţi copii. Probabil eu cu sufleţelul meu de copil simţeam, că nu mă iubeşte şi nu mă bate doar că îi este frică, altfel m-ar fi snopit şi pe mine în bătăi. Ce e drept, odată mi-a tras o palmă de încercare, pe care eu nu am spus-o nimănui, însă mama prin canalele ei a aflat despre asta şi iar i-a trimis vorbă, că dacă mai îndrăzneşte...Nu a mai îndrăznit Oxana Gheorgievna, însă mă ura şi mă oprima, iar eu cu sufleţelul meu sensibil sufeream poate mai mult, decât dacă m-ar fi bătut şi pe mine ca pe alţi colegi de clasă.   Ţin minte, la o serbare cu părinţii mama a venit la şcoală mândră de fiica ei. Fiindcă la noi acasă jocurile pentru copii aveau caracter studios. Şi trebuia să ştim tot ce ştia tata, iar tata ştia multe, căci lucrase învăţător şi director de şcoală. Însă era interesant. De exemplu, căutam pe hartă cel mai mic(mai frumos, mai vechi, mai vestit etc.) oraş din lume(ţară,regiune, continent), cea mai mică ori mai mare strâmtore, cea mai mare parte a lumii, cel mai mic continet, ce oraş al cărei ţări este capitală, făceam cu tata exerciţii  aritmetice de dezvoltare a gândirii , învăţam cântece, poezii, citeam diferite cărţulii, pe care încă nu le trecusem la şcoală. Părinţii erau la curent cu capacităţile şi posibilităţile noastre. Însă...la serbare Oxana Gheorghievna nu mi-a dat să recit nici două rânduri, nimic! De parcă aş fi fost ultima doiasă din clasă! Eu în programele ei de serbări nu existam. Numai eminenţa la învăţătură nu se putea ascunde. În rest, eram o incapabilă fără nici un pic de talent la ceva...Eu începusem să o cred şi eram liniştită; dacă nu mi-a dat nimic să prezint, înseamnă că aşa a trebuit, fiindcă eu ştiam de la ea că nu pot scrie frumos, nu pot recita, nu am voce frumoasă, nu pot dansa, sunt neândemnatică... Mama însă a fost foarte revoltată. După teoria mamei, şcolarul din şcoala primară, mai ales din clasa întâia este o bucată de aluat fraged, din care pedagogul poate face ce vrea. Nu ştiu câtă dreptate din punct de vedere pedagogic avea mama, însă am simţit atunci bine pe pielea mea "de mică bucăţică de aluat" ce înseamnă să nimereşti între două focuri: dintr-o parte învăţătoarea, care mă răbda doar din neputinţă, mă ignora şi îmi crea pretexte de autodezapreciere, iar din altă parte-mama revoltată mai rău decât o leoaică căreia i-a fost rănit puiul...nu mi-a fost uşor...   Însă altor copii le era cu mult mai greu, fiindcă Oxana Gheorghievna îi bătea cu bestialitate!    Din clasa întâia ţin minte puţin...însă chiar şi cu mintea şi ochişorii mei de copil am văzut şi am înţeles, că Oxana Gheorghievna este amabilă cu copiii care se linguşesc pe lângă ea, care pârăsc, care îi aduc ceva de acasă... Eu nu aveam ce aduce, dar nici nu m-aş fi priceput chiar dacă vedeam că aceasta funcţionează. Eu eram nedumerită, de ce mă urăşte?.. Tânjeam ca un animăluţ mic şi neputincios să o simt mai bună cu mine, ca să încetez să mă mai tem de ea.    Oxana Gheorghievna era tânără, frumoasă, dar crudă şi despotică. Ea era din satul vecin Găvănoasa, venită la noi după absolvirea Şcolii Pedagogice din oraşul Cahul. Era căsătorită cu un şofer de la noi din sat şi avea o fetiţă mică Liuda, pe care eu nu o ţin minte.   În schimb mi s-au întipărit bine în minte bătăile groaznice, pe care ea le aplica colegilor mei de clasă, nişte copii nevinovaţi.   Când eram deja la Şcoala cea mare, adică în clasa a 2-a în anexa aia îndepărtată, ţin minte una din îngrozitoarele bătăi, care i-a aplicat-o lui Mişa lu Ciupica şi care a devenit şi izbăvirea noastră de monstrul cu numele Oxana Gheorghievna.    Dintr-un motiv oarecare  şi care cu siguranţă avea caracter banal, la o lecţie a început  să îl bată pe Mişa lu Ciupica. Cu răcnetele ei obişnuite, care atunci i-au jucat festa. L-a bătut pe Mişa până l-a umplut tot de sânge... Şi răcnind la el fără pic de milă, cu glas de jandarm l-a trimis să aducă în clasă un lighian cu apă.  Mişa a adus subt privirile noastre îngrozite lighianul cu apă şi cârpa, cu care dereticatoarea spăla podelele. Oxana i-a ordonat să se spele de sânge şi el mititelul s-a spălat, însă probabil nu prea bine, fiindcă ea iar l-a trimis după apă. El a dus afară ligheanul cu apa roşie de sânge şi l-a adus cu apă curată.   Spre izbăvirea noastră, în acel moment în clasa vecină avea lecţie directorul şcolii. Şi acum ţin minte, cum a intrat...a privit în jur...şi a ieşit din clasă. După asta Oxana nu a mai fost învăţătoarea noastră, a dispărut din şcoală.   Frica de ea nu ne-a permis să ne bucurăm deschis de izbăvire. Nu eram capabili, nu credeam, ne temeam că se va întorce.   După Oxana Gheorghievna până la terminarea anului şcolar  ne-a învăţat Ana Ilinicina, soţia lui Boris Ilici, învăţător de educaţie fizică la clasele mari. El era de la noi din sat, iar ea era de prin Hagiabdul, foarte frumoasă. Frumoşi amândoi şi aveau o fetiţă Liuda...Era bună învăţătoare, ne lua la ei acasă şi ne jucam cu fetiţa lor, cu Liuda. O aşteptam în clasa a 3-a, însă la început de an şcolar ei nu au mai venit în sat, au rămas în satul ei... A fost o mare decepţie pentru noi. Cu toate că Ana Ilinicina era bună, în memoria mea nu s-a păstrat amintirea despre perioada când ne-a învăţat, despre acest episod mi-a amintit nu demult Catiţa lu Scrob. Eu puteam jura, că după Oxana pe noi ne-a luat Elena Panteleevna, salvatoarea şi minunâţia noastră.  Probabil că în mintea mea de copil a jucat rolul de "radieră" decepţia că suntem abandonaţi şi frica să nu cumva să se întoarcă iar Oxana la noi.Chiar dacă erau bătuţi alţi copii, eu fiind sensibilă fiecare lovitură o simţeam pe pielea şi sufleţelul meu. Şi, cum de exemplu să poţi fi indiferent şi să nu te îngrozeşti, copii mici cum eram, când la lecţia de limba moldovenească la dictare,  Oxana Gheorgievna si-a scos din picior pantoful cu toc ascuţit("spiciki" se numeau acei pantofi), s-a planat de asupra făpturii îngrozite de spaimă cu numele de Pachiţa lu Chitai şi la fiecare greşeală a Pachiţei în dictare o lovea nemilos cu tocul pantofului în cap?.. Nici un elev eminent în asemenea împrejurare nu ar fi putut scrie fără greşeli, iar Pachiţa era o elevă mijlocie. De ce nu a venit la spatele meu ori la spatele fiului directorului şcolii, care eram eminenţi la învăţătură?.. Însă  bine că nu a venit. Nu ştiu cum Valic, dar eu la o asemenea cruzime nu aş fi făcut faţă...   Elena Panteleevna era frumoasă şi bună. Foarte frumoasă şi foarte bună. Şi obiectivă. Eu nu ţin minte să ne fi ocărât vre-o dată. Cu siguranţă că ne-a ocărât, dar înseamnă că pe dreptate. Ea a fost doctorul şi tămăduitoarea sufletelor noastre de copii terorizaţi. Păcat că nu i-am spus nici odată acest lucru. Dar cred că ştia. A fost un pedagog de la Dumnezeu şi marea noastră bucurie de la şcoala noastră primară. Ea nici odată nu ne-a întrebat nimic despre Oxana. Dar nici nu era încă timpul. Ştia Elena Panteleevna cum să se poarte cu noi ca să nu ne mai traumeze. Fiindcă încă eram bolnavi sufleteşte.    Despre Oxana am povestit toţi pe săturate în clasa a 5-a învăţătoarei de zoologie, o chema Maria Gheorghievna. Era frumoasă, cu ochii negri mari, păr lung castaniu, făcut coc în vârful capului. Ne asculta zâmbind, iar noi întrecându-ne unul pe altul îi povesteam şi îi povesteam... Lăsa special timp la începutul ori la sfârşitul lecţiei să îi povestim despre ceva. Şi noi toţi pe întrecute îi povesteam despre un singur lucru-despre Oxana Gheorghievna. Câte odată ea ne zicea: Copii, voi poate şi pe mine mă povestiţi aşa la altcineva?... Însă după uimirea bruscă de pe feţele noastre nevinovate înţelegea, că nu minţim şi nu o minţim. În amintirea mea despre şcoala din sat, în spatele imaginarei icoane cu Elena Panteleevna, mai este încă una cu Maria Gheorghievna. Şi mai sunt câteva, care se referă la altă perioadă din viaţa mea şcolară.   În viaţa fiecărui om există în tezaurul de aur al memoriei lui o icoană a primului său învăţător, văzută numai de el. Pentru mine a fost şi este Elena Panteleevna Zlatov.   Acasă la Cahul am o fotografie din clasa a 4-a cu Elena Panteleevna în mijlocul nostru şi cu prima ocazie o voi cauta şi o voi alătura acestei povestiri.                                     SFÂRŞITCapitolul 1 îl găsiţi aici:https://eleonoramoldovan.blogspot.com/2018/12/amintiri-de-la-scoala-mea-primara.htmlAutor: Eleonora. 
AMINTIRI DE LA ŞCOALA MEA PRIMARĂ (capitolul1)


Clasa 1-a "b", anul 1960. Prima şi unica mea poză din clasa întâia.Capitolul 1. CLASA MEA.             De câte ori privesc această fotografie, îmi amintesc de scriitorul nostru moldovean Ion Druţă, care la întrebarea cuiva de unde a moştenit darul de a scrie, a răspuns că probabil de la tatăl său, care avea un talent deosebit de a pune porecle la oamenii din sat.   În fiecare sat oamenii de la mic la mare aveau, au şi vor avea  porecle. Şi rămân surprinsă, că poreclele primilor mei colegi de clasă încă le ştiu, iar numele şi prenumele îmi amintesc mai greu. Încerc să le scriu, căci nu atât numele şi prenumele erau semnificative, cât poreclele.Deci:1. Vasâli-a lu Stoica - Stoica Vasilii. Era dintre cei norocosi, căci porecla îi coincidea cu numele de familie.2.Costic-a lu Huluţuţu - Acriş Constantin. Interesantă poreclă! Cu siguranţă că ea, porecla, a avut în viaţa familiei o istorie interesantă. Păcat că nu o (sau nu o mai) ştiu.3.Mişa lu Stăvilâ - Stăvilă Mihail. Era verişorul meu.4.Frosa lu Ghiţ-a lu Stancu -Loghin Efrosinia. Era frumoasă Frosea, poate cea mai frumoasă din clasă. Frumoasă, cuminte, înţeleptă, bună-aşa mi-a rămas în amintire.5.Valic Mocanu -Mocanu Valentin. Fiul directorului şcolii. Copil bun şi învăţa bine.6. Prima noastră învăţătoare, Oxana Georgievna. Ori Goghin Ocâseana, cum îi zicea fratele meu de 4 ani. Despre ea va fi capitolul 2 al povestirii mele.7.Anica lu Târzâlâ - Luca Ana. Era negricioasă, cu ochi negri şi ageri, luminoasă la faţă, mărunţică, frumuşică şi desena frumos. S-a căsătorit cu un coleg din clasa paralelă "a".8.Maria lu Cicu - Cicu Maria. Era fată harnică cu soră mai mare, pe care o ajuta la crescut copiii. Din aceast motiv lipsea de la lecţii şi ţin minte cum am mers odată după ea cu toată clasa la sora ei mai mare să o luăm pe Maria la şcoală. 9.Valodea lu mama Liusea - Stăvilă Vladimir. El nu avea tată.10. Vasâli-a lu Istrati - Istrati Vasilii. Eh...acesta mai avea o poreclă, dar i-am uitat-o... Ştiu că Istratii, Acrişii şi alte familii erau multe în sat şi mulţi copii aveau dupa nume şi un număr latin : întâi, al doilea, al treilea. Ca să se deosebească unul de altul în documente, iar verbal era mai simplu: porecla.11. Mişa lu Ciupica - Acriş Mihail.  Era un copil energic, mărunţel şi frumuşel. Despre el voi mai continua să scriu cum ţin minte că îl bătea învăţătoarea- în capitolul 2.12. Ileana lu Jurtea - Malai Elena.Era familie numeroasă, dar erau văzuţi în sat, fiindca la sovetici mamele care aveau 10 ori mai mult de 10 copii, primeau titlul de mamă-eroină şi mama Ilenei avea această distincţie. Erau copii buni, nu numai mulţi.13. Chira lu Victor-Bogdan Chira.14. Vera lu Cutiţâ -Acriş Vera. Pe dânsa Oxana Gheorghievna nu o bătea cu sălbătăcie ca pe alţi copii, fiindcă părinţii Verei erau prieteni cu învăţătoarea.15. Eu, Lora lu Călin -Călin Eleonora.   Tata nu avea poreclă în sat şi ne spuneau după nume: a lu Călin. Fiindcă era numai o singură familie Călin-a noastră. Însă din cauza poemului lui Eminescu "Călin nebunu", aveam în viaţa mea de copil clipe neplăcute de la semenii mei răutăcioşi, care habar nu aveau nici de Eminescu, nici de scrierile lui, însă de undeva cunoşteau fraza "Călin nebunu", ce era suficient de cutremurător  pentru sufletul meu de copil sensibil.  După ce am citit poemul, am înţeles, că această poreclă nu se va lipi de mine şi m-am liniştit. Dar rămăsesem nedumerită, de ce lui Eminescu i-a trebuit să îşi numească anume aşa eroul poemului şi nu cu oricare alt nume... Tata mi-a lămurit, că cuvântul "Călin" este un foarte vechi şi frumos nume şi şi prenume românesc, chiar cel mai frumos dintre toate şi asta m-a liniştit definitiv.   Eu aveam uniformă şcolară, fiindcă mama era croitoreasă şi mi-a cusut-o dintr-o rochie a ei. Ea în tinereţe lucrase învăţătoare şi avea multe rochii elegante şi frumoase. Iar pe când eram eu şcolăriţă, se începuse sărăcia şi uniforma şcolară era o raritate , cu toate că obligatorie. Din ce mi-o fi cusut şorţul, nu mai ţin minte, căci mama era foarte ingenioasă la meşterit lucuri frumoase şi îm făcea din te miri ce câte o hăinuţă de mai mare dragul. Din cauza uniformei mele şcolare mama era foarte mândră, iar pe mine mă intimida grozav acest lucru, fiindcă era cusută din rochia mamei.16.Vera lu Moşoi - Acriş Vera. Era cuminte, drăguţă şi foarte pistruiată.17. Anica lu Lungu - Lungu Ana. Fată foarte cuminte cu zâmbet plăcut. Chiar şi frumuseţea îi era de o cumnţenie aparte. Desena frumos.18. Leana lu Turcencu - Turcenco Elena. Era vecina mea, locuiam pe aceiaş stradă, ne jucam şi mergeam la şcoală împreună.19.  Veta lu Bortâ -  Acriş Elizaveta.    Când eram în clasa întâia, Veta trăia lângă şcoală. Fiindcă atunci şcoala primară din sat era într-o casă boierească de lângă cimitirul vechi. Ţin minte că intram în curte la Veta ori poate că la vecina ei ca să bem apă de la fântână. În clasa a doua ne-au mutat în altă şcoală, mai departe de casa Vetei şi de două ori mai departe de casa mea. Şcoala noastră, care se numea "Şcoala cea mică", se dărâma. Iar la noul loc erau mai multe case într-o curte mare a unui fost conac boieresc. Şi se numea "Şcoala cea mare". În mijlocul complexului într-o casă nu prea mare dar plăcută, locuia directorul şcolii cu familia sa. În altă clădire mare şi sănătoasă era Cancelaria şi clasele mari, iar noi picii am fost repartizaţi intr-o anexă a unui bloc de case mai mici, probabil cândva grajduri ori depozite ori cine mai ştie ce, reamenajate în clase. Probabil acum nu mai există, fiindcă peste mulţi ani în sat s-a construit şcoală modernă cu 2 etaje, care funcţionează şi în prezent.   Veta cânta frumos. Asta mai târziu şi-a dezvăluit ea talentul de cântăreaţă, însă în clasa înâia şi a doua era bătută de multe ori în cap şi peste faţă de învăţătoarea nostră. Probabil cu parinţii Vetei Oxana nu era prietenă. Ori era sigură, că nu o paşte nici un pericol din partea lor. Ştia ea ceva, de o bătea atât de des şi atât de tare. O bătea în aşa măsură, că deja prin clasele mai mari, poate a 5-a ori a 6-sea, Veta se jeluia că o doare capul şi dinţii în gură, motivând că i se trag durerile de la bătăile Oxanei. Odată ne-a invitat la ea acasă  şi atunci ne-am amintit de "şcoala ce mică", de Oxana cum ne bătea şi ea "s-a răsuflat", ne-a spus asta, eu de atunci ţin minte. A spus-o într-un mod liniştit, ca o constatare. Fără ură, fără sete de pedeapsă ori răzbunare pe învăţătoare. De obucei, în aşa mod ne spuneam noi la recreaţie una alteia păsul că, iaca, aseară tata iar a bătut-o pe mama... ştiam că mai poate continua şi noi nu puteam contribui cu nimic la evitarea situaţiei. Doar să constatăm şi să ne jeluim una alteia. Pentru uşurare, să ne mai treacă din frică.20. Sonia lu Spirca - Malai Sonia.    Era vecină cu mine de peste pârău. Pârăul era aşezat într-un şes lat, care inunda în timpul ploilor abundente totul în jur, inclusiv şi drumul ţării, până s-a săpat un canal la mijlocul si în lungul şesului şi s-au construit nişte dambe din pământ, care protejau drumul. Eu vedeam casa Sonei şi Sonea vedea casa mea, dar ca să ajungem una la alta, trebuia să mergem pe dambă şi să trecem pârăul. Nu ma prea lăsa mama la ea, pentru a evita năzbâtiile pe care le făceam când ne găseam împreună.    Eu învăţam bine. Sonia ar fi învăţat şi ea bine, dacă ar fi umblat regulat la şcoală. Ea venea de câteva ori pe lună la şcoală. Avea şi are darul lui Ion Creangă la povestit daravele, moştenit de la mamă-sa. Nu ştiu dacă a terminat cu mine 4 clase, poate da, poate nu. Dacă era mai mult absentă la lecţii, consecinţa era că era mai mult repetentă la şcoală. Păcat, căci era capabilă. Dar vorba aia, pară mălăiaţă îm gura lui Nătăfleaţă...   Mi-a rămas pe veci în amintirea mea de copil întâmplarea când eu, Sonea şi încă două fete din clase mai mari mergeam spre şcoală pe drumul ţării, pe margine de drum pe lângă maşini, căci acestea erau condiţiile. Acum sunt trotuare.    Eram în clasa a doua, fiindcă deja învăţam la"Şcoala cea mare". Când am ajuns  lângă un pod care se numea "Podul cel mare", Sonea m-a întrebat, dacă mi-am făcut lecţiile pe acasă. Îmi pare că la aritmetică. Eu am zis că da. Eu întotdeauna îmi făceam lecţiile pe acasă. Ea mi-a propus să intrăm sub pod să copie de la mine. Eu am refuzat, însă fetele mai mari m-au impus să accept. Prin ameninţări. Fiindcă eram a lui Călin şi învăţam bine la şcoală.    Nu ştiu cum e acum, atunci însă era ceva normal o astfel de "solidaritate" şi "ajutor". Neplăcută amintire. Mai ales că a trebuit să intrăm subt pod. Asta mă deranja cel mai mult.21. ... Ducevscaia, nu avea poreclă. Adică numele de familie îi era şi porecla: "a lu Ducevscaia". I-am uitat şi numele, poate că Vera ori Domnica, dar nu sunt sigură. Îmi pare că Nina...dar nu, Nina o chema pe sora ei mai mare, care a lucrat mulţi ani soră medicală la Maternitatea din Cahul, apoi vindea la piaţa de consignaţii. Cu 10-12 ani în urmă vorbeam cu ea când eram pe la piaţă, o întrebam de soră-sa, adica de colega mea şi ştiu că s-a realizat destul de binişor undeva prin Rusia, iar acum am uitat cum o chema...22. Ghiţ-a Leolii - Dobrea Gheorghe. Ori Giţ-alui Fârnea. Fârnea era porecla lor generală, iar Leolea o chema pe mamă-sa, o mână de femeie glumeaţă, veselă, energică şi necăjită de greutăţile vieţii. Eram vecini peste câteva case. Era din familie mare şi nevoiaşă. Ţin minte cum mama se mira de rezistenţa lor fizică: "- Aeştea a Leolii mănâncă numai mămăligă cu fasole şi varză murată, umblă iarna prin omăt cu picioarele goale şi nu au nimic, sunt sănătoşi, cu obrajii roşii, iar eu cu voi nu mai ies din spital cât nu vă corcolesc şi una-întruna răciţi!". Ea nu ştia ori nu era capabilă să ştie, că prea multă grijă strică.   Ori poate că termometrul de măsurat temperatura corpului era de vină. Mama îl avea, iar mama Leolea nu îl avea, era prea scump pentru bugetul lor şi prea inutil pentru modul lor de viaţă. Şi prin acest deficit mama Leolea era lipsită de impulsul de a înşfăca copilul în cârcă şi a da fuga cu el vre-o 3 kilometri chiar şi în puterea nopţii până în satul vecin la spital, dacă copilului îi curgeau mucii şi termometrul îi arăta temperatură ridicată. Iar la spitalul din Lebedenco lucra doctorul Covaliov, care îl scăpase pe fratele mamei mai mare de la beţie, iar după aia şi pe mama a salvat-o de la moarte când l-a născut pe frate-meu mai mare, prin aceasta izbăvinnd-o şi pe baba-moaşă a satului de puşcărie. Şi tot aşa cu mai multe situaţii de sănătate, căci  era bun acel doctor, mama avea încredere în el. Şi noi eram puţini copii, cu diferenţa de 5-6 ani între noi. Iar la mama Leolea erau mulţi, cam unul după altul ca ulcelele, mai complicat şi în acelaş timp mai simplu.   Mama îmi dădea la şcoală pâine cu povidlă învelită în hârtie şi eu de multe ori luam cu mine două pacheţele, unul pentru Ghiţă, căci ştiam că e flămând.Doar câteva clase am învăţat împreună, restul tot repetent a fost. Păcat, căci avea şi calităţi, ar fi ajuns un dansator remarcabil.23. Catiţa lu Scrob - Matcaş Ecaterina. Prietena mea din copilărie.     Era frumuşică rotundă la faţă, cu părul lung castaniu împletit în două gâţe şi cu pistrui drăguţi pe nas. Râdea zgomotos şi molipsitor ca o motocicletă când se porneşte brusc din loc cu viteză mare. Învăţam amândouă bine. A devenit şi ea inginer, deja e la pensie ca şi mine.   Şi acum suntem în relaţie de bună prietenie. Cu toate că în copilărie părinţii şi neamurile din ambele părţi se opuneau prieteniei noastre. Fiindcă cineva cândva a zis ceva de rău de străbunica(stăbunelul), tata, unchiul, etc., etc... uneia din noi... Iar cineva din strămoşii, părinţii, etc.,etc... uneia din noi a fost aşa şi pe dincolo...ce stupiditate! Şi da, eu fiindcă eram de-a lui Călin, iar ea fiindcă era de-a lui Scrob...ce stupiditate! În tezaurul neamului nostru românesc avem cu părere de rău şi multe concepţii-gunoaie, cum ar fi să dictezi soarta altora după propriile tale percepţii şi ambiţii. Şi aşa e în toate neamurlie omeneşti: pădure fără uscături...24. A lui Văleanu. Îmi pare că Valodea - Văleanu Vladimir?..25. Pachiţa lu Chitai - Loghin Parascovia. Era frumuşică, cuminte. Trăia la "Kamciatka". Aşa se numea bucăţica aia de deal unde locuia, cu toate ca toată clasa noastră "b" era din partea de sat dinspre Cahul. Era blocată şi speriată mititica Pachiţa, fiindcă nu o iubea Oxana Gheorghievna şi o bătea fără milă cu orice ocazie.   Aceştea au fost primii mei colegi de clasă şi tot ce mi-a rămas mai special în amintire despre ei. Cu majoritatea am învăţat împreună 8 clase. Apoi, drumurile noastre s-au despărţit. Eu am continuat şcoala în Cahul şi cu majoritatea din ei nu m-am mai văzut. Mulţi dintre ei nu mai sunt acum în viaţă. Însă atunci în şcoala primară cu prima noastră învăţătoare noi am trecut printr-o experienţă de viaţă teribilă, despre care voi povesti în continuare în ultimul capitol al acestei povestiri-capitolul 2.Autor: Eleonora.Foto din arhiva mea personală.
Reculegere
Din adâncuri zbuciumateMai visez să te aduc.Nu prin plâns,Prin pocăinţăMai visez sa te seduc.Plânsul, stare trecătoareNu are credinţă,Pe când suflete curateSă arunci în hău bezmeticE cu neputinţă.Intră-n gându-mi,Lasă-mi loc în gândirea ta,Să ajungem din doi-unu,Să refacem împreună Clipa, ce nu ne-o putem ierta.Când de chinul dezbinăriiÎn sfârşit ne vom lipsi,Vom simţi cu uşurinţăCă viaţa e frumoasăŞi din plin o vom trăi. Sufletele noastre pureRostul îşi vor regăsi,La Lumina cea DivinăStrălucind şi împăcateCred că se vor linişti.Din adâncuri zbuciumate Mai visez să mă aduci,Nu prin ură, Prin iertareMai visez să mă seduci.
REZUMAT
Atâţia ani s-aştept şi să suspin... Ce scumpă eşti iubita mea. Floare târzie Mântuitoare a pustiului din mine Şi mă dedau cântării, Cu care-ţi ud petalele păstrate În taina vieţii tale zbuciumate.Autor: El.
Şal călduros, tricotat cu andrelele.
Вязанная ажурная тёплая шаль спицами.    Să descriu cum mi-am retricotat eu şalul, fiindcă se poate întâmpla ca peste un timp mai mult ori mai puţin îndelungat să îmi trebuiască chiar mie această informaţie şi ca să nu caut ore in şir prin internet, voi deschide blogul meu şi voi economisi timp.     Deci, cumpărasem într-o zi la ofertă  mai multe bobine de mohair alb foarte simpatic, cu un pic de luciu în aţă. Am avut noroc, m-a costat aţa de 10 ori mai ieftin.    La repezeală mi-am tricotat din aţa aia un şal mare călduros şi elegant, însă jos la colţ aveam multe greşeli şi când am avut ceva mai mult timp liber, l-am despletit şi l-am tricotat din nou, de data aceasta calitativ.    Schema la varianta veche nu am mai reuşit să o gasesc în internet şi am ales alt model.   Iată trimiterea la modelul şi schema, după care am lucrat:https://www.youtube.com/watch?v=rTwWlqY57z0  - videohttps://drive.google.com/file/d/0ByFny8auB543SFdwZkx6dXNLYjQ/view - schema    La început părea a fi uşor de lucrat, însă în realitate a fost greu. Am ascultat atent video şi am conspectat cum lămurea domniţa mersul lucrului. Eram foarte înaripată şi sigură, că în 2 zile şalul va fi gata ca şi data trecută. Însă când am început să lucrez... peste câteva rânduri am înţeles, că ceva nu se leagă între video şi schemă... Deja aveam tricotat o bucată, pierdusem 3 zile şi nu aveam nici o dorinţă să încep iar de la început. Am continuat să tricotez, conducându-mă de schemă.   Aţa groasă, andrelele nr.4. Am inceput de la 3 ochiuri şi am terminat cu 152 ochiuri. În video fata lucra cu aţă subţire, deci nu îmi putea fi model total, fuundcă aţa mea era destul de groasă. La margini am tricotat şi eu câte 3 ochiuri pe faţă, însă primul ochi la fiecare rând nu l-am luat pur şi simplu pe andrea, ci l-am tricotat pe faţă, fiindcă altfel era să fie şalul strâns pe margini şi era să lucrez degeaba. Schema aceasta e frumoasă pentru şal, fiindcă ornamentul are volum, însă din punctul meu de vedereeste lipsită de logică, pentru mine a fost grea. Eu am tricotat mult după scheme cu ornament, unde după câteva rânduri se putea "citi" modelul "din mers". Acum însă a trebuit tot cu ochii în schemă să fiu la fiecare rând. De la mine am adăugat finalizarea şalului: la mijloc am lasat 30 ochi neatinşi, iar din fiecare margine pe rând am tricotat dus şi întors: 15; 30;45 şi 60 ochiuri(începând de la margine). Astfel şalul a devenit mai lat  la cele 2 colţuri din faţă şi acoperă şi pieptul, nu numai umerii. Dacă aveam aţă mai multă, îl făceam mai mare.        ...Concluzia generală: pentru mine şi familia mea pot tricota asemenea şaluri, însă pentru vânzare nu este rentabil, fiindcă nimeni nu îmi va plăti pentru munca depusă la justa ei valoare.

Autor lucrare şi foto: Eleonora.
Handmade, îndeplinite în 9 luni ale anului 2017. Scurt rezumat.
   Anul acesta am cam neglijat postarea lucrărilor mele handmade în blog.  Voi încerca acum să fac un scurt (din mai multe părţi) rezumat a tot, ce am confecţionat în aceste 9 luni de la începutul anului, fiindcă mie în primul rând îmi prinde bine să le am în blog. Ca idei pentru alte lucrări. Dacă cuiva îi va părea ceva interesant, adresaţi-vă. Vă lămuresc cu plăcere cât va fi necesar.Deci, de la ce să încep?...1. CONFECŢIONATE CU "ADDI EXPRES"

Aparatul meu de tricotat "Addi-Expres" are 46 ochiuri. După ce am tricotat, ca să obţin acest fular-accesoriu rărit, am închis ochii peste unul. Ca rezultat, obţinem o răritură superbă tricotată circular, care se poate folosi ca fular, sau ca accesoriu pentru înfrumuseţare în jurul gâtului.

Această beretă am tricotat-o astfel: 1.Am tricotat la maşină un fular circular lung de 80 cm; 2. Am tricotat cu croşeta un dreptunghi(aţa în 2 fire, ca să fie la fel de groasă ca şi fularul circular) de (59x5) cm. ; 3. Am cusut uniform bata la beretă de partea principală(fularul circular); 4. Am cusut frumos bereta la partea din spate şi am strâns-o încreţită în vârful capului.. Bereta este foarte plăcută la purtat şi călduroasă, fiind din 2 părţi de tricotaj(fularul circular). Este şi elegantă.

Această căciuliţă se tricotează cu greu la maşina de tricotat, fiindcă aţa este cu noduri decorative. Dar dacă începusem, trebuia să o termin. Partea dublă din jurul capului am tricotat-o cu andrelele în speranţa că voi reuşi să o fac mai strânsă. Însă nu am reuşit, fiindcă aţa era foarte capricioasă şi era necesar să fac model şi să calculez ochii necesari. Eu asta nu am făcut şi  a trebuit să pun elastic pe partea ascunsă, ca să se ţină căciuliţa pe cap.  Este foarte frumoasă, însă dacă afară e frig, îngeţ cu ea, iar dacă afară e cald, imi transpiră capul. Dar, ce nu faci pentru a arăta frumoasă? :))))))))) 

        Pur şi simplu o căciuliţă tricotată cu maşina şi înfrumuseţată cu croşeta cu aţă albă. Încă e nouă. Poate o voi purta, dacă o va ajunge rândul, ori poate o voi vinde.

O bentiţă foarte practică, molcuţă şi frumoasă, o port cu plăcere.



Accesorii la gât, le port al doilea sezon.

   ...Din 2 bucăţi de rămăşiţă de fular circular am "meşterit" aceste două tunici. Unde nu a ajuns, am improvizat ceva cu croşeta din aţa ce am avut atunci subt mână şi fetiţele le poartă cu plăcere. Efectul de tricotaj dublu face haina molcuţă şi practică!

Am "meşterit" şi pentru mine două haine foarte practice, dar puţin extravagante din fulare circulare, tricotate la  maşinuca mea. Cumpărasem odată mai pe nimic de la o consignaţie aţă nouă mohair de calitate, dar rămăşiţe de diferite culori. M-am gândit să o tricotez toată la maşină un fular circular cât de lung va ieşi, apoi să văd ce pot meşteri din el. Iată la ce m-a dus mintea şi capul! Dar nu regret, ba chiar sunt foarte mulţumită şi le port cu plăcere al doilea sezon răcoros. Voi continua să mai experimentez.2. CU ANDRELELE ÎN CĂUTAREA MODELULUI POTRIVIT.

           - Modelul potrivit a fost numarul 1. Dacă ştiam...     Sfârşitul Părţii 1. În curând voi continua postarea cu partea 2 ca să descriu pe scurt toate lucrările mele confecţionate în ianuarie-septembrie ale acestui an.
"Pe tine te pot aştepta". de Eduard Asadov, traduse de mine.
Pe tine te pot aştepta Cu-adevărat,  fidel-fidel.Eu noapţile-aş putea vegheaUn an şi doi, şi mult astfel!Iar filele din calendarDe vor zbura ca  frunza din livadă,Eu doar să ştiu, că nu e în zadar,Că pentru tine sunt o minunată!   Eu pe tine te pot urmaPrin hăţişuri, poteci căţărate,Prin nisipuri, pe drumuri stricate,Prin munţi, pe orice cale neumblată,Unde chiar nimeni n-a fost nici odată! Aş trece încercările fără  amar, Aş depăşi orice îngrijorare,Eu doar să ştiu, că nu e în zadar, Că vom conveţui fără trădare.  Eu pentru tine aş putea daTot ce am, şi ce aş avea vreodată.Eu pentru tine aş putea acceptaŞi cea mai vitregă soartă. Aş considera o fericire chiarO lume de ţi-aş  acorda!Eu doar să ştiu, că nu e în zadar,Că ma iubeşti şi nu mă vei trăda!Autor traducere: Eleonora.

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: Mintea moldovanului cea de pe urmă. (povestire):       Badea L exa fusese de cu seară la o cumătrie şi peste noapte se trezi din somn bolnav. Bolnav de paharele cu vin băute şi de bucatel...
HANDMADE DIN 2016, Partea 3, îndeplinite la aparatul de tricotat "Addi Expres"..


   Postez în continuare lucrările mele handmade din a doua jumătate a anului 2016, de data aceasta îndeplinite la aparatul de tricotat "Addi Expres". Aparatul l-am ales cu numărul cel mai mare de ochiuri-46. Parcă e bine, dar totuş acum a-şi alege cu 33 ochiuri, fiindcă ar fi mai uşor de manipulat. Dar cel mai bine ar fi să ai mai multe aparate, de la cel mai mic număr de oachiuri pană la cel mai mare. Astfel s-ar putea confecţiona orice articol, începând de la cel mai mic-mănuşi de exemplu, ciorăpei, etc.    La aparatul meu tricotez circular foarte uşor şi repede, însă la tricotatul liniar este mai dificil. Fiindcă dacă "fuge" un ochi, după ce îl ridic manual rămâne greş, se vede răritura oricât de mult încerc să fac lucrul bine. Numai cu aţa de tip "blăniţă" se corectează uşor şi nu se vede greşul.    Mai este un motiv de nesatisfactie la tricotatul liniar în cazul aţei mai subţiri, fiindcă se primeşte răritură, care nu se potriveşte la orice model. Acum însă mi-a venit o idee, cum sa confecţionez modele de  haine din pînză tricotată circular şi le voi posta în blog în viitorul apropiat, pentru mine şi pentru alte amatoare de handmade tricotate la maşina "Addi Expres", poate prinde bine.   La maşină se tricotează cu mult mai repede, deci merită să experimentez şi să "născocesc"prin tricotatul circular diferite articole moderne şi practice la purtat. Şi aşa cum eu am saturat deja spaţiul familiei mele cu lucruri şi lucruşoare hanmade de "toate mamele", voi începe să le confecţionez pentru vînzare .  Fără hobby mi-ar fi insuportabil de plictisitor, aşa că experimentul meu handmade continuă. 

















                                                                Accesoriul- cu croşeta.

Autor lucrări, text şi foto: Eleonora.
HANDMADE ÎNDEPLINITE CU CROSETA SI ANDRELELE IN 2016. Partea 2.
    Continuu să postez lucrările mele din a doua jumătate a anului 2016, despre care încă nu am scris nimic în blog. La întrebări, dacă vor fi, voi răspunde în comentarii.     Partea 3 v-a continua în următoarea postare cu articole, indeplinite la maşina de tricotat "Addi Expres".

Iată ce se poate face cu un pulover proaspăt cumpărat, care s-a dovedit a fi prea lung la mîneci. 

Un colt crosetat din aţă pufoasă, pentru căldură, frumuseţe, feminitate.

O tunică drăguţă, andrele nr.3 din aţă mohair. Ornamentul şi modelul-improvizate în timpul lucrului. Dacă aveam aţă suficientă, ar fi fost o vestă cu nasturi.  Timpul nu e trecut, în caz de se va ivi aţa potrivită şi dorinţa proprietarei. Totuş în această variantă modelul e mai modern pentru tînăra şi frumoasa doamnă.

Acest covoraş drăguţ l-am croşetat dintr-un cearşaf bun, dar scos din folosinţă şi din nişte rămăşiţe de aţă pufoasă.

Această poveste handmade despre pasărea-prinţesă îşi are istoria ei aparte în creaţia mea şi ca toate lucrurile "geniale", îşi are începutul într-un moment uimitor de simpliu şi foarte casnic, cînd am descoperit în dulap adunate de-a lungul anilor mai mult de două duzine de cravate bărbăteşti de cea mai bună calitate, dar demult uitate. Trebuia să le scot la gunoi şi foarte la timp m-a vizitat idea să încerc să fac din ele un covoraş în formă de pasăre măiastră. Covoraşul a ieşit foarte reuşit, dar nu aveam în apartament loc potrivit pentru el. Nepoţelele mele mici erau interesate mai mult de prinţese şi gîndul să le fac lor un cadou neordinar m-a adus la a doua idee "genială"- să continuu lucrarea şi să transform pasărea măiastră într-o zînă din poveşti. Iar aşa cum la fetiţele mici acum e la modă prinţesa Elsa, m-am străduit să o fac pe prinţesa Elsa. Însă cînd am aşternut covoraşul-pasăre-prinţesă pe podea, am constatat surprinsă, că domniţa mea seamană mai puţin cu Elsa şi  mult cu...regina Maria! Pentru fetiţe covorul a fost o surpriză plăcută, mai este şi acum, numai că părul prinţesei a devenit cam ciufulit...:)))))))))))))))))

                           Un covoraş decorativ cu un strugure în mijloc, croşetat din nişte rămăşiţe de cordele si aţe.                        Mai jos voi posta nişte lucruri cu totul depăşite de ritmul timpului nostru civilizat, însă eu ştiu, că şi acest material poate fi util pentru o femeie gospodină la casa ei şi pentru ţară în general. Este vorba de nişte covoraşe vechi şi renovate, care arată foarte bine după renovare şi sunt folosite cu plăcere în continuare.    Astefel se poate renova orice articol din casa omului, dacă gospodina are mîini de aur. Satisfacţia este dublă şi în loc să îşi lase mamele fetiţelele mici singurele, apucând drumul străinătăţii pentru un ban şi o soartă mai bună, ar putea sta acasă lîngă copii şi ar învăţa copilaşii săi meşteşugul gospodăritului. Această ocupaţie este mai de valoare, decât bani aşteptaţi de-a gata de la mamele plecate la câştig. Fiindcă copiii lor cresc fără educaţia şi căldura, pe care numai o mamă iubitoare de copiii săi le-o poate oferi.   Vre-o 10 ani la rînd înainte de pensie eu am avut aşa serviciu, că intram în curţile şi casele oamenilor din oras si din toate satele raionului nostru şi am văzut multe lucruri grăitoare de la sine  despre faptul, că de multe ori lipsa sotiei-mame din casă, chiar şi din cel mai nobil motiv, este un lucru rău pentru familie şi pentru ţară. ...Am văzut vaze de cristal din colecţiile sovietice, pe care le cumpăram ca să le ţinem în "stencă" doar ca bibelouri, le-am vazut cu strat gros de pamânt pe ele, aruncate prin fundul grădinii gospodarului cu sotia plecată la muncă în afara ţării.  Am văzut copii îmbrăcaţi în haine scumpe,  vizibil încă noi, dar murdare, descusute şi rupte, care, îngrijite, ar fi ajuns pentru mai multe rînduri şi vîrste de copii, dacă erau cu mama lîngă ei. Dar aşa...   - mama trimite altele! Din care cauză mai stă departe de copii cîţva ani... Apoi, vine mama acasă istovită de vîrstă, de muncă şi numai ea ştie încă de cîte necazuri şi dezamăgiri. Banii se termină, copiii needucaţi nu mai găsesc limbă comună cu ea...Iar ea are pretenţii faţă de ei... Triste realităţi.   Am văzut şi bărbaţi depresaţi, rămaşi "paznici" la propria lor casă, cu soţia plecată la muncă. Cu toate că în multe cazuri gospodăriile mari "vorbeau" de la sine, că bunăstarea familiei ar fi putut fi obţinută şi acasă. Iar ei, bărbaţii lor, cîndva puternici şi încrezuţi în sine, cu plecarea sotiilor rămaşi acasă dezechilibrati, cu o singură "aripă", rămaşi acasă şi ridicaţi la rang de alcoolici, în aşteptarea "posmagului muiat" de la "jumătăţile" lor... Chiar mulţi din ei s-au scufundat în beţie.   ...Vaca din ocol vîndută, porc şi păsări nu mai are cine cu cine şi pentru cine creşte,  hectarele de pământ lăsate în păragine, copiii "raspredeliţi" de mame pe la "oameni de încredere": surori, bunei, mătuşi, bone cu plată, etc.. Fiindcă în "idiotul cela" nu mai poate avea încredere... Comod lucru: mai întâi îţi aduci soţul la starea de idiot şi alcoolic, ca  apoi să poţi condamna "idiotul"...   Dacă nu aş fi văzut singură aceste lucruri, nu le credeam şi aş fi fost mînioasă pe asemenea relatări.    Alt lucru, cu care nu pot fi de acord, este acela, cînd văd în grupele de tricotat chemări de felul:  "Cutare şi cutare mămică are mulţi copii, nu are cu ce să îi ambrace şi daţi fiecare dintre noi să tricotăm cîte ceva şi să le trimitem."   Eu sunt de părerea, că ar fi mai bine pe această mămică să o învăţ să confecţioneze singură diferite lucruri pentru copilaşii ei, ca şi ea la rîndul ei să le poată transmite ca moştenire acest mestesug salvator. De exemplu, cumperi pe nimic un pulover mare de la consignatie, il despleteşti şi tricotzezi din aţa obţinută haina necesară pentru copil. Şi tot aşa, cu mama acasă lîngă copii, pînă cresc  mari şi buni de lăsat singuri. Apoi poate avea şi mama program de voe liberă, cu misiunea de mamă împlinită, cu copiii educaţi şi sănătoşi sufleteşte.   Ştiu că opinia mea este şocantă şi absolut neprielnică pentru doamnele, ce au, vor avea şi au avut tangenţă cu viaţa bună din ţările civilizate şi prospere. Dar aceasta este opinia mea şi ca orice om dintr-o ţară democratică, am dreptul să mi-o expun.







Decoraţie la geamuri. Inspirată de idei din internet.Autor lucrări, text şi foto: Eleonora.
HANDMADE DIN 2016, îndeplinite cu andrelele şi croşeta. Partea 1.
   Voi posta acum lucrările mele handmade, care le-am indeplinit în a doua jumătate a anului 2016, dar nu am scris nimic despre ele în blog. Dacă cineva doreşte detalii, voi răspunde în comentarii.

Initial mi-am tricotat un sarafan. Poalele-cu andrelele din 2 fire:unul pufos şi unul din lînă. Stanul- cu croşeta. Articolul era foarte frumos, însă nu pentru figura mea... Un timp am folosit poalele ca faţă de pernă decorativă, fiindcă imi era milă de munca depusă şi nu am despletit. Apoi mi-a venit idea să întorc împletitura de la poale în lăţime şi să fac o fustă din ea. Mi-a reuşit! Fusta este foarte, foarte călduroasă, elegantă şi nu mă mai "îngraşă"! Ilicul este şi el elegant şi călduros atît, cît este necesar. Varianta finală îmi prinde foarte bine, deşi sarafanul iniţial era de o frumuseţe rară, însă nu pentru figura mea, ci pentru o doamnă foarte suplă. 

Acest desen de pe net cu floricele m-a inspirat să tricotez vesta. Este cam complicată lucrarea, dar mi-am satisfăcut curiozitatea.

 Sarafan din lînă groasă, ornamentat cu floricele, îndeplinite cu croşeta.

O fustiţă simplă şi călduroasă din resturi de aţă "mohair" alb şi maro pentru nepoţică- o satisfacţie reciprocă şi o lecţie de handmade pentru fetiţe.

O fustiţă pentru plajă, croşetată din motive.

Cu croşeta şi rochiţa, şi motănaşul.





Cu croşeta, din capete de aţă.

Cu croşeta.Autor lucrări şi foto: Eleonora.(Va urma)

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (6)Povestire „LA SFAT” (CONTINUARE):

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (5)Povestire „LA SFAT” (CONTINUARE)

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (4)Povestire „LA SFAT.” (CONTINUARE):  

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (3)Povestire „LA SFAT.” (CONTINUARE):

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (2)Povestire „LA SFAT” (CONTINUARE):                                          

Bine ati venit pe blogul nostru. Va uram lectura placuta!: (1)Povestire „LA SFAT.”
Mâţa soacrei (povestire)
   Ramona plângea, de se scutura cămaşa pe ea. Murise mâţa soacrei sale, murise Pinduca. Şi Ramona suferea.  Animalele sunt copiii ei. Ar fi putut avea ea singură copii, dar nu şi-a dorit. Ea iubea doar animalele si pe sora sa mai mică, care la randul ei, nu iubea nici animalele, nici copiii, ci numai pe Ramona.   Nimerind cu căsnicia într-o familie bună de peste hotare, Ramona avu norocul sa fie iubită şi alintată de soţ. Sărăcia şi necazurile vieţii dispărură din viaţa ei ca printr-o minune. O dată la două săptămâni, douăzeci de ani la rînd soţii au trimis la casa părintească a Ramonei bani, colete cu haine şi bunătăţi nevăzute şi neauzite nici în ţară, nici la ei acasă. Ramona era bravo cu ai săi, i-a scăpat de sărăcie, de foame, iar surioara mai mică era îmbrăcată ca o prinţesă, avea mai mult decat ar fi fost în stare să îşi imagineze, că ar vrea ceva. Surorile se iubeau fără margini, chiar pătimaş. Şi încă ceva: ele şi-au iubit mama, cât a fost în viaţă. Mama lor a fost o femeie bună. Ca şi soacra Ramonei, de altfel.   Soacra murise inaintea Pinducăi, dar Ramona nici nu mai ţine minte, dacă a plans-o. Poate doar aşa, de ochii lumii. Îi uitase şi numele. Pentru ea era "tanti". Sau, "baba aia". Deşi prin intermediul "babei" avea parte de o viaţă îndestulată şi fără griji.  Nu avea noţiuni de bun simţ, însă nu-i făcea nimeni reproşuri, era acceptată în familie cu toate defectele şi calităţile, de care dădea dovadă.    Soţul Ramonei, fiul soacrei, s-a luptat ani la rînd pentru viaţa mamei sale, dar într-o zi mama s-a stins... A rămas mâţa "babei", un bibelou de pisică poznaşă, răsfăţată şi inteligentă, iubită foarte mult la viaţa ei de "tanti" şi de toţi ai casei care au îngrijit-o cu mult drag în continuare. Peste un timp muri şi Pinduca, înmormântată cu regret de ambii soţi şi plânsă cu o deosebită suferinţă de Ramona. Încât se scutura cămaşa pe ea...         Autor: Eleonora.

Generat în 0.244 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots