ReflectiiGoogle Page Rank

 Reflectii Reflectii


Este un blog dedicat reflectiilor, ideilor, simturilor, viziunilor care ne coplesesc in anumite contexte si definesc persoana noastra.
RSS postsRSS comments

Lifestyle


Comenteaza






O altfel de legendă a satului Ustia, r-nul Dubăsari. Peștera turcilor
Această legendă i se dedică bunelului meu Andronic care nu mai este în viață, dar care mi-a povestit-o cu mult drag pe vremea când iernile erau lungi și soba fierbinte.

     Se zice că odată demult tare, pe când meleagurile noastre erau pline de basme, feți-frumoși și fete-zâne, bântuiau peste satele moldovenești, cetele turcești. Groaza moldovenilor, turcii, jefuiau drumeții, intrau prin case și luau tot aurul, argintul, bijuteriile și lucrurile cele mai de preț. Bunurile dobândite le duceau în peștera din pădurea Stinca, unde își aveau adăpostul. Mergeau de-a lungul râului Răut, printre iarba înaltă și mustoasă ca să ajungă la un pod de lemn ce se înălța peste râul Răut. Bârnele rotunde înfipte adânc în râu, pe ambele margini ale sale, sprijineau scândurile puse atent peste care treceau picioarele grăbite ale hoților păgâni. Acest pod de la marginea îndepărtată a satului Ustia, purta genericul nume de Podul Hoților. Stăpânii podului, ajunși în pădure, își continuau drumul pe lângă Rîpa Cristalelor, o rîpă care transforma calcarul în cristale neșlefuite și care după ploaie se așternea cu un soi de ceață misterioasă ce dăinuia doar de-asupra părții celea a pădurii. Turcii priveau fugitiv rîpa și pășeau mai departe în adâncul pădurii, acolo unde printre copaci seculari, la sfârșit de drum șerpuitor, în stânca de piatră era săpată o peșteră adâncă.    Acolo, în inima pădurii, în miezul pământului, prădătorii ascundeau monedele jefuite barbar de la țărani sau boieri, cerceii femeilor și crucifixurile pruncilor. Biruitor coborau treptele spre beciul năzdrăvan, unde odată cu lacrimile tuturor celor prădați așezau averea în grămezi înalte acoperite de lumina obscură din cameră. Mulți oameni au avut de suferit de-a lungul anilor, sate întregi din împrejuimi erau bântuite de ei, cei care nu cunoșteau frica și mila, celor cale le slujeau altfel de spirite decât cele bune. Dar ca și orișicare imperie care își cunoaște descreșterea, a venit și vremea apusului acestei cete nemiloase de hoți. Pe tot teritoriul Moldovei, din toate satele acestui pământ bogat, au fost alungați turcii. Desigur, ei nu au putut să-și ia bogățiile care nici nu le aparțineau, dar au recurs și aici la un șiretlic. 

     Legenda spune că înainte de retragere, cotropitorii au lăsat un duh să fie straj la ușa peșterii. El a fost însărcinat ca pentru câteva sute de ani, să nu permită nici unui om să se apropie de averile murdare agonisite acolo. Astfel, doar un stră-stră-strănepot de sânge turcesc  să poată avea permisiunea și  dreptul de a le ridica. Ei au prorocit că atunci când „vor veni turcii să adape caii la unghia oii”, va veni și momentul scoaterii aurului din peșteră. Prin unghia oii, bunelul îmi spunea că se subânțelege locul unde rîul Răut se revarsă în Nistru. Acel loc de forma unui triunghi ar semăna mult cu unghia acestui animal.

     Dar ei nu au lăsat tot aurul în peșteră, au luat o parte și cu ei. L-au ascuns prin buzunare și torbe pentru a-și putea întreține existența ulterioară. Însă graba era atât de mare, iar greutățile insuportabile că au hotărât să se descotorosească de avere pentru a-și salva viața. Anume din acest motiv, legenda spune că ei au îngropat o parte din toate bijuteriile pe dealurile din jurul satului. Și colac peste pupăză, dacă erau buni la vrăjit, au pecetluit groapa cu o vrajă și au pus străjer un duh ca să fie în siguranță banii lor. Și iarăși, vraja lor avea un termen prestabilit, era menită să dureze 300 de ani. În tot acest timp dacă nu venea nimeni de sângele lor să-și ia bogățiile, atunci după expirarea termenului, pe locul cela se aprindea noaptea un foc. Bunelul spunea că prin anii 1960-1970, când ieșea noaptea afară, pe dealuri vedea multe focuri din astea, unul dintre care ardea chiar în grădina vecinului său. Ele s-au văzut până aproape de anii 1990, apoi au dispărut s-au stins de la sine cred că.

     S-ar părea că este totul  foarte simplu și că dacă ai văzut focul, hai aleargă și-ți ia nestematele. Dar nu era chiar așa. Și aici te păștea un pericol. Focul nu ardea într-una, se aprindea la 00:00 noaptea și dura ceva timp, dar nu toată noaptea. În acel răstimp trebuia să ajungi până la el, altfel se stingea.Și dacă aurul nu era găsit timp de câțiva ani după ce se aprindea focul, atunci acesta se stingea și galbenii sau bijuteriile ce erau acolo îngropate, intrau în pământ pentru vecie.     Bătrânii spun că atunci când vedeai focul de pe deal, trebuia să mergi până-n dreptul lui, să-l stingi cu o piesă vestimentară și să bați cu palma odată peste pământ. Important era doar o singură dată să bați și o să explic de ce un pic mai târziu. Să vorbim despre obiectele cu care se stingeau acel foc. De obicei era vorba despre o haină, iar aici lungimea era importantă. Se săpa de un „stan de om”(măsură folosită de bătrâni pentru a explica înălțimea unui obiect), adică de statura unui om daca stingeai focul cu o căciulă, căci căciula era tocmai pe capul omului. Dacă puneai o pereche de pantaloni, atunci trebuia să sapi de lungimea lor, adică de jumătate „de stan de om” ca să scoți din pământ averea râvnită. Dacă puneai o cămașă sau basma, săpai corespunzător lungimei unde se află pe corp obiectul vestimentar.

     Acum faza cu lovitul peste pământ. Noaptea, după ce terminai cu procedura așezării hainelor peste focul mistic, îți luai aer în piept și băteai o dată cu palma peste pământ. Imediat pe la spate se auzea o voce care te îndemna să mai bați odată. Aceasta se zice că ar fi vocea acelui duh străjer care a fost pus să aibă grijă de aurul turcesc. Dacă de frică ascultai acel îndemn și cu mâna tremurândă mai băteai odată cu palma peste pământ, atunci vai și amar de capul sărmanului, duhul lua mințile și te învârtea pe toate dealurile până la răsăritul soarelui. Dacă însă dădeai dovadă de curaj și cu inima dârză, voce necruțătoare îi răspundeai ferm înapoi cu fraza secretă „Pe mine mama odată m-a făcut, eu odată m-am născut, odată o să bat iar tu o să crapi și o să te duci de aici”, atunci duhul te lepăda și nu te mai deranja. Astfel, nu-ți rămânea decât să te duci acasă liniștit și a doua zi să-ți iei trofeul binemeritat.     Bunelul îmi mai povestea că pe vremuri, după al doilea război mondial, un om din sat a văzut noaptea un foc dintre acestea. S-a gândit el ce s-a gândit și a pornit la drum. A alergat până acolo într-un suflet, a pus ceva peste foc și a bătut cu palma peste pământ. Imediat a fost provocat să mai bată odată, dar a refuzat, a răspuns fix așa cum a auzit de la alții că trebuie să spună și a rămas nevătămat. Apoi a plecat liniștit acasă. A doua zi s-a dus dis-de-dimineață ca să-și ia dobânda. A săpat de câteva hârlețe și a găsit un ulcior cu galbeni. Era atât de bucuros că a vrut să ajungă acasă mai repede și să arate la toți marea sa descoperire. Din acest motiv a luat-o printr-o scurtătură. Din nefericire, pe drumul mai scurt a călcat peste o mină de pe timpurile celui de al doilea război mondial. Mina s-a activat și el a rămas fără un picior.      Bunelul îmi spunea că toată viața sa omul a fost cu un picior de lemn. Galbenii care i-a găsit nu i-a lăsat însă acolo și că datorită lor și-a deschis o mică afacere în sat, o crîșmă.      Iar peștera  turcilor din pădurea Stinca mai adăpostește și astăzi acele nestemate culese de hoți de prin satele vecine. Ușile peșterii se zice că se deschid în toată noaptea la 00:00 pentru o singură minută și poți vedea acolo tot ce vrei, dar dacă nu reușești timp de un minut să intri și să ieși, atunci rămâneai acolo, căci ușile se închid și forța demonică de acolo nu-ți mai permitea să ieși.    Cu câteva zeci de ani în urmă peste ușile peșterii a căzut o lespede mare de piatră. Piatra masivă a astupat totul că nu se mai vede nici urma de peșteră. Copacii, natura, a dosit cu grijă toate rămășițele vechii istorii încât nu a mai rămas nimic ca altădată, pietrele s-au uniformizat, iarba a răsărit peste pământul bătut iar gropile lăsate de după  al doilea război mondial și după cel din Transnistria nu mai fac vizibilă nici o urmă de peșteră.

     Legenda însă este vie prin oamenii care o cunosc, de asta mi-am propus să o scriu, să o transmit mai departe și celorlalți.     Plimbându-mă prin Moldova cu diferite treburi, am auzit așa istorii și la nord și în centru. Legende despre aurul turcesc ascuns în movile sau pe dealuri și care este învăluit de multe mistere și istorii ciudate. Probabil undeva este și o sămânță de adevăr în toate aceste legende, care deși nu se știu de la o regiune la alta totuși se aseamănă și dăinuie peste întreaga țară.
Zbor poetic


Demult nu m-am mai îmbrăcat în poezie,Să-mi scutur sufletul de neghină și foc,Apoi să-mi cos din versuri dulci o ie,Ce-n inimă pe-un leagăn să o port.Nu am mai scris nici texte și nici clipe,Pe valul timpului lăsată să privesc ușor,Am aruncat cuvintele de plumb înfipteCândva în aripile mele, ca să pot să zbor!Le-am aruncat, le-am smuls prin cântecÎn suflet fiecare vers s-a așezat mlădiu,Și am zburat, căci eu așa mă vindecScriind și-mbrățișând, ca un copil zglobiu!
Povestea Gogoașei. Altfel


- Mama, mama, povestește-mi s-a dus Mașa în pădure să strângă mure...Așa începe discuția noastră înainte de somn în fiecare seară. Suntem în pat, în pijamale, fata se întoarce cu fața la mine și așteaptă povestea. Iar eu sunt pregătită că trebuie să inventez ceva plăcut, util și interesant. Astfel îmi amintesc toate momentele de peste zi în speranța unei fărâme de inspirație. De data asta m-a salvat video-ul pe care l-am vizionat despre povestea Gogoașa într-o altă interpretare, cea slavonă și seara expromt mi-a venit în minte această nouă idee și am hotărât să o repovestesc fetei.Deci:Într-o zi s-a dus Mașa în pădure să strângă mure. Cât mergea printre copaci și admira florile de vară plăcut mirositoare și liniștea covârșitoare împleticită cu cântecul cucului și al privighetoarei s-a întâlnit cu Vulpea. Vulpea stătea în tihnă pe o buturugă și încălzea coada stufoasă cu vârful alb la soare. Se apropie Mașa tiptil de ea și o salută! Vulpea abia de deschise un ochi și o salută a lene. Mașa se așeză alături și o luă la întrebări:- Vulpe, vulpe, am citit ieri în carte că ai fi mâncat biata Gogoașă, e adevărat?- Dam...răspunse șireata a lene.- Cum așa, dar ce ți-a făcut ea ție?- Nimic, era prea gălăgioasă, râse vulpea în hohote, apoi se ridică în două lăbuțe și continuă. Vrei să știi adevărata istorie a Gogoașei, nu acea din carte?- Da, da, sigur că vreau. Mi-o povestești?- Așează-te bine, scumpo!Și vulpea începu istoria ei lungă.- A fost odată ca niciodată, demult tare, când pe pământ umblau oamenii îmbrăcați în straie albe lungi și munceau din zori până în noapte pământul, un calendar select. Iar în acel calendar prin care se măsurau zilele, nopțile, lunile anului, puterea soarelui și a lunii, constelațiile, aveam și eu un loc de cinste. Calendarul avea 16 cadrane - 16 semne zodiacale, iar fiecare cadran îl reprezenta un animal puternic. Se începea calendarul cu fecioara - Djiva, apoi urma Porcul Mistreț, Știuca, Lebăda, Șarpele, Cioara, Ursul, Cocorul, Lupul, Vulpea, Bivolul, Elanul, Șoimul, Calul, Vulturele și Ghepardul (Rasa).

Toate animalele puternice de prin pădurile noastre vechi, se aflau în acel calendar. Iar Gogoașa reprezenta Luna de pe cer.Luna plină - Gogoașa, se porni din mâinile Fecioarei, Djivei, care o alină, o rotunji în brațele ei luminoase și o lăsă să plece mai departe prin toate constelațiile cerului. Când ajunse în semnul Porcului Mistreț, el mușcă din Gogoașă o bucățică, dar ea fugi de la el și se rostogoli mai departe. Lebăda, mai ciupise și ea din Gogoașă un pic, apoi Cioara o mai gustă, dar ea reuși să fugă și de ele. Când ajunsese la urs, el o strânse puternic în brațele sale masive de o turti nițel, dar Gogoașa nu se lăsă prinsă și o apucă mai departe pe drumul stelat până când în cale îi ieșise Lupul. Lupul fusese cel mai hapsân și mușcase din șoldul ei rotund o bucată delicioasă, de rămăsese doar o fărâmă de Gogoașă. La mine când a ajuns era deja mică, subțirică. S-a urcat pe nasu-mi umed și a vrut să sară cât colo ca de pe o rampă elastică, dar nu a fost să fie, că eu nu am rezistat mirosului adulmecător, de am mâncat-o. Iaca așa.- Iiiii... or aici, or în carte, tot una ai mâncat-o, zise Mașa nemulțumită.- Nu înțelegi tu nimic în astronomie, zise vulpea vajnică! Gogoașa, e luna de pe cer în toate fazele ei, de la lună plină, până la dispariția ei de pe cer și lună nouă. Eu nu am mâncat-o de-adevăratele, dar când ajungea în cadranul ce-mi purta numele, ea pur și simplu dispărea de pe cer, un fenomen astronomic normal, iar metaforic vorbind, reieșea că aș fi eu mâncat-o. Ai înțeles?- Aaaa...acuma am înțeles. Ce poveste frumoasă dragă vulpe! Chiar ești deșteaptă și talentată!- Hmm...de parcă te îndoiai în inteligența mea!- M-am mai convins încă odată aș spune, adăugă Mașa.- Bine, bine. Acu lasă-mă, vreau să mai dorm un pic că soarele nu mai stă mult pe aici.- Mulțumesc vulpiță dragă!!! și Mașa plecă fericită că nimeni nu a mâncat Gogoașa pe adevăratelea.Din pădure a strâns un coș plin cu mure din care a făcut o tartă rotundă și delicioasă. Iar acea tartă i-o duse cuconiței vulpi în semn de recunoștință pentru Gogoașa nemâncată!!!Iar eu m-am suit pe-o șa Și v-am spus-o Altfel așa!
Sfântul Serafim de Sarov. Citate
De obicei nu scriu articole cu citatele altora. Dar nu pot rezista atunci când văd niște citate profunde ce mângâie sufletul. Nu pot rezista să nu le împart și cu alții, căci e puținul pe care îl putem face în viața asta plină de viață. Astăzi am ales să traduc din limba rusă citatele marelui stareț, ascet și sfânt al Rusiei, minunile căruia au început încă din timpul vieții sale monahale și care continuă până în prezent, rămânând unul dintre cei mai respectați călugări din istoria acestei țări.Mai jos prezint 20 de citate ale marelui ieromonah: 

1. Judecă-te singur și Dumnezeu nu va judeca.2. Raiul și iadul se încep pe pământ.3. Dobândește pacea în sufletul tău și în jurul tău mii se vor salva.4. Îndepărtează păcatul și boala se va îndepărta, întrucât ea ne este dată pentru păcatele noastre.5. Poți să te împărtăși pe pământ și să rămâi neîmpărtășit în Ceruri.6. Cine suportă boala cu răbdare și recunoștință, celuia i se vor pune merite ca pentru un act de eroism și mai mult decât atât.7. De apă și pâine încă nimeni nu s-a jeluit.8. Cumpără o mătură din nuiele și o mătură simplă, mai des mătură prin chilie, cum va fi măturată chilia ta va fi măturat și sufletul.9. Mai presus de postul și rugăciunea este ascultarea, adică munca.10. Nu este un păcat mai rău și nimic mai oribil și mai dăunător decât spiritul deznădejdii.11. Adevărata credință nu poate fi fără treburi: cine crede cu adevărat, acela neapărat va avea și multe de făcut.12. Dacă ar ști omul ce i-a pregătit Dumnezeu în Împărăția Cerurilor, ar fi gata să stea toată viața într-o groapă cu viermi.13. Smerenia poate cuceri întreaga lume.14. Este necesar de înlăturat de la sine deznădejdea și de stăruit a avea un spirit plin de bucurie, dar nu de tristețe.15. De bucurie, omul este în stare să săvârșească orișice, din încordare interioară - nimic.16. Lumea se află în rău, noi trebuie să știm despre asta, să ținem minte și să depășim, învingem cât mai mult posibil.17. Dacă se va distruge familia, statul va cădea și națiunile se vor sminti.18. Seamănă pe pământ roditor, seamănă și pe nisip, seamănă pe drum și seamănă în spini: undeva ceva va ieși și va crește, roadă va aduce, deși nu în curând.19. Egumenul (și mai mult decât atât, episcopul) ar trebui să aibă nu doar o inimă părintească ci chiar o inimă de mamă.20. Să fie mii care trăiesc cu tine în lume, dar taina ta deschide-o doar unuia dintr-o mie.Sper că v-au inspirat și pe voi!Sursa/Источник

Poveste de eliberare
Când eram mică, colegii de clasă, în glumă, îmi mai prescurtau numele de familie Jabinschi (un nume cu o conotație nobilă, poloneză, cu care mă mândresc și acuma, indiferent ce zic alții) în Jaba, ce ar însemna broască în limba rusă. În acele momente, toată mândria mea pentru nume, se transforma ușor, ușor în dispreț. Fiind o persoană strângace de emoții și zgârcită în a le împărți cu alții, nu mi-am spus păsul meu jeluitor părinților, ci îl vâram adânc în mine punându-i capacul cât mai strâns, să nu afle cineva de necazul meu.În pofida faptului că de mică eram alintată cu cuvinte dulci, iar oaspeții care treceau pragul casei îi ziceau mamei bolfăindu-mi obrajii că sunt un copil frumos, cuvântul Jaba, devenise acum un atentat la tot ceea ce credeam eu că ar crede alții despre mine. Emoțiile negative erau puternic alimentate de convingerea că broască este o amfibie urâtă din cauza căreia ies ninjei (negi) pe mâini și astfel devenea și mai scârboasă întreaga istorie.Off. De ce povestesc toate astea? Pentru că într-o noapte de ianuarie, gândindu-mă la toate frustrările mele din copilărie și etichetele pe care oamenii iubesc să le pună altora, am hotărât să fac o povestioară, o metaforă în limbaj NLP (programare neuro-lingvistică) despre situația în care am fost, ca să mă eliberez de ea și să aduc un pic de echilibru.Mie mi-a venit în minte denumirea Царевна Лягушка (Broasca Împărăteasă), pe care v-o propun spre lecturare.A fost odată o fată frumoasă, deșteaptă și energică căreia îi plăcea să organizeze diferite sărbători prin care aducea fericire și zâmbete pe fețele oamenilor, bucurându-i cu momente frumoase. Și ei îi reușea de fiecare dată, să aducă un colțișor de soare în inimile oamenilor buni. Se simțea împlinită și radia de fericire când se întorcea la palat după o muncă bine realizată.Într-o zi însă a fost chemată la război, alături de toți tinerii din țara ei. Războiul îi fura o bună parte din timp și energie, trebuia să lupte cu temele pentru acasă, să renunțe la o parte din creativitatea ei în schimbul caietelor, șabloanelor și nedreptăților socio-culturale de tipul soldaților favorizanți.Mai revenea din când în când acasă la palat unde își trăgea câte o răsuflare și pășea iar în lupta asta inegală, dar trebuincioasă. Într-o zi însă, fusese luată ostatică de inamici, iar acolo, pentru a o demoraliza toți o numeau broască, broască, broască,...și ea simțindu-se mai mică, neajutorată și înfricoșată, a început să creadă în cele ce i se spuneau. A început să creadă că e chiar o broască. Iar după ceva timp a devenit tăcută, retrasă și sură cumva, soarele din ea se topise ca unfulg pe foc. Doar că mare fericire, a izbutit să scape de lagărul inamicilor și să fugă de acolo. Pe drumul spre casă, care era tot mai necunoscut și parcă îndepărtat, întâlnise un înțelept, era îmbrăcat în haine albe lungi, ițari albi și o torbă în spate umplută cu pesmeți. El a întrebat-o cum o cheamă, și ea a zis că Broscuța. Atunci starețul a râs cu poftă s-a uitat în ochii ei uimiți și i-a spus:- Omul nu poate fi broască ci doar OM. Însă poate deveni asemeni cui își dorește, asemeni leoaicei, regina animalelor, recunoscută pentru curaj, putere, demnitate, hărnicie, asemeni mustangului rebel și liber dar foarte cald și înțelept, sau asemeni broaștei speriate că o va mânca cineva, broaștei ascunse în mâlul râului sau camuflate după firele de iarbă verde. Poate deveni cine își dorește în timp ce viața pământească se scurge ușor prin sângele de om. Important cum ai vrea să te simți tot acest timp: ca un leu, cal sau broască?Atunci fata, ca prin minune, revăzu în ochi acel sclipici, care îl avea mai înainte. Își dezbrăcase pielea de broască, îi mulțumise că o învățase a se camufla și o aruncă în focul aprins de-a binelea în inima ei.Starețul dispăruse, dar fata reapăruse. A redevenit OM, iar calitățile pe care și le dorește, le alege cu mare grijă și conștientizare. Căci indiferent, ce nume de familie purtăm, în suflet avem mereu chipul universului stelat plin de daruri și stele înțelepte.Dar voi ce poveste o depănați? Cum ați dori să o rescrieți?

Pictură de: Tatiana Jabinschi
Seriozitatea și Umorul. Retrospectivă


Știți, atât de mult timp am fost serioasă încât am și pierdut din gustul vieții, din fericirea de a fi eu însumi, uneori mai naivă, neglijentă, alte ori mai buimăcită, dar reală, cu toate simțurile prezentului în exprimare firească. Să fii tu, așa, pur și simplu fără unele frustrări de vinovăție. Fără să te gândești ce-o să zică, creadă alții. Eram mică și bunica îmi spunea pe un ton serios "Să te porți frumos, să n-o dai pe măta de rușine" și eu mă purtam frumos cu toți ca un copil serios și matur. Apoi școala...of...cu unii profesori mega serioși care erau atât de pedanți sistemului încât și în scenetele cu strânsul gunoiului de pe malurile Nistrului tot trebuia să fim îmbrăcați serios, în cămașă albă și fustă neagră, așa, ca la carte, că era sceneta serioasă și o prezentam în fața altor oameni serioși, tulă mama ei de scenetă, că tare mulți nervi a mai scos din copilul nonconformist din mine. Bine că echilibrul ni-l oferea dirigintele de clasă care avea un umor ce vrei nu vrei te scotea din mârâit.Și știți ceva, apropo de învățătorii/profesorii serioși, mai mare fiind, mergeam prin școli instruind copiii despre drepturile și obligațiile lor (da, și obligațiile, pentru că mulți își cunosc orgolios doar drepturile), ap eficiența și spiritul școlii se simțea, vedea după felul în care eram întâmpinați de directoare sau staffull ei. Dacă aceștia erau pozitivi, glumeți, ap lecțiile cu copiii erau pe aceeași tonalitate, foarte plăcute și ușoare, iar dacă era cineva cu o buză în jos și o sprânceană în sus, ap a lehamite era să duci acel training, copiii stresați, serioși și închiși, până îi încălzeam cu ceva jocuri și începeau să se miște lucrurile, se termina și lecția. Toate acestea deși se întâmplau fără profesori, ei oricum erau stresați.Mda. Seriozitatea asta - o mască dureroasă. Cât e de frumos să cânți, să dansezi, să îmbrățișezi oamenii și să le spui complimente, așa, pur și simplu, fără vre-un motiv. Să faci toate acestea fără să îți pese ce o să zică alții. Să scoți masca asta de seriozitate și împreună cu Dumnezeu așezat lângă tine să râzi în hohote de doza de îngâmfare pe care o ai. Și cuvântul cheie este O Ai/O Am. Pentru că și eu o am, pentru că buza jos și o sprânceană în sus o învățăm de mici, iar eu probabil îs campioană în asta. Dacă ar fi Miss Seriozitate, probabil titlu ar fi al meu. Când eram în școală, nu permiteam nimănui să facă glume pe seama mea, o pățeau rău ))).De asta vreau să vă spun, omul care a uitat să facă glume este nefericit. Gândurile, fricile, grijile, i-au turnat în fiecare zi pe față centimetri de seriozitate, care acuma trebuiesc dezbinați, dezbătuți cu dalta umorului ca pe un mozaic arhaic înmărmurit.Seriozitatea te face de neatins ca pe un munte falnic, dar singur. Ah! Dacă muntele s-ar râde de propria împietrire, atunci mai mulți brazi ar dori să-i țină companie, căci umorul trezește entuziasm și înviorează.Eu cred că diferența dintre noi și regnul animal îl face umorul. Umorul și nu rațiunea. O maimuță știe să numere, să citească, să recunoască semne, dar nicidecum să facă glume optimiste cu bon ton!Iar dacă ar fi să mă destăinui, ap Seriozitatea vine din frică, frica de a fi luat în derâdere, frica de a nu fi pe placul celorlalți, frica de a deveni un izolat, de a nu fi acceptat așa cum ești (din moment ce singur nu te accepți, de ce alții ar face-o?). Astfel îmbraci masca seriozității și devii intact, te poziționezi cumva mai presus de toți, poate din cauza orgoliului lezat. Și aici apare prăpastia: Eu-Ei, simbioza Noi, fiind una inexistentă în această relaționare. Pe moment această poziție aduce foloasele ei, cumva ești tratat diferit, tot izolat, dar această izolare e transferată pe contul propriei dorințe, nu a altora, și poate e un pic mai puțin dureros, îți gâdilă oarecum orgoliul. Dar ce se întâmplă când nu scoți această mască cu anii???Imaginați-vă!!!Merge un om plin de sine, pe străzi cenușii, într-un oraș sumbru, într-o seară amurgită și cețoasă...Brrrr...horor )))Eu zic să propunem în școli un obiect nou: Învățarea umorului. Copiii să știe să facă glume frumoase pe seama altora, iar alții să știe a le primi frumos. Atunci ar fi mai multe zâmbete în lumea asta.Zâmbiți oameni buni, e pe gratis! ))) Zâmbetul prelungește viața și o face mai calitativă, iar simplitatea împletită cu umor și bucurie, este cel mai mare dar ce îl putem cultiva cu fiecare alegere făcută conștient.Da, și nu în ultimul rând să trăim Aici și Acum, savurând din fiecare respirație ca dintr-un miracol ce ne este dat de Divinitate, să cântăm, să dansăm frumos cu toți dinții pe care îi avem, să mâncăm ciocolată și să ne bucurăm de magia refacerii fiecărei celule. La Mulți Ani!

Contemplare


Spune-i pădurii păsul tău. Te va auzi.Te va simți și-ți va răspunde cu foșnetul frunzelor,cu framătul copacilor și murmurul apelor.Ea te va cuprinde cu brațele vântuluiși te va mângâia cu aripile ceruluidăruindu-ți bogăția pământului.Spune-i cerului durerea ta,Și el te va alina cu hora stelelor, cu vocea îngerilorTe va spăla în razele soareluiȘi te va urca în vârful munțilordăruindu-ți liniștea norilor.Ridică-te parte din Natură,copil al Pământului, stea al Universului,Nu se cuvine să stai prea mult în genunchi,ți-i umezești.Ridică-te! Soarele să te usuce,și pornește pe drumul destinului croit cu inima curată!Autor.Cristina Jabinschi
Despre cum a fost primul meu Vox!
De curând am sărit într-o nouă aventură informațională! M-am reprofilat. De fapt am început să aduc culoare cunoștințelor pe care le am din diverse domenii prin a învăța cum să le aștern în foaie corect. Am început Școala de Studii Avansate în Jurnalism. Acolo, unde timp de 10 luni faci o sumedenie de lucruri ce te scot din zona de confort. Oh! Și cât de mare este de altfel, confortul meu. Un confort învelit în blănuri și stropit cu miros de lavandă. E greu de ieșit din el, dar nu și imposibil. Deci, totul a fost bine și frumos până la primul VOX. Lucru în teren am mai avut, dar a fost mai simplu. Un Vox despre alegerile care urmează în februarie. Așteptările mele erau mult mai mari decât realitatea, doar nu filmam pe nimeni, nu ceream numele sau prenumele, le doream doar vocea, doar părerea. M-am înarmat cu reportofonul, un pic de entuziasm și am pornit pe drumul de o oră, timp în care trebuia să ajung înapoi în sală pentru a monta informația obținută. Cea mai grea a fost prima jumătate de oră în care încontinuu am fost refuzată: "Nu mă pricep în politică", "Mă grăbesc", "Nu vorbesc", "Sunt iehovistă, nu dau interviuri", "Nu am timp", "Întrebați pe altcineva", o parte nici că se uitau la mine. A fost cea mai umilitoare experiență, mergeam și mă gândeam cât de bine totodată îmi testează rădăcinile orgoliului experiența în cauză. Aveam doar 3 persoane care au lăsat câte o fărâmitură de opinie și mai aveam nevoie de măcar încă 10 minute de înregistrare. Toată această jumătate de oră am petrecut-o în jurul Pieței Centrale, a Autogării din Centru. Oamenii sunt atât de încrespați acolo, sunt oameni care muncesc din greu, în condiții nefavorabile pentru a-și câștiga pâinea, oameni care nu mai au încredere în nimeni, mi ales în conducere, dar ce vină aveam eu de mă refuzau? Poate din contra, era un prilej să-și spună păsul. După ce mi-am schimbat traectoria și am ieșit pe bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, am avut impresia că a ieșit și soarele pe strada mea. În depărtare cânta cântecul lui Reamonn "Supergirl", cântec care mă inspiră. Și refrenul chiar a fost ca o motivație pentru mine. Mergeam și cântam:And then she'd say: "It's OK, I got lost on the way But I'm a super girl And super girls don't cry" And then she'd say: "It's alright, I got home Late last night But I'm a super girl And super girls just fly"Ultima jumătate de oră, am întâlnit oameni deschiși, oameni frumoși, oameni care îmi vorbeau și își argumentau poziția, oameni cu diferite poziții, dar poziții pe care nu le ascundeam. Vox-ul a ieșit bunișor. O experiență de o oră, mi-a generat atâtea idei filosofice, atâtea concluzii, pentru care în mod normal aș fi avut nevoie de săptămâni, probabil. În unele cazuri cred că e benefic să ne spunem: I'm Super Girl/Man ca universul să ne scoată în față oamenii de care avem nevoie. Ce concluzii am tras eu? Că dacă ieși din zona ta de confort și mai pui un pic de optimism, găsești ieșire firească din toate situațiile. Totuși avem noi îngerii ceea frumoși care ne veghează și ne testează limitele, altfel nu aș fi ajuns să studiez la ȘSAJ și să fac Vox pentru radio. În rest, Viața e frumoasă. Mergem înainte!

Pahomea Lilia - femeia apicultor de la Edineț
A moștenit meseria de la părinți și nu a abandonat-o niciodată. De-a lungul vieții sale a îngrijit de albine, primind dintr-o dată chiar 500 de înțepături. Muncește neîntrerupt și cunoaște toate secretele meseriei. Lilia Pahomea, femeia apicultor din Edineț, la Expoziția Farmer 2018 și-a prezentat produsele dulci și diverse din miere, propolis, oțet de miere și altele.

     Am întâlnit-o pe doamna Pahomea la Expoziția Farmer în timp ce explica unei doamne:     - Tort de post, ecologic. Are miere, nucă, cacao. Trei zile se face. Din trei kilograme de miere se primește jumătate de kg, restul se evaporă, comenta aceasta arătând la tortul de pe masa sa. Se păstrează jumătate de an, adăugă ea.     Doamna Lilia Pahomea, este un apicultor care-și cunoaște meseria foarte bine. A moștenit-o de la părinți, iar acum o transmite cu aceeași iubire mai departe nepoților săi. "Teorie nu am învățat, ce am prins de la părinți aceea fac și noaptea mă scol dacă trebuie și cu ochii închiși deschid stupul", spune femeia.

     Originară este din Edineț, dar s-a căsătorit la Orhei, unde a și locuit vreme de câțiva ani. După căsătorie părinții i-au dat 10 stupi de albine, deși lucra ca merceolog, paralel îngrijea și de ele, astfel crescând numărul stupilor până la 30.     Pe când locuia la Orhei și creștea 3 copii, părinții au suferit un accident în urma căruia au plecat din viață. Ea a fost nevoită să se mute înapoi la Edineț, la casa părintească, luându-și copiii încolo.     "La părinți suntem 6 copii.Frații mi-au spus să las casa ceea din Orhei, căci sunt străină acolo și să vin înapoi la Edineț cu totul. Casa avea 60 de familii de albine.     A avut grijă de ele mărind numărul familiilor până la 100. Le-a dus la Pastorat (pe dealuri, lângă livezi sau fîșiile de protecție) și nu a adus acasă nimic, au murit toate odată. "Am început de la 0 și acum am iar 100 de familii. Le duc la livadă ecologică, îngrădită."În timp ce vorbește își arată mâinile trudite cu oasele ușor deformate și spune "la țară se muncește, toată vara prășesc câmpurile, cine dacă nu eu?".

     Îmi povestește că lucrează cu albinele fără protecție, iar odată s-a întâmplat ca noaptea, pe când schimba ramele, era o lună plină afară și fără nouri, toate albinele au ieșit și roiau în jurul ei și pe ea. A primit în jur de 500 ace de albine. Când a intrat în casă a simțit că se umflă fața și că respirația e dificilă. Să sune salvarea la orele 03:00 dimineața? Nu reușea să vină. A băut puțin rachiu după cum auzise că se procedează în așa

cazuri, dar nu a simțit nicio diferență, atunci a văzut pe masă borcanul cu apa și miere ce îl prepară în fiecare zi. A luat câteva înghițituri și parcă s-a simțit mai bine. A băut tot cât era acolo în borcan și s-a culcat. Și-a spus, fie ce-o fi. Când s-a trezit telefoanele toate sunau într-una. A dormit vreme de 36 de ore și a supraviețuit. Când le-a povestit rudelor, ele s-au înspăimântat și au rugat-o să îmbrace haine de protecție când va merge data viitoare la albine.     De la dumneaei mi-am procurat și propolis în spirt de 30%. Ea mi-a spus că e foarte bun pentru răceli și curăță bine organismul de multe maladii.Apoi mi-a mai povestit și despre mierea ce se numește Mană Cerească. Ea e mai brună ca mierea obișnuită și albinele o strâng de pe frunzele copacilor precum stejar, tei, arțar, nu din polenul florilor.Pe frunzele acestor copaci, în timpul arșițelor puternice, niște insecte mici, albe, numide afide, secretă un lichid dulciu și lipicios mai numit și "dulceața pomilor".



     Mierea este mai puțin dulce și e brună la culoare, având un conținut ridicat de antioxidanți, minerale, substanțe bactericide și desigur o cantitate mai mică de polen. Această miere este o bogăție absolută ce poate fi consumată și de persoanele alergice la polen, de diabetici, de cei cu sistemul imunitar scăzut.Mierea din Mană Cerească este mai rară decât cealaltă, iar pentru proprietățile sale unice este și mai scumpă!     Consumați mai multă miere, oamenii care muncesc în acest domeniu au nevoie de susținerea noastră pentru a munci în continuare cu aceeași pasiune și dedicație!Natura este plină de secrete, iar mierea este unul dintre cele mai dulci secrete milenare ale sale!!!
Ion Tiron Lazarenco, înotătorul cu renume mondial din Republica Moldova organizează lecții motivaționale pentru copiii din liceele capitalei.
A ales să meargă cu lecții motivaționale prin licee pentru a motiva copiii să-și prețuiască timpul și să poată alege prioritățile. Tocmai pentru că sportul l-a motivat și l-a ajutat să obțină reușite mari, el a hotărât să împărtășească succesul său noilor generații ca să-i motiveze și pe ei. Ion Lazarenco Tiron, înotătorul cu renume mondial, timp de cinci săptămâni, zilnic, merge prin liceele capitalei cu lecții motivaționale.

În sala de festivități a Liceului Teoretic „Ștefan cel Mare” din capitală, e gălăgie. Mic și mare s-a adunat să privească un scurt film despre celebrul moldovean care a înotat primul pe glob, din prima încercare, cele mai periculoase șapte strâmtori ale lumii.  -  De 22 de ani sunt plecat peste hotare, dar nu uit de patria-mamă. A-ți iubi patria înseamnă să faci ceva pentru asta. E ușor să stai în fața televizorului și să vezi cum se distruge națiunea, dar e greu să stai în fața țării și să-i spui adevărul.Așa și-a început discursul un bărbat înalt cu o siluetă atletică, îmbrăcat în cămașă albă și pantaloni clasici albaștri. Acesta era Ion Tiron Lazarenco, omul care a înfrânt toate greutățile oceanelor și a înotat pentru Republica Moldova obținând performanțe uimitoare în acest domeniu.

  -  Cel mai bun cadou nu este diamantul, aurul, ci timpul. Timpul nu se mai întoarce. Eu îmi dedic timpul vouă pentru că am încredere în voi. Cred că schimbarea doar voi o puteți face! menționa acesta.

Le vorbea copiilor făcând pauze ușoare, îi privea pe fiecare în ochi de parcă voia să observe reacțiile imediate. Apoi continua cu aceeași ținută încrezătoare și voce blândă, dar sigură.   -  De-a lungul timpului mai multe s-au distrus. Am devenit materialiști, căutăm fericirea în telefon, haină, gard, casă, dar nu ești fericit cât în suflet nu este pace. Pacea în suflet crează dragostea pentru părinți, școală, mediu, etc., vorbea accentuând fiecare cuvânt, de parcă l-ar fi îmbrăcat într-o vibrație energetică care ar ajunge mai ușor la sufletele copiilor.Tema mediului o dezvoltase nu întâmplător. Pe când era mic, bunelul  îi spusese că toți noi suntem muritori, ceea ce nu putea nicidecum să înțeleagă, întrebându-se adesea „Cum să bei alcool, să faci murdar și să pleci, să mori? Suntem responsabili de ceea ce facem!!!”. Apoi continuă în același ritm inspirațional mai departe despre corp și suflet.  -  Ne omoară stresul, depresia. Sănătatea mintală e importantă. Să vă purtați bine cu corpul care îl aveți, cu creierul ce vă este dat. Să creșteți, să evoluați. Nimeni nu poate să spună ce poți și ce nu poți face tu! Dacă sufletul cere, scoală-te și du-te, fă!Copiii îl priveau încă nedumeriți. Vorbea despre lucruri mărețe dar care nu le erau pe deplin  explicite. Apoi când a început să-și povestească propria istorie, sala s-a înfierbântat de întrebări și exclamații.   -   Eu m-am învățat să înot de pe youtube. Am înotat Nistru de-a lungul, apoi Gibraltar și La Manche în același an. După La Manche, am spus că nu mai înot niciodată, a fost foarte greu. Dar au urmat și altele, explică Ion Lazarenco.Deși Republica Moldova nu l-a susținut el a înotat peste tot cu drapelul țării. Locuiește în Irlanda de aproape 22 de ani. Irlanda, a doua patrie a sa, i-a pus la dispoziție tot de ce ar avea nevoie un om, cetățenie, antrenori, casă, bani. În pofida acestui fapt el oferea numele său doar Moldovei. Prefera să ia credite pentru a participa la competiții doar ca să poată înota peste tot ca reprezentant al țării sale de origine.    -  Odată am înotat lângă un rechin alb de vre-o 10 m, a povestit Ion Lazarenco.    - V-a fost frică să înotați lângă el? îndată a întrebat un băiețel din sală.   - Nu, când merg prin Chișinău îmi e mai frică, a glumit Ion Lazarenco și zâmbind a continuat. Cel mai mare inamic este frica. Când ești lângă rechinul alb trebuie să fii foarte calm, să-i spui că ești moldovean, și râsul copiilor a răsunat în toată sala de festivități.      În cele din urmă le-a povestit și despre filantropie. Despre ajutoarele umanitare aduse în țară, despre cât este de important să-l faci pe aproapele tău să se simtă fericit.     - Oamenii niciodată nu uită cum s-au simțit. Unde locuiesc, sunt nouă case de bătrâni. Odată am luat un pix și o foaie și i-am întrebat, ce regretă cel mai tare. Majoritatea răspunsurilor au fost că au făcut bani dar nu au acordat mai mult timp copiilor, părinților. Când ajungi la finit, cu adevărat contează cum l-ai făcut pe aproapele tău să se simtă.      După discursul inspirațional și motivațional copiii glumeau că dimineața de azi înainte vor face duș rece, așa cum le-a dat exemplu și protagonistul zilei.               -  Când mă scol dimineața fac un duș rece, ca să înțeleg cum este viața, și zâmbește. Corpurile noastre nu sunt un design ca să trăiască în confort. Ne trezim și cu ambiții mergem mai departe.            La sfârșit copiii au pus întrebări. Toți frumoși și cu mânuțele ridicate că să primească răspunsul la întrebarea ce îi frământa. Prima întrebare i-a dat-o un băiețel:       -  Cum ați păstrat dorința de a înota încontinuu?       -  Venind acasă și văzând toate aceste greutăți, am vrut să schimb ceva. Corpul și sufletul au vrut asta, să fac schimbarea aici, a răspuns Ion.            -  Care erau gândurile din timpul înotului? l-a întrebat un alt băiat din clasele mai mari.           -  Era foarte greu. Mă gândeam la ceea ce am, că sunt sănătos, că fac lucruri unice, că le fac nu pentru mine ci pentru compatrioții mei. Era mare tentativa de a ceda, mai ales când te mușcau meduzele veninoase și aveam insuficiență de aer, dar ziceam că dacă eu cedez, atunci cedează toți, toată națiunea, mă scuturam de meduze, le mulțumeam că astfel mă trezeau și înotam mai departe.           Celebrul înotător li s-a mai destăinuit povestindu-le despre rănile lăsate de meduze, iar copiii au fost foate curioși să le vadă, adunându-se repejor cu toții lângă mâna sa cu cicatrice.

Lecția s-a finisat cu sesiunea de poze și autografe. Copiii mulțumiți și îmbujorați au ieșit din sală, care cu fotografii selfi, care cu autografe, care cu gânduri schimbate. Important că fiecare și-a luat ceva ce o să-i prindă bine în viață!





P.S.: Pe an înoată 1.000.000 de m și face aproximativ 89.000 rotații cu brațele în timpul înotului. Cine ar încerca să facă măcar 100 de rotații cu brațele în fiecare zi?Mă bucur că viața îmi oferă în față așa oameni deosebiți, iar eu sunt și mai mândră când sunt conaționali de ai noștri.Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!
Ion Junghietu, omul care a adus și a plantat în Republica Moldova primul castan comestibil.
La expoziția Farmer de anul acesta au participat mulți producători autohtoni. Îmbucurător este faptul că poți vedea pe piața noastră o varietate largă de produse ecologice, sănătoase și pur și simplu delicioase la prețuri rezonabile. Plimbându-mă printre rafturile pline de delicii, am dat peste un om care vindea castane comestibile. Avea o caserolă cu castane curățate pentru degustare și o cutie mai mare cu castane mici maronii pe care le vindea. M-am apropiat am gustat și am rămas impresionată de gustul lor dulciu aproape de gustul alunelor de pădure.

Între timp, cât stăteam acolo, se formase o îmbulzeală în jurul mesei lui. -          - Putem să gustăm? întrebă o doamnă.-         -  Da, răspunse domnul cu castane. Și dacă vreți să le coaceți, să faceți o tăietură în fiecare castan, că altfel exploadează! a mai adăugat acesta.Vânzătorul nu era altcineva decât proprietarul afacerii, doctor în biologie, Ion Junghietu. Cel care a adus pentru prima dată în Republica Moldova castanul comestibil și l-a plantat la Grădina Botanica pe unde lucra atunci, în 1969. Tot el era și creatorul Dendrariului de la Grădina Botanică.



În jurul lui lume multă și multe întrebări. El răspunde pe rând la toate, într-o manieră lejeră, cu fraze scurte. Un băiat îi zice:-         -  Și dacă le pun în pământ o să răsară castane?-          - Da, îl pui în sol fertil acuma și nu-l mai muți. În primul an se udă bine, apoi ca și nucul, formează pivotul și crește, răspunde nea Ion.-          - Pot să îl pun la marginea livezii? insistă Mihai, băiatul, cu întrebări.-         -  Da, la marginea livezii îi pui ca fâșie de protecție. La mine ei merg împreună cu nucii și evodia sau arborele de miere i se mai spune.-         -  Câte sunt într-o caserolă? continuă Mihai.-         -  Câte 25 de castane. Dacă le pui, ține vizitca (n.b. cartea de vizită) și mă pui la curent cum crește că și mie mi-i interesant.Și a cumpărat un kilogram Mihai fiind foarte entuziasmat ce o să iasă. Zise că gustase castane comestibile când fusese în Liban, dar cele moldovenești se arătaseră a fi mai gustoase. Apoi o altă doamnă de vârstă medie se apropie la degustare și se uită la el întrebător:-          - Este și făină de castan?-          - Este, aici nu am, acasă am.-          - Oh ce îs de gustoase, adăugă Ala, doamna cu întrebarea. În Italia stau oamenii pe stradă și le prăjesc, cinci castane – 2 euro, mai adăugă aceasta. -         - Unde îs mai bune, aici sau în Italia? o întreb eu zâmbind.-          - Acestea îs mai bune. De 16 ani îs acolo, multe am gustat. Eu după prăjiturile cu castan mă topesc. Din făina de castane faci cremă, copturi, o faci biză. Însă nu trebuie de exagerat, au multe calorii, zâmbește și-mi arată la talia cu kilograme în plus. Își ia caserola care între timp i-o gătise Ion Junghietu și pleacă mai departe.Cât se perindau oamenii, o doamnă din buticul vecin cu blănuri, Viorica, se apropie de noi și strigă:-        -  Castanii mei, să nu uitați că am lăsat 20 de lei și pentru mine, să îmi rămână și mie vă rog, își repezi privirea spre cutia cu castane să vadă dacă mai sunt acolo, probabil să se asigure că va merge acasă cu mult doritele fructe.-         -  Dați-mi mie 30, exclamă un domn din mulțime.-        -  Dumneavoastră m-ați sunat? întrebă Junghietu.-        -  Da, da.-       -   V-am gătit.      

       Apoi încă o doamnă exclamă în timp ce degusta:-        -  Îs diferiți de cei din Italia, aici îs mai gustoși, au alt gust, mai bun. Dați-mi și mie o caserolă.Cât nea Ion număra castanele bucată cu bucată și le așeza în caserolă un  trecător îi spuse în voce:-          - Am luat și eu de la dvs. niște semințe și au ieșit. Mulțumesc.-          - Bine. Să  nu le muți cu locul că nu se mai prind pe urmă, nu cresc, tânjesc, îl avertizează doctorul în biologie.

Lumea se mai potolește și el îmi povestește:-          - Eu am adus prima dată castanii în Moldova. I-am plantat la Grădina Botanica. Acuma au cred că vre-o 20 de metri. Și Dendrariul de la Grădina Botanica tot eu l-am făcut, începând cu 1969.Discuția noastră însă a fost întreruptă de o doamnă ce a venit să-i înmâne Diploma de Participare la Expoziție. Cred că meritele lui se rezumă mult mai mult decât la o simplă diplomă. Meritele lui sunt în aportul care l-a adus acestei națiuni, în munca care mai puțin este cunoscută, dar care ne vizează pe toți.Am plecat cu aceste gânduri și mi-am spus că Frumoși și Harnici sunt moldovenii, minunat ar fi să ne cunoaștem eroii adevărați ai țării, cei care stau în tihnă și timid își lucrează momentul.Dacă va plăcut, știți ce să faceți! )))) să dați și altora să citească! Merci beaucoup!
Ce e admirația?
     Mă gândesc de multe ori ce o fi viața asta? ce o fi omul? de ce admiri unui oameni iar tu nu ai curaj să faci ca ei? poate din simplu motiv că ai prea mult curaj in tine iar undeva printre trecerea de timpi l-ai camuflat. Dar pentru cine? De ce? Poate pentru simplu fapt că în viață ți s-a spus de multe ori că ești foarte curajoasă iar la un moment dat ai dorit să fii ca toată lumea plină de neîncredere și dubii? Poate din simplu motiv că nu înțelegeai de ce ți se spune că ești diferită când tu te simțeai okay cu ceea ce ești. Ai vrut să guști din uniformitate și standarde, dar în goana de a înțelege o mulțime nu ți s-a spus că te poți pierde pe tine. Și așa ș-a întâmplat. Te-ai pierdut. Acum cauți oameni și-i admiri pentru curajul lor așa cum alteori făceau și cu tine. Locurile se schimbă, oamenii rămân. Acum îți dai seama că în fiecare dintre noi există absolut toate calitățile necesare pentru a fi cel pe care îl dorești, pur și simplu fii, și gata. Începe să crești înapoi zi cu zi ceea ce ai dat cândva într-o parte. Tu deja ai curajul, ai puterea. Munca o depui doar pentru a face calea spre ele, pentru a șterge praful depozitat de ani de zile peste acele calități la care nu ai mai apelat. Ca apoi, să te crești pe tine, acea persoană bună, curajoasă, demnă și încrezută în sine, crește-te prin iubire și încurajare blândă. Nici un curs de dezvoltare personală nu te va ajuta dacă nu o să fii sinceră cu tine și nu o să privești mai adânc decât evidentul. Fiecare pas începe cu acceptarea propriilor condiții, propriilor limite, ca după asta să urmeze cea mai fantastică poveste, deschiderea către tine unde este multă dragoste, perseverență, frumos, încredere în Divinitate.     Să admiri oamenii este frumos, doar că asta nu trebuie să presupună doza de comparație ce inevitabil sfârșește cu regretele. E frumos să admiri omul fiind conștient că de facto, tu admiri o parte din tine pe care încă nu ai descoperit-o, formând astfel o punte dintre tine și calitățile tale frumoase.În rutina în care ne pierdem zi de zi, obișnuitul își construiește propriul tron, doar conștientizarea fiecărui moment, fiecărei clipe detronează monotonia și insuflă viață în tot ceea de ce te atingi, prin asta de fapt și suntem noi, oamenii, creatori. Creăm frumosul, creăm viața prin fiecare alegere, prin fiecare drum ce duce spre noi înșine.     Mergi pe drum și nu mai gândești nimic, zâmbetul e larg, iar răspunsurile la întrebări vin dacă le pui, dacă îți răsufli mintea pe o foaie albă, cu un pix de cerneală albastră.   Cine sunt? De unde vin? Încotro plec? Toate se deschid la timpul lor, într-un mers firesc al lucrurilor. Important e măcar odată să te întrebi asta.

Existențiala De ce?


Atât de fragedă suspin,Pe umărul Tău Doamne, luminat,Cuprinde-mă ca pe-un străinȘi mângâie-mă-ncet pe cap.Nu am putere să te-ascultCând gânduri mii roiesc în minteÎndrumă-mă atent și cultEu îți promit, voi fi cuminte.Deschide-mi, Milă, cartea vieții,Să-nvăț din Cronica StelarăSă-mi iau de frați, surori toți sfințiiS-apuc lumina milenară.Căci griji îmi copleșesc tot trupulEmoții fac ravagii viiDe aș putea găsi-nceputulAscuns în miezul inimii.Căci zestre firavă mi-ai dat,Și mecanisme ne-nțeleseDe ce un gând când intră-n cap,În corp el drumul lui și-l țese?De ce emoțiile vinȘi-s colorate fiecare?De ce privesc onest sau finLa-același om, la fiecare?De ce? mă-ntreb eu n-am curajCând poate altul îl împarte?De ce zidim în jur barajDin frici, nevoi, ostilitate?De ce suntem noi diferițiȘi-atât de unici totodată?De ce în minte-avem sclipiciIar inima vorbește-n șoaptă?Ah Doamne, întrebări o mieAtinge-mi creștetu-ngrelat,Zâmbește-mi gingaș azi și mieTransformă tot ce-a rezistat.Credința mea, e șubredă, prea poate,Iubirea Ta, puternică mereu,Tu curăță-mă azi de toateȘi eu voi deveni un leu.Suspin, și fragedă, și mică,Pe umărul Tău Doamne luminat,Cuprinde-mă ca pe o fiică,Și mângâie-mă-ncet pe cap.

Despre TATA
     De-a lungul timpului se abordează foarte mult tema Mamei, indubitabil, este una importantă și e frumos de venerat, doar că, comuniunea ei cu Tata, face ca un copil să se simtă protejat și fericit cu adevărat. În inima unui copil încap ambii părinți.     Astăzi este ziua tatălui meu și aș vrea să vorbesc despre cât de mult contează un tată în viața unei fiice. El este primul bărbat care cucerește inima prin simpla sa prezență, indiferent ce face și cum o face. Este cel ce-ți cultivă simțul umorului, simțul libertății, pentru că mamele sunt mai stricte de firea lor. Este umărul pe care te poți rezema simțind întreaga lui ființă prin pulsațiile mâinii lui.      Deși nu vorbești atât de des cu el, doar gândul că el e bine alături de mama, îți aduce liniștea în suflet.Tatăl meu e un om foarte curajos și foarte puternic, de asta și Dumnezeu i-a dat multe încercări în viață. Eu știu că am multe de învățat de la el, de la oamenii cu verticalitate, cu bunătate sufletească. El mereu ne-a învățat să spunem adevărul, ne-a educat prin simplitate și exemple proprii. A trecut prin multe, dar împreună cu mama a reușit să ne crească mari și frumoase, pe toate trei fiice ale sale. A știut și știe să spună nu și da, poate mai puține ori nu, pentru că e prea bun la inimă, în schimb era categoric când o și făcea.      Tatăl meu, iubește muzica, ritmul, culorile pastelate, lucrurile manuale, are un gust estetic rafinat, deși trăind la țară și muncind ziulica întreagă are rare ori ocazia să demonstreze asta, exemplul său și dorința de a continua muzica sau a căuta să se inspire din cântecul păsărilor, din mirosul florilor, ne-a contaminat oarecum și pe noi de frumusețea lucrurilor firești. A iubit dintotdeauna naturalețea, iar pe mama o dojenea când se tundea, apoi pe noi când ne machiam, căutam frezură nouă. Probabil, prin dojenelile sale ne-a purtat de grijă mai mult decât își poate imagina iar pentru asta îi spun un mare mulțumesc.     Tatăl în viața unei fiice este un model de bărbat, este un erou dacă vreți. Cu el noi descoperim lumea, aflăm binele și răul, tot cu el călătorim prin evenimente diferite. El este puntea prin care bunii, străbuneii și toate generațiile precedente își fac apariția în noi.      Prețuiți-vă părinții, oriunde nu ar fi ei, transmiteți-le mesaje de iubire, măcar cu gândul, iertați-i dacă nu au fost pe măsura așteptărilor voastre, ei au făcut tot ce au putut și ne-au dat tot ce-au avut. Datorită lor suntem cu toții Aici, iar acesta este cel mai de preț dar făcut vreodată de cineva.     La mulți Ani Tată! Te iubesc și-ți Mulțumesc pentru toate câte au fost în viața mea, pentru toate câte am învățat de la tine!

Sunt femeie!
     Modestă fiind ))), o frază genială mi-a venit în minte zilele trecute, despre femei și am hotărât să mă împărtășesc cu  reflecțiile mele.     Femeia este ca djinnul din lampa lui Aladin, ce nu i-ai spune, totuși până nu freci lampa nu-ți va îndeplini nici o dorință. ( în cazul femeiei a se înțele a mîngâia, a o trata corespunzător).    Deci, femeia în sine e un fel de djinn bun care are puterea de a realiza visele genului masculin, doar prin simplu motiv că conexiunea energetică în care se află ei este una echivalentă cu telefonul și încărcătorul. Femeia este bateria care încarcă bărbatul, acumulatorul care-l alimentează ori de câte ori are nevoie. Datorită energiei generate de femeie, bărbatul are forțele necesare să-și realizeze toate visele, toate planurile grandioase, ca apoi fericit să vină acasă și să-și venereze iubita cu cuvinte dulci și mângâieri calde, ceea ce aduce energie suficientă femeiei pentru a-și suplini forțele (de asta și se atrag reciproc și e normal să fie așa).     Dar femeia e așa un soi de om, tare emotiv, care are nevoie de multă atenție și siguranță. Când simte instabilitate începe a se ofili, când simte că nu mai e iubită, devine tăcută și nefericită. O femeie fericită este o femeie plină de energie. Ea atrage privirile trecătorilor indiferent de cum arată sau ce zi, anotimp este afară, ea este încrezătoare, iar raza fericirii sale atinge pe orișicare și se răspândește departe în zare.     Corpul femeiei, este aievea lămpii fermecate în care se ascund tainele sale, în care stă tiptil sufletul copilăros și blând, este o punte prin care are loc conexiunea cu visele. Fiecare atingere contează, fiecare gest îndreptat spre ea, îi atinge fibrele până ajunge la inimă. Când o cuprinzi, de fapt, îi mângâi sufletul răvășit de emoții, o calmezi și-i dai sentimentul de siguranță, acel sentiment căutat pretutindeni de orișice femeie. Pentru că doar în siguranță și liniște poți crea lucruri fenomenale, fantastice, în liniște prinzi inspirația de mână și devii un Creator, un promotor al frumosului.     Corpul femeiei are mii de locuri sensibile prin care pătrunzi în misterul mult râvnit de toți și răspunzi la veșnica întrebare Ce vor femeile?!, primind de fapt două răspunsuri, unul colectiv - Iubire și Căldură, iar altul individual, în dependență de necesitățile psihologice și spirituale ale fiecărei femei.     Ca și în 1001 nopți, femeia înțeleaptă își tratează iubitul ca pe un rege, dar lăsându-l mereu într-o doză de suspans, iar bărbatul o răsplătește la rândul său ca pe o regină descoperindu-i tăcit și inspirat misterul, ambii doar înflorind din așa relație armonioasă.      Precum omul care își zidește spiritul, se zidește și o relație, cu multă muncă, înțelepciune și iubire.      Eu cred că Iubirea se crește, Iubirea te Crește. Iubirea este indispensabil legată de Om, iubirea pură, cu sacrificii, este calea cea mai ușoară de a avansa spiritual.

Omul în natură
     Oraș. Oraș. Clădiri monotone și reci. Străzi pe orizontală, verticală. Puțini copaci. Dor de natură. O fi și piatra din care e construit orașul din natură, dar nu e atât de grăitoare și flexibilă ca cea nativă, sălbatică.     O escapadă în aer liber și dealuri infinite îți deschide a doua respirație. Poate n-o fi Moldova cea mai perfectă țară din lume, cu peisaje super pitorești, dar cu siguranță, este cea mai aproape de inima mea. Acasă și natura vorbește aceeași limbă cu tine. Acasă, sufletul e mereu îndrăgostit de florile înmiresmate de primăvară, de solul bogat și hrănitor, de fructele dulci și aromate, de aerul curat și vântul șugubăț care se joacă cu fustele celor mai frumoase fete, moldovence. Aici soarele te mângâie ca un părinte drag, iubitor.     Este bine și să călătorești, fiecare călătorie deschide mintea celor care caută deschidere, dar călătoriile în natura meleagului natal deschid sufletul. Poate pentru simplu motiv că însăși actul nașterii ți-a oferit acest dar de neprețuit.     Omul în natură este amuzant. Mai întâi se acutizează toate stereotipurile și clișeele sociale ( fu murdar, aaa înghimpă, căpușe, mamă gândăcei, păianjen, albină, etc) apoi încet încet vine faza acomodării. (ce bine că m-am născut la țară). Se acomodează cu iarba, cu solul, cu viețuitoarele de aici, cu foșnetul frunzelor, umbrele copacilor și cântecul păsărilor. Iar în ultimă fază, cu răbdare și curaj, se acomodează cu el însuși. Vine înțelegerea faptului că el nu e perfect, atotștiutor și nici pe departe cel mai puternic, că defapt este un nimeni sub forța masivă a naturii, a universului infinit, un simplu punct mic pe harta cosmosului, dar care are marele dar și privilegiu de a trăi și a face alegeri.     Natura-mamă te învață multe dacă ai ochi să vezi și urechi să auzi. Ea te învață din simplu motiv că Dumnezeu a creat-o autentică, transmițînd prin ea puterea Creației Divine.     Marii filosofi spun, învățați de la soare. Fiți ca el luminos și dăruiți lumină cu aceeași intensitate în continuu, cine nu ar fi în fața voastră. Evangheliștii spun, doar în pământul roditor va crește sămânța aruncată de Creator, utilizând natura ca metaforă. Mirra Alfasa spune, fiecare floare este un aspect al Divinității, al Absolutului prin care ni se arată nouă. Budiștii, daosiștii folosesc meditații întregi utilizând cerul și pământul, copacii, soarele, apa, focul și aerul. Însăși avionul a fost creat după modelul unei păsări, iar teleportarea pe care mulți o râvnesc, există deja în natură de mii de ani în familia albinelor, unde regina se teleportează dintr-o capsulă în altă când simte pericolul.     De mii de ani, oamenii se tot inspiră din natură, ajungând la iluminare (ca Buddha), sau proces tehnologic, industrial avansat.     Dacă această cale au urmat-o atâtea minți celebre pe parcursul evoluției umane și a adus roade esențiale și existențiale, de ce omenirea nu și-ar îndrepta privirea spre contemplarea ei, spre menținerea mediului ambiant intact?    În natură omul devine autentic, din simplu motiv, ce ne înconjoară, aceea devenim. Devenim autentici și simpli, devenim brusc goi eliberând vasul nostru pentru alte energii și gânduri.      În natură devii OM.     Păstrați natura, contemplați-o și relaxați-vă în liniștea ei vorbitoare!

Expoziție de pastel. Susținem arta.


Dacă tot am început să scriu despre talentele autohtone și să promovez măcar cât de puțin frumusețea culturii și artei naționale, atunci vreau să vă prezint încă un mare pictor, printre lucrările căruia am crescut din copilărie și care s-a expus recent la Filarmonica Națională Serghei Lunchevici. Este vorba despre pictorul tânăr Ion Jabinschi, originar din s.Ustia, r-ul Dubăsari, lector al Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din Moldova, care în holul Filarmonicii a prezentat publicului larg o serie dintre lucrările sale realizate în pastel. Lucrările sunt pe diverse teme reprezentând în mare parte frumusețea plaiului moldav precum, păduri, râul Nistru, cai, natură statică, imagini parcă desprinse dintr-o gură de rai. Vă invit pe toți să admirați această expoziție frumoasă de lucrări, să mergeți cu intenția de a o vizita sau pur și simplu trecâd pe lângă Filarmonica Națională, să intrați pentru 10 minute și să vă delectați cu frumosul de acolo, să vă cufundați într-o atmosferă diferită de cea cotidiană și să vă relaxați.Expoziția va dura până pe 13 aprilie, așa că aveți la dispoziție orice zi din săptămână.Viața trece repede, iar momentele minunate trebuie înmulțite.Mai jos, las câteva dintre lucrările sale din cadrul expoziției ca să vă trezesc curiozitatea.P.S. Atenție, pozele sunt făcute la telefon și nu exprimă variația de culori și stări precum ar fi privite de ochiul liber.











Haideți împreună să promovăm oamenii frumoși ce fac lucruri minunate, deosebite, cel puțin și printr-o distribuire a articolului. Mulțumesc.
"La o margine de țară" - debut regizoral de nota 10.


De la o vreme sunt amatoare de tot ce se produce acasă, nu că aș fi consumatoare de publicitate, din contra, televizorul îl privesc foarte rar. Îmi place tot ce e făcut cu inimă și iz de patriotism, poate pentru că prea multe mă leagă de țara în care trăiesc, în care m-am născut, sau poate cred prea mult în potențialul oamenilor noștri. Ce nu ar fi, mi-am mai confirmat asta încă odată prin vizionarea filmului "La o margine de țară". Un film profund, ce trezește dorința de a lupta pentru ceea ce a rămas de la străbuneii noștri. Nu sunt un critic de cinema, sunt doar un amator de frumos, un public mulțumit de ce a văzut. Îl recomand cu mare drag din mai multe motive:1. Sergiu Ene este un actor, regizor, scenarist talentat ce a realizat o muncă colosală cu tot sufletul, inima pentru a sufla viață într-o idee ce frământă pe toți dar o ascund în tihnă.2. Ideea, conceptul lui, vin să descopere o nouă latură, perspectivă a realității existente.3. Mesajul este de o profunzime aparte, fiecare luîndu-și doza sa de înțelepciune.4. Binele și răul sunt redați sub o formă de conlucrare, regizorul dând dovadă de o inteligență spirituală matură.5. Însăși jocul actoricesc este foarte superb, fiecare actor ales ca la patru ace. Ei corespund atât de bine rolurilor jucate încât nu ai putea vedea pe altcineva acolo.6. Umorul se prinde la braț cu drama și durerea unui întreg popor reprezentat prin Bogdan, singurul om rămas pe plaiul moldav.7. Finalul este sugestiv. Nu este totul pierdut, mai avem o șansă atâta timp cât luptăm, cât credem că putem crea viitorul nostru așa cum ni-l dorim.După vizionarea filmului mi-a venit în minte povestioara cu Dumnezeu și Sfântul Petru. Când Dumnezeu a împărțit pământul la popoare, cuiva le-a dat pământuri foarte rele, nisipoase, pietroase, iar moldovenilor le-a dat pământuri de aur, adică bogate, roditoare cu o faună și o floră deosebită, și moldovenii erau cei mai bucuroși și lăudau numele lui Dumnezeu într-una.Atunci Sfântul Petru întreabă de Dumnezeu:- Doamne, de ce ai împărțit așa inegal pământurile acestea: de ce nu ai dat la toți pământuri bune ci doar moldovenilor, uite ce se mai bucură!- Las să se bucure Sfinte Petru, le-am dat pământuri bune pentru că vor avea o conducere foarte proastă, și să-i mângâi cumva le-am făcut acest dar, pământurile care îi vor hrăni când le va fi greu.Finalul filmului îl interpretează fiecare în felul său, după cum îi zboară imaginația, un dar lăsat de regizor publicului, ca fiecare să rescrie la mod propriu istoria unei țări întregi, să rescrie viitorul unei națiuni, iar eu cred că puterea gândului contează, și dacă l-ar viziona un număr suficient de mare de optimiști poate că gândurile ar deveni acțiuni, iar acțiunile un viitor prosper pentru cei rămași acasă.Eu personal l-aș pune spre vizonare în fiecare sat sau centru raional, să fie un motor de pornire a spiritului de patriotism.

Mai jos link-ul la un fragment din film. Felicitări Sergiu Ene. Vizionare plăcută tuturor.https://www.facebook.com/cio.ferrara/videos/10216107877836202/
Aspirație
O frumusețe pururea divină!Lumina inimii mereu îți este plină,Ce-aș vrea s-ating petala ta curată,Aureola vieții frumoasă să mă facă.O frumusețe de izvoare nesecată!Natură genială și veșnic inspirată!Permite-mi să preiau din razele puteriiUn har măreț, distins, al consacrării,Permite-mi să aduc din platoșa stelată,O mână de mărgele să le prefac în artă,Să torn din bucurie, o picătură mică,Iar spiritul iubirii pe toate să le-ncingă.Natură Mamă și Mamă Tu Cerească,Ajută-mi, frumusețea în suflet să îmi crească,Să pot transmite-n lume o apă de blândețe,Să spele multe rele, precum și multe fețe.Și nu o frumusețe exterioară seacă,Ci una ce te prinde, te-ndrumă și te iartă,O frumusețe vie, eternă, 'nălțătoare,Cu sentimente pure, de viață dătătoare,O frumusețe calmă, bogată, colorată,Din artă ce preface - inițiere sacră.

O lume nouă
Mergi prin lume...observator sau copil mic care vede și nu înțelege nimic din ce vede, dar e curios, oamenii vin se duc se grăbesc undeva mereu, timp nu prea le ajunge să se salute cu sinceritate și nici să fie cu adevărat fericiți. Oare chiar venim pe Pământul acesta doar pentru a munci non-stop într-un sistem corupt, într-un sistem blocat în propriile slăbiciuni iar apoi a pleca de parcă nici nu am fost vreodată aici? Cred, sincer cred, că fiecare are o misiune aici pe Terra. Iar această misiune a mea nu se leagă cu ceea ce văd în jur. Misiunea pe care o cred fiind palpabilă este de a face lumea mai bună, mai frumoasă. Cu ce pot ajuta eu viața aceasta să fie mai adevărată, mărinimoasă? Cum pot ajuta pământul să devină mai fericit? Cu ce aș putea contribui anume eu și nu vecinul, colegul, prietenul sau sora. Eu - acel adevărat, Eu - acea parte a universului acesta. Toți venim și plecăm de aici. Suntem conștienți că suntem temporar, și că nimic nu e veșnic decât ceea ce suntem cu adevărat. Azi mă voi întreba, oare cu ce a schimbat prezența mea spre bine această lume, oare ce am învățat cu adevărat pe pământul acesta frumos. Azi mă întreb toate acestea, azi mă întreb ca să acționez mâine, pentru că doar acțiunea face viitorul și nu cugetările îndelungate. Suntem creați pentru a crea, dar s-a uitat adevărata calitate divină. Pentru a crea o viață, pentru a crea fericire, pentru a dărui iubire, pentru a depune suflet în ceea ce facem și a împărți sufletul nostru cu alții. Eu vreau să creez o lume nouă. Eu vreau să muncesc pentru o lume nouă și sunt gata pentru asta.

Omul - pom.


Ce diferit e omul om,De parcă chiar ar fi un pom.Din crengi se scurg bogate foi,Bătute-n soare și de ploi.Când pomu-i mic și apă are,Lumina-i vie alăptare.Când crește și rodește-n cer,Se bucură, e fructifer.Așa e omul dulce grai,Prin șoapte poate naște rai,În ochi sclipește licurici,Iar inima nu strânge frici.Dar sunt și pomi reci ca de gheață,Au ghimpi precum e o paiață,De ei toți se feresc în zbor,Nu au nici miros și nici flori.Așa pomi oamenii pot fiCând uită viața-a mirosi,Când zâmbetu-i cu seci nevoi,Cu gânduri și probleme roi.Dar pomul, cât și omul viu,Un lucru cert, ambii îl știu,De-i altoiește cineva,Ei fructe, roade dulci vor da.Așa că împărțind iubire,Cu picături mici drept pornire,Schimbăm deșertu-n verde oază,Legăm de om sau pom o rază.Nu costă mult să fii nectar,Să pui blândețe-n buzunar,Să mângâi sufletul rănit,Să-i spui că e și el iubit.Căci este scris de mână sfântă,Prin inimi vii iubirea cântă,Iar de-o atingi cu o suflare,Va crește-n piept lumină mare.Cuprinde omu-un pom în crângȘi inimile înfloresc pe rândDin crengi se scurg bogate foiBătute-n soare și de ploi.
Grecia. Meteora - Mănăstirile din ceruri.
Meteora este unul dintre cele mai cunoscute centre monahale ale răsăritului creștin. Aflat în Grecia, este situat în câmpia Thesaliei, în apropiere de Kalambaka, între munții Koziakas și Antichassia.Conform Wikipedia, Meteora ( greacă Μετέωρα, ad literam „mijlocul cerului”, „suspendat în aer” sau „sus în ceruri” - etimologic referitor la „meteorit”) este unul dintre cele mai mari și cele mai importante complexe de mănăstiri ortodoxe din Grecia, al doilea după Muntele Athos.În prezent există 24 de mănăstiri, unele se găsesc într-o stare de ruină (Sfântul Duh, Sfântul Dimitrie, Sfântul Nicolae Padova și altele), în timp ce altele se conservă foarte bine, intacte și funcționează (Marele Meteor, Varlaam, Sfânta Treime, Sf. Ștefan, Rusanou, Sf. Nicolae).Dacă mergeți în excursie,vizitarea fiecărei mănăstiri costă aparte cîte 3 euro și se achită la intrare. De asemenea femeile trebuie să poarte fuste lungi, podoabele capilare nefiind obligatorii ca în restul comunităților creștin-ortodoxe.După părerea mea, e mult mai frumos să mergi cu propriul transport decât cu un autocar, cel puțin din perspectiva că ai o posibilitate mai mare de a suvura din plin frumusețile extraordinare de acolo, să contemplezi cu inima energia și puterea ce se află în fiecare biserică, în liniște și pace. Excursia cu autocarul, precum am fost și eu, este destul de anevoioasă pentru o persoană care cu adevărat vrea să-și ofere mai mult timp pentru locurile sfinte. Timpul este limitat și ești mereu presat să te întorci într-un timp record la autocar că altfel se pornește fără de tine, iar dacă vii la timp tu, atunci aștepți pe ceilalți să se întoarcă ca să vă porniți. Meteora trebuie vizitată cu sufletul, nu în timp record, aceasta e părerea mea.În ultimile decenii, Meteora este un punct turistic foarte aglomerat, din care cauză s-au retras mulți călugări și asceți pe Sfântul Munte Athos, unde vizitarea este limitată. Aici am întâlnit numeroase grupe de germani, români, ruși, francezi, japonezi, chinezi, serbi. Nu știu cum e în zilele de lucru, duminica însă era un număr mare de autocare și automobile. Excursia prevedea vizitarea doar a două mănăstiri din cele 6 funcționale, astfel am vizitat Mănăstirea Sfântul Ștefan și Mănăstirea Varlaam. Pe cont propriu ai posibilitatea să vizitezi un număr mai mare și asta după părerea mea e încă un plus.Mai jos atașez o serie de fotografii pentru a face o impresie generală de la acele locuri faimoase incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO din 1988.În drum spre Meteora







 MeteoraMănăstirea Sfântul Ștefan, este ușor accesibilă, fiind amplasată pe un teren plat, nu stâncos, la celelalte fiind nevoie de urcat zeci de trepte. Biserica mică cu hramul Sfântul Ștefan a fost construită în secolul al XVI-lea și pictată în 1545. Biserica principală are hramul Sfântul Haralambie și a fost construită în 1798. Mănăstirea este una de călugărițe.













































Intrarea în Mănăstirea Varlaam, a doua mănăstire a mărime în complexul monahal Meteora. A fost construită în 1541 și pictată în 1548. Este o mănăstire de călugări.









Priveliștile sunt pur și simplu extraordinare!!!









Butoiul de 10 tone construit de călugări pentru a aproviziona cu apă întreaga mănăstire.



Vizitați locuri frumoase, locuri puternice, ele schimbă viziunile asupra vieții.
Grecia. Cada lui Zeus din Munții Olimp.
       Recent, în luna octombrie am vizitat Grecia cu Panda Tur. Despre această călătorie am emoții atât de contrariate că nu m-aș putea exprima într-un singur articol, cert este faptul că nu cred să mai călătoresc vreodată cu această agenție de turism care oferă un transport defect la un drum foarte lung de 24 de ore, că nu mai știi o să ajungi la destinație sau nu dă Doamne în altă parte, o cazare într-un hotel ce ar merita o stea și nu trei după toate condițiile acordate și igienă, dar asta e o temă aparte.       Grecia ca țară are un specific interesant, natură frumoasă, mare curată și albastră, peisaje rupte din eden. Un loc bine meritat îl ocupă Munții Olimp, locul de baștină al zeilor, iar mai recent, Parcul Național Olimp, cu o suprafață de 4000 ha. Muntele Olimp are 52 de vârfuri fenomenale, cel mai înalt fiind Mytikas - 2917 m, cunoscut și ca Tronul lui Zeus. La poalele munților, se află orașul piatră, Litochoro, denumit și Orașul Zeilor. Aici, în ascunzișul montan, departe de ochii lumii putem găsi Cada lui Zeus. Se zice că pe timpuri, Zeus venea aici dus pe un nor de aer și făcea baie cu zeițele, nimfele și pământencele, fapt ce o înnebunea de gelozie pe soția sa Hera.       Drumul spre Cada lui Zeus nu durează mult și este ușor de traversat fiind special amenajat pentru toți doritorii.Pornirea de la stația de autocare





Orașul Litochoro







Traseul spre Cada lui Zeus

Sub aceste plăci de piatră pe unde trec zilnic turiștii este un canal special, unde apa curge din munți și aprovizionează localnicii cu apă potabilă.









Pe drumul spre Cada lui Zeus am avut marele noroc să întâlnim o salamandră. Acest animăluț mic, era atât de grăbit că nu am reușit să-i fac o poză clară. Am rămas foarte fascinată de întâlnirea cu ea.











Mai sus de Cada lui Zeus se află un baraj. El este format pentru a acumula apa din munți și a o transmite oamenilor din sat. Astfel practic mai multe localități de jur împrejur utilizează apă naturală montană, care e destul de rece, dar curată.



Cada lui Zeus, propriu-zisă.

Cât stăteam acolo și respiram aerul montan, a coborât și Zeus la scăldat ))). Pe semne era cineva din Litochoro, un curajos, care mai făcuse aici băi montane pentru că venise pregătit cu prosop și haine de schimb. A intrat tiptil în apă, s-a acomodat cu temperatura ei și a sărit în apă, moment așteptat de toți ce îl priveau de sus ))).

Dacă sunteți prin nordul Greciei, vă recomand să vizitați aceste locuri superbe! Cu siguranță o să mergeți acasă cu impresii extraordinare!

Și dacă v-a plăcut articolul, nu ezitați să-l distribuiți mai departe!
Despre emoții și lucru cu ele.
Emoțiile sunt un soi de energii care pătrunzând în corp formează o schimbare, o transformare, iar de calitatea acestora depinde calitatea vieții fiecărui individ. Emoțiile negative în exces dăunează în egală măsură ca și emoțiile pozitive, fapt demonstrat științific. Însă liniștea profundă conferă o posibilitate unică de observare a emoțiilor și a influenței acestora. Atunci când ne copleșește o emoție, ea de fapt vine cu un substrat de convingeri, de gânduri din exterior, este un proces complex ce determină o eventuală mișcare a noastră, este un vânt, o mână invizibilă ce ne direcționează viața spre dreapta, stânga, în urmă sau înainte. Dacă avem un scop bine difinit și știm încotro mergem, atunci pasul emoțional pe care îl facem este de importanță majoră, el poate să stimuleze direcția sau să o distorsioneze. De aceea e bine să fim atenți la emoțiile ce ne cuprind peste zi. Pentru asta un mic exercițiu ar fi în felul următor: * Luați un pix și un caiet simplu și timp de o săptămână, oferiți-vă 10-15 minute în care să notați gândurile care nu vă dau pace, și în dreptul fiecărui gând, emoția cu care vine la voi.Peste o perioadă o să fiți uimiți observând un tipar care se repetă în fiecare zi și că o parte din energia noastră se îndreaptă acolo, se duce pe vânt cum s-ar spune. Cum rupem tiparul?- Scriem gândul pe o foiță fix în fix cum vine și îi dăm foc.- Conștientizăm care e substratul lui, care e emoția cea mai puternică pe care ne-o aduce în față? Apoi această emoție o căutăm în trecutul nostru, unde a mai fost trăită cu așa o intensitate puternică? Care a fost situația ceea? Ce trebuie să iert? O conștientizăm și o eliberăm, îi dăm voie să plece, pentru că eas-a stocat undeva în corp și nu știe cum să iasă.- Luăm emoția în fața noastră, adică o găsim în corp, îi simțim valurile, o vedem și îi spunem: Dragă emoție (și îi spunem pe nume: frică, supărare, tristețe, furie, vină, rușine, etc.) îți mulțumesc că m-ai ajutat să ajung până aici, îmi permiți să merg de azi înainte la braț cu: curajul, fericirea, libertatea, liniștea, încrederea în sine, bucuria, etc, orișicare altă emoție sau stare emoțională pozitivă opusă celei invocate anterior.- Luăm o lumânare bisericească și o aprindem, sau o candeluță și ne rugăm la orișicare sfânt dorim, care e mai aproape de inima noastră, îi oferim lui situația, emoția, gândul și îl rugăm să ne ajute să ne curățim de ele, atât sufletul cât și corpul!!!- Autoanaliza cu mintea rece, calmă.

(FOTO: Lauri Nummenmaa, Enrico Glerean, Riitta Hari, Jari Hietanen)Să trăiți în echilibru cu voi înșivă, pentru că atâta timp cât este echilibru nici un gând negativ sau emoție nu are putere să domine din insuficiența de hrană.O poveste la temă:A fost odată o tanti pe nume Supărarea. Ea trăia pe marginea unui drum de obicei. Odată, după o ceartă cu părinții, un copil a chemat-o acasă la el, crezând ca ii va fi o companie mai demnă decât familia. Supărarea a stat o oră, doua, trei, apoi o zi, iar băiatul devenea din ce în ce mai palid. Toată mâncarea din casă trebuia să i-o ofere acestei tanti necunoscută, toate activitățile trebuia sa le facă cu ea împreună, altfel ea rămânea fără atenție, dar oare e corect un oaspete sa nu-l cinstești? Băiatul iată că peste ceva timp se îmbolnavise. E și evident, de la atâta solicitare. Odată cu boala însă venise și încă o tanti uracioasă, Frica. Ea s-a prezentat ca amica cea mai bună a Supărării. Frica îl atenționa de fiecare dată ce sa nu facă, încât bietul băiat se izolase în propria cameră ca sa facă față tuturor acestor cerințe. Tot stând așa în patul său din care de 2 zile nu mai cobora, au intrat părinții, care își făceau griji de starea copilului. Odată cu ei a intrat și Iubirea, o tanti atât de frumoasă și de dulce încât băiatul se îmbătă pe loc de chipul ei. Iubirea îl cuprinse strâns, îl îmbrăcă cu straie luminoase și îl încălzi. Astfel încât copilul uită de oaspeții săi răutăcioși. Văzând ca scapă situația de sub control și că pot fi alungate de sub acoperișul călduț, tanti Supărare și Frică au pus piciorul în ușă și au zis ca nu pleacă nicăieri, ca ele se simt bine aici. Odată cu refuzul lor, pe neprins de veste, părinții au invitat doctorul Iartă-mă. Când el a intrat în cameră, cele două au luat-o la fugă, se temeau de medici ca de tămâie, medicii sufletului sunt tare iscusiți, alungă pe toți oaspeții profitori. După aceea Iartă-mă și cu Asistentul său cel brav Te Iert, au examinat băiatul, iau dat o linguriță de sirop de Săruturi și au plecat în drumul lor să vindece și alți pacienți care au avut de suferit de pe seama musafirilor nedoriți!După aceea, băiatul de fiecare dată se gândea de 10 ori dacă să mai cheme pe ospețe pe cineva și chiar dacă chema, știa deja cum să îi alunge politicos. )))Iar voi va cunoașteți oaspeții, le puteți deschide ușa pentru a-i petrece? Sau aveți nevoie de doctor?)))) Și eu m-am suit pe-o șa și v-am spus-o iac-așa!Lumină și pace!

Generat în 0.253 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots