Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostruGoogle Page Rank

 Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru



RSS posts

Religie


Comenteaza





Pentru o faptă bună nu este necesar un motiv sau un timp anume


V-aţi întrebat vreodată cât aţi putea dărui aproapelui din dragostea voastră, din timpul propriu sau din puţinii bănuţi pe care îi aveţi? V-aţi gândit vreodată câţi oameni aţi putea face puţin mai fericiti printr-un cuvânt, o îmbrăţişare, prin faptul că aţi rămas alături atunci, când toţi i-au păsit?Aţi încercat să priviţi prin casă şi să vedeţi câte lucruri aveţi şi câte dintre ele le folosiţi sau aveţi nevoie de ele?V-aţi gândit că, cu ce vă prisoseşte, aţi putea face un om sau poate chiar mai mulţi să simtă că s-a întâmplat şi-n viaţa lor o „minune” şi că pot avea o pereche de încălţăminte pentru iarnă sau orice alt bun pe care noi nu-l folosim, iar pentru cineva va fi de un real folos. Aţi încercat să simţiţi vreodată ce ascunde un om dincolo de cuvinte, de privirea lui?V-aţi gândit că aţi putea să jertfiţi din timpul vostru pentru a putea fi alături de cei în suferinţă, de cei care fiecare zi luptă ca să apuce să vadă din nou apusul soarelui?Ar fi minunat dacă cât mai mulţi dintre noi ar răspunde afirmativ. De multe ori spunem că nu avem cu ce să ne ajutăm aroapele, dar oare nu avem pentru cel de lângă noi o vorbă bună sau o hainuţă. Iar uneori chiar şi un bănuţ poate ajuta într-un fel sau altul.Şi nu e necesar să aşteptăm un anumit motiv pentru a o face, potrivită este fiecare zi în care putem preschimba lacrima cuiva într-un zâmbet....Dar mai ales acum în Postul Naşterii Domnului...De multe ori nu ne dăm seama despre puterea unui cuvânt de încurajare, despre acea speranţă pe care o putem reda cuiva doar vorbindu-le şi fiindu-le alături. Ne-am închis în casele noastre, reducându-ne compătimirea faţă de cei din jur lăsând careva comentarii pe reţelele de socializare, rămânând reci şi indiferenţi. Simţim cu adevărat durerea doar atunci când ne priveşte pe noi sau pe cei mai apropiaţi...Însă un creştin nu poate fi nepăstor la durerea aproapelui, căci nu poţi să spui că crezi în Hristos, iar de cei din jur „nu-ţi pasă”. Durerea celui de alături ar trebui să fie şi a noastră. Cu câţiva ani în urmă am pierdut o persoană dragă, îmi era foarte greu să accept şi modul în care plecase şi chiar şi faptul că s-a stins din viaţă. Veneam adesea la mormântul lui, căci nu ştiam ce să fac cu această durere apăsătoare. În una din aceste vizite, când am lăsat capul pe braţe şi am început să plâng, s-a apropiat de mine o tânără femeie, cu un val negru pe cap. Toată înfăţişarea ei vorbea despre propria durere şi pierdere. M-a întrebat dacă poate sta alături şi cine este cel pe care l-am petrecut la cele veşnice. Deşi în toate aceste zile care trecuse de la moartea tatălui mei, nu am vrut să vorbesc cu nimeni despre această suferinţă, am simţit că anume ei îi pot destăinui durerea mea. Apoi ea mi-a relatat că cu câteva săptămâni în urmă soţul ei a fost răpus de o boală nemiloasă. Că deşi credea că nu va putea să-şi urmeze cursul vieţii fără el, totuşi încearcă să meargă înainte, iar Dumnezeu a ajutat-o să înţeleagă că este doar o despărţire temporară şi la timpul cuvenit ei nepărat se vor reîntâlni.Am revenit în acea seară acasă mult mai senină şi mai împăcată cu mine, chiar dacă sufletul meu nu se vindecase deplin, acea femeie a reuşit nu doar să găsească cuvintele necesare ca să-mi alunge tristeţea, dar şi să-mi dea o nouă speranţă. Totodată mi-am dat seama cât e de important să nu treci nepăsător pe lângă durerea altuia, chiar dacă nu vei putea ajuta, cel puţin să-l faci să înţeleagă că nu e singur în această lume... Dumnezeu ne poate alina orice durere şi suferinţă, dar de multe ori El vrea ca şi noi să dăm dovadă de iubire şi compasiune faţă de cei din jur. Fiecare om pe care-l întâlnim în viaţă nu este unul întâmplător, căci Dumnezeu ne ajută de multe ori anume prin oameni, ne ajută să descoperim că putem face multe pentru cei din jur, dacă deschidem sufletele noastre, dacă ştim să ne bucurăm împreună, dar şi să trecem împreună peste greutăţile şi încercările vieţii.Natalia Lozan
Întâmplarea cu icoana


Întotdeauna m-am considerat o bună creștină. La biserică merg, posturile le respect, pravila de rugăciune mi-o fac, citesc Evanghelia în fiecare seară …Cu cât mai mult meditam la propria tărie în credinţă şi evlavie, tot mai des îmi puneam întrebările: oare cum de apostolii nu l-au apărat pe Hristos, dar s-au împrăştiat care şi încotro ..? Cum a putut Petru să se lepede de El de trei ori? Cum locuitorii Ierusalimului au fost capabili să exclame: „Răstignește-L!” Și mi se părea că iată eu cu siguranță aş fi rezistat la toate aceste încercări, nu m-aş fi dezis de Hristos, nu m-aş fi ruşinat de credinţa mea … Aşa îmi părea mie.Și iată ce s-a întâmplat cu mine în ajunul Naşterii Domnului.. Eram în toiul pregătirilor – curăţenie, bucate, toate pentru a întâlni frumos sărbătoarea. Din toată învălmăşeala aceasta ne sustrage soneria. Deschisem uşa şi pragul casei îl trecu o vecină într-o stare mai puţin obişnuită: hainele nearanjate, ochii îi sclipesc….fără să mă salute a exclamat: „Ia-o, ia-o de la mine!” În mâini ţinea o icoană. Maica Domnului cu Pruncul. Din slabele explicații ale vecinii am înţeles că icoana a aparținut odată mamei ei, mama a murit, iar icoana a rămas, dar nimeni nu se roagă în faţa ei – toţi sunt ocupaţi de propriile probleme: ba fiica se îmbolnăveşte, ba ginerele începe să bea fără a se opri. Și iată i-a venit în gând vecinii faptul că toate necazurile ei sunt tocmai de la icoană, luând deciza să scape de ea. Să o arunce nu a putut, că totuşi este şi ea botezată, și s-a decis să o ofere cuiva dintre credincioși. Alegerea a căzut asupra mea.Ușa după musafira neaşteptată demult s-a închis, dar în casa s-a stabilit un aer de îngrijorare, iar în inimă – frica şi panica. Gândurile mă asaltau fără oprire: „De ce mie? Şi cine ştie ce a făcut ea cu această icoană ! .. Poate ea nu mi-a spus chiar totul şi mama sa era o vrăjitoare ? .. Icoane am şi aşa multe, unde să mai pun una şi încă atât de mare ? Și nu este ea una deosebită și mai pui că e de hârtie. O icoană de-a lui Ushakov nimeni nu-ţi aduce! Să o dau cuiva! Dar cui? Cui nu ar fi – la o biserica, la orfelinat, cuiva din enoriași. Unde să mai pun eu una ? Nici un loc nu are, este de prisos … „Gândurile nu mă lăsau să mă liniştesc câtuşi de puţin. Și apoi, în mijlocul la toată această nebunie, în mijlocul acestui chin sufletesc am auzit destul de desluşit şi calm: „Aşa s-a întâmplat şi cu 2000 de ani în urmă. Maria bătea la uşile caselor, ruga să i se ofere adăpost, dar oamenii din Betleem au rămas indeferenţi: și nici loc nu aveau, şi nici unde s-o primească și „de ce tocmai la mine” … De la aceste cuvinte m-am prăbuşit şi am început a plânge …Nimănui desigur că nu am dat icoana. Am pus-o în odaie şi în faţa ei o candelă. O privesc şi îmi cer iertare. De la început de parcă mă privea sever şi trist. Acum îmi pare că îmi zâmbeşte puţin, iar Pruncul ne binecuvântează. Slavă lui Dumnezeu pentru înţelepţire.De atunci despre credinţa şi corectitudinea mea nu mai judec. Unde e ea? .. Doar o vizibilitate. Și nici pe alţii nu-i mai judec. Încerc să mă îngrijesc doar de propriile greşeli şi păcate.traducere şi adaptare Natalia Lozansite sursa www.orthodox.vinnica.ua
Infidelitatea – iertăm sau ne despărţim?


În ultimile zile am tot meditat la faptul de ce oare reacţionez atât de emoţional la cazurile infidelităţii conjugale, aproape la fel, ca atunci când aflu despre cazurile de abuz asupra copiiilor, căci am copilărit într-o familie, unde nu au existat nici asemenea tr[dări şi nici cruzime faţă de  copiii.Nu pot găsi  o explicaţie mai bună decât cea,  că şi singur sunt tată şi port responsabilitate pentru soţia şi copiii mei. Pentru fiecare dintre ei mi-aş da viaţa fără a ezita măcar, zi de zi luptând să fiu vrednic de ei.Dacă soţia mea m-ar înşela, care nu ar fi motivele şi împrejurările, de aş vedea că regretă cu adevărat, m-aş grăbi s-o iert. Şi nu doar de atât că o iubesc foarte mult, dar şi din motivul că este de datoria mea, de datoria iubirii, să fac totul pentru a restabili căsătoria noastră, şi nu în ultimul rând de dragul copiilor.Dar şi cugetând în acest mod la sigur nu aş putea să răspund la întrebarea, dacă m-aş fi iertat şi pe mine în acest caz. Mii greu să-mi imaginez cum aş putea primi iertarea ei. Ştiu că acest lucru poate părea neclar şi confuz, dar tradându-mi soţia, îmi voi trăda şi copiii. Chiar şi ideea  că eu aş putea proceda aşa cu ei, e cel mai rău ce-mi pot imagina.Dar ceva îmi spune că trebuie să fiu atent în această judecare, pentru a da dovadă de milă şi compasiune pentru cei care au căzut, trădându-şi soţul sau soţia. Nici într-un caz nu mă simt în dreptul de a-mi expune părerile asupra familiei şi căsătoriei pe un ton de superioritate. Trăim într-un timp şi într-un loc în care integritatea familiei – este obiectul unor atacuri nesfârşite, în special de cultura egocentrismului, care preamăreşte plăcerile trupeşti şi autorealizarea omului, distrugând toate idealurile de loialitate şi sacrificiu pentru binele altora.Vreau foarte mult ca atunci când băieţii mei vor creşte, să înţeleagă că respectarea femeii de lângă tine, nu este doar un lucru necesar, dar şi destoinic şi nobil, vreau ca ei să înţeleagă, că pentru femeia, căreia îi vor jura credinţă şi dragoste în faţa Domnului la taina cununiei, merită să mori, dar că şi pentru ea trebuie să trăieşti.Eu vreau ca fiii mei să absoarbă până în adâncul sufletului aversiunea pentru însăşi ideea de infidelitate,  de atât că îl ofensează prin aceasta chiar pe Dumnezeu, dar şi pentru că este călcat în noroi jurământul dat din dragoste.Şi îmi doresc ca fiicele mele la fel să aibă această atitudine faţă de căsătorie – drept o stare care prevede jertfirea propriilor dorinţe egoiste, schimbările, transfromările în sine pentru că cu fapta să-şi demonstreze dragostea faţă de soţ şi faţă de copii. Şi mi-aşi dori ca viitorii lor soţi să fie adepţi ai acestor idei.În copilărie am avut un prieten, părinţii căruia au divorţat. Tatăl lui locuia departe de ei, şi întâlnirile lor erau foarte rare. Nu-mi aduc aminte să se plâns de acest fapt, dar când mergeam la el, şi o făceam destul de des, se simţea foarte acut lipsa tatălui în acea familie. Nu ştiam cine din părinţii lui e de vină de nu s-a păstrat acea căsnicie, şi nu prea am meditat la acest fapt. Dar mi-am adus aminte şi am meditat mult la faptul cum se simţea totuşi prietenul meu şi fraţii lui, fiind privaţi de prezenţa zilnică a tatei.Nu cred că am vreo ideie profundă şi înţeleaptă pe care aş dori să o împart cu dumneavoastră. Doar aş vrea să adaug, că  urăsc, şi urăsc profund  această cultură pe care am creat-o, cultură în care iubirea de sine a părinţilor creşte şi se dezvoltă pe seama copiilor.Astăzi un număr colosal de părinţi nici nu-şi dau seama de responsabilitatea pentru starea sufletească şi emoţională a propriilor copii. Nu înţeleg cât e de important să primieşti faptul că imediat ce ţi-ai unit viaţa cu o altă persoană şi cu atât mai mult dacă ai fost binecuvântat cu un copil, viaţa proprie nu-ţi mai aparţine.Noi nu locuim într-o societate, unde acest adevăr ar fi primit şi acceptat. Ba chiar din contra, locuim într-o societate unde căsătoria este privită asemeni unei vesele de unică folosinţă. Unde părinţii îşi dovedesc raţional că cu copiii nu se va întâmpla nimic, iar lor, foştilor soţi le e mai bine să-şi cintinuie viaţa separat.  Aş vrea aici să menţionez, că desigur există căsătorii unde probabil divorţul e o izbăvire pentru toţi, chiar şi pentru copii, mai ales în cazul când există abuzul fizic şi psihic. Dar distrugerea familiei, ca urmare a infidelităţii – este o rană foarte adâncă, o cauză a multor suferinţe şi dureri.Astăzi la noi toate sunt altfel. Despre starea noastră morală Clive S. Lewis spunea: „Noi procreeem oameni fără inimă, iar apoi aşteptăm de la ei virtuţi şi iniţiative. Glumim pe seama cuvântului „onoare”, dar apoi rămânem profund şocaţi descoperind că am fost trădaţi. Noi apelăm la procedura de castrare şi apoi aşteptăm de ca cel scopit să dea urmaşi”.Traducere Natalia Lozan Sursa www.pravmir.ru
Cine este aproapele meu?


Venim pe lume buni, frumoşi şi plini de dragoste. Doar că unii reuşesc să păstreze aceste calităţi pentru toată viaţa, iar alţii treptat le pierd, cedând împrejurărilor şi încercărilor prin care sunt nevoiţi să treacă…Uneori când îmi este greu, când nu mai simt că am suficiente puteri pentru a-mi accepta propria viaţă aşa cum este, Dumnezeu îmi oferă daruri minunate, posibilitatea de a cunoaşte persoane, care deşi de mult nu mai sunt copii, păstrează acea bunătate cu care au venit în lume.Una dintre cele mai frumoase pilde spuse de Mântuitorul Hristos este cea despre samarineanului milostiv, iar de la un timp acest samarinean se asociază pentru mine cu o persoană anume, o tănără, care necătând la greutăţile propriei vieţi, mereu este cea care prima oferă o mână de ajutor.Valentina nu a avut o copilărie prea fericită, în plus, fiind cea mai mare din cei patru copii ai familiei, mereu a fost nevoită să le poarte de grijă celorlalţi. Când avea doar cinci anişori, era lăsată cu doi frăţiori mai mici, unul de un an şi celălalt de câteva luni...Vă închipuiţi o fetiţă micuţă, care în loc să petreacă vesel ziua jucându-se cu păpuşele, a trebuit să uite de propria copilărie pentru ca să-i poată ajuta pe ceilalţi. Desigur că nu a fost alegerea ei, şi nici nu i-a fost prea uşor să înţeleagă de ce propria copilărie s-a terminat atât de repede, dar probabil că însuşi Măicuţa Domnului o veghea ca să poată reuşi să meargă înainte, totodată rămănând aceeaşi fire iubitoare şi plină de compasiune faţă de toţi.De mică a descoperit Biserica şi bucuria pe care i-o poate oferi unui suflet credincios, a învăţat să cânte şi de acum înainte mereu îşi putea linişti şi bucura sufletul prin cântări de slavă şi mulţumire Bunului Dumnezeu. Iar când noi ştim să mulţumim, Dumnezeu ne dă de toate, căci El nu aşteaptă jertfe deosebite de la noi, ci doar o lacrimă de recunoştinţă, un cuvânt de mulţumire. Prima dată am întâlnit-o la biserică, activă şi optimistă, Valentina, mereu era cea care se implica în activităţile desfăşurate de către tineri. Dacă mergeam la spital să vizităm nişte micuţi bolnavi, ea neapărat mergea cu noi, dacă trebuia să pregătim nişte dulciuri, pentru ca să bucurăm nişte suflete îndurerate, fără se nu spuie, petrecea o noapte întreagă muncind pentru ca dimineaţa, obosită, dar fericită, să aducă copturile gata făcute.Când cineva din cunoştinţele Valentinei a fost internat la spital şi nu avea posibilitate să achite costul tratamentului, ea i-a oferit toţi banii pe care-i avea..., şi cred că dacă era necesar mai mult, făcea tot posibilul ca să găsească şi restul banilor...Nicicând nu s-a plâns că viaţa a fost mai dură cu ea decât alţii, că în continuare trebuie să fie sprijin pentru fraţii ei, şi chiar şi pentru părinţi. De multe ori îmi pare că dacă aş încerca să o compătimesc, ea pur şi simplu nu m-ar înţelege, căci pentru ea a face binele şi a-i ajuta pe cei din jur, nu este nici chiar o poruncă, este în firea ei să-şi iubească aproapele dezinteresat şi cu bunătate. Dacă întâlneşte pe calea vieţii pe cineva bătut şi slăbit (fie şi în sens figurat), ea nu va putea să treacă pe alături, ci îi va oferi cu mare dragoste ajutorul, legându-i rânile şi având grijă de el. De ce? Fiindcă cred că de mic copil îşi dă seama cine e aproapele ei...şi la sigur aceştea nu sunt doar fraţii şi părinţii ei.Majoritatea dintre noi cu regret avem alte criterii în viaţă. Pentru noi aproapele de multe ori se rezumă la “eu”şi la “al meu”, noi nu mai avem timp pentru cei din jur, căci suntem prea ocupaţi de propria bunăstare şi fericire. Noi trebuie să ne facem o carieră, să ne asigurăm un trai decent, astfel, de unde să mai avem timp pentru cei din jur. În goana noastră după cele materiale uităm despre cele veşnice, uităm despre prieteni, despre părinţi şi fraţi.Zilele trec şi trec anii, iar noi nu reuşim să devenim nu doar buni, ci nici macar fericiţi, căci adevărata fericire este doar cea, pe care o poţi împărţi cu cineva.Cred că oricine care are un suflet viu, se simte mult mai împlinit atunci când reuşeşte să ofere altuia un dar, o îmbrăţişare, un cuvânt bun...Sfântul Luca al Crimeii spunea că ziua în care n-am ajutat pe cineva fie cu vorba bună, fie împărtăşindu-i din inimă necazurile şi suferinţele este o zi pierdută. Să învăţăm deci şi noi să ne iubim aproapele, să învăţăm să fim buni şi milostivi şi atunci vom cunoaşte adevărata bucurie, bucurie întru Hristos.Cine este aproapele meu? Oricine are nevoie de ajutorul şi sprijinul meu....Natalia Lozan
Mitropolitul Antonie de Suroj şi şoarecii


Într-o perioadă, când locuiam cu mama şi bunica, în apartamentul nostru au apărut şoareci, iniţail era unul sau doi, ca apoi să apară o mulţime. Ei se plimbau nestingherit prin apartament, iar noi nu ştiam ce să facem.Nu am vrut să folosim capcane, deoacrece ne era milă de ei. Şi atunci mi-am amintit că în molitvenic există o rugăciune/îndemânare a unuia dintre sfinţi către animalele sălbatice. Ea începe cu leii, tigrii, și se termină cu ploșnițe. M-am decis că ar fi cazul să o încerc şi eu. M-am aşezat pe pat, în fața căminului, am luat cartea și i-am spus acestui sfânt: "Nu prea cred că această ideie are sorţi de izbândă, dar din moment ce tu ai scris-o, atunci la sigur ai crezut în ea. Voi spune cuvintele tale şi poate şi şoarecele va crede, iar tu roagă-te pentru că să-mi reuşească."Am început să citesc. De mine s-a apropiat un şoarece şi s-a aşezat în faţa mea. L-am însemnat cu semnul crucii şi i-am spus: "Stai aşa și ascultă!" - şi am citit rugăciunea. Când am finisat, am însemnat din nou şoarece cu semnul crucii Atunci când am finisat, am însemnat din nou şoarecele cu semnul crucii şi i-am spus: "Acum du-te și spune-le şi celorlaţi."Din acea seară nu am mai avut şoareci în apartamentul nostru!Din amintirile mitropolitului Antonie de Surojtraducere şi adaptare Natalia Lozan 
Ce vor spune oamenii?


Primiţi slavă unii de la alţii şi slava care vine de la Dumnezeu nu o căutaţi (Ioan 5, 44).Majoritatea oamenilor îşi doresc să pară buni şi demni în ochii altora, îşi doresc ca ceilalţi să aibă o părere bună despre ei, caută aprecierea şi respectul celor din jur. Însă foarte puţini îşi fac griji şi pentru faptul cum apreciază Dumnezeu faptele lor, ceea ce e în sufletul lor.Mereu poţi auzi: ” Ce vor spune oamenii?”. Dependenţa de părerea lumii nu ar trebui să fie specifică unui creştin, însă nu este nici pe departe aşa. Dacă am fi oneşti cu noi înşine am observa, că deşi zicem că suntem creştini, mereu ne este frică să nu părem ridicoli, nevrednici şi chiar necredincioşi. Această îngrijorare cu privire la faptul că cei din jur vor observa că nu suntem chiar atât de buni, ne face de multe ori viaţa un adevărat chin. Totodată toate acestea ne împiedică să sporim şi în viaţa duhovnicească.Iar adevărata problemă constă în faptul că avem o închipuire despre propria persoană mult mai bună, decât suntem în realitate. Paradoxal, dar aceasta nu ne împiedică să ne fie frică că alţii vor afla ceva rău despre noi.Fiecare dintre noi conştientizăm că avem şi trăsături negative şi nu am vrea să le vadă şi cei din jur în toată plinătatea şi urâciunea lor. Dar ştiţi de ce ne este frică cel mai mult? Nu de faptul că cineva ar afla despre aceste neajunsuri şi ne va considera mai răi, sau mai puţin demni... Mult mai mult ne înfricoşaeză faptul că cei din jur vor începe să creadă despre noi, mult mai râu decât credem noi înşine... Noi ne dorim ca ceilaţi să aibă aceeaşi părere despre noi, pe care o avem noi înşine.Însă, ar trebui să înţelegem, că niciodată cei din jur nu vor crede despre noi, ceea ce credem noi înşine. Ei pot să ne aprecieze mai rău decât credem noi despre propria persoană, sau mai bine, dar oricum vor avea propria apreciere. Şi chiar dacă după părerea oamenilor, noi nu suntem vredinici de nimic, toate acestea nu sunt atât de importante şi nu ar trebui să devină o problemă care să ne frământe permanent. În sufletele noastre poate citi doar Dumnezeu şi doar El cunoaşte adâncurile inimilor noastre.Atât aş vrea să vă rog pe toţi, dar şi pe mine însumi: să nu ne fie frică să părem ridicoli sau neîndemnatici în viaţa noastră creştină, să nu ne fie frică că alţii vor descoperi că avem şi neajunsuri şi că trecutul nostru ascunde şi fapte rele. Oamenii care ne înconjoară sunt la fel ca noi. Iar dacă omul îşi conştientizează propriile neajunsuri şi neputinţe, el nu-i va mai judeca pe alţii pentru căderile lor. Ar fi bine să lăsăm în urmă aceste griji şi dorinţe de a părea mai buni, folosindu-ne forţele sufleteşti pentru a deveni cu adevărat buni. Şi chiar dacă vom vedea că puţin câte puţin înaintăm pe această cale, iarăşi să nu aşteptăm aprecierea celor din jur, dar să muncim asupra noastră pentru Dumnezeu şi pentru sufletul nostru.Într-o discuţie un bun prieten mi-a spus: ştii, de fiecare dată când aud parabola despre smochinul neroditor, mă gândesc că şi pe mine Dumnezeu mă va pedepsi la fel, căci nu cred să fi adus vreo roadă bună.Iată anume aşa ar trebui să ne considerăm fiecare, un smochin neroditor. Anume acesta va fi un pas important în schimbarea vieţii noastre. Sfântul Petru Damaschin spunea că fiecare dintre noi trebuie să-şi vadă greşelile sale ca pe nisipul mării. Deci nu vederea propriilor virtuţi şi fapte bune, ci vederea numeroaselor păcate, care sunt mai multe decât nisipul mării, va aduce schimbări rodnice în sufletele noastre. Vreau să vă asigur că atunci când vom conştientiza starea reală a lucrurilor, când vom începe a plânge pentru numeroasele greşeli din viaţa noastră, atunci în inima noastră va intra treptat şi bucuria - bucuria care îi caracterizează pe copii, cei care trăiesc fără să se gândească cine și cum îi va aprecia, ci pur și simplu se bucură de viața care-i înconjoară. Cum copiii se bucură de dragostea părintească, la fel și oamenii care nu încearcă să pară mai buni, se bucură de dragostea lui Dumnezeu și înțeleg, la un moment dat, că Dumnezeu ne iubește nu pentru anumite virtuţi sau fapte bune, ci pur și simplu ne iubește, și, prin urmare, ne va iubi întotdeauna.Natalia Lozan
Credința pe care o avem doar „in suflet” – e de fapt o lipsă de credință…


Pentru toți acei care nu merg la Biserica, căci îl au pe Dumnezeu în suflet le propun următorul exercițiu: să și mâncați și să beți în suflet, să vă căsătoriți în suflet. V-a plăcut de o tânără, căsătoriți-vă cu ea… în suflet și atât…Da, ați putea încerca și salariul să-l ridicați „in suflet”…Credința pe care o avem doar „in suflet” – e de fapt o lipsă de credință… Pr. Dmitrii Smirnov
Indiferenţa - cel mai mare păcat al lumii de azi
Nu-ţi fie teamă de duşmani, în cel mai rău caz, ei te pot ucide; nu-ţi fie teamă de prieteni, în cel mai rău caz, ei te pot trăda; fie-ţi teamă de cei indiferenţi – ei nici nu ucid, nici nu trădează, dar cu acordul lor tacit se comit omoruri şi trădări.

"Ia totul de la viață", "Viaţa este pentru tine", "Bucură-te de plăcerile vieţii", "Scuipă pe toată lumea" - sunt motto-urile vieţii de azi. Trist, dar sub aceste lozinci trăieşte astăzi şi generația adulților, educată pe timpurile socialismului, care cu toate neajunsurile sale, învăţa totuşi tânăra generaţie că este o onoare de a-ţi ajuta aproapele tău.În copilărie chiar dacă nu au primit o educaţie, unde să aibă loc şi Dumnezeu, totuşi ideea de bază era triumful binelui asupra răului. Era o normă a societăţii să cedezi locul unei bunicuţe în transport, să o ajuţi în a traversa o stradă, sau să fii alături de prietenul care e mai slab la învăţătură.Ce s-a întâmplat cu mulți dintre noi astăzi? De ce oamenii devin indiferenți nu numai faţă de ei însăşi, ci şi faţă de familiile lor, prieteni și vecini? De ce majoritatea trece indiferentă pe alăturea unei persoane în suferinţă ?Fără îndoială, o amprentă puternică a lăsat asupra noastră ritmul accelerat al vieții, în special în oraşele mari. În doar o zi, omul modern percepe o cantitate colosală de informație, pe care strămoșii noştri din secolul 18 le primieau într-o lună. Şi dacă predecesorii noștri aveau fericicirea de a alege ceea le este necesar, astăzi peste noi este „răsturnată” toată murdăria și vulgaritatea, amestecată cu toate slăbiciunile umane, plină de cinism și sânge.Am început să perceapem crima, violul și alte infracțiuni, ca ceva obișnuit , chiar dacă acestea se petrec alături. Noi nu mai suntem surprinşi de faptul că copiii încep să bea și să fumeze în școala primară. Iar la liceu deja consumă droguri. Din contra mulțimea vânzătorilor și farmaciștilor, care ar fi cazul să nu le ofere acestea, fără mustrare de conştiinţă le pune nestingherită la dispoziţie.Pe noi nu ne mai interesează un biet om ce stă culcat pe stradă în noroi sau în subterană. "E beat, ce mă priveşte?" –medităm și calm trecem pe alăturea. "Mamă, nu mă lovi!" –se aude nu prima dată din apartamentul învecinat cu dvs. Nu ne priveşte nici asta – fiecare cu familia şi educaţia lui. Noi privim în continuare televizorul , pentru următoarea emisiune de "scandaluri, intrigi și investigații", pe care ni le oferă cu drag televiziunea în fiecare seară.Adolescenţii beau bere sub ferestre și fac zgomot? Ei bine, ei au părinții lor. Pe mine nu mă ating, și e bine. Au agresat o fată seara-n stradă ? Să mă implic şi să am de suferit şi eu? O bunicuţa îşi numără puţinii bani în magazin, meditând ce să cumpăre mai bine - lapte sau pâine? Și înainte de aceasta, ea cum şi-a crescut copiii, de ce ei nu o ajută? Această serie nesfârșită de întrebări și răspunsuri similare, ne urmărește în fiecare zi şi aproape pe fiecare, doar consolidându-ne în ideea că ce a fost, a trecut, astăzi fiecare e pentru sine.Da, viața astăzi e mai agitată şi toţi suntem implicaţi într-o mulţime de activităţi şi avem foarte multe de rezolvat, depăşit şi trecut. Dar să treci alături de cel în durere şi să consideri că nu te priveşte, să vezi că se întâmplă lucrui înfricoşătoare şi să zici că e problema celor implcaţi - nu e bine, nu e corect. Căci de fapt toţi suntem implicaţi. Cei din jur sunt apropiaţii noştri, şi astăzi noi trecem pe lângă ei indiferenţi, mâine vom fi noi intr-o situaţie similară şi situaţia se poate repeta.Concetățenii noștri, care au ştiut mereu că nu există doar durerea proprie, dar şi cea a fratelui nostru, ar trebui să scape de stereotipul impus nouă - nimănui nu-i datorăm nimic.Ne închidem fiecare în carapacea de piatră pe care o avem şi nu ne interesează cei din jur. Desigur că cel mai simplu este de a transfera responsabilitatea pe alții, pe oricine, numai nu a ne implica şi personal. "Dar ce, eu am cea mai mare nevoie?" – Întrebă omul astăzi, trecând pe alături de o altă fărădelege.O vorbă înţeleaptă spune "Dacă doreşți să schimbi lumea - începe cu tine". Şi trebuie să o începem. Căci să treci indiferent pe lângă o gheretă unde un copil îşi procură ţigări şi alcool sau o tânără mamă cu ţigara –n gură îşi plimbă copilaşul, nu este doar normal, dar şi împotriva fiecăruia dintre noi. În țările civilizate, acestea se consideră ceva barbar, la noi - o normă. Şi cel mai grav că deja şi ne-am obişnuit cu situaţia creată.Să ne amintim cuvintele lui Hristos către ucenicii săi - Nu există dragoste mai mare, decât să-ți pui viața pentru aproapele tău! Dar de fapt noi astăzi nu suntem gata nu viaţa să ne dăm pentru aproapele nostru, ci doar să-i acordăm un ajutor atunci când are nevoie de el, sau să nu fim indiferenţi de ceea ce se întâmplă cu el.Nu avem dreptul să fim indiferenţi - nici ca oameni şi nici ca creştini, şi dacă o vom începe de la fiecare dintre noi – multe se vor putea schimba. Aşa să ne ajute Dumnezeu.Natalia Lozan

 Despre purtarea crucii sau pe cât de uşor ne dezicem de Hristos

 Creştinul care nu-şi pecetluieşte chipul cu semnul Sfintei Cruci şi care nu poartă acest semn la pieptul său este ca şi un ostaş nepăsător, care porneşte la luptă fără armă.Astăzi creştinii au devenit atât de indefenţi atât faţă de această însemnare, cât şi faţă de faptul ce înseamnă purtarea crucii. Ar trebui să ne dăm seama că crucea de la piept nu este doar o bijuterie, alegându-le dintre cele mai scumpe şi mai impresionante, ci o mărturisie vie a lui Hristos cel Înviat.Vreau să vă prezint un articol şi să vă îndemn să meditaţi ce înseamnă pentru fiecare dintre noi crucea de la gât şi care ar fi alegerea noastră a fiecăruia într-o situaţie similară. Căci deobicei trădrile se încep de la faptele mai mici, şi împăcarea conştiinţei cu acestea, ca mai apoi să aducă şi dezicerea de cruce şi de Hristos.  Vă ofer traducerea din limba rusă.„Cel mai mult m-a şocat nerăbdarea, mânia și chiar furia cu care s-au năpustit asupra noastră frații  noştri în credință. Ai noşti  - ortodocşi! – iniţial mormăind, iar apoi deja cu un repoş deschis spunând, ei bine, du-te popă în calea ta, şi nu opri oamenii cumsecade să se odihnească. Noi am plătit bani pentru plăcere, nu?! Aşa că pleacă mai repede. Alege: ori îţi scoţi crucea, sau şterge-o mai departe de aici. Pleci? Bine. Doar că mai repede. Și fiul ia-ţi-l  -poartă şi el o cruce". Părintele Andrei Roznov, parohul bisericii Sf. Andrei, a decis să-şi bucure băiatul de opt ani, plecând cu el în această vară pe malul Mării Negre, în suburbia oraşului Soci. "Auzisem că acolo este un parc acvatic foarte mare. Desigur, băiatului i-ar fi interesant - tot felul de lucruri ciudate pentru a fi încercate. Ce să spun - și eu mi-am dorit să mă simt ca un copil din nou! Iată şi ne-am simțit ... "Am simțit, după cum relatează preotul, cât de uşor îl pot abandona oamenii pe Hristos, pentru Plăcerea  ridicată la rangul de religie: "Am intrat în clădirea parcului acvatic, am cumpărat bilete. Ne-am apropiat de tobogan, iar acolo exista o inscripție, care interzicea ("Pentru siguranța dumneavoastră") purtarea orice fel de brăţări, ace, cercei și mai mult ... cruciuliţe de la pept! Adică în cazul în care clientul s-ar prinde de ceva pe tobogan, ar fi o problemă mare. Dar dacă tot presupunem, cu cotul, genunchii, părul lung, urechile, dinții mă agăţ de ceva acolo, problemele nu vor fi, nu? Totuşi ne-am gândit cu fiul să încercăm să trecem. Dar nu a fost să fie: in faţa noastră a apărut un paznic musulman și ne-a spus că este necesar să ne scoatem crucile - "altfel nu se poate."- Cum așa? Noi suntem creștini, mereu purtăm crucea de la piept, nu dorim să o scoatem şi nici nu o vom face. Crucea ne ajută de fapt, dar nu este o sursă de pericol. Deci, nu vă faceți griji - nimic cu noi nu se va întâmpla.- Puteţi fi creștini, e problema voastră, dar cu cruci nu veţi trece.În acest moment au venit în urma noastră încă vreo zece "turişti ce se ohinesc civilizat", care au cerut persistent să "trecem mai repede":- Scoteţi-vă mai repede crucile și mergeţi să vă bucuraţi! Îţi iubeşti fiul? Condu-l mai repede către tobogane – ce mare lucru, fără cruce! Noi doar le-am scos pe-ale noaste!- Iată de atât că îi iubesc, nu-mi voi scoate crucea şi nici el nu o va face, el trebuie să înveţe să aleagă înre Hristos și Belial.- Lasă, popă, predicile pentru Biserică! Aici e un loc de odihnă!- Fie el şi de odihnă. Dar nu şi să ne odihnim de Dumnezeu!- Gata termină cu discuţiile astea!Grupul s-a grabit zgomostos către plăceri şi distracţii.E groaznic să-ţi vezi fratele care foarte calm îşi scoate cucea de la piept sie şi copiilor săi! Ce atitudine calmă faţă de trădare! Bietul Iuda, îmi amintesc, că s-a spânzurat în rușine, Apostolul Petru şi-a deplâns dezicerea tot restul vieții, amintindu-şi de tripla sa lepădare, iar creștinii noștri nominali renunță la Hristos așa în trecere, cu un zâmbet și surprindere reală, ia te te uită alţii nu vor, fără cruce – e doar un decor, și atât. Este groaznic să vezi astea,  credeţi-mă.S-a încheiat totul cu faptul că nu am mai mers la acele tobogone, securitatea spirituală ni sa părut mai importantă decât respectarea unor reguli inventate. Am mers la piscină, apoi în altă parte, unde nu era necesar să ne scoatem crucea de la piept.Până când nu era necesar, așa cred. Apoi va fi. Și de ce nu? "Indignarea preotului  este uşor de înțeles pentru cei care au primit botezul propriu în serios - nu ca o ceremonie frumoasă, cu lumânări, şi mersul în jurul cristelneţei cu câteva cuvinte rostite, ci ca o aderare  conștientă la Biserica lui Hristos. Cred că mulți oameni foarte ușor îşi scot crucea, deoarece şi creștinismul este perceput de ei ca un tribut adus tradiției populare. Faptul că Biserica de pe pământ este una militantă, ei probabil nici nu bănuiesc. Mă întreb dacă orice soldat din armata ar fi intat într-o anumită casă doar cu condiția că îşi va retrage toate atributele apartenenţei sale de apărător al patriei, el ar mai putea fi numit ostaş? Cu greu. Creștinii doar tot sunt ostaşi, şi ar trebui să fie mereu. Și chiar poartă un război. Fie că este un război împotriva propriilor păcate, fie împotriva duhurilor răutății, fie a a lumii trecătoare – este un război serios, cu sudoare și sânge.De ce mulți (să dea Domnul, nu majoritatea!) îşi consideră creștinismul lor atât de nesemnificativ încât îşi lasă prea ușor semnele sale destincive? Oare nu vorbeştea aceasta lipsă de seriozitate despre situația catastrofală în care se află ortodoxia noastră? Poate că nu este necesar de a permite să se apropie de Taina Sfântului Botez absolut tuturor care doresc "să se folosească de serviciile Bisericii acestea a voastre: "Eu vă dau banii – iată şi să mi ofere totul aşa cum şi trebuie!". Banii poate şi îi va da, dar oare merită ei faptul ca acest om  să-şi considere această apartinenţă nominală Bisericii lui Hristos, în cel mai bun caz  o posibilitate de a marca o sărbătoare în plus? De ce să înmulţim potențialii apostați?Cunoaştem, slavă lui Dumnezeu, și alte cazuri. Să ne aducem aminte de Evghenii Rodionov, care a refuzat să-și scoată crucea, rămânând credincios lui Dumnezeu până la moarte. Eu cred, că exemplu acestui ostaş ar trebui adus de preoţii noştri  în timpul Tainei Sfântului Botez,  în timpul discuțiilor catehetice.Ar fi bine ca oamenii sa mediteze cu adevărat asupra faptului ce este și credincioşia și dezicerea de credinţă.Traducere Natalia Lozan sursa: pravoslavie.ru

 Nu-i iubim pe cei de alături, nu-L iubim nici pe Hristos....

 Omul are nevoie de intimitate. Şi de multe ori este cu adevărat o problemă. Printre noi sunt mulți oameni care nu au nicicând posibilitatea să rămână singuri, singuri cu ei şi singuri cu Dumnezeu. Acasă mereu eşti înconjurat de familie, la locul de muncă ai colegi, în transport – o altă muţime de oameni. Ale tale sunt doar acele cinci minute de la casă - la stație.Uneori anume această posibilitate de a rămâne singur cu gândurile sale o caută omul în Biserică, iniţial pentru e se desluşi macar pe sine şi apoi deja pentru a-L găsi pe Dumnezeu. Mai grav e că intimitatea pe care o căutăm devine mai importantă decât orice altceva, și mai grav  - mai importantă decât alţi oameni, iar oameni prezenţi în biserică prezentând pentru noi o piedică.Cineva poate spune că este specific doar pentru oamenii, care tocmai au trect pragul bisericii şi nu înțeleg că Biserica este prin definiție o comunitate a oamenilor, că Euharistia – este cauza şi cina  comună a noastră a tuturor. Cu regret, însă adesea nu e chiar aşa, este specific şi pentru noi, care știm teoretic acest lucru, dar o ştim doar la etapa conştientizării, nicedecum nefăcându-i loc şi în inima noastră.Iată mă rog la Liturghie şi mă bucur de prezenţa mea aici. Mă bucur că pot auzi cuvintele minunate, că pot nu doar asista la această slujbă, dar şi a fi parte a acestei comunităţi. Dar dacă meditez mai profund, mă bucur şi de prezenţa celorlaţi în Biserică? Sunt capabilă să mă bucur pentru cei care stau alături de mine cum mă bucur pentru mine? Sunt fericită că suntem împreună în această lucrare mântuitoare?Sincer vorbind e greu de zis că prea des mă bucur că alături de mine sunt cei care îmi sunt fraţi în credinţă. Şi atunci ce-mi împiedică dragostea? Egoismul. Îngrijorarea cu privire la propria situație, la propria stare. E vară, de sărbători în Biserică e greu, sufocant, inconfortabil. Iarăşi au venit creştinii să se mărturisească în timpul Liturghiei, din nou va trebui să stea toţi şi să aştepte. Copii mulţi în aşteptarea sfintei împărtăşanii..Nemulțumire și cârtire în loc de bucurie. Bucurie care ar trebui să existe de la faptul că tot mai mulţi creştini se înorc către Biserică, că copiii cresc în biserică din copilărie ...Mă apropii să mă închin la icoane. Iat-o şi pe cea a Maicii Domnului. Vreau să spun o mică rugăciune şi să merg şi la celelalte. Dar în faţa mea stă o femeie. Stă un minut, stă două. Se roagă? .. Probabil. Este important pentru ea? La sigur nu mai puțin important decât pentru mine. Cu mintea-am înțeles asta. Dar nu pot evita iritarea ...Şi pe acest fundal despre ce rugăciune mai poate fi vorba. E posibil să te rogi Maicii Domnului şi să nu te bucuri că şi altcineva se roagă ei? Poţi să-ţi doreşti ajutorul şi acoperământul ei doar pentru tine nu și pentru alții? Cred că aşa o rugăciune nu este doar inutilă, ci mai degrabă aproape de blasfemie.Este posibil să participi la cina lui Hristos, fără ca să vrei ca la ea să participe şi alții, fără ca să te bucuri pentru participarea lor? Nu spre osândă îţi va fi o aşa împărtăşanie? .. Nu știu cum e pentru alţii, dar iniţial nu mă făceau să tresar gândurile: "Poate astăzi vor fi mai puţini creştini la împărtaşanie, aşa va fi mai mai ușor să te concentrezi ...". Dar de fapt nu erau cu nimic vinovaţi creştinii, ci doar imposibilitatea internă de a te pregăti cuvenit pentru această sfântă taină. Dar am înţeles acest lucru mult mai târziu.Faţă de cei ce ne împiedică în ceva, mereu suntem critici, și această critică de multe ori ne aduce la o aroganță fariseică: fără să ne dăm seama, considerăm că viața noastră bisericească nu este la fel ca la ceilaţi, de la prezenţa cărora simţim năduful şi descomfortul din Biserică. Dacă am vedea cu adevărat viaţa pe care o ducem, dacă am compara-o cu cei cu care ar trebui să o compărăm, cu cea a sfinţilor ... Dar nu întotdeauna suntem gata pentru o astfel de comparație.Şi totuşi cum să învăţăm să ne bucurăm pentru alții, pentru frații și surorile noaste întru Hristos? De parcă simplu - devenind cu adevărat enoriaşi ai unei biserici, cunoscând şi alte persoane, descoperindu-i şi chiar admirându-i (căci în orice biserică poţi descoperi oameni minunaţi), deschizând în tine inima pentru dragoste şi descoperirea altor oameni. În cuvinte, da, e simplu, dar în realitate nu toți cei care stau alături de noi ni se par  nu doar perfecţi, ci chiar şi drăguţi. Cineva este neplăcut, de la cineva ai prefera probabil să stai mai departe. Cum totuşi să înveți să te bucuri şi pentru acești oameni?Apostolul Pavel ne îndeamnă  - să nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare şi ale altuia. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus (Fil. 2, 4-5). Mie acest om nu-mi place şi poate e chiar puţin spus, dar cum îl percepe Hristos?..Iar Hristos îl iubeşte pe el nicidecum nu mai puţn ca pe mine. Iubind înfinit, iertându-l şi nelăsând-l fără şanse sau speranțe. El nu are copii neiubiţi. Noi însă avem frați și surori pe care nu prea îi agreăm. Noi suntem slabi, şi nu trebuie să promitem că mâine sau poimâine vom atinge perfecțiunea și vom fi mai aproape de dragostea lui Hristos. Dar să tindem către acest scop trebuie neapărat.Noi suntem capabili să-i iubim pe alţii pentru că ne este interesant cu ei, de atât că ne susţin, ne protejază, pentru că ei ne iubesc. Dar suntem capabili de a iubi o altă persoană pentru aceea că ea este aici în Biserică alături de noi, pentru că necătând la toate imperfecțiunile sale, nenorocirile sale a făcut această alegere: Hristos și Biserica Sa? De a ne iubi aproapele nu pentru altceva, ci anume pentru această alegere - mulți suntem în stare? Oare acest fapt nu este suficient pentru a-l iubi pe cel de alături? Hristos înainte de moartea sa pe cruce le-a dat ucenicilor o nouă poruncă - să vă iubiţi unii pe alţii  - și le-a mai spus -  Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii. (Ioan 13, 35). De câte ori am auzit aceste cuvinte şi am rămas confuzi în fața necesității de a o aplica şi în viață. Iar necisitatea nu doar există, este şi absolută - nici o scuză și nici o excepţie Mântuitorul nu a prevăzut.Natalia Lozan

Mamelor, nu mai ucideti ingeri!

În societatea secularizată de azi, aflată în diverse crize economice şi financiare, dar mai cu seamă una spirituală, în care familia creştină se confruntă tot mai des  cu grave probleme, apărarea, promovarea şi consolidarea instituţiei sacre a familiei pe baza temeliei valorilor evanghelice veşnice, trebuie să fie o preocupare permanentă a Bisericii şi a societăţii întregi. Astăzi în timpurile sărăciei şi nesiguranţei, să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne ocrotească copiii, iar pe toţi părinţii să-i rugăm nu doar să mediteze o singură dată, dar nici să nu permită gândului de a nu primi acest sfânt dar al lui Dumnezeu. Deşi ambii părinţi sunt în egală măsură vinovaţi pentru acest păcat strigător la cer, aş vrea în primul rând să mă adresez mamelor. Mamă, ce e cu tine? Ai dat naștere copiilor în război şi în ruine, ai dat naștere chiar și atunci când nu a existat nici o garanție că, după o lună sau două, întreaga familie nu va muri de foame. Erai gata să mori singură, doar pentru ca copilul tău să trăiască.  Și acum - în vremuri de prosperitate relativă – îţi dai propriul copil nenăscut (și, uneori, nu doar unul), la ucidere fără milă. Pentru copilul din întreg universul nu era loc mai sigur decât pântecele tău. Acum, nu avionul sau mașina, ci pântecele mamei sale a devenit locul cel mai periculos pentru copil.  Uciderea se savârşeşte tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu.  Ce s-a întâmplat cu tine, mamă? Din păcate, prea mulți oameni cred că avortul este o intervenție chirurgicală obişnuită. Megând la acest pas multe dintre femei nu meditează câtuşi de puţin la consecinţele acestui grav păcat. Căci dacă orice păcat nu rămâne nepedepist la Dumnezeu, acesta cu siguranţă va avea  o „răsplată” aparte. A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârşi cineva în lume. La începutul creştinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea şi desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă şi încă ceva mai mult. Avortul nu este este o intervenţie banală şi "sigură", fără urmări... nu este îndepărtarea unei "mase amorfe de ţesuturi". Şi nu importă că acest copil are o oră de la zamaslirea sa sau 12 săptămâni. Este un omor! Mamelor, lăsaţi copiii să se nască după legea lui Dumnezeu. Nu vă ucideţi copiii, că ucideţi suflete nevinovate şi vă pierdeţi propriul suflet. Astăzi se avortează milioane de copii pe an! Iar ceea ce este mai dureros este faptul că cele mai multe avorturi le fac mamele creştine ortodoxe. Dacă nu părăsim acest cumplit păcat, ne va merge tot mai rău. Se destramă familiile, pierzându-şi scopul; casele noaste se pustiiesc, copiii fiind din ce în ce mai puţini pe pământ; cancerul ne va ucide tot mai multe mame, se vor înmulţi divorţurile, războaiele, cutremurele, sectele, căci uciderea, desfrâul şi necredinţa grăbesc sfârşitul lumii. Să ne protejăm copii nu doar la 1 iunie de Ziua Internațională a Copiilor, dar să-i protejăm mereu ca pe cel mai de preţ dar primit de la Dumnezeu.  Mamelor, nu mai ucideţi îngeri!Natalia Lozan

Legea bumerangului duhovnicesc

Viața noastră constă dintr-o multitudine de fapte, bune și rele. Vei face bine pentru El, şi El nu va trece pe alături. Vei face un rău, chiar dacă va rămâne necunoscut, răul ţi se va întoarce. Eu o numesc "legea bumerangului." Iar ura față de copil – e un sentiment satanic.Soția unuia dintre cunoscuţii mei, o femeie demnă de încredere, mi-a relatat următoarea istorie. După ce ea și soțul ei s-au căsătorit, ei au trăit 11 ani, fără a avea copii. Numai la cine nu au apelat. Cu fiziologia e totul bine, histologia – la fel, patologii nu sunt, dar nici copiii nu sunt. Și iată că într-o zi, mergând printr-un oraș, atunci încă Zagorsk, ea aude un strigăt de sus: "Prinde-l!" Ridică capul, iar de la fereastra etajului patru iese abundent fum şi o femeie tânără îi aruncă pe mâini un coilaş înfăşat, iar singură încearcă să treacă pe pervazul ferestrei, la o distanţă cât mai mare de foc. Pompierii au ajuns la timp şi totul s-a terminat cu bine. Au salvat și mama, și copilul. "Şi ce crezi, părinte, în acea noapte, Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o fată." Astăzi, există o mulțime de cupluri care nu pot avea copii. Știu o familie credincioasă. Opt ani au trăit și, de asemenea, nimic. Biata femeie, numai prin ce nu a trecut pentru dreptul de a fi mamă. Și operată a fost, și a luat pumni de pastile. În cele din urmă, o sarcina mult-așteptată, dar în curând bucuria s-a preschimbat în disperare, viaţa s-a conceput, dar nu în locul unde trebuia, şi abea de au reușit să salveze mama. Când au încercat toate modalităţile posibile, dar copilul aşa şi nu a apărut, s-au decis să ia un copilaş abandonat de la spital. Au luat-o şi întratât de mult au îndrăgit-o, încât femeia care nu născuse niciodată a putut printr-o minune şi s-o alapteze. Și șase luni mai târziu, femeia a simțit că poartă în pântece propriul copil. Acum au doi copii, care sunt înconjuraţi în dragoste părintească. Vorbesc cu o doamnă mai în vârstă, și ea mi se plânge că iată fiul ei nu are copii, o astfel de tragedie. I-am spus despre incident, și ea îmi spune: "Avem şi noi prieteni în Krasnoyarsk cu care s-a întâmplat exact aceeași poveste. În semn de recunoștință pentru fapta bună, de asemenea, au luat un copilaş de la spital, Dumnezeu le-a mai dăruit unul. Timpul a trecut, și faţă de copilul înfiat fără nici un motiv aparent, au început să-şi arăte nemulțumirea, iar apoi şi furia. Deci, le e frică să ia." Ura față de copil – e un sentiment satanic. A avut loc la noi un caz. Îmi amintesc de o mamă care mi-a cerut să-i sfinţesc apartamentul. Vin așa cum am convenit. În timp ce mă dezbrac, observ că din una din camere mă privesc două feţişoare, fetiţele au vreo șapte sau opt ani. Ne-am făcut cunocuţi imediat, și, în timp cât eram ocupat de sfinţire, ele mă urmau, toate fiindu-le interesante. Când am început să mă rog pentru sănătatea tuturor membrilor familiei, le-am întrebat "care este numele mamei voastre?" Ele s-au întrecut să-mi spuie că numele mamei lor este Angelina, fiind de la cuvântul" înger", -  mama noastră e un înger.  Ea este un înger bun!  "De ce ele sunt atât de diferite," am întrebat-o la plecare? "Sunt de la tați diferiți?" "Nu", a răspuns ea, pe cea care este mai mare, am luat-o de la orfelinat. Am crezut cu soțul că nu vom mai avea copiii, am luat-o, iar în anul următor am născut şi fetiţa noastră. Apoi, soțul a murit, și de una singură le educ. "Și tu ai sentimente diferite pentru ele? O iubești pe careva mai mult?" . "Le iubesc la fel. Sunt fete bune. Tot ce vreau, să le găsesc un tată, dar iată bărbaţii se cam sperie. În cazul în care era un copil, probabil că deja s-ar fi găsit cineva. Aşa sunt singură" După sfinţire Anghelina deşi foarte rar, dar a început a trece pe la biserică. Fetele de câteva ori s-au împărtăşit. Părea că totul e bine la ele. Deaceea, atunci când Anghelina pe neașteptate a venit  și a spus că a decis să scape de copilul înfiat, cuvintele ei m-au făcut să înlemnesc.  "Cum aşa", - am întrebat. "Doar o iubeşti pe fată. Dacă sunteți într-o situaţie financiară dificilă, te vom ajuta, numai nu întoarce copilul la orfelinat. Ea deja merge la școală și nici nu-și dă seama că ești o mamă adoptivă. Cât de greu îi va fi acolo." Femeia calm m-a privit în ochi și a spus: "Eu o urăsc. Este vina ei că nu-mi pot aranja viața  personală. Cu fiecare zi îmi vine tot mai greu să mă abţin să nu încep să o bat." Apoi se apropie de mine pune mână peste mână și îmi cere să-i dau binecuvântare să întoarcă copilul la orfelinat! "Eu nu pot binecuvânta o trădăre, maică." A mai trecut ceva timp, și ea a venit la biserică împreună cu cele două fete. Am aflat că deja pentru mâine a fost stabilită întoarcerea fetei la orfelinat. M-am uitat la copil, ea încă nu știe nimic,  despre ceva se şuşoteşte cu sora ei, și ambele sunt fericite. Din când în când, una sau alta îşi abordează mama îmbrăţişând-o sau gingaş atingând-o pe faţă şi pe mâini. M-am apropiat de fată, și ea a dat capul pe spate și se uită la mine. Ochii ei erau atât de hazlii și fericiţi. I-am pus mâna pe frunte și am mângâiat-o cu degetele pe năsuc. Pisica mea rămâne nemişcată atunci când îi fac la fel. Copilul înţelege jocul şi participă la el reprezentând un pisoi. Pisoiaş micuţ şi credul, tu încă nu bănuieşti nimic. Mâine te vor duce într-o casă străină în care nu va există nici mama, nici sora. Vei rămâne singură. Majoritatea copiilor care de mâine vor fi pentru tine o nouă familie, au mame. Cu toate acestea, ele şi-au pierdut forma lor umană, și dreptul de a fi mame, dar uneori şi ele vin la orfelinat, pentru că continuă să iubescă în felul lor. La început, vei sta la poarta de pe teritoriul noii tale case, apoi vei petrece ore privind pe fereastră la drumul care duce către ea. Vei aștepta-o pe mama ta, pentru că va promite să se întoarcă. Dar niciodată nu va veni la tine din nou. De-a lungul timpului, ţi se va spune că ea tot nu este mama ta, că mama ta adevarată te-a abandonat încă în spital, iar aceasta te-a luat, dar apoi, de asemenea te-a abandonat. Și vei înţelege că nimeni nu te iubeşte şi nimeni nu te vrea. Și entuziasmul pe care îl ai acum în ochi se va stinge, iar locul îi va lua tristeţea. Dar toate acestea vor veni mâine, dar astăzi mai ai o zi întreagă de copilărie. Cum să trăeşti acum copile drag? Copil, care a fost de două ori trădat de cei care, prin definiție, ar trebui să te iubească mai mult decât oricine altcineva. Vei mai putea avea încrederea în cineva? În acest răstimp mama pune cu grijă lumânări și-şi face cruce. Pentru ce te rogi? Ca copilul când va creşte să te ierte sau îţi cerşeşti un nou bărbat în viaţa ta? "Ai decis în cele din urmă? Ai meditat la toate consecințele? ""Da", - ea răspunde calm, dar vocea îi este iritată. Probabil că deja îşi închipuie cum mâine se va sfârşi această afacere neplăcută. Cu siguranță va săruta fetiţa luându-şi rămas bun şi va promite să se întoarcă în curând după ea, dar nu se va mai întoarce. Totul e corect: nu o mai vezi, va dispărea şi din suflet. Poate deja îţi închipui cât de fericite veţi fi cu fiica ta și poate va apărea şi bărbatul mult râvnit la orizont. Numai un moment nu ai luat în calcule, această fetiţă pentru tine e străină, iar pentru fiica ta, este soră dragă. Acea care va rămâne cu tine, se va uita în ochii tăi iubitori și va primi sărutul tău. Dar ea îşi va aminti că o sărutai la fel şi pe sora ei înainte să dispară. De la început ei îi va fi frică de tine, iar apoi va începe să te urască. Timpul va veni, și cu siguranță ea îşi va găsi sora, și ele vor avea despre ce vorbi. Vei creşte o răzbunătoare. Viața noastră constă dintr-o multitudine de fapte, bune și rele. Vei face bine pentru El, şi El nu va trece pe alături. Vei face un rău, chiar dacă va rămâne necunoscut, răul ţi se va întoarce. Eu o numesc "legea bumerangului." Mâine, femeie, vei lansa bumerangul în viitorul tău. Și el neapărat se va întoarce la tine, și chiar dacă îți vei schimba numele, vei schimba țara de reședință, el te va găsi oriunde. Pe de altă parte, ești binecuvântată, maică, pentru că nici în această viață şi nici în veșnicie, nu vei fi nevoită, în contrast cu ceilaţi să te chinui cu răspunsul la vechea întrebare: "Doamne, de ce?".La biserică Anghelina nu mai vine.P.S. Poza din imagine este a unei alte fetiţe Iulia, care poartă acelaşi nume cu fetiţa abandonată, dar care şi-a găsit recent o famile iubitoare. traducere şi adaptare Natalia Lozan  site sursa www.af0n.ru

  Formula dragostei - ne dorim să iubim sau doar să fim iubiţi?

Rar scriitor, poet sau filozof care nu a dat definiţia dragostei. Printre formulările, care încep cu "Dragostea - este ..." există şi nu puţine cuvinte subtile şi spirituale. Şi totuşi, cele mai înţelepte cuvinte despre dragoste au fost spuse de călugări, cei care îl cunosc pe Dumnezeu, care însuşi este dragoste. Din adâncimea experienţei spirituale a sfinţilor, şi din interiorul vieţii de familie "reuşite", este la fel de clar, că dragostea este în primul rând smerenie. Conflicte, certuri, insulte, reproşuri fără de sfârşit ... De ce fără de ele nu pot exista relaţiile dintre oameni, care de parcă se iubesc unul pe altul? De ce uneori de parcă pare imposibilă convieţuirea a două persoane pe aceeaşi planetă? Chiar şi pentru acei, care au jurat să fie împreună la bine şi la rău, în bogăţie şi în sărăcie, în toate greutăţile pe care le vor întâmpina în viaţă ... Sunt oare atât de diferiţi - un bărbat şi o femeie?Şi dacă Sf. Augustin a numit căsătoria paradisul pe pământ, atunci de ce este atât de dificil să desluşeşti indicatoarele care conduc la acest "paradis"? Există câteva păcate, de care suferă toate persoanele care doresc să-şi întemeieze o familie, o mică Biserică - acestea sunt vanitatea, egoismul şi mândria. Mândria este unul din unghiurile cele mai ascuţite de care se rănesc cei recent plini de dragoste, iar acum nişte adversari adevăraţi. Nu o dată, nu de două ori, ci de mii şi mii de ori va trebui iertat şi renăscut din scrumul rămas sentimentul dragostei de odinăoară, pentru a uita, şi a ierta. Pentru a   suporta şi a acoperi prin propria generozitate, ceea ce aparent nu poate fi iertat. Dar cum am putea să ne biruim propriul nostru  "Eu", care, contrar la ceea ce ne îndeamnă apostolul Pavel, tocmai  "caută ale sale?"Mândria e statul major al tuturor patimilor, iar comandanţii ei sunt - furia, condamnarea, ranchiuna, gelozia... Iar de învins în acest război se poate doar prin dragoste. Iar pentru ca să ne reuşească acest lucru, trebuie să înţelegem corect esenţa iubirii, spre deosebire de acea "dragoste" pe care ne-o impune societatea modernă. Cândva am rămas adânc mişcată de cuvintele unui autor necunoscut: "Dragostea - este o aşa o stare de deschidere sufletească şi vulnerabilitate faţă de o altă persoană, în care îi permiţi să te rănească şi, în acelaşi timp, continuii să rămâi complet lipsit de apărare."Despre dragostea şi capacitatea de a iubi într-o căsătorie Mitropolitul Antonie de Suroj spunea: "Fiind rănit în inimă, să nu răspunzi nici prin amărăciune şi nici prin ură, să ierţi şi să primeşti mereu, deoarece eşti convins că cruzimea, trădarea, neînţelegerea sunt lucruri trecătoare, iar omul este creat pentru veşnicie".Fiecare dintre soţi se plânge de lipsa dragostei şi de mulţi ani tot aşteaptă să strângă roadă acolo, unde singur nimic nu a semănat. Nu fiecare este în stare să dea fără a aştepta nimic în schimb, să iubescă fără a aştepta recompensă, dar acela, care va reuşi s-o facă, va fi cu adevărat fericit. "Dragostea e unica pasiune care se plăteşte cu o monedă fabricată de ea însăşi" cu mare dreptate a dedus Stendhal.Aceasta nu înseamnă că ar trebui să fim orbi la neajunsurile celui de alături şi să nu răspundem cu nimic la răul existent. Da, iubirea trebuie şă ştie să fie şi exigentă, însă această exigenţă trebuie să se manifeste în primul rând în convingerea omului că el este infinit de semnificativ şi valoros prin faptul că are tot de ce e nevoie pentru a creşte.  Să-l ajuţi pe cel de alături să "crească" nu e ceva deloc uşor. Ca să-l inspiri pe cineva, trebuie şi singur să dai dovadă nu de puţin tact şi dragoste. Trebuie să fii în măsură, fără a încălca, şi strivi o personalitate, să-i relatezi celui iubit cu răbdare, cât de mult te doare indiferenţa lui.Suntem nu o singură dată îndemnaţi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în cel de la care vrem schimbări, căci ce nu ar putea face El cu puterea sa. Dar mulţi oameni aţi văzut care au şi "auzit" aceste cuvinte. Să-i cedeze locul lui Dumnezeu, care prin providenţa sa, toate le-ar orândui spre bunul lor sfârşit, o poate face doar cel smerit.Sfinţii Părinţi în toate timpurile au vorbit despre faptul că cel ce a dobândit smerenia, a dobândit toate virtuţile. Iar Sfânta Scriptură ne spune:  Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har (Iacov 4, 6.). Iar stareţul Paisie Agiorâtul spunea, că acolo unde nu este dragoste şi smerenie, acolo vieţuieşte diavolul şi oamenii de aici deja locuiesc cu el ca în iad, cu fiecare zi agravându-şi soarta lor şi pentru viaţa veşnică.A rămas doar să determinăm oare ne dorim cu adevărat să iubim sau doar să fim iubiţi? Şi... să ne iubim pe noi sau pe aproapele nostru?Natalia Lozan

Să fii sau să ai?

A fi sau nu a fi? – se întreabă personajul lui Shakespeare. Mi-aş lua îndrăzneala să vă spun că până la această întrebare trebuie să mai creştem. Adesea stopăndu-ne la una mult mai provocătoare – a fi sau a avea ? A poseda şi a fi sunt două viziuni fundamentale asupra lumii şi asupra modului de existenţă.Corelarea omului cu una dintre aceste categorii, îi determină gândurile, sentimentele şi comportamentul, iar în final chiar şi destinul.Hotărând să-şi construiască paradisul pe pământ, omenirea a ales "a avea." Raiul pe pământ şi acum pentru mulţi este întruchiparea unui loc plin de diverse bunătăţi, asemenea unei ilustrare a broşurilor sectare. Dar în Împărăţia Cerurilor este important - de a fi, şi Dumnezeul nostru este Cel, Care este.Există un proverb minunat: "Toată lumea vrea să aibă un prieten, dar nu fiecare vrea să fie unul ." Astăzi tot mai mult ne dorim „să avem". "Vreau un copil" - în loc de "vreau să fiu mamă", "vreau să am un soţ" - în loc de "vreau să fie soţie ", etc. După aceste nuanţe lingvistice este toată atitudinea omului faţă de viată, motto-ul lui - sau - eu sunt pentru cineva, sau - cineva este pentru mine.Omul care alege categoria de "a fi" este fericit, contemplând frumuseţea naturii, bucurându-se că o poate poseda, dar purtând şi întreaga răspundere pentru aceasta. O floare în luncă, va fi floare pentru el, chiar dacă aceasta creşte la sute de kilometri de casă. Dar să o iubeşti, nu înseamnă să o usuci pentru ierbar, să o iai în stăpânire. Dragostea şi prieteniea înseamnă şi să ai grijă şi să porţi responsabilitate.Omul care alege "a avea" - alege asimilarea şi acapararea pentru sine a tot ce-l înconjoară - a cunoştinţelor, a experienţelor, peisajelor, inimilor altor persoane ... Lui nu-i pasă de esenţa lucrurilor şi fenomenelor, principalul este posesia lor. La un bancher, el va învăţa esenţa afacerilor bancare, cu un beţiv va servi o băutură fraternativ, de la un geograf, sau rege va lua "ceva folositor". Dacă vor apărea pastile pentru potolirea setei, el primul le va cumpăra, ca să nu să-şi piardă timpul în căutarea unui izvor. El nu este chinuit de întrebări: de ce bea cel împătimit, de ce ar trebui o persoană să fie bancher şi alta cerşetor?În dorinţa noastră de a avea, noi distrugem vieţi şi inimi – şi în sfârşit suferim de singurătate. Că există această floare în lume, ne pare prea puţin, chiar dacă creşte sub fereastra noastră.Poate aşa şi pierdem chipul lui Dumnezeu în omul de alături şi însăşi încetăm să fim al lui Dumnezeu, devenind doar ai săi...«Omului posedător» întotdeauna îi este prea puţin ceea ce are. Puţini bani, putere neînsemnată, puţin o singură soţie, puţini prieteni, puţină veselie, şi în sfârşit chiar îi este insuficient el însuşi. Consumatorul, neavând propria esenţă, constă din ceea, ce posedă. În aşa un caz, este firească dorinţa de a-şi extinde posesiunile sale.Pe de o parte, este cunoscut că consumul bunurilor reduce tristeţea şi simţul neliniştii, existente în fiecare dintre noi. Pe de altă parte, nevoile de consum fiind tot mai crecătoare. Pentru a păstra plăcerea astăzi unii psihologi îşi îndeamnă pacienţii să alterneze formele plăcerii: cumpărături, călatorii, sporturi extreme, saloane de frumuseţe, cluburi, etc. Modificând astfel viaţa sa, persoana nu se va plictisi, va fi activă şi fericită. Dar totuşi cu toate acestea, depresiile cauzate de sentimentul golului interior şi lipsa sensului existenţei, le întrec cu mult pe celelalte.În situaţiile de criză, în faţa morţii, omul forţat se confruntă cu categoria de "a fi". Deşi, din păcate, astăzi şi astfel de cazuri se întâmplă tot mai puţin şi mai puţin. Am întâlnit pe cineva care mi-a relatat . „La vârsta de 22 de ani, am fost lovit de o maşină, şi atunci am conştientizat faptul că orice zi poate fi ultima, şi o nouă zi poate şi să nu existe. Deci, nu există nici un sens să aduni bunuri sau bani. De asemenea, spre neacumulare ne îndeamnă rugăciunea "Tatăl nostru", care ne spune clar că " Pâinea noastra cea spre fiinţă dă-ne nouă astăzi " –deci astăzi ne gândim la astăzi şi mâine ne gândim la ziua de mâine. Aceasta este filozofia mea de consumator, care este iresponsabilă. Îmi place să cheltui banii aşa pur şi simplu, chiar pentru nimicuri ... "Oare cu adevărat desprea aceasta se spune în Rugăciunea Domnească? Nu e o blasfemie să foloseşti cuvintele lui Hristos pentru a-ţi justifica capriciile? Nu este doar o dorinţă a filosofiei de consum să scoţi din rugăciune cuvintele potrivite şi să le foloseşti cum doreşti, ignorând esenţa de bază la ceea ce s-a spus? Această filozofie foloseşte adesea şi termenii de "usor", "plăcut" şi de "confortabil", sugerând că de fapt aşa ar trebui să fie viaţa însăşi.Cum să înveţi totuşi să fii? Probabil nu este posibil, odată ce ai ales pentru tine calea –de a fi – nicicând să nu te rătăceşti de la acest drum. "A avea sau a fi?" – este o răscruce, la care zilnic ne înfăptuim alegerea . Uneori greşit.Dar atât cât suntem vii, mereu putem reveni la la calea spre care râvnim cu adevărat.Natalia Lozan

O dată să te hotărăşti...

Greutatea înfăptuirii unei alegeri, o ştie şi a simţit-o fiecare. Vă amintiţi despre măgărul lui Buridan? Istoria măgăruşului sleit de foame, care din două grămezi de fân egale ca mărime şi distanţă de la el, nu a putut alege nici una. Astfel, sărmanul a murit de foame, nefiind în stare să ia o decizie. E absurd? Probabil, dar numai la prima vedere. Fiecare dintre noi cel puţin o dată-n viaţă a fost pus în faţa unei situaţii insuportabile de a alege -"sau ... sau ... ".Totuşi nu orice alternativă presupune şi existenţa unei alegeri. Dacă măgăruşul nostru mergea pe un drum pustiu, pe care ar fi dat de o singură grămadă de fân, el la sigur ar fi ales să-l mănânce. Mai precis, nici nu ar fi ales, ci pur şi simplu şi-ar fi potolit foamea. În acest caz nu ar fi existat nici o frâmântare din partea lui. Mâncând fânul, măgăruşul la nimic nu renunţă, şi nu face nici un sacrificiu. Situaţia devine alarmantă, în cazul în care stăpânul pune în faţa animalului două grămezi la fel de atractive de fân.Dar nu prea se întâmplă în viaţă aşa, toate şi deodată. Ba pe un taler al cântarului imaginar se adaugă nişte argumente, ba pe altul. Şi aşa ar vrea, dar şi de celelate nu vrea să se priveze.Uneori în situaţia în care povara alegerii e prea grea, noi preferăm să nu alegem nimic, sau să cedăm responsabilitatea pentru alegerea noastră altora. Mereu având şi o scuză: mama mea (prietenul, soţul ) spune că e mai bine să procedez aşa. Şi ca o variantă de alternativă, - mai alegem că totul se va rezolva de la sine cu timpul.Din păcate (deşi noi suntem convinşi că din fericire) uneori cu adevărat lucrurile se rezolvă de la sine. Viaţa le-a pus pe toate la locul lor – credem noi. Dar apoi când vine momentul pentru a răspunde pentru consecinţele alegerii, pe care nu am îndrăznit să o facem, lăsându-le pe toate în voia sorţii, începem să ne plângem de milă şi autocompasiune.Omul mereu face o alegere, chiar şi în momentul când nu alege nici o oportunitate. Alegând să nu luăm o decizie, uitâm că singuri trebuie să ne făurim propria viaţă.Pentru ortodocşi, mai există şi o altă tentanţie periculoasă - de a le lăsa toate " în voia lui Dumnezeu." Dar adesea noi alegem să le lăsăm pe toate în voia Domnului, nu de atât că avem o credinţă mare în pronia dumnezeiască, ci din propria laşitate şi refuzul de a ne asuma responsabilitatea pentru propriile decizii.Dacă să revenim la tânărul şi hătărârea sa, atunci temandu-se să ia propria decizie, el îşi poate spune: "Domnul le va rândui pe toate ". Dar se întâmplă că după o săptămână postul vacant este ocupat de o altă persoană, iar în echipa proprie sunt prevăzute reduceri de personal. Şi aici ce face eroul nostru, începe să cârtească şi să se plângă: "De ce se întâmplă toate aceste nedreptăţi ? ! Mereu nu am noroc în viaţă ". Se pare că a şi uitat că propria alegere a abandonat-o în voia Domnului. Şi de fapt cârtirea sa acum e împotriva voii lui Dumnezeu. Gândindu-se, că L-a lăsat pe Dumnezeu să acţioneze, el de fapt nu a fost în stare singur să ia o decizie, ascuzându-se după un aspect spiritual.Chiar dacă le lăsăm pe toate în voia lui Dumnezeu, să nu uităm şi de responsabilitatea personală, de care nu suntem privaţi. Şi în aşa caz, noi nu ar trebui să ne plângem că Dumnezeu ne-a nedreptăşit, dacă rezultatul nu a fost conform aşteptărilor noastre. Este foarte important să putem distinge, când cu adevărat avem încredere în voia lui Dumnezeu - şi, când ne justificăm laşitatea noastră printr-o evlavie externă.Dumnezeu este cel mai bun învăţător. Lecţiile sale se bazează pe cunoşterea capacităţilor noastre, dezvoltarea şi "spaţiul" liber al sufletelor noastre. În viaţă, trebuie să ne învăţăm şi să alegem. La început, între două prăjituri la fel de atrăgătoare, apoi între două oferte la fel de atractive, şi mai târziu - între dorinţă şi datorie, între "raiul pământesc," şi propria conştiinţă ... Fără a ne învaţă să ne determinăm în cele simple, este absurd să credem că Dumnezeu ne va trimite încercări adevărate şi ca recompensă daruri de preţ.Un filosof spunea, că dacă noi nu facem conştient alegerea necesară, apoi pentru noi o va face partea întunecată (păcătoasă ) a firii noastre. Uneori, Dumnezeu se aşteaptă de la noi la noi la smerenie şi răbdare, iar uneori vrea să dăm dovadă de curaj şi hotărâre. Un exemplul foarte vorbitor în acest sens sunt cazurile martirilor din perioada sovietică. Doar foarte mulţi oameni au suferit pentru credinţă, dar totuşi nu şi s-au comportat la fel în timpul chinurilor suferite. Cât de important era să pronunţi ferm şi clar numele lui Hristos, „pierzându-ţi sufletul " pentru această lume. Dacă, totuşi, nu era la bază o alegere curajoasă şi lipsită de nehotărâre, păcătoşenia şi frica îţi puteau uşor distruge sufletul.Încercarea de a încheia o înţelegere cu propria conştiinţă nicicând nu poate aduce pace şi linişte în suflet şi cu atât mai mult roade bune. Să te hotărăşti trebuie o dată şi apoi să nu mai priveşti înapoi, căci altfel şi pe tine te vei pierde şi pe Dumnezeu îl vei trăda.Prin diversele alegeri care le facem, mereu putem înţelege şi care este esenţa noastră adevărată. Şi chiar dacă după părerea noastră am făcut o alegere greşită, ea oricum reprezintă un pas înainte, deorece ne indică o dată în plus care sunt neajunsurile şi unde ducem lipsă de o luptă duhovnicească adevărată.Atunci când alegem, este important să ne gândim şi la ce se aşteaptă Dumnezeu de la noi. Iar vocea sa poate fi auzită doar în linişte şi tăcere – în tăcere e greu să închei o înţegere cu propria conştiinţă, şi nu te pot influenţa sfaturile şi părerile celor din jur.Fie ca Dumnezeu să ne binecuvânteze pe fiecare cu darul de a înţelege când Dumnezeu se aşteaptă de la noi la răbdare şi smerenie, şi când la fermitate şi curaj de a alege. Să alegem, dar nu doar "să înţelegem totul", rămânând în continuare fără de nici o mişcare.În orice caz, cum să ne construim propria viaţa - e doar decizia noastră.Natalia Lozan

Care e rostul...

 Uneori auzim de la oameni, mai ales în situaţii dificile : «Ei, nu mai are nici un rost rugăciunea mea,... nimic nu mai ajută!»... dar cred că nu ar trebui să ne grăbim cu aşa judecăţi! «Despre rostul» credinţei, rugăciunei, postului, a faptelor bune noi nu ar trebui să judecăm după rezulatele imediate şi aparente. Scopul tuturor eforturilor – e viaţa veşnică întru Hristos, mântuirea noastră şi a apropiaţilor noştri, dar acestea se întâmplă nu deodată şi nu în dependenţă de dorinţele noastre, dar doar după voia lui Dumnezeu şi pe parcursul întregii vieţi pămâteşti, iar uneori chiar şi după ea. «Rostul» e în atragerea harului dumnezeiesc, dar cum anume va acţiona şi în ce termeni este deja mai presus de înţelegerea noastră. De aceea să facem fapte bune anume în numele Domnului, fără aşteptarea unui rezultat imediat, dar toate lăsându-le în mâinile lui Dumnezeu. În aceasta şi se manifestă adevărata credinţă, speranţă şi nădejde... Iar pe acel cu credinţă şi nădejde în El, Dumnezeu nu-l va părăsi! * * *Un om bun mi-a relatat următoarea istorie.În timpurile sovietice locuia în oraşul nostru o familie. Soţia era o femeie credincioasă şi cu frică de Dumnezeu, soţul – un ateist convins, un activist al partidului, deşi şi el cândva botezat. Necătând la diferenţele de păreri şi idei despre viaţă, trăiau într-o pace şi înţelegere bună, fără de a încerca insistent să-şi schimbe partenerul. Dar faptul că acest bărbat era un activist de partid, îl făcea "activist" şi la numeroasele evenimente, unde din abundenţă se consuma băutura.Cu timpul dependenţa de alcool s-a transformat într-o adevărată patimă. Şi-a pierdut serviciul, iar mai apoi şi mai grav, a început a dispărea de acasă, se tăvălea beat pe străzi, dar şi aşa soţia nu l-a părăsit. Se ruga cu durere pentru el, îl căuta pe la gunoişte, îl aducea acasă şi îl aducea într-o stare omenească, îl interna la spitale, îl îngrijea cât putea. Iar el se întorcea de la spital acasă ... şi toate reluau de la început. Printr-un cuvânt acea suferinţă a noastră rusească obişnuită. Şi aşa a contiunuat ani la rând...Dar iată după o nouă cădere în această grea patimă, când soţul deja a ajuns la o stare de degradare completă, ea l-a găsit nu doar în ulmul stadiul al alcoolismului, dar şi în ultimul stadiu de cancer pulmonar. La spital nu a mai fost primit, şi l-au lăsat să moară acasă. Şi cu adevărat el se stingea văzând cu ochii. Şi iată într-o dimineaţă îşi cheamă soţia şi îi spune (vă aduc aminte că cazul a avut loc pe timpul dominării ideologii comuniste): «Spune-mi, dacă uite am dus o viaţă atât de netrebnică şi întinată de păcate. Aş putea şi eu să vorbesc cu un părinte?»Ar trebui oare să menţionez ce bucurie a simţit soţia sa la aceste cuvinte! Ea a cheamat un preot, care l-a mărturisit şi împărtăşit pe bolnav, şi atunci când soţii au rămas singuri soţia l-a întrebat : «Cum oare ai hotărât să chemi un preot?» Şi el i-a răspuns:– Ştii, eu am meditat mult... Doar de câţi ani te chinui cu beţiile mele, cu viaţa mea groaznică şi netrebnică... Eu doar tot înţeleg ... şi că eşti o femeie atât de slabă şi gingaşă... şi cum ai suportat toate acestea, fără să mă urăşti, fără a mă blastama pentru faptele mele, cum de nu m-ai părăsit cum fac multe alte femei. Ţii minte te-am întrebat odată despre toate aceste lucruri şi tu mi-ai răspuns: «Dumnezeu îmi dă puteri». Dumnezeu ţi-a dat... Şi iată privindu-te şi aducându-mi aminte de viaţa mea eu am înţeles, că cu adevărat toată grozăvia din viaţa ta nu ai fi în stare să o suporţi singură , de aceea şi am înţeles – Dumnezeu există! Şi mie, unui beţivan, mi-a apărut dorinţa să-mi termin măcar viaţa treaz, împăcat cu Dumnezeu şi cu oamenii. De la Dumnezeu deja mi-am cerut iartare şi acum vreau să o fac şi faţă de tine. Iartă-mă în numele Domnului pentru toată durerea din viaţa ta pe care ţi-am adus-o eu ! Şi peste puţine zile omul s-a stins creştineşte din viaţă.* * *Acestă istorie ne e deloc una unicală. Şi mai înainte am auzit istorii asemănătoare. Doar că am vrut să-mI aduc aminte mie şi poate încă cuiva că, nu există rugăciuni, post şi fapte bune fără rost.... Toate acestea mai devreme sau mai târziu vor aduce roade binecuvântate. Numai că unde şi când – despre aceasta ştie doar Dumnezeu, şi haideţi să avem încredere desăvârşită în El.Traducere Natalia Lozan  Articol apărut în original pe siteulwww.pravoslavie.ru

Nu-mi da, Doamne, desăvârşire, dă-mi smerenie...

Cel mai mare necaz a multora dintre noi, cei care ne considerăm creştini e că nu suntem nici calzi, nici reci, că nu suntem în stare nici să ne jertfim, nici să mărturisim. Nu mai avem acea ardere către Hristos, pe care au avut-o acei, care au intrat în istoria Bisericii ca sfinţii, cuvioşii şi preacuvioşii săi.Astăzi mulţi dintre acei, care nu au avut o educaţie creştină, la un moment dat, obosiţi de viaţa fără de sens descoperă acest foc arzător al căutării: unde este adevărul, există Dumnezeu, pentru ce trăiesc eu, care este scopul vieţii mele şi a omenirii în genere? Dar pentru mulţi dintre noi aceasta este o flacără prea mică şi care nu e în stare să dea naştere unui foc arzător, care te va face să nu cedezi până nu vei găsi răspunsurile atât de necesare sufletului. Dar nu poţi aprinde o flacără, fără a avea măcar o mică sursă a ei....Sfânta Liturghie în Biserica Ortodoxă!... şi mai ales într-o zi de sărbătoare...Cât e de frumos! Ce înălţător! Cât de minuat cântă strana...Mergem regulat duminica la biserică, uneori şi în sărbători...Punem câteva lumânări, mai visăm la ceva, ascultăm cântările minunate... Cu timpul ne mărturisim în fiecare post, ne împărtăşim, postim şi chiar facem fapte bune. Totul de parcă e bine. Conştiinţa e împăcată. Ducem după închipuirea noastră o viaţă duhovnicească şi deci ...ce ne-am mai putea dori..Convingerea că viaţa duhovnicească constă din îndeplinirea a careva reguli religioase (post, pravilă de rugăciune, primirea sfintelor taine, participarea la Sfânta Liturghie ş.a), este una total greşită, şi ne aduce doar ceva exterior şi rece. Oare nu şi nouă ne adresează Hristos cuvintele: " Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie." (Mt 23, 25).Probabil că nu este uşor să înţelegi şi mai ales să accepţi, dar îndeplinirea regulilor şi normelor relegioase exterioare, fără schimbarea vieţii interioare se poate sfârşi foarte grav. Căci îndeplinind doar normele morale generale – nu ucide, nu fura, nu înşela, dar neavând nici un pic de dragoste faţă de cei din jur, nicicând nu vei deveni ceea, la ce se aşteaptă Hristos de la noi. Şi mai grav e faptul, că limitându-ne la trăirea doar în exterior a credinţei, ne pierdem şi mai mult, începând să ne considerăm aproape „sfinţi". Scriptura ne spune clar că nu doar faptele şi cuvintele noastre, dar şi gândurile şi intenţiile trebuie să fie în duhul lui Hristos. Cineva spunea că poţi şi din mândrie să îndepleneşti aproape toate poruncile şi să fii duşmanul lui Hristos, deci poţi să nu cedezi cu nimic şi să faci tocmai conform rânduieilor şi pravililor bisericeşti, dar în suflet să nu te apropii nici măcar puţin de Dumnezeu. De fapt într-un fel nici să nu ai nevoie de El, considerându-te deja şi aşa suficient de „bun". Doar Mântuitorul n-a venit să-i cheme pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă. Şi dacă nu apare înţelegerea, dar şi mai mult acceptarea şi altuli adevăr – Dintre care cel dintâi sunt eu....Este surprinzător, dar pentru mine este foarte greu, ca unei persoane cu nu puţine păcate (teoretic nu mă îndoiesc deloc de acest fapt), să mă simt într-adevăr un om păcătos, pentru a vedea că Hristos a venit nu doar pentru a salva lumea, dar şi pe mine. Că pe toţi – la sigur, dar pe mine ... De ce să mă salveze? Nu sunt membră a unei secte, o persoană fără de credinţă, care la sigur trebuie salvaţi. Doar eu nu sunt aşa...deşi în glas nu spun aceste cuvinte, undeva în adâncul sufletului păstrez o mică convingere că fie şi în cel mai îndepărtat colţişor al raiului se va găsi un loc şi pentru mine.Cu toate acestea, cum este de fapt în realitate? Sunt bună atât timp, cât nimeni nu "m-a atins". Dar cum mi-au fost atinse sentimentele, interesele - se întâmplă ceva mai grav. Ca un arici mă zgrebulesc, totodată fiind gata să-mi împung acele îm mâna celui ce mi-a provocat durerea. Sufletul nostru este plin de multe patimi, care sunt deosebit de evidente atunci, când le atingi. Acestea sunt aidoma unor şarpi, care când dorm pot părea chiar interesanţi, dar fiind treziţi sunt foarte periculoşi Toate patimile se pare că triesc în noi. Şi noi cu toate acestea, nu suntem în stare să le vedem. În această stare suntem capabili să nu observăm nimic rău în propria noastră persoană, iar în ceilaţi - vedem tot răul existent.Şi atunci care ar fi izbăvirea din această stare gravă. Prima şi cea mai grea încercare e să vedem pentru ce a venit Hristos să ne salveze pe fiecare dintre noi. Să ne vedem propriile păcate, imposibilitatea să ne luptăm cu patimile noastre cu propriile puteri. Să văd că de fapt nu sunt în stare să nu-mi judec aproapele, să nu invidiez, să nu mă mândresc, să nu port supărare (sau mai grav ură), să nu fiu zgârcită, aşezându-mă la masă să nu mănânc mai mult de cât am nevoie. Şi aşa fără de sfârşit. Şi cu toate acestea de la care nu mă pot abţine păstrez o părere nu prea rea despre mine. Şi chiar dacă-mi văd greşalale – mereu mai este şi momentul – păi ceilalţi nu sunt mai buni!Deci cel mai important e să aflu ce reprezint cu adevărat. Şi pentru aceasta avem în faţă o carte veşnică cu învăţăturile sale dătătoare de viaţă – Evanghelia. Învăţătura căreia nu se limitează la ţinerea postului – căci dacă merg la biserică şi nu mănânc carne, dar îmi urăsc colegul cu care fac o muncă comună, atunci la ce mai merg şi de ce nu o mănânc. Şi atunci descopăr că ce nu aş face din cele cerute, de fapt nu sunt în stare să birui nici o patimă. Şi doar atunci sincer simt cum din adâncul meu se trezeşte rugăciunea : «Doamne, ajută-mă! Fii, Doamne milostiv către sufletul meu păcătos!». Şi doar din această smerenie care se trezeşte în inima mea, din comunicarea cu alţi oameni, din încercarea de a respecta cu adevărat poruncile lui Hristos, mi se deschide căte puţin adâncul sufletului meu. Sfântul Petru Damaschin ne zice că atunci mergem bine duhovniceşte, când ne vedem păcatele noastre în toată amănunţimea lor, ca pe nisipul mării.Calea adevărată trebuie să ne aducă către smerenie, care începe de la vederea propriei păcătoşenii. Calea pierzării e cea pe care suntem convinşi că ducem o viaţă curată şi plăcută lui Dumnezeu. Natalia Lozan http://luminaortodoxiei.com

Bun venit pe siteul ortodox Lumina Ortodoxiei !

Deoarece la moment încercăm să promovăm şi înfrumuseţăm cu materiale şi articole siteul Lumina Ortodoxiei, nu prea îmi ajunge putere să fac faţă şi acestui blog.Dar vă invit cu drag să accesaţi pagina siteului http://luminaortodoxiei.com Natalia Lozan

“Bunătatea” vicleană

Faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă.  (Iacov 1,22) „Dar mie o femeie bună mi-a recomandat… – aşa încep multe discuţii ce întristează orice preot, care este implicat în ele. – Să nu credeţi, ea nimic rău nu face,  – spune în continuare la oftatul greu pe care-l aude, – Ea are acasă şi icoane şi Sfânta cruce. Şi ştiţi, pentru a vindeca se foloseşte de rugăciuni. O femeie bună…”Dar la o analiză mai atentă se descoperă că nu e vorba doar de vindecare prin rugăciune, şi la o cercetare mai minuţioasă devine clar că aceste rugăciuni nu prea au nimic comun cu credinţa noastră.Printr-un cuvânt e necesar din nou de deschis subiectul vrăjitorilor, clarvăzătorilor, prezicătorilor şi multora altora, numele cărora, e un legion. Şi din nou de explicat despre dauna adusă de acest „ajutor”. Uneori în curtea bisericii de mine se apropie o fetiţă de vreo opt anişori, dar cu nişte ochi care tăinuiesc o durere deloc copilărească, mă priveşte cu o nespusă suferinţă şi îmi spune : «Din nou glasul acela mă îndeamnă să iau cuţitul în mână şi să-mi ucid mama. Ce să fac?»E groaznic. Şi mai grav că se întâmplă aceste lucruri de la prostia şi neglijenţa celor maturi.  Din neştiinţa şi nepurtarea de grijă. Mama acestei fetiţe a început să o ia la o «femeie bună», cu scopul ca să o vindece de o boală cronică. Da, câte puţin boala a cedat, dar mai apoi au început să se întâmple nişte lucruri îngrozitoare, cu care biata femeie nici nu mai ştie cum să lupte…Cu o încăpăţinare neînţeleasă, oamenii creştini, botezaţi în Biserica Ortodoxă tot merg şi merg după sfat, vindecare, izbăvire la aceste bunicuţe, mătuşi, vrăjitori. Acestea mai îndrăznesc să le dea sfaturi pentru diverse acţiuni care ar trebui săvârşite în Sfânta Biserică, dar care sunt nişte acţiuni de profanare atât a credinţei, cât şi a Bisericii.Nu trece nici o zi în care preotul să nu poarte discuţii cu o nouă jertfă a acestor „femei bune”, căreia i-au fost recomnadate nişte acţiuni în genere deplasate şi fără nici un rost. Cum poate să nu fie cunoscută poziţia Bisericii în privinţa acestor „sfătuitoare”, dacă despre aceasta nu numai că se vorbeşte mereu, dar chiar se strigă: «Nu vă adresaţi după ajutor şi vindecare la aceste persoane! Este periculos pentru sănătatea şi viaţa voastră!»Dar nu, în continuare se practică aceste vindecări! De unde e acestă ciudată tendinţă către autodistrugere? Doar nici o bucurie, sănătate şi bunuri  materiale aceste vizite la vrăjitori şi clarvăzători nu vor aduce. Şi cel mai uimitor, că se pretinde că nu este cunoscută poziţia Bisericii , care este foarte categorică în această privinţă.- Păi doar numai ce nu făceam, – îşi justifică  apelarea la acest „ajutor” cu o careva problemă fără soluţie altcineva.  – Nimic nu mă ajuta. Iată de atât şi m-am gândit să merg….-Dar iertaţi-mă, sunteţi un om botezat în ortodoxie. Cât de grave nu ar fi problemele cu care vă confruntaţi în Biserică există toate remediile neceasre pentru soluţionarea lor. Toată putera harului dumnezeiesc, mărturisirea, împărtăşirea, pomenirea la slujbe, rugăciunile, postul…Dumnezeu a înzestrat Biserica cu aceste minunate daruri pentru tămădăuirea şi vindecarea noastră trupească şi sufletească.Te simţi rău tu, ai probleme în familie, boli netămăduite de medici, – vino, dicută şi cere sfatul preotului, relatează-i toată durea ta din suflet. Dar nu, e mai uşor să ceri sfatul unei „femei bune”: Eh, această „bunătate” a vicleanului.Chiar dacă există probleme care nu se rezolvă momentan prin metodele oferite de Biserică, poate ar fi cazul să dăm dovadă de mai multă răbdare, mai multă perseverenţă în post şi rugăciune? Poate ar fi cazul să ne revedem întreaga viaţă, să muncim asupra propriului suflet, să ne readucem aminte că scopul vieţii creştinului nu este sănătatea, bunăstarea, căsătoria, dar mântuirea sufletului ?Nu pot fi toate măsurate din perspectiva comfortului şi înmulţirea bunătăţilor pământeşti. Uneori e necesar să răbdăm şi durerea, şi boala, să acceptăm ispitile şi greutăţile din viaţă, acumulând şi o experienţă de smerenie, răbdare, şi lăsare totală în grija Domnului.Noi avem un scop suprem, să ajungem la uniune, înţelegere cu Dumnezeu. Şi pentru atingerea acestui scop e necesar ca propria voie, propriile dorinţe şi închipuiri despre necisitatea a careva lucruri să învăţăm să le verificăm şi dacă sunt conform voii Domnului: Să ne rugăm trebuie cu străduinţă şi insistenţă ca Domnul să ne arăte voia Sa, să ne lumineze şi îndrume, să ne dea puteri pentru îndeplinirea ei. E loc de multă muncă, dar numai astfel pot fi oţinute realizările dorite.E bine să-I cerem Domnului şi sănătate şi bunăstare şi rezolvare a neputinţelor, dar neapărat adăugând „Nu cum vreau eu, dar cum vrei Tu; Damne!”Dar alţi „creştini” vor ca totul să fie anume cum ei îşi doresc, mergând pe orice căi în realizarea acestui scop. Aceasta şi este o latură a mândrie căreia Domnul „stă împotrivă”.Şi mai interesantă e tendinţa de a le justifica pe aceste «femei bune»: «Dar ea e creştină, – spun înflăcărat, – nimic rău nu face, numai bine».Sunt multe motive care nu ne permit să acceptăm aceste afirmaţii.Pentru orice lucru bun omul creştin ia binecuvântare de la preot : «Binecuvâtaţi, părinte să mă angajez la serviciu… să vând casa…să mă căsătoresc…». Este ceva foarte firesc şi necesar pentru fiecare.Dar iată, după opt ani de slujire Domnului, nu am avut cazuri să mi si adreseze cineva să-l binecuvântez pentru dezlegare de cununii, pentru descântece şi altele de acest gen. Nici una nu s-a apropiat şi nu am auzit de la nici un preot să fi avut aşa cazuri.De ce? Fiincă ştiu că toate aceste practici sunt împotriva legii, aparţin întunericului şi nu pot fi binecuvântate de Biserică. Aceşti oameni se tem şi să aducă aminte despre activitatea lor în Biserică, ca să nu fie demascaţi, că doar despre ei spus este : «Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească.» (Ioan. 3, 20).Şi îşi dau foarte bine seama aceste „femei bune” despre gravitatea acţiunilor lor, doar că propria mândrie le întunecă mintea şi sufletul atât de mult, că deja propria părere pentru ele e mai presus ca cea a Bisericii, şi deci mai presus decât a Mântuitorului.Demonii sunt vicleni, şi îşi dau seama că doar prin păcat îl pot îndepărta pe om de Dumnezeu. Dacă omul nu duce o viaţă duhovnicească, demonii, la îngăduinţa Domnului, îl pot ispiti . Pot contribui la îmbolnăvirea sa, ca apoi prin intermediul acestor „femei bune” să-l „vindice” pe cel în suferinţă de ele. Dar în schimb demonii pot obţine controlul asupra sufletlui omului, deoarece acela binevol s-a lepădat de Hristos, şi a apelat la forţele întunericului. Şi începe o perioadă groaznică în viaţa omului, când demonii îi pot stăpâni sufletul şi de fapt nu doar stăpâni, dar şi pierde pentru vecie.Unica modalitate de izbăvire de această influenţă demonică  - e adâncă căinţă faţă de Dumnezeu, şi reîntoarcerea la viaţa creştină. Sub niciun pretext nerevinindu-se la aceste „femei bune”.Şi de fapt nu atât de mult ni se cere, – să nu fim indiferenţi faţă de propria credinţă, să aflăm despre ea mai multe. Şi cel mai important :Faceţi-vă împlinitori ai cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă. (Iacov 1,22)Traducere Natalia Lozan, Articol apărut în original pe siteul www.pravmir.ru

Cuvânt despre fericirea femeii

 "Nu există în lume fericire", — scria un renumit poet rus. "Fericirea — ce e ea? Aceeaşi pasăre, dacă o laşi din mâni  — nu o mai prinzi!", după poet se îndoieşte şi autorul altor versuri. Cu adevărat, cât de iluzorie şi fragilă e fericirea pământească. Şi cât de greu ne-ar fi să relatăm despre toate cele necesare pentru ca omul să se simtă fericit. E mai uşor de spus fără ce anume fericirea este imposibilă. Mai ales în cazul fericirii femeii. Doar cu vârsta se poate de apreciat fericirea la adevărata ei valoare. O bomboană îl poate face pe copil să uite de lacrimi. Fericirea adusă de o bomboană poate fi atât se mare numai în copilărie, doar nu în zădar "a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor" (Matei 19,14). Pentru un bătrân tot nu sunt necesare imense daruri: un sunet de la copii şi rude, o simplă compătimire, o sinceră interesare de problemele şi sănătatea sa — şi el deja e liniştit, iar liniştea pentru bătrâneţe e deja o parte din fericire. Între copilărie şi bătrâneţe există o cale lungă a vieţii, timpul cu cele mai mari cerinţe şi cu cele mai multe dorinţe neîndeplinite. Şi aici fericirea deja capătă trăsături specifice pentru bărbaţi şi pentru femei. Ce gânduri vă apar de la cuvintele „ fericirea femeii?”. Probabil nu un diplom strălucit şi o carieră de succes. Şi nici chiar un dulap plin de haine la ultima modă... Poate să fie ferictă femeia care nu iubeşte şi nu este iubită?Femeia este o fiinţă dependentă de partea bărbătească, indeferent de îşi doreşte acest lucru sau ba, după cuvântul Domnului  — Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni (Facerea 3,16). Timpul nostru încearcă să puie sub semnul întrebării acestea. Deja în anul 1893 psihologul А. Кrepaţ scria: "Studiile superioare şi independenţa îi dau femeii posibilitatea de a căuta şi găsi propria fericire indiferent de prezenţa unui bărbat în viaţa ei."  Şi emanciparea şi-a adus aportul său  — a despărţit-o de cele veşnice trei «К»: Kinder, Küchе, Кirchе, dar şi de fapt de la propriul soţ. Dar oare a făcut-o pe femeie mai fericită?Există multe femei, care nu-şi doresc o familie proprie, care toate forţele le îndreaptă spre a se realiza în careva domenii. Devenind libere şi independente, totuşi adesea suspină de la frământările şi golul interior, căci foarte mult şi-ar dori să fie ascultate de cineva apropiat. Că toate câte le adună în suflet să le poată împărtăşi şi împărţi cu cineva. Dar acasă e doar un pisoi, o linişte şi aceşti patru pereţi... Căile pot fi diferite, dar oricum rezultatul e acelaşi şi cât de paradoxal nu ar părea, dar cu cât mai dezvoltată şi creativă nu ar fi femeia, cu atât devine pentru ea mai clar , că plinătatea fericirii o poate obţine, doar formând o familie.Priviţi tabloul lui Leonardo da Vinci „Madona Litta”. El ne surprinde prin liniştea şi concetrarea acestei mame asupra copilaşului. Copilul nu-şi doreşte de la mama sa nici o perfecţiune deosebită, nici o superioritate în ceva anume faţă de alţii. El îşi doreşte doar compasiune şi protecţie. Să-i fie mama alături  — e totul ce-şi doreşte. Nici o instituţie a învăţământului şi educaţiei nu poate să înlocuiască pentru el, omul, pe pieptul căruia poţi plânge şi la cinci şi la cincizeci de ani.Orice persoană remarcabilă a fost influenţată mult de familia sa şi cu atât mai mult  de propria mamă.  Această minune se naşte prin dragostea sa, atenţia cu care este înconjurat copilul. În educaţia copiilor rolul femeii-mame nu poate fi înlocuit prin nimic.  Aşa cum nu poate înlocuită şi o soţie bună. Un renumit scriitor spunea: „Fără femei medici, avocaţi, savanţi, societatea se va putea dezvolta, dar fără mame, ajutoare şi susţinătoare, prietene şi femei care ştiu să aprecieze toate trăsăturile bune existente în bărbat, şi să-l susţină la tot ce este bun, ar fi foarte greu de trăit”. Anume aptitudinile femeii de a „înţelege” — iată ce caută şi apreciază bărbatul. Cât trebuie să muncească sufletul că să-l înţeleagă pe altul ?! Minunat este formată familia – nimic mai bun pentru perfecţiunea relaţiilor între persoane nu a fost inventat.Nimeni nu spune că viaţa cotidiană a unei femei e plină doar de zâmbetele fericite a copiilor. Şi chair aş spune că e mult mai uşor să mergi la serviciu, său să-ţi deschizi propria afacere. Şi nu importă care e motivul  — lipsa mijloacelor pentru existenţă sau ambiţiile proprii — rezultatul e mereu vizibil, el poate fi apreciat de şef, subalterni sau de întreaga omenire. Iar munca mamei e o muncă fără de sfârşit şi fără de schimbări, o muncă ascunsă de restul lumii şi care din păcate nu prea este apreciată. Cum a observat o ziaristă, dacă femeia este mereu ocupată cu treburile familiei, îşi creşte copilaşii, de dimineaţă şi până-n noapte, este încadrată în aceste griji,  despre ea se spune că „stă acasă”. În scimb despre o femeie care stă cele opt ore într-un oficiu confortabil şi adesea este ocupată doar cu jocurile de la  calculator se spune că  „ea munceşte”...Da, munca de a fi femeie şi mamă în societea de azi nu este aplaudată: nici statul, nici societatea nu-l va „aprecia” , sau „recompensa”. Dar e oare atât de necesar? Voi vorbi de la persoana întâi. Am avut şi o carieră de succes şi o satisfacţie de la propria afacere, şi plăceri, şi bani, şi aplauze. Am facut înconjorul la jumătate de planetă, dar fericirea de femeie nu am găsit-o.  Căsătoria mi-a schimbat întreaga viaţă. Acum eu sunt centrul unui micuţ univers, poate chiar un soare, fără de care nu numai se poate simţi foamea (şi nu doar cea trupească), dar şi frigul pentru toţi cei mici şi mari din casă. Sunt convinsă că femeia respiră şi se hrăneşte cu dragoste. Pentru ea posibilitate de a fi mamă şi soţie îi desoperă adevărata fericire, cea de a iubi. Dar dacă femeia este talentată şi calităţile ei îi permit să contribue şi în alte domenii, atunci cu o aşa o mamă se va mândri toată familia şi nimeni nu se va simţi neglijat. Dumnezeu i-a spus femeii : „Atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni”. Au devenit aceste cuvinte pedeapsă sau binecuvântare pentru femeie ? Părerea mea este că depinde de fiecare dintre noi. Şi cred : că fericirea femeii e imposibilă fără posibilitatea ca din toată inima să-I răspunzi Creatotorului Tău :„Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăţ îndreptările Tale!”Traducere  Natalia LozanArticol apărut în original pe siteul:www. pravoslavie.ru

Un an nou de studii binecuvântat tuturor !  

Începe un nou an şcloar pentru toţi tinerii şi tinerele, părinţii acestora şi profesorii. Începutul mereu e plin de speranţe, nădejde şi emoţii. Iar pentru ca nădejdile şi speranţile noastre să se îndeplinească, toate lucrările trebuie să înceapă cu „Doamne ajută!". Aş dori să le doresc tuturor tinerilor să dea dovadă de ascultare de părinţii şi învăţători şi toate să le facă cu nădejdea în Domnul, deoarece numai în aşa mod se poate trece peste toate greutăţile şi obstacolele, iar sârguinţa fiecăruia să fie răsplătită.  Să nu uităm că toate succesele noastre sunt din voia şi cu ajutorul lui Dumnezeu. Să dea Domnul ca acest de an de studii să fie tuturor spre zidire sufletească şi spre creştere intelectuală. Rugăciune la început de an şcolarDoamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu cel viu, ajută-mi să treacă cu bine acest nou an şcolar ce se începe în această zi. Cel ce ne-ai cerut să fim înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii, luminează-ne cugetele să învăţăm ceea ce trebuie, ca să fim bine pregătiţi pentru viaţa care ne aşteaptă. Tu ştii ce e bine şi ce e rău. În mâinile Tale sunt vieţile noastre. Crezând că ne este de folos să ieşim încununaţi cu cunoştinţe din această şcoală, Te rugăm să arăţi şi de această dată puterea ajutorului Tău. Dar să nu fie după voia noastră, Doamne, ci după voia Ta cea sfântă, că Tu ne iubeşti şi ştii ce ne este cu adevărat de folos. Doamne, ajută-ne pe noi să nu căutăm slava lumească, ce este degrab trecătoare, ci să căutăm vieţuirea curată şi sfântă, ca să dobândesc Împărăţia cerurilor. Vieţile oamenilor sunt pline de încercări. Ce folos vom avea dacă vom câştiga bunătăţile vremelnice, de nu le vom dobândi şi pe cele veşnice? Ce folos vom avea de ne vom lăuda în lumea aceasta, dacă faptele noastre nu sunt bineplăcute Ţie? Ajută-ne, Dumnezeule, că numai la Tine să căutăm împlinirea noastră şi să preaslăvim în vecii vecilor Numele Tău cel Sfânt, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.  Rugăciunea învățăceilorDumnezeule preasfinte, izvor de nemărginită înțelepciune și bunătate, făcător al tuturor celor văzute și nevăzute, ascultă rugăciunea noastră, ce înălțăm către Tine cu multă umilință, întărește, Bunule, pe cârmuitorii noștri bisericești și lumești. Dă-le lor să cugete cele bune și folositoare pentru Biserica și Țara noastră. Apară-i de vrăjmașii văzuți și nevăzuți, ca să ne poată îndrepta pe calea propășirii, cu pace și dragoste.Iară nouă, umiliților, luminează-ne mintea ca să înțelegem învățăturile ce ni se dau și întru toate și de-a pururea să păzim poruncile Tale și să facem voia Ta cea sfântă,-ca, astfel, să putem fi folositori nouă înșine, părinților, fraților, surorilor și poporului în mijlocul căruia trăim,- să aducem bucurie și mulțumită învățătorilor și făcătorilor noștri de bine,- și să plinim toate îndatoririle către țară, către obște, către familie și aproapele nostru. Primețte plecarea genunchilor și rugăciunea ce o facem, ca pe o tămâie binemirositoare înaintea Ta.Trimite harul Tău asupra noastră și ne învrednicește să trecem cu bună rânduială vremea învățăturii. Povățuiește-ne să umblăm și să lucrăm cu înțelepciune în tot cursul vieții noastre, ca de noi și prin noi să se slăvească Preasfânt numele Tău în veci. Amin.

Predici la Duminica XIII-a după Rusalii  - la Duminica lucrătorilor vieiPredica Mitropolitului Augustin de Florina

“Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om”.„Un om oarecare stăpân al casei sale a sădit vie…” (Matei 21, 33)Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă. A cumpărat deci acest loc înţelenit şi a început să-l lucreze. A aprins un foc, a ars spinii, a scos pietrele, l-a curăţat de ierburile sălbatice, l-a săpat adânc, a adus viţă de vie şi a sădit-o. L-a îngrădit cu gard din toate părţile, ca să nu poată intra hoţii şi animalele. A săpat un teasc. A construit un turn, unde să stea străjerii, şi de-acolo, ca dintr-un post de observaţie, să urmărească ce se întâmplă în toată via şi dincolo de ea. Omul acesta îşi iubea via şi se îngrijea de toate ale ei. Voia să fie o vie unică. O vie exemplară. A încredinţat-o lucrătorilor, iar el a plecat şi s-a dus departe.Dar lucrătorii nu erau oameni buni. Nu le-a păsat de vie. Nu au îngrijit-o cum se cuvenea. Credeau că sunt necontrolaţi şi că proprietarul nu se va mai întoarce niciodată, ca s-o vadă şi să ceară socoteală. Dar proprietarul nu şi-a uitat terenul. Şi-a trimis slujitorii, ca să ia roadele. Însă lucrătorii cei răi nu le-au dat acestora niciun ciorchine de struguri. Pe unii dintre slujitori i-au ucis, pe alţii i-au bătut, iar pe alţii i-au ucis cu pietre. Proprietarul trimite alţi slujitori. Dar şi acestora le-au făcut la fel. La sfârşit, îşi trimite copilul. Însă nici pe acesta nu l-au cinstit. L-au luat, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.Aşadar, ce trebuie să facă proprietarul cu aceşti lucrători răi? – a întrebat Domnul pe iudei. Şi aceştia au răspuns că„Pe cei răi cu rău îi va pierde” (Matei 21, 41). Adică, pentru că aceştia s-au arătat răi, rău va fi şi sfârşitul lor, iar via o va da altor lucrători, care o vor lucra, iar la vremea potrivită îi vor da roadele.***Cele pe care le-am zis sunt o pildă; o pildă, care e cuprinsă în Evanghelia de astăzi, iar noi o prezentăm oarecum dezvoltată. Pildă, care are un înţeles adânc. Pentru că una spune, dar Domnul lasă să se înţeleagă altceva.Şi se naşte întrebarea: Care este via? Via este poporul iudeu. Acest popor a fost dintru început ales? A fost o vie îngrijită? Nu. A fost un popor, care semăna cu un pământ înţelenit. Trăia în păcat şi în închinarea la idoli ca toate popoarele. Dar Dumnezeu şi-a ales acest popor şi l-a îngrijit cu o deosebită dragoste şi afecţiune. Şi ce nu a făcut pentru acest popor! Câtă învăţătură, câte minuni! Câţi mari dascăli şi prooroci nu au învăţat acest popor! Dar, din nefericire, poporul iudaic nu a arătat dragostea ce se cuvenea lui Dumnezeu. Nu a preţuit darurile şi binefacerile lui Dumnezeu. S-a arătat un popor nemulţumitor. Vie, care nu a dat roadă Domnului ei. S-a umplut de pietre şi de spini. Şi din spinii aceştia s-a împletit o cunună de spini, pe care soldaţii au pus-o pe capul Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, pe care nerecunoscătorii iudei L-au răstignit în afara viei, în afara Ierusalimului. Nu struguri, nu vin dulce, ci oţet cu fiere i-au dat lui Hristos, Binefăcătorului lor.Sfârşitul lor este cunoscut. A fost sfârşitul lucrătorilor celor răi. Au fost pedepsiţi cu o mare pedeapsă. Au fost pedepsiţi cum se cuvenea. Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om.***Via este Biserica noastră Ortodoxă. Îngrădită din toate părţile cu poruncile Domnului, cu dogmele, cu dumnezeieştile şi sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale. Vie, care are ca teascuri, sfinte jertfelnice, unde se oferă Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului. Vie cu turnuri, cu biserici, cu amvoane, cu înalte observatoare, de unde străjerii pot să vadă ce se întâmplă nu doar în vie, ci şi în întreaga lume, şi să ia măsurile potrivite. Vie înzestrată cu toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă.Da! Biserica Ortodoxă este via lui Dumnezeu. Dar în tot spaţiul Ortodoxiei, o vie este şi fiecare episcopie cu miile de creştini, care sunt viţele. De aceea, şi când liturghiseşte episcopul, chiar înainte de a citi Evanghelia, iese în afara Uşilor Împărăteşti, ţine dichero-tricherele, îşi înalţă glasul şi zice:„Doamne Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Este o rugăciune. Episcopul Îl roagă pe Domnul să nu lase Biserica, ci să-Şi arunce privirea din cer, să se îndure de noi. Şi dacă creştinii au slăbiciuni şi răutăţi, şi se aseamănă viţelor neroditoare, să nu le dezrădăcineze, ci să le lase şi să le mai îngrijească, cu nădejdea că vor deveni şi acestea într-o zi viţe aducătoare de roadă.Şi pentru această lucrare duhovnicească a creştinilor este responsabil episcopul. Şi nu doar episcopul, ci după episcop, responsabili sunt şi toţi preoţii. Pentru că fiecare parohie este şi ea o mică vie. Mlădiţe sunt toate sufletele, bărbaţi şi femei, care locuiesc în sat. Mlădiţe care au nevoie de îngrijire. Şi aşa cum mlădiţele din natură au nevoie să fie săpate, de copilire, de stropire, de diferite medicamente, au nevoie de apărare din partea diferiţilor vrăjmaşi şi a hoţilor, aşa şi enoriaşii, aceste mlădiţe duhovniceşti, au nevoie de o continuă supraveghere. Viticultorul cel bun este întotdeauna în via lui. Uneori o va curăţi de  ierburile sălbatice şi de pietre, alteori o va săpa, uneori o va stropi, iar la vremea roadelor rămâne acolo şi noaptea şi păzeşte via. Şi preotul bun nu pleacă niciodată din via lui, nu pleacă din parohia lui. Rămâne lângă enoriaşii săi şi iarna şi vara. Întotdeauna are ceva de făcut. Niciodată nu rămâne fără lucru. Un paraclis, un trisaghion la mormintele morţilor, o vizită în casa celor îndureraţi, o învăţătură, o mustrare, o luptă împotriva ereticilor care vin să sară gardul şi să prade via. O, câte nu poate să facă un preot bun!O, Doamne! Via Ta este Biserica. Trimite în această vie lucrători buni, preoţi şi episcopi buni, pentru ca din nou fiecare episcopie şi fiecare parohie să devină o vie aleasă.(TRAD.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, SURSA: „Kyriaki”, Atena, 1998)Predica Mitropolitului Bartolomeu Valeriu Anania  

”Merită să fim berbeci?” sau ”Ce nu știați despre horoscop”

 Dacă tot de fiecare dată citiți bizarele preziceri astrale de la sfârșit de ziar, sau sunteți curioasă de – ce zi frumoasă vă dictează zodiile, ar fi foarte util să cunoașteți ce este de fapt, astrologia, pentru a fi siguri că purtați coarne, vărsați apă, vă îngemănați, sau tot dați din clești, cu un anumit scop… rațional.I. Despre cele două curente astrologiceAstrologia își are originea în țările orientale: India, China, Mesopotamia, Egipt, Aztec. Conceptul de bază era următorul: stelele, planetele, sunt zei, care – prin poziționarea lor față de Pământ – ne influențează fiecare într-un anumit fel; în dependență de – anul, ziua și ora nașterii. Menționăm că oamenii de atunci, respectiv, se rugau la acești zei.Mult mai târziu apare un alt soi de astrologie – astrologia occidentală, care are un substrat de ”știință”. Ea susține aceleași lucruri ca și astrologia primară, doar că e un pic mai dezvoltată. Ceea ce o deosebește de cea orientală este că – ea nu susține că planetele sunt zei, ci că au o anumită energie care se manifestă în același fel ca și la orientali.II. Poate fi astrologia știință?Răspunsul este negativ. Dacă am admite că stelele au o anumită energie, nu găsim calea prin care ea ajunge către oameni. Motivul? Se pare, că cel mai înrăit anti-astrolog a fost geniul român – Mihai Eminescu, care a scris:”La steaua care-a răsăritE-o cale-atât de lungă,Că mii de ani i-au trebuitLuminii să-neajungă”.Profesorul Ghenadie Kalyabin, la această întrebare răspunde că: de la cea mai apropiată constelație, cea a centaurului, până la Pământ, sunt 4 ani lumină, ceea ce implică o extraordinară dificultate pentru eventuala ”energie cosmică”, ca să ne poată influența cu ceva.III. Unele pronosticuri sunt adevărateCând vorbim despre preziceri zi-de-zi – foarte mulți cad de acord că e o rată foarte mică de adevăr. În primul rând, formulările sunt de o natură imprecisă, ca atunci când ”prezicerile” nu se vor îndeplini, cititorul să nu arunce horoscopul la gunoi, ci să considere că această neîndeplinire a fost prezisă de asemenea. ”Unul dintre șiretlicurile prin care ”ghicitorii” ascund propriile eșecuri este următorul: ei nu afirmă că faptele pe care le ”văd” se vor întâmpla cu siguranță, nu susțin predestinarea absolută. Ei fac afirmații de genul: ”dacă vei fi tare, vei reuși să eviți eșecul pe care îl ”văd””, sau: ”dacă te vei ține pe aceeași linie, vei avea parte de succesul care mi se ”arată””.” (Danion Vasile, S.O.S. – ”Despre horoscop, cutremure şi ghicirea viitorului” – Editura Bunavestire, 2003). La această întrebare, cum explicăm adeverirea prezicerilor astrale, diaconul Andrei Kuraev a răspuns: ”Intrați în orice închisoare. Cei care sunt închiși de vreo câțiva ani au aceeași soartă. Ei ce, s-au născut într-o zodie?” (interviul Nataliei Cernîh, ”По Останкино танки плачут…”).IV. Unele caracterizări ale oamenilor de o zodie, sunt adevăratePe bună dreptate – foarte puțin din caracterizările făcute de către astrologi au adevăr, și foarte multe dintre ele se potrivesc la oameni diferiți, care nu au nimic în comun cu zodia dată. Cel mai bine ar fi să faceți înșivă un experiment, să citiți caracteristicile la mai multe zodii, și să le comparați cu diverse persoane de mai multe zodii. Veți vedea că va fi ca un duș rece peste tot ceea ce ați crezut la început.V. Astrologia e utilă în cunoașterea persoanelorMulți oameni utilizează astrologia spre a cunoaște oamenii cu care interacționează – la serviciu, la instituțiile pedagogice, etc. Acestor tipuri de persoane le recomandăm o știință cu adevărat, care se numește – PSIHOLOGIA. Prin câteva teste psihologice, prin câteva deducții simple, puteți ușor determina cu ce tip de persoane interacționați – care va avea o eficiență mult mai mare. Și nici nu va trebui să aveți de a face cu planete care se află ani lumină în depărtare de Pământ…VI. Putem îmbina creștinismul cu astrologia?Anumiți reprezentanți ai astrologiei consideră că aceasta poate fi îmbinată cu creștinismul. Consideră că putem merge la Biserică, și în același timp să fim și astrologi. De aceea menționăm anumite lucruri: în cartea Facerii – soarele și luna, nici nu sunt numite pe nume, ci ”luminătorul mare și luminătorul mic”, și sunt puse în opoziție cu concepția zodiacală – nu ca omul să le slujească, ci ca ele să-i slujească omului, prin lumina lor, spre ”cârmuirea zilei și a nopții” (Facerea 1:16), de asemenea omul a decis cum să numească toate animalele (inclusiv berbecul, racul, scorpionul), pentru a i se supune lui, ci nu invers (Facerea 2:19-20). Despre această deosebire colosală între închinarea creștină și închinarea păgână (politeistă, panteistă) – găsiți mai mult în ”Omilii la Facere” ale Sfântului Ioan Gură de Aur.Cât despre Magii care au văzut în stele venirea lui Iisus Hristos, ei au văzut o stea mișcătoare (Dogmatica, Ioan Damaschin), care le indica drumul, respectiv nu e vorba de o stea obișnuită. Iar mentalitatea creștină fiind diferită de cea a magilor, presupunem că a fost o chemare a magilor către propovăduirea lui Mesia, ci nu invers. Reieșind că Dumnezeu a avut grijă și de cei care credeau în astre – le-a arătat și lor pe Domnul adevărat, i-a îndemnat să vină la El.Fiind vorba de ”astrologi creștini”, pomenim unele versete din Sfânta Scriptură, referitoare la astre:„Sau, privind la cer şi văzând soarele, luna, stelele şi toată oştirea cerului, să nu te laşi amăgit ca să te închini lor, nici să le slujeşti, pentru că Domnul Dumnezeul tău le-a lăsat pentru toate popoarele de sub cer. ” (Deuteronomul 4:19)„Şi se va duce şi se va apuca să slujească altor dumnezei şi se va închina acelora, sau soarelui, sau lunii, sau la toată oştirea cerească, ceea ce eu n-am poruncit;Şi ţi se va vesti şi vei auzi aceasta, să cercetezi bine şi de se va adeveri aceasta şi se va fi făcut urâciunea aceasta în Israel,Să scoţi pe bărbatul acela sau pe femeia aceea care au făcut răul acesta la porţile tale şi să-i ucizi cu pietre. ”(Deuteronomul 17:3-5) să nu uităm însă că acum Iisus Hristos a înnoit Legea, spunând: ”Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi”. (Ioan 8:5-7)VII. Dacă doriți să fiți logiciAșadar, înainte de a citi orice material de astrologie, horoscop, etc, pentru a vă putea considera pe sine un om care are cel puțin logică elementară, va trebui să pargurgeți următoarele puncte:1. Să credeți că planetele sunt vii2. Să credeți că planetele sunt zei3. Să vă rugați la acești zei, și să credeți că ei vă influențeazăsau, să o faceți pe deștepții și:1. Să credeți că planetele au energii2. Că aceste energii ne dictează succesul material, succesul în relații interpersonale, dispoziția, zile norocoase, cifre norocoase, etc.3. Că aceste energii ajung pe Pământ în decurs de minute, ore, deși planetele se află la ani lumină de Pământ.Așadar, dacă totuși credeți în aceste lucruri – aveți o oarecare logică atunci când citiți prezicerile astrale.Iar în caz că nu credeți în aceste lucruri – vă felicit – sunteți un om liber.despreortodoxie.wordpress.com

E posibil să-i iubeşti pe toţi?

E uşor să iubeşti omenirea.Încearcă să-ţi iubeşti vecinul.Apopiaţii aceştea ...oare cum să înveţi să-i iubeşti pe toţi şi deodată? Sau se poate să iau careva trăsături care îmi sunt mai atrăgătoare şi după ele să-i aleg pe cei pe care să-i iubesc? Să încep cu cei mai atrăgători şi mai intelegenţi? Sau cu acei care merg în transport spre serviciu. Şi de unde să iau această dragoste faţă de oameni? Doar nu-mi pot forţa inima faţă de sentimente de care nu e în stare. Sau totuşi aş putea să încerc să-mi impun această forţare? Nu trebuie să aşteptăm că oamenii se vor comporta la fel şi cu prietenii şi cu duşmanii, cu rudele şi cu vecinii, cei dragi şi cei necunoscuţi. E ceva anormal şi poate să fie specific doar cuiva cu devieri serioase în psihic sau unui robot. Nu trebuie să te mustre conştiinţa pentru faptul că întâlnind o persoană apropiată sufletului tău, te simţi fericit şi de parcă o bucurie nemărginită cuprinde inima ta de la comunicarea cu el. Şi dimpotrivă numai văzând siluetul unui cunoscut îţi apare brusc dorinţa de a deveni invizibil sau a putea brusc să dispari din calea lui. Dacă nu ar fi şi aceste sentimente, atunci care ar fi lupta noastră? Unde ar fi încercarea de a ne stăpâni sentimentele, de a ne birui careva preferinţe şi judecări. Există porunca a cincea, despre cinstirea tatălui şi a mamei. Porunca nu prevede şi menţionarea trăsăturilor morale ale părinţilor. E datoria noastră să-i cinstim indiferent de faptul de sunt alcoolici înstăriţi în această patimă sau creştini adevăraţi. Probabil anume din înţelegera greutăţilor din lupta cu propriul sine şi încercarea de a duce o viaţă morală frumoasă nu ni s-a spus "iubeşte" ci "cinsteşte", ceea ce prevede să depunem un efort asupra noastră în cazul în care părinţii nu prea ar merita dragostea noastră. La fel e şi în relaţiile cu alţi oameni. Cui cinste - cinste, cui frică - frică. De unii ar trebui să-ţi fie frică că îţi sunt şefi, dar îi iubeşti şi te supui fără nici un efort, fiindcă sunt oameni care te atrag sufleteşte. Iar pe alţii ar trebui să-i iubeşti fiindcă îţi sunt rude, sau din careva alt motiv, şi te chinui pentru a simţi o dragoste faţă de ei, fiindcă trebuie să-ţi iubeşti aproapele, dar aflarea cu ei în aceeaşi încăpere îţi provoacă o stare de discomfort total. Şi aşa este şi va fi mereu. Desigur că dacă îl iubeşti pe Creator, trebuie să-I iubeşti şi creaţia. Numai o dragoste adevarată faţă de Dumnzeu poate naşte şi o atitudine egală faţă de toţi oamenii, fără careva aprecieri şi judecări. Iar deoarece adesea şchiopătăm foarte mult în îndeplinirea primii porunci, nu suntem în stare să trecem nici la îndeplinirea celei de a doua, şi ne chinuim de la această stare în care de parcă am dori să ne atârnăm faţă de toţi egal, dar simţurile nu ne lasă. Să încercăm să vedem şi cum ar fi posibil depăşirea unor situaţii când deşi ţi-ai dori, nu poţi depăşi starea în care nu numai nu poţi să-ţi iubeşti aproapele, dar şi simţi faţă de el chiar o antipatie. Să presupunem că e colegul dvs de serviciu cu care sunteţi nevoit să munciţi cot la cot toată ziua. Aţi ieşit din casă şi în drum spre serviciu meditaţi cum să faceţi faţă acestei contruntări zilnice, totodată păstrându-vă calmul şi echilibrul. "Invaţă-mă ca să-i socotesc pe toţi fraţii mei de aici cu dreptate şi inţelegere şi să nu supăr sau să chinuiesc pe nimeni."aşa se rugau stareţii de la Optina. Aşa ar trebui să încercăm să ne rugăm şi noi. Şi ne va vedea Domnul străduinţa şi ne va învăţa să şi facem, nu doar să zicem. Iar Sfântul Amvrosie de la Optina spune că dacă nu ai dragoste, fă faptele dragostei, chiar de trebuie să te forţezi pentru asta, şi Dumnezeu vâzând că îţi doreşti acest lucru şi lupţi pentru ea, îţi va trimite-o neapărat. Dacă astăzi ai şansa să râzi de colegul tău (acela pe care nu-l suporţi) că are careva defecte în ţinuta sa, şi pe deasupra i s-a dezlegat şiretul nu o face. Dar spune-i în şoaptă, ca să nu atragă atenţia şi restul, şi vei face un mic fapt spre dragoste faţă de el. De ai văzut că i-a căzut mapa cu documente, ridic-o tu, nici nu va fi un efort peste puteri, şi nici nu-ţi va cădea coroana. Poate sunt nişte fapte mici şi neînsemnate, dar prin efortul pe care-l vei depune ca să-ţi depăşeşti propriile sentimente vei obţine şi dragostea de apropaele pe care îţi va trimite-o Domnul pentru străduinţa ta. Împumută nişte bani, condu-l, felicită-l cu ziua de naştere, i-ai apărarea, de poţi s-o faci şi de este necesar. Şi făcând toate acestea, depăşind poate şi încă acea ură sau resentimente, trecând peste inima care nu are încă prea multă dragoste, vei găsi calea spre ceea ce tinzi. Numai pe această cale vei putea descopiri experienţa de împăcare în propriul suflet cu acei cu care până nu demult te duşmăneai. Situaţia e altfel în cazul în care cineva îşi doreşte o atitudine mai deosebită de la tine pentru el, îşi doreşte să-ţi facă un loc deosebit în sufletul său, desigur că aşteptând ceva asemănător şi din partea ta. Dar de nu simţi şi tu ceva la fel către el, de nu eşti convins că va fi în stare să aprecieze şi să păstreze adevărurile şi tainele inimii tale, nu te grăbi să-l faci destăinuitorul tău. Sfântul Serafim de Sarov spunea "cei care te înconjoară şi cu care eşti în pace pot să fie şi mii, dar taina inimii tale să o deschizi doar unuia dintr-o mie". Omul mereu a fost o fire schimbătoare, iar mai ales omul din ziua de azi poate foarte uşor să-ţi tradeze încrederea şi să se poarte grosolan cu ceea ce ţi-i drag şi scump. Şi deaceea pentru să nu ne înmulţim rănile e mai bine să păstrăm o oarecare distanţă în relaţii, desigur că fără dispreţ şi aroganţă. În cazul în care oamenii se aşteaptă de la tine un rol deosebit în viaţa lor, îşi doresc compasiune, sfaturi, iar tu nu găseşti în tine însuşi capacitatea de a le ajuta e mai bine să nu te implici mai mult de eşti în stare să o faci. Le va trimite Domnul pe cel care le va ajuta. Căci nu fiecare este în stare să păstreze şi o taină străină şi să aducă un ajutor adevărat, cu atât mai mult şi să nu judece sau dispreţuiască. Ar fi minuant să ne propunem să fim aşa precum e aerul - mereu necesar, dar şi mereu neobservat de nimeni. Nimănui să nu te impui, şi nimănui să nu-i fii o povară şi totodată să încerci să fii anume acolo unde e necesar ajutorul tău. E un talent adevărat să o poţi face. Sfantul Antonie cel Mare ne spune - că "de la aproapele vine şi viaţa şi moartea. Ca dacă folosim pe aproapele, pe fratele, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim fratelui, lui Hristos greşim", iar Cuviosul Ioan Colov spunea că: "Nimeni nu clădeşte o casă de la acoperiş în jos, ci de la temelie în sus". Iar lămurirea la aceste cuvinte fiindu-i "Temelia este aproapele, ca pe el mai întâi sa-l folosesc, pentru ca de el atârnă toate poruncile lui Hristos". Şi cum ne atârnăm noi faţă de aproapele, aşa se va atârna şi Dumnezeu faţă de noi. Deoarece ne iartă, ne iubeşte şi ne susţine Dumnezeu pe noi, ar trebui mereu să tindem să învăţăm să iertem, iubim şi suţinem pe fratele nostru. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Traducere Lozan NataliaArticol apărut în original pe siteulwww.otrok-ua.ru

 Cine e vinovat pentru păcatele mele...

Am o problemă – nu ştiu pe cine să-l fac vinovat pentru păcatele mele. Unde să găsesc acel vinovat sau grupul celor vinovaţi, care ar purta întreaga răspundere pentru ele.Să încep de la părinţi. Desigur că sunt vinovaţi! Nu m-au educat corect, nu m-au învăţat nimic, nu s-au rugat pentru mine. Mi-au transmis toate înclinaţiile, obiceiurile şi bolile proprii. Mi-au transmis întreaga moştenire a propriilor probleme, ca eu să le înmulţesc şi apoi să le transmit mai departe. Dacă acest lanţ de idei este corect, atunci fiecării noi generaţii îi este tot mai greu să se lupte cu păcatul. Căci în afară de cele propii, îi reven şi cele moştenite din generaţie în generaţie. Iată şi am spus-o că să nu mai port această răspundere. De parcă ar trebui să mă simt mai eliberat, dar nu e chiar aşa. Şi încă probabil am şi încălcat porunca despre cinstirea tatălui şi a mamei. Ajutojustificarea e asemănătoare mlaştenii, cu cât mai mult te zbaţi, cu atât mai mult te înfunzi în ea. Dar oricum nu vreau să port toată răspunderea pentru păcatele proprii, şi nici să răspund pentru ele. Trebuie să am părtaşi şi complici la ele. Iată televizorul îmi şopteşte că un complice ar putea fi stelele.  Stelele şi planetele ne influenţează. Nu pot să nu ne influenţeze. Deoarece toate se intercaţionează reciproc. Stelele mă influeţează pe mine. şi eu influemţez stelele. Ele mă atrag prin greutatea lor şi mă ating cu fascicule de lumină, iar eu meditez la ele. Greutatea mea nu e prea mare şi nici lumină nu eman, dar în shimb eu pot gândi, şi ele - nu. Şi al cui influenţă e mai mare încă râmâne de văzut. M-am hotărât, le voi face pe ele vinovate de problemele mele. Voi zice că m-am năsut în zodia cutare şi sub semnul cutare. Prin situaţia ce s-a creat în cer sunt predispus la păcatele cutare şi nimic nu pot face cu propriile porniri. Horoscopul îl anexez. Sentiţa vă rog să fie anulată.Dar închipuiţi-vă că cinivea ar primi în serios şi în judecăţi asemenea justificări. Iată vor elibera spre exemplu un ucigaş în serie, sub pretextul că toate s-au întâmplat sub acţiunea stelelor, care îl influenţează de la naştere. Desigur că e absurd, dar e doar o urmare a şirului logic despre atotputernicia stelelor. Dacă stele ne influenţează, atunci rămas bun justiţie şi stat de drept şi bun venit haosule, justificat de horoscop.O să păstrez acest argument pentru mine, şi la moment nu-l voi face public.Mă influenţează negativ lumea modernă: Da, am găsit! Aş fi fost altfel, dacă aş fi trăit în altă lume. Oare e posibil să trăieşi în ziua de azi fără de a cădea în păcate? Graba, invidia, răutatea. Luminile oraşelor mari, manechinele din vitrine, publicitatea care nu e posibil să o eviţi. Desfânarea , prostia, ura faţă de linişte şi...moartea înainte de moarte. Mai poate fi aici loc pentru linişte şi sănătate spirituală. Ea m-a făcut să iubesc păcatul - lumea care mă înconjoară. Ea mi-a scimbat viaţa şi mi-a făcut-o astfel. «Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume», mă îndemna anterior scriptura. Voi da vina pe acest duşman. Dar defapt voi indica adevăratul vinovat.(Deşi conştiinţa îmi şopteşte că unde nu aş fi trăit perblemele mele bvor rămâne cu mine. Ei şi chiar dacă îmi şopteşte, oricum nu poate fi verificat.)Deci, stelele, părinţii, lumea. Deja nu e puţin. Ar fi trebuit să mă simt mai bine. Părinţii, buneii, străbuneii. Să vedem şi de unde au început toate. Adam şi Eva. Iată cine sunt adevăraţii vinovaţi!Da, desigur! Doar ei primii au căzut. Nici nu e prea just ca pentru greşalele unora să fie pedepsiţi toţi. Doar ea a gustat din pomul interzis. A urmat-o şi el, deci şi să răspundă. Eu m-am născut departe de rai, pe care nici nu l-am văzut. Mă influenţează ispitele lumii de azi, genetica mi-e bolnavă, sunt stâns de mai multe lanţuri, decât am degete pe ambele mâni. Pentru ce aş putea să fiu judecat. Şi încă ceva esenţial avea să uit. Şarpele, satana cel viclean. El este vinovat. De la el toate s-au început. Iertaţi-mă Adam şi Eva. Aţi fost amăgiţi. Sunteţi doar jertfe. (Deşi oricum suteţi mai vinovaţi ca mine).Iată pachetul documentelor ce-mi vor aduce justificarea. Iată argumentele pentru cuvântarea de la judecată, dacă Judecata câtuşi de puţin ar fi asemănătoare cu justiţia din filmele americane.«Domnilor judecători, priviţi această jertfă a nedreptăţii! Este atacat de toţi, de oricine care ar putea găsi vreun argument. Dar să ştiţi căci e doar o jertfă. Un biet vierme şi fiul unui vierme. Părinţii lui au fost otrăviţi de păcat şi înclinaţii spre fărădelegi. Acest amestec l-au şi transmis inculpatului meu. La rândul său acest amestec părinţii l-au primit de la părinţii lor, iar aceea de la ai lor. Cu puţină răbdare ajungem la Adam şi Eva. Da, domnilor! Această renumită pereche poartă toată răspunderea pentru păcatele noaste şi deci pentru cele ale celui pe care-l reprezint. Să nu-l uităm pe diavol, care nu are nici somn şi nici odihnă pentru a-l duce pe om pe calea pierzării şi ne putem întreba oare poate cineva făcut din pământ (dar omul e făcut din pământ, domnilor) să lupte cu în înger căzut? Desigur că nu poate!»Şi aşa mai departe. Iată lumea şi-a primit adevărata apreciere, la fel şi stelele. Iată nevinovăţia mea este aproape dovedită. Dar ce ciudat. Nu mă simt deloc mai bine. Mi-a crescut frecvenţa bătăilor inimii şi m-am îmbujorat esenţial, dar pace sufletească nu am dobândit.Aşa rătâcind între cosmos, Adam, părinţi şi satană am şi uitat de Hristos. Nu mi-am adus aminte de acela, care îşi doreşte justificarea mea mai mult decât eu autojustificarea. Eu ca să mă justific inventez argumente, iar El ca să mă curăţe de aceste păcate s-a lăsat răstignit şi a şi Înviat. Stelele, care de parcă m-ar fi influenţat negativ, au adus magii la locul său de naştere. Pe Adam şi Eva, de la care toate au început i-a scos din iad. Pe diavol care minciuna a născut-o şi ca o otrovă a împărăştiat-o în lume El l-a "aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă", ca cela să se chinuie în veci. Desigur că conform Evangheliei sunt vinovat, dar sunt şi liber. Toate mă influenzează, dar oricum sunt liber de a alege. În adâncul inimii nu pot fi influenţat şi port toată răspunderea pentru faptele mele. Nu pot să fiu obigat de a cădea în careva păcate. Pot fi doar ispitit şi atras către ele, dar mereu ultimul cuvânt îmi aprţine. Şi doar eu voi răspunde pentru toate. Aceasta e transparenţa greutăţii Evangheliei. Mereu e neceasar să-mi văd propriile păcate şi să le plâng, fără a căuta şi alţi vinovaţi. Dacă mă voi judeca singur, atunci nici Domnul nu mă va judeca. Iar dacă voi căuta vinovaţiii, atunci Dumnezeu va scoate la iveală toate păcatele mele. Şi atunci şi soarele se va înroşi de la gravitatea celor deschise.Imi recunosc vina, şi recunosc că nici nu-mi cunosc toate fărădelegile. Recunosc şi-mi plec capul. Doar nu voi cădea în deznădejde. Mă voi linişti şi îmi voi aduce pace în suflet prin Hristos.Întru Tine, Mântuitorule, mã voi îndrepta.Numai am pronunţat aceste cuvinte şi sufletul meu s-a luminat, gândurile mi s-au adunat, iar inima mi s-a încălzit şi liniştit. Iar inima nu e asemeni minţii, ea nu poate fi amăgită.Traducere  Natalia LozanArticol apărut în original pe siteul:www. pravoslavie.ru 

Generat în 0.272 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots