fata cu părul de aurGoogle Page Rank

 fata cu părul de aur fata cu părul de aur


În universul plăsmuit de mine, voi făuri o fericire care poate fi a mea...
RSS posts

Lifestyle


Comenteaza





O fericire ce s-a transformat în tragedie


Azi am rămas portret la ce am citit pe un grup de pe Facebook. Animal dar nu om poate fi numită acea individă care s-a comportat aşa cu o sărmana fată care a avut nenorocul să ajungă în o situaţie TARE NEPLĂCUTĂ. Vă las să citiţi ce a scris fata :"Scriu aceasta postare nu pentru ca să fiu miluita, ci sa știe lumea ce se intimpla la CENTRUL MAMEI ȘI AL COPILULUI!!!In urma cu 2 săptămâni am fost nevoita sa nasc, de fapt sa chemam nașterea (termen 21 săptămâni). Inițial am ajuns cu dureri de burta la urgenta, doamna de garda m-a alungat acasă, cică tot bine. Noaptea iar m-a luat ambulanta. Am fost internata, de Simbata pina luni nici nu se apropiau de mine, au văzut în istorie ca îngerașul meu e foarte bolnav și au așteptat pina luni. Luni doamna Fuior mi-a confirmat patologiile și deja s-a început procesul. Am trecut prin iad și scriu cu lacrimi în ochi.M-au trimis sa îmi cumpăr pastile care îmi cheamă nașterea. Prima pastilă am băut-o și am așteptat o zi. Menționez ca nu mincasem 2 zile.A doua zi m-au trezit la 6 dimineața și mi-au zis sa pun sub limba o pastila, în 5 minute s-au început durerile, peste jumate de ora încă una, am luat în total 4 pastile. Aveam dureri groaznice. Nimeni nici nu întra în camera. Eram doar cu o fata, care trebuia sa se ducă acasă, dar a rămas cu mine, văzând atirnarea lor. Peste 2 ore mi-au pus încă 2 pastile sub limba. Varsam verde, fata care era cu mine a fugit sa ii cheme, iar din coridor am auzit: "șap și dacă varsa, nu poate ieși pina la baie?" ok.... Mi-au pus o injecție, mi s- început un șoc, ma zbateam mai ceva ca pestele, nu tremuram, dar ma zbateam. Fata a chemat medicul, iar el zice ca tot normal, dar nici nu ma puteau ține.Mi-au dat încă 2 pastile. Nu aveam nimic puteri, plingeam de durere și mergeam în genunchi... Mi-au mai pus citeva injecții... Deja nu aveam puteri nici sa tip, nici sa ma mișc.Asa m-am chinuit 23 ore. Sora medicala a întrat o data și mi-a adus sudna, spunându-mi : " hai poate rabzi pina la 8 ca să vina medicii, sa nu naști la mine". Ma rugam la Dumnezeu sa nu nasc chiar, ma temeam sa nimeresc pe mina ei. A mai întrat la 3 noaptea la mine și a început a striga: " și raji? Sperii alte fete!"Doamne.... Doamne.... Ma rugam sa îmi rupă apele, leșinam de durere, vroiam sa îmi bag miine le sa le rup singura, săream cu toată durerea în sus, mergeam, ma tiriiam pe sub pat, vroiam deja sa ma arunc peste geam....Cind simțeam ca mi se duc ochii peste cap am chemat sora medicala, am rugat-o sa cheme doctorul ca nu pot, într-adevăr nu puteam nici sa deschid ochii, iar ea îmi spune : "iaca încă banii nu i-am mai cheltuit pentru tine pe telefon, eu o sa decid cind vine doctorul și cind nu".... Ooohhhh doamne... La 4 jumate dimineata eram plina de singe, sora medicala tot nu vroia sa cheme doctorul, a zis ca tot normal, așteptăm apele, a ieșit ea din camera, trec 10 minute, mi-am luat sudna și m-am dus la baie. Am născut singura, Singura în sudna, o strigam iar ea nu venea, deși era aproape. Am născut din picioare, cu un picior pe masa din baie și cu un picior ridicat, fetelor ca un ciine am născut.... Pina a venit ea, eu eram cu fetita în brate.... A venit și striga la mine iar, ca Baia ii de singe și sa nu ma uit la fata, dar pina a venit ea, eu deja o analizam și plingeam, tremuram cu ea... Doamne..... Doamne..... Mi-au tăiat cordonul și m-au trimis dintr-un capăt de coridor în alt capăt, cu cleștele în mina.... Ma țineam de pereți... M-am urcat pe capra, deja cu ajutorul fetei care era cu mine, ea a auzit strigatele mele, iar sora medicala aștepta medicul cu ușa inchisa.... Au adus fata li găsit mine și îmi zice: "da asta nu-i nici fata și nici băiat". Doamne.... Credeam ca nu se termina durerea aia... Mi-au pus anestezie și cind m-am trezit la 8, nu venea nimeni... A întrat medicul și îmi zice " apu și ai crezut?! Tei odihnit o zi și amu tei chinuit, lasă că nu mori..... Eu vroiam sa mor.... Sa ma îngroape la picioarele ei...În fine, la. TV apare des plahatniuc, precum centrul mamei și al copilului e atit d bun și nu știu ce, de ce nu arata alți pereți ai acestui spital???? Scirba, îmi e Scirba de acest spital...."O rog şi eu să găseasca putere de a scrie o plângere pentru a nu lasa nepedepsiţi aşa oamneni.STRAŞNIC
Mărturisire...
       Maia, o fată care iubește să dăruiască iubire, afecțiune și tot ce are pentru ca prietenul ei sa fie doar al ei, simte ea că nu e chiar așa dar cel putin atunci când este cu ea simte că el este doar al ei... Mi-a spus-o într-o seară când s-a îmbătat de la doar un pahar cu bere. „De obicei beau șampanie, dar azi vreau bere...” Eu nu am refuzat și am băut împreună, simțeam că are ceva fata pe suflet dar nu are cui să  mărturisească... Am ascultat-o...

    Știi uneori am impresia că doar eu trebuie să iubesc, doar eu trebuie să depun efort în tot ceea ce fac, cred că doar îi place de mine, dar eu vreau să simt dragostea lui... Ce multe își doresc oamenii, mie îmi ajunge atât cât am acum... Am devenit o rutină pentru el, parcă așa și trebuie să fie, mă sună seara, târziu și-mi zice poate ne vedem, iar eu nu pot să-i zic nu, știu prin câte a trecut, șiu ce simte , cred că-l știu mai bine ca pe mine, dar nu pot să-l alung din viața mea...Și mereu vei fi nefericită dacă n-o vei face... Acasă mă simt ca în iad, pe stradă e prea multă lume, seara sunt obosită, iar el nu încetează să-mi zică, Pupsic azi nu vin mă duc la muncă, Băgam-mi-aș... în munca lui de rahat... În schimb când te sună ești gata să-l ierți...      Mi-aminesc la început, am crezut că se va îndrăgosti și va fi așa cum vreau eu... Parcă ești fată deșteaptă, cum ai putut să te gândești la așa ceva... Într-o seară, rămăsese la mine și l-am întrebat ce-ți place la mine, el mi-a răspuns corpul, și mutrișoara... Am vrut să aud alceva pentru că la el îmi place aproape totul, nu și atitudinea lui, crede că va fi tânăr o veșnicie, eu cred că n-o să-l pot aștepta atâta... vreau stabilitate  La ce-ți trebuie stabiliate cu unul ca el... Uneori când ne întâlnim sunt gata să-i zic nu, dar când îi văd zâmbetul mă topesc... Fato găsește-ți altul care să te aprecieze... o meriți... Și iață deja au trecut 5 ani și el tot nu e decis, ce vrea de la mine? Nici nu văd alți bărbați în jurul meu, nu recunosc flirtul deja, mă pierd și simt că nu are cine să mă salveze... Și atât de frumoasă și inteligentă ești, dar atît de naivă...

P.S Am gasit aceasta postare undeva prin arhiva
Ie cusută de mine


Cu trei ani în urmă am început să-mi cos o ie. Am fost atât de entuziasmată încât am cusut ce era mai greu: găurelele. Asta am aflat-o mai târziu din spusele altor meşteriţe care deasemenea şi-au cusut ie.Eu am ales un model de Banat. Pentru că nu am cercetat detalii despre această regiune, am făcut foarte multe greşeli pe care ulterior mi le-au spus meşteriţele cu experienţă. Asta însă nu m-a făcut să îmi placă mai puţin ceea ce am început.



Cred că vă întrebaţi de ce a durat atât. Răspunsul este simplu (pentru mine). Timpul liber nu mi-a permis să cos atunci când vreau plus că au apărut alte priorităţi, cum ar fi procurarea unui apartament,  reparaţia lui, apoi naşterea băieţelui meu şi perioada de după naştere. Mamele înţeleg cel mai bine ultima perioadă.Iată aşa au trecut trei ani.În aceasta vară mi-am amintit că acest proiect este nefinisat, aşa că m-am apucat de treabă. Când bebe dormea, mama cosea, în parc la aer liber, la umbră :) Şi aşa ia mea prindea contur... I-am zis soţului că am să finisez ia la hramul oraşului Chişinău, asta în primul an, dar nu i-am spus în care an. Anul acesta de hramul oraşului ia mea a fost gata.











Dragostea faţă de copilul meu mă copleşeşte
 De mult nu mi-am expus gândurile aici... Azi când îmi beam cafeaua şi privind pe geam mi-am dat seama că sunt fericită. Am un soţ minunat, un copil sănătos şi avem şi cuibuşorul  nostru...Priveam la el şi mi-am amintit de toate momentele cu el. Dragostea pe care mi-o arată prin ochii lui sinceri şi prin zâmbetul cu gropiţe în obrajori ... mă topeşte. El a ales ca noi să-i fim părinţi şi sper din tot sufletul că vom face faţă la această nouă provocare.

Da, dragi cititori de la ultima postare multe s-au întâmplat, însă cel mai frumos eveniment este acel de a deveni mamă.Îmi cunosc copilul mai mult decât tatăl lui cu 9 luni. Luni care au trecut prea repede cu senzaţii nemaipomenite, de lacrimi la prima dată când am auzit cum îi bate inima, de ghionturi la miez de noapte care te trezesc din somn şi multe alte sentimente pe care le-am trăit şi care sper să le mai repet.Nu credeam că o să pot să mă trezesc noaptea de câteva ori pentru al hrani, că o să-mi fie suficient doar câteva ore de somn şi multe alte nuanţe legate de alăptare. Însă dragostea faţă de acest pui de om e aşa de mare că mi-i frică să nu exagerez .Azi când îmi beam cafeau şi priveam pe geam, îmi curgeau lacrimi pentru că una din bunici nu-i este alături, nu-l ţine în braţe, nu-i vorbeşte , nu-l alintă şi nu-i aude gângureala.Acum stă în braţe şi mă gândesc cât de minunat e să fii mamă. Sentiment unic pe care îl doresc fiecărei femei...P.S Mulţumesc Nadejdei Bilsagaev care a făcut nişte poze frumoase în primile zile de viaţă şi  astfel a oprit timpul pentru noi prin fotografie.
dor şi iarăşi dor
Demult nu am mai deschis pagina şi nu am actualizat-o…

Un dor de tine m-a cuprins si mă sufocă neputinţa în tot ce se întâmplă… au trecut anii atât de repede încât fiecare zi mi s-a înfipt în inimă cu durere nedorită  iar neacceptarea realităţii mă doboară încet . Nu pot, durerea şi nedreptatea care mă mănâncă nu-mi dau voie să încerc… frica că o să te uit, e prea mare… Glasul tău încă e viu ... undeva departe în capul meu şi nu te lasă…Iarna e anotimpul care îmi plăcea şi l-ai făcut să îl urăsc pentru că îmi aminteşte de tot ce s-a întâmplat în acel an care într-o clipă mi-a spulberat viitorul alături de tine… De atunci n-am auzit laudă cu vocea ta pentru  reuşitele şcolare şi nici cele universitare. N-ai venit la primul meu spectacol şi altele care au urmat… nu ai fost si n-o să fii şi asta doare cel mai tare… Altele nu te apreciază şi prea puţin ştiu să-şi exprime dragostea, dar eu , eu te vreau aici cu mine…  să îţi spun ca te iubesc… Pentru că te iubesc mai mult decât orice, rănesc şi sunt rănită…
revenire după o pauză
     Posibil că ați crezut că am uitat de voi, cei care mă urmariți, posibil v-am uitat, și cred că întrebarea voastră de bază, unde m-am pierdut?      Raspunsul este simplu, s-a întamplat o minune în viața mea și tot ce văd în jur prinde sens, în plan profesional am ajuns acolo unde nici nu m-am gandit că o sa ajung și în plan personal am întâlnit un om minunat care vede în mine ceea ce văd eu în oglindă

     De ceva timp fericirea îmi e prieten, încât mie frică să nu plece de lângă mine, eu însă cred că o îmbăt si o odorm in patul meu, să stea în preajmă cât mai mult posibil...      Nu am uitat de acest loc unde îmi împrăștii gândurile întortocheate, pur și simplu nu vreau sa-mi deochie careva realitatea/fericirea/împlinirea sufleteasca și stabilitatea din gânduri...      Viitorul e din ce în ce mai clar în gândul meu. Acum știu ce vreau de la viață, n-am să ți-o spun, cititor indiscret, pentru ca tu să-ți închipui ce vrei dar nu ce vreau eu :)
E iarnă...


    De mult nu am împărţit cu voi gândurile încâlcite, ce încet încet am reuşit să le ţin doar pentru mine, şi nu ştiu de ce? Poate pentru că mie frică de posibilitatea de a-mi deochia fericirea. Pînă acum nu am scris prea vesel pentru că melancolia si tristeţea mi-au însoţit textele...   Se uită pe fereastră şi vede cum fulgii mari acoperă pămîntul, a tot aşteptat aceşti fulgi şi stia, spera că într-o dimineaţă se va trezi şi-i va vede totul în alb, va ieşi afară şi va simţi cum aerul îi sărută obrajii... Acum totul este real, întorcîndu-se de la serviciu savurează fiecare inspiratie, fiecare moment din iarna anului ce-i va rămîne în memorie, asta simte ea... E fericită!
muza mea strălucește noaptea


     Din neavând ce face am tras cu privirea spre tot ce am facut aici , și mi-am dat seama că tot ce am scris a fost scris noaptea, când fiecare cuvând își știa locul înainte ca eu să pun mâna pe tastaură...   Noaptea cred ca e stihia mea iar eu doar aici mă simt liberă și așa cum sunt eu.   Ce sunt eu ziua? ... O ființă ce știe ce e bine și ce e rău? Un suflet rătăcit ce încearcă să înțeleagă o lume întreagă dar nu vrea să se înțeleagă pe sine? sau poate o fată ce a schimbat ziua pe noapte, pentru  că  noaptea e amedinitoare și ispititoare și mult mai mult - provocatoare...   Poveștile mele se nasc noaptea, atunci când încep să respir rar, pentru că uit, uit că trebuie să respir, uit că e târziu și trebuie să mă bag la somn... si uit că sunt eu și las imaginația să scrie las amintirile să se amestece cu fantezia, ca la sfârșit să adun un nou cititor, o nouă apreciere... scriu doar atunci când o cere sufletul și nimic nu ma deranjează, fur din energia celor ce dorm, fur din visele ce le țin în vîrful degetelor deasupra tastaturii, pentru că noaptea eu sunt stăpână în cartierul din centru, dacă v-ați întrebat unde vi s-au pierut visele, le-am împrumutat și le pierd în cuvinte.

  De fapt am vrut să vă zic că sunt fericită, și fericirea mea încă nu sunt gata s-o împart cu voi... Azi am reușit să număr până la doi. Da, învăț a număra și vreau să ajung la un milion de ce vreau eu, iar numărătoarea mea să se tranforme în eternitate... de ce? răspunsu e atât de banal și atît de simplu... Fericită sunt acum și înainte...cred în bine, și voi s-o faceți...P:S: Soarele răsare în fiecare ogradă, e destul să știi să-l privești, important fără frică
nebunia mea o văd în ochii lui
     S-a trezit dimineața și a simțit că-i fericită, nu știa de unde atâtea sentimente într-o singură privire spre fereastră. Soarele i-a sărutat obrajii obosiți de zilele nedormite... prea multe de făcut și încă nu le-a terminat...     A trecut atâta timp încât nu credea că va fi și ea fericită... Ieri l-a întâlnit întâmplător pe stradă, i-a zâmbit, de ceva timp își adună curajul să-l privească, intens, așa încât el să vrea să se oprească și s-o întrebe banal, cât e ora... Azi simte din tot sufletul că el îi va vorbi... Azi uită de tot și crede în minune...

       A trecut mult timp de atunci, acum ea îl privește în fiecare seara la intrarea din parc, și iarăși zărește nebunia ce o căuta, acea nebunie ce-a găsit-o în ochii lui, a găsit acea liniște ce doar el i-o poate oferi... Lumea pentru ea s-a oprit în loc și-i privește dragostea ce înflorește și ce luminează în jurul lor... Nu există nimic mai stabil ca sentimentele pe care ea le simte atunci când el o sărută...  nu există nimic în lume ce i-ar putea umbri fericire, nici norii nu îndrăznesc să se adune, nici vântul nu-i mai sărută ochii, au înțeles că ea e fericită... și acum veghează asupra fericirii lor ... Nu în zadar i-au fost așteptările...
în vise se ascund povești...


      În fiecare seară se întoarce acasă în locul unde singurătate și dorurile o copleșesc, amintirile se ascund în fiecare colțișor și pe masa din bucătărie o așteaptă o scrisoare care a fost începută acum câțiva ani și în fiecare seară încearcă să o finiseze ca încă o dată să o ardă în scrumiera lăsată de cineva pe geam...     Privind la lumina felilinarului din fața casei îi amintește de o seară ce i-a marcat sufletul, felinarul îi amintește de venirea unei iubiri neașteptate... Încercc s-o ating, nu-mi reușește, uit că sunt doar o umbră ce nu are culoare... O privesc și tac, lacrimi curg pe obrazul rănit de lacrimile sărate...  Își cheamă pisica ce-i amintește de el...      Încerc de ceva timp să-ți scriu, să te întreb ce mai faci, e așa de banal, dar ași vrea să te știu aproape, să-mi povestești despre cum ai petrecut ziua, cum te-a chemat colegul la o bere și ai refuzat pentru că un sărut uitat te aștepta acasă... A câta oară îți trimit scrisori netrimise? de câte ori te-am iertat în vise? dar tu ai uitat, ai uitat chipul ce te privea naiv și stângaci, ca un copil, ce abia a început să facă primii pași...     Te sărută soarele în fiecare dimineață, în locul meu? Te mângîie vântul în drum spre serviciu, cand urci scările de la intrare în clădire?     Îți amintești de mine, atunci când te visez? Ai încercat să mă cauți, cel puțin în amitiri?... Ai plecat fără bun rămas... ai plecat ca gândul, nici nu ai zăbovit mai mult sau mai putin, ca rutina ai plecat la alta, care acum îți privește chipul adormit... Te pierzi și tu în lucru când afară plouă cu găleata ca să uiți durerea sufletelor pierdute în trecutul unei amintiri...    Nici nu îți imaginezi de câte ori te-am uitat doar pentru o fractiune de secundă...A curs o lacrimă curată și mult așteptată pe foaia albă. În tot acest răstimp nu i-a reușit să plângă. Lacrima i-a șters rănile infectate cu amintiri... Acum e liberă, e gata de un nou început în care ea și pisica vor găsi un vis neîmplinit în copilărie și va pleca departe și va fi fericita cu ochii triști...
atâtea de simțit și nimic de spus...


      Mâncam inghetată când un bolovan m-a lovit (metaforic) în cap... Iar eu încercam să fiu drăguță, de ce? și cum s-a întâmplat? n-am idee...      Intuitiv am postat cu o zi înainte o afirmație a unei prietene „și asfaltul crapă sub greutatea celor ce calcă pe el des și mult, d-apoi un suflet de om...”      Încă o dată mi-a fost călcat sufletul care începuse să se ridice și să spere ... Iaka așa nici motiv. nici sinceritate, nici răspunsuri pur și simplu minciuni din capul locului...      Îmi spuneau, nu fi pesimistă, nu e totul așa cum pare a fi, totul va fi bine, iar eu iarăși  naiva, am crezut și am căzut în capcana unui nou nou vânător...      Si la final fraza care o urăsc cel mai tare, tot ce se face se face spre bine... și iaka așa... ce-i al meu e pus de-oparte       A venit toamna și la mine...   
și iarași mă ninge cu doruri...


        De ceva timp, am început să fiu altfel decât eram, de ceva timp am început să uit ce  a fost... și asta pentru că gândurile mele au un alt drum... Viața e frumoasă, zâmbesc sincer și mă bucur de fiecare zi... Cu toate acestea există un dar (nu cadou :))... și revin visele de mult uitate, care au devenit coșmaruri, ce-mi amintesc de mine, de frica ce-mi macină sufletul, si de multe alte lucruri...         Încerc să trec la altă pagină, dar îmi dau seama că pe aceasta încă nu am terminato de trăit, nu pot trece de această pagină  ce are un format nestandard, nemaiîntâlnit... aceste gânduri îmi fac pielea de găină și încă o dată îmi amintesc de convingerile mele ascunse...        Nu-mi place să vad durere în privirea altora, si să știu că eu sunt cauza, de aceea încerc să fug când văd că totul e altfel decât cum vreau eu. Acum nuștiu de ce, dar stau locului, panica nu mă copleșește, pur și simplu începe să-mi placă acesta stare... și iarăși un dar mă pune în gardă și asta de fiecare dată când mă ninge cu doruri
de mi-ai auzi sufletul cum plânge...
         Mă miră faptul că încă mai zâmbesc în lumea asta pe care o urăsc, cu atâta intensitate încât mi-a invadat și visele... Nu mai pot, nu am nici iubire în mine ca să rezist... Melodia care o puteți asculta citind niște gânduri ce de câteva zile mă năpădesc după orele 00, îmi adună amintiri ce încerc să le ascund undeva departe, într-un colț de inimă ce nu-l voi găsi mult timp înainte...          Simt cu toată ființa că nu voi rezista prea mult... nu înțeleg de ce lumea asta e așa de nedreaptă, oare Dumnezeu a uitat să adauge în noi acea bunătate, compasiune? sau mărul ispititor conținuse prea mult venin încât acesta înca nu s-a pierdut în timp și încă mai bântuie în sufletele noastre...         Ascult aceasta piesă, o am pe repeat și-mi aud sufletul plângând, ori sunt eu prea naivă și prea romantică, sau ... nici nu vreau să continui...        În așa clipe aud doar vântul... prea dureros, prea dramatic mi-e gândul...
au trecut 2 ani...
       Astazi s-au implinit 2 ani de când un om mi-a furat sufletul împreuna cu tot ce am mai bun... de atunci joc teatru... sunt fericită, îmi place tot ce vad, sunt deacord cu toți, sunt amabilă... si asta pentru ca să îmi tot puna întrebări la care nu vvoi putea răspunde sincer...      Încerc să trăiesc... să exist și să știu că e fericit, că totul e trecător, că înt-o zi, posibil la bătrînețe citind un ziar, sau peste vreo 20 de ani când mă va vedea pe stradă, își va aminti ca eu am putut fi iubita lui, iubirea lui, ași fi putut fi existența lui, dar nu a fost să fie... sau eu tânără și naivă nu am înțeles ce vrea, sau el nerăbdător și matur nu a încercat să mă înțeleagă... Cert este că ceva n-a mers.

     Am încercat să mă mint că este un alt ins care trece prin viața mea, la fel ca ceilalți pe care i-am întâlnit... doar că el prea mult timp se află în inima mea care foarte repede bate când , rar dar, întâmplător îl vede vorbind la telefon pe stradă... durere și fericire... două sentimente ce îmi înăbușă sufletul la amintirea unei plimbări în parc...     Ciudat, dar neg faptul că nu mai simt ceva... Inima-mi e de gheață și nimeni încă n-a reușit să o topească...     e trist, cu doi ani în urmă la această oră ploua frumos iar apusul era fermecător...
Iluzia că avem dreptul la opinie...
    De mult n-am mai scris de alte gânduri ale mele care foarte puțini le citesc, iar eu sunt mândră că am propriu public, chiar dacă este compus din 3 oameni, sau 3 mii.

    Au fost create reguli de conviețuire, am acceptat toleranța și înghițim în sec atunci când vrei să strigi în gura mare despre nedreptate, despre cei care știu să te folosească ca armă de răzbunare... iar ție nu-ți rămâne decât să privești într-un punct pentru a nu clipi ca blestematele de lacrimi să nu-ți dea de gol slăbiciunea și neputința de a te apăra.    Răzbunarea niciodată nu a fost arma mea cea puternică, dar știu cum să fac oameni să moară de rușine în prezența mea... posibil asta nu e cea mai bună tentativă de a-mi arăta disprețul care s-a aninat de capul meu într-o miime de secundă... Dacă ține-ți la propria alegere care m-a adus într-un loc sau altul... veți cunoaște o altă parte a mea care o tot țin ascunsă de voi...    N-am să uit niciodată ziua în care am simțit iluzia dreptului la opinie, am să vă amintesc că eu pot și vreau să fac din voi tot ce nu ați putut face pentru alții...    A fi copil în gândire e o mare prostie, însă una care duce la fapte mărețe, ofensa voastră îmi dă puteri iar într-o zi mă voi uita de sus la doi bătrâni care îți bagă înțelepciunea pe gât... și atunci le voi aminti de ziua în care înțelepciunea lor dormea la gândul unui pocal de vin ascuns în dulapul, cheile căruia se află acum în buzunarul meu...    Niciodată n-am fost bună la epitete, metafore și alte figuri de  stil. Azi în această postare m-am străduit să le am din plin, dacă ați ajuns la sfârșit și ați înțeles măcar un grăunte din ce am vrut să scriu, atunci eu sunt fericită... O seară frumoasă, cred în mai bine ;) 
stresul și vocea


De o săptămână stresul nu-mi dă pace... și în vise mă urmărește.... Mai pe scurt, azi am apărat teza de master cu titlul „Cartea româneasca de la manuscris la tipăritură”... și surprise ieri am sesizat că-mi pierd vocea, în timpul comunicării în fața comisiei m-am auzit și mi-am zis what the fuck... e seara și vocea mea se duce de râpă... iar eu mâine trebuie să vorbesc... :(
Un gând în furtună...
       Nu de multe ori gândurile mele sunt pline de ceva unic si fără precedent... Am gânduri ce de multe ori atunci când le scriu și le recitesc, mă întreb, oare să fi scris eu aceste rânduri?     Am vizionat un film extraordinar, un film ce nu-ți dă pace mult timp după vizionare... Trecutul, prezentul și viitorul... și între acestea suntem noi - oamenii...      Cine suntem noi, niște indivizi ce cred că au dreptul să aleagă pentru unul slab... Cel mai puternic supraviețuiește... pe naiba... cine cunoaște supraviețuiește... Cine sunt eu să decid pentru tine, și cine ești tu să decizi pentru mine... Fiecare își are propriul destin în față... doar că un singur moment nu-l putem schimba: sistemul și setea... Acestea fac parte din noi și dacă ai voință și înțelepciune, sau le eviți sau le ascunzi undeva în indiferență...       Pentru a înțelege cât de cât ceea ce scriu eu, este necesar să privești acest fim .

       Cred că sistemul este unul din micile cadouri ale Pandorei care nu au fost puse înapoi în cutia ei. Sau poate a fost creat cu bune intenții și a nimerit în mâini străine a unei minți mânate de setea de a supune și de a transmite iluzia libertății în rândurile celor supuși și fără voință...      Ciudat, dar simt liniște în suflet când privesc la furtuna de afară... Furtună ce nu dă pace unei minți naive... Din toate lucrurile de pe pământul care credem că e al nostru, avem cel mai frumos sentiment - iubirea... dacă e să ne gândim, totul se reduce la ea... Doar că fiecare monedă are două părți... Iar setea nebună din sufletul unui nebun ne va duce la pieire... și vom pierde tot ce a fost al nostru... Speranța și credința ne va salva de la un poșibil sfârșit... ce va însemna un nou început în altă lume, în alt timp, în altă galaxie...Cu gândul la mai bine...
Un gând în libertate
Deja am acumulat câteva ciorne pe care nu le pot finisa, gânduri ce cred că încă nu sunt gata să iasă la iveală... Posibil sunt neordinară, puțin (prea mult) naivă... dar totuși cred că într-o zi naivitatea mea va fi apreciată...    Am întrebat și nu o dată pe alții ce cred despre mine, și sunt sigură că mi-au răspuns nu chiar cinstit... La facultate fetele (pt ca 3-4 băieții foarte rar vizitau fac.) ziceau că fără mine nu e vesel... cred că încep să mă laud... și asta voi face pentru că restul rămâne  pentru mine :D înțeleg multe și uneori mă prefac că nu înțeleg pentru că știu că uneori inteligența, sâ-i zic așa, înfricoșează....chiar dacă vorbesc mult, știu foarte bine să ascult... la munca vorbesc și mai mult, și încă nu m-am săturat :D    Cu toate acestea îmi place să ajut oamenii, uneori mă supăr pentru că nu pot refuza să ajut pe cineva, undeva citesem că numele meu este asociat cu altruismul... care mă caracterizează... Oricum, nu cred că aceasta e o calitate rea... Adevărul e că vreau să mă schimb, să înțeleg mai bine pe cei din jur, vreau să știu că începutul unei acțiuni nu va duce la eșec... deși eu tot timpul dau cu carul în gard... după care mă uit ca nu cumva să mă fi văzut cineva... și repede înainte pe drum bun...    Poate gândurile mele nu sunt chiar atât de neînsemnate, știu că sunt ale mele și nu sunt impuse iar asta mă face să-mi placă de mine... Pot fi încăpăținată atunci când știu că am dreptate... Nu te supăra dacă nu ți-am cerut iertare pentru vreo gafă... O dată am cerut iertare cu adevărat (dacă sincer nici atunci din suflet)... Asta sunt eu, greșesc, îmi recunosc, dar nu o cer...

     Sunt multe lucruri pe care poate veți crede că le voi spune, dar nu, eu le păstrez pentru că ce gândesc sperie lumea, ce gândesc sperie și un copil și un adult... nu și pe mine...     Sunt liberă și asta mă face fericită... interesant cum voi gândi când libertatea îmi va fi limitată... Nu vreau să mă gândesc la asta, pentu că libertatea mea s-a mărit cu încă un pas...timpul trece și libertatea mă inundă...inspirația a plecat, dumnezeu știe unde, și eu lenevesc cu gândul la nimic...
cu un zâmbet pân la urechi... mă bag la somn


         azi pot să vă spun că sunt fericită. iar această bucurie nu sunt gata s-o împart cu voi, so, eu fericită la sfârșit de săptămână... Am primit un cadou de mult așteptat...      am un nou prieten atât în lista de facebook și sper și în continuare...     Ploaia de azi a fost frumoasă...pup...
mie frică... de propria-mi prezicere...
       Am descoperit în mine o putere de care mă tem... o frică mă cuprinde mereu când mă gândesc la ea... dar cu toate aceste o doresc cât mai aproape de mintea mea... de înțelegerea mea... uneori mă înfioară puterea aceasta, cu toate acestea ași vrea să-i cunosc zenitul...

        M-am trezit cu acest gâd în această dimineață... am simțit picătiri de apă pe frunte... am înțeles toate astea nu duc la nimic bun... așa mi-am zis... dar voi încerca să cred în mai bine... asta e ce mă țină încă vie, veselă și plină de viață... deși simt că demult nu mai trăiesc... Am încercat să revin la cursul firesc al lucrurilor, vreau să mă-nec în rutină... nu-mi reușește... Azi am înțeles, nu mii dat ca să  fiu alături de cel pe care ași putea să-l iubesc mai mult decât pe mine și mai mult decât pe el... Azi mi-am văzut o bucățică din mozaicul viitorului...      Nu vreau să vorbesc despre el, vreau să vorbesc de ce mă duce să ajung la asa ceva... Am de ales între două drumuri, unul alături de un om care ma stimeaza, poate chiar mă iubește, și de un copilaș ca un îngeraș, sau să caut acea dragoste, iubire de care știu nu voi avea parte așa ca în povești (naiv) dar asta sunt eu... în căutare de ceva ce nu va fi al meu nicicând... De ce?Pentru că sunt eu, un om care prea iubește și vede bine în ce e rău, și speră ca într-o bună zi mă vei zări și vei realiza cât timp ai pierdut, și de ce? pentru că nu ai realizat ce ai lăsat în urmă... Poate atunci te voi privi indiferentă, și ai să vezi aceasta în ochii mei, și nu vei înțelege că îndiferența aceasta este încă din dragoste de tine...        Crede că e despre tine aceste gâduri, bucură-te că tu ești în gâdul meu... dar nu uita că în orice moment adevărul te va lăsa fără cuvinte...pup, cred în mai bine
când pleacă?


      O întrebare a cărui răspuns nu vreau să-l cunosc, dar mai sigur, nu vreau sa-l rostesc sau să-l recunosc... De ce? Pentru că sunt lașă cu mine, pot să-mi dau viața pentru alții, dar pentru mine nu am curajul să o fac... poate sună banal și naiv, dar acesta este purul adevăr despre sufletul meu plin de gânduri naive ... Când oare o sa-mi revin?      Deja un an și aproape jumătate (nu zic date concrete pentru că simt eu că cineva o să se uite chiorîș la mine) inima mea înnebunește iar eu încerc să o readuc la normal dar de fiecare dată circumstanțele și credința mea în coincidențe nu mă lasă... Mă amăgesc că mi-a trecut... el este hemofilia din sânge cum a început să sângereze se va scurge până nu voi mai putea să stau în picioare... Mi-a provocat rana și a uitat ce boală a provocat... Încă n-am găsit medicamentul potrivit... le-am încercat pe toate... poezia, filmul, proza, cititul, cântatul... și aștept ... dar nimeni nu a încercat să tină mai apăsat pe rană ca să-mi treacă...
Moartea în jurul meu...


            Viața este un proces (dacă pot spune așa) care presupune o perioadă în care un individ își duce existența... Ca toate procesele... are un sfârșit ce presupune un nou început ce nu stă în puterea noastră de a-l cunoaște, de aceea presupunem...             Prima dată am întâlnit moartea în primele zile de viață. Când viața mea depindea de niște medicamente ce au permis îmbunătățirea stării mele de sănătate, dat fiind faptul că m-am născut prematur...  Am fost la o îmnormântarea la vârsta de 3-4 ani , mă uitam la lumea din jurul meu cum plânge și nu înțelegeam  de ce. Toată lumea plângea pentru că a murit un copilaș micuț. Atunci am văzut-o pe mama plângând!             Nu am știut și nu am înțeles ce înseamnă moartea până când în iarna anului 2001 am înțeles ce avea să însemne moartea în viața mea...

               Noaptea toți frații mamei sau întâlnit în casa bunelului, toți se șușoteau în prezența mea... eu mă uitam la ei puțin nedumerită... moartea mi-a șoptit că am rămas singură pe lume... am știut ... a murit... Și am adormit cu lacrimile în ochi... dimineață nu au avut curajul să-mi spună... Crudul adevăr l-am aflat singură... simțeam cum inima mi se face bucăți iar eu nu puteam să fac nimic... mă uitam la poza ei și nu doream să cred, lacrimile curgeau șiroaie iar ea mi-a vorbit....atât de real a fost glasul ei, atât de frumos, parcă era în spatele meu, șoptindu-mi la ureche... „Draga mea, nu plânge, eu voi fi mereu alături de tine!”             A trecut timpul, iar eu tot mai des mă gândeam, de ce mie mi s-a întamplat... Mă gândeam, de ce nu am murit când eram mica, când șansele mele erau mici... și suferința era departe...           În adolescență am avut un gând, o singură dată, vreau să mor,  asta a fost doar pentru o clipă pentru că dorința de a trăi a fost mai mare și am zis că pentru ea trebuie să trăiesc și să-i arăt că poate fi mândră de mine... Am vrut să nu mai fiu, pentru că am simțit că sunt atât de invizibilă încât învățătura, cărțile și filmul era scăparea mea de realitate... Depresia a fost colega mea de bancă, și profă la facultate, nu-i voi prmite mai departe să mă urmeze, i-am spus ca-s supărată și a plecat...I-am spus să nu se mai întoarcă pentru că nu am nevoie de ea...

            Perioada adolescenței a trecut și am ajuns să fiu indiferentă la ce e în jur încât nici chiar mortea nu mă deranja... Lacrimi nu mai am... M-am îndrăgostit, am pierdut dragostea care credeam c-o aveam... nu am plâns... Am mai dorit o dată să mor dar iarăși credința m-a salvat... Am avut un moment în care am înțeles-o pe Mădălina Manole... DA... Am înțeles! De atunci moarte îmi amintește că nimeni nu este asigurat... oricând te poate vizita și atunci nu poți să-i oferi decât sufletul pe care îl râvnește... Nu mă tem de moarte, mă tem că nu o să am ocazia să-ți spun te-am iubit, te iubesc, și te voi iubi...              Asta e dorința mea să-ți spun te iubesc... Asta e crezul meu, care mă face să rezist orice stres, orice eșec și orice umilire... Iubesc și aștept s-o spun!
îmi pare rău...


Îmi pare rău, viața e o mare nedreptate și tot ce vrei să ai nu poți avea o veșnicie... eu am înțeles-o înaintea ta, sau tu înaintea mea... alaturi sunt de tine cu gândul... ași putea sa te alin... tu nu ai nevoie de alinare (ba ai) Oricum nicicând nu o vei arăta... să știi te înțeleg mai bine ca oricine... și nicicând nu voi fi alături de tine (fizic) sunt prea departe și ești prea altfel de a arăta că-ți pasă... plus că nu sunt eu cea indicată să-ți fiu alături (sau poate că sunt)... Totuși știu ce simți... cu o intensitate și mai mare decât crezi... poate înțelegi dar nu vrei să recunoști...Oricum, mersi că ai citit alte gânduri neclare...îmi pare rău, asta e viața, toți trecem prin ea, doar că unii mai devreme (eu) alții mai târziu (tu), alții nicicând (altul/alta)
e deja Martie...
Pot spune că sunt fericită, cel puțin nu mă simt nefericită. Sunt în starea neutră în care nu simt discomfort. Într-un cuvânt îmi place starea de acum. Dacă e să mă gândesc ași putea șă mă gândesc și altceva. La acel ceva ce-mi va permite să simt o oarecare stabilitate emoțională. Da, nu mă pot „ apredeli”...Acum am ajuns în momentul cand ași dori să fiu împliită, pentru aceasta am nevoie de o persoană dragă, deci, oficial sunt în căutare :D
chiar sunt asa de rea
nu te va răni nimeni așa cum o va face cel mai apropiat om... întodeaua am fost acea care a incerat sa faca in asa fel incat sa nu o supere nimeni si poate rau am facut, poate a trebuit s-o las sa se confrute cu realitate, poate a trebuit s-o las sa cadă ca apoi să-i întind o mâna de ajutor... am greșit, și greșesc in continuare pentru că o iubesc, zic că gata n-o  să-i reproșez nimic dar faptul că eu nu reprezint nimic și  prioritate îi sunt noua ei familie, noua ei mamă... mă rănesc din ce in ce mai mult...toate sunt din cauză că eu sunt mai bună la învățătură ca ea, acum înțeleg de ce au fost toate comentariile privind situația mea sentimentală, da, ea e mai frumoasă ca mine, e mai descurcăreață, dar eu sunt vinovată că am visele mele care-mi sunt mereu reproșate și-mi sunt spulberate cu succes de neîndeplinit...îmi reproșează mereu că o judec, că vreau s-o conduc, că sunt nesimțită și am un caracter oribil... dar eu vreau ca familia noastră să fie importantă pentru ea, mă iubește zice ea... foarte straniu, pentru că dacă m-ar fi iubit ar fi fost prezentă la ziua mea de naștere, ar fi venit singură dacă soțul nu a vrut să vină...Am să plec undeva departe de unde nu voi da nimănui de știre, mă va pierde, si se va intreba de ce. răspunsul va fi simplu, pentru că eu nu fac parte din familia ei de mult, chiar dacă m-a ajutat foarte mult niciodată n-a zis că va totul bine, mereu am fost cea care s-a folosit de ea... poate ar fi fost mai bine dacă în copilărie ne băteam așa cum fac toate surorile...

poate n-am dreptate, și eu sunt intradevăr atât de rea și egoistă încât nu văd realiatea...

Generat în 0.432 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots