 |
|
Comenteaza
Salubrizare vs. vile din Chișinău
A venit primăvara, și au început și acțiunile de salubrizare în toată țara. Autoritățile locale din diverse localități, cu certitudine că în legătură cu efectuarea acestor acțiuni, apelează la instituțiile de învățământ, pentru a mobiliza un număr oarecare de elevi/studenți, să meargă la făcut curat. Pe data de 24 martie, am fost și eu la o astfel de manifestație, împreună cu elevii de la X din Chișinău. Toate aceste chestii sunt de toți cunoscute, însă, apare întrebarea: Unde trebuie de făcut curățenie? Elevii/studenții, chiar dacă sunt chemați la asemenea acțiuni, acestea trebuie să aibă loc în așa locuri ca parcuri și diferite locuri de odihnă. Însă munca gratis, este utilizată nu pentru aceasta, ci pentru a face curat în jurul vilelor scumpe din capitală, după cum veți observa mai jos în pozele din cadrul acestei acțiuni. La fel, primăria, nu s-a grăbit să cheltuie prea mult pentru oferirea uneltelor necesare; împărțind fiecărei persoane câte o pereche de mănuși de peliculă subțire, și niște saci care trebuiau încărcați apoi iarăși descărcați... :)
A venit primăvara, și au început și acțiunile de salubrizare în toată țara. Autoritățile locale din diverse localități, cu certitudine că în legătură cu efectuarea acestor acțiuni, apelează la instituțiile de învățământ, pentru a mobiliza un număr oarecare de elevi/studenți, să meargă la făcut curat. Pe data de 24 martie, am fost și eu la o astfel de manifestație, împreună cu elevii de la X din Chișinău. Toate aceste chestii sunt de toți cunoscute, însă, apare întrebarea: Unde trebuie de făcut curățenie? Elevii/studenții, chiar dacă sunt chemați la asemenea acțiuni, acestea trebuie să aibă loc în așa locuri ca parcuri și diferite locuri de odihnă. Însă munca gratis, este utilizată nu pentru aceasta, ci pentru a face curat în jurul vilelor scumpe din capitală, după cum veți observa mai jos în pozele din cadrul acestei acțiuni. La fel, primăria, nu s-a grăbit să cheltuie prea mult pentru oferirea uneltelor necesare; împărțind fiecărei persoane câte o pereche de mănuși de peliculă subțire, și niște saci care trebuiau încărcați apoi iarăși descărcați... :)
Viitorul nostru postuman
Această întrebare a fost prezentă, pe parcursul a multor secole în timpul istoriei, diferiți gânditori, venind cu un șir de interpretări și preziceri, unele calculate, altele intuite. Odată cu pornirea progresului științific/tehnologic, în viața umanității s-au produs foarte multe schimbări/adăugări, atât sub aspect material, respectiv și sub cel psihologic. Cum va arăta umanitatea în viitor? În ce stare va fi creierul uman? Care va fi influența progresului tehnico-științific?etc. La acestea și la multe alte întrebări, încearcă să răspundă, oamenii de știință, psihologi, filosofi, furuologi, etc., aceștia construind un posibil viitor, în baza prezentului și trecutului. În continuare, voi încerca să trec și eu în rol de futurist, și să schițez o pictură a viitorului, în baza aceea ce văd/aud/cunosc. Deci, știința, care, consider că este unul din cele mai importante domenii/factori, ce influențează existența umană pe pământ, atât în chip negativ cât și pozitiv. Lumea științifică, a fost preocupat permanet, cu descoperirea și inventarea, anumitor lucruri materiale/teoretice, pentru a face viața mai simplă, inventând diverse aparate/tehnologii, ce ar scuti omul de multe probleme, astfel oferindu-i acestuia, posibilitatea de a trăi, și de a se ocupa de propriile necesități dorințe; umanitatea, având mai mult timp, pentru a trăi… Luând doar câteva exemple, ca, transportul și telecomunicarea, care au permis ca, progresul și dezvoltarea umanității să ia o viteză sporită, aceastea ajutând la schimbul de informație între continente/culturi/state, toate acestea contribuind la dezvoltarea multor domenii (economic, politic, științific, etc.). În câteva cuvinte vorbind, cunoașterea a sporit semnificativ, ceea ce și este vizibil în prezent, prin simpla privire spre mediu. În viitorii 50 de ani, omul/umanitatea, nu va mai fi cea de acum. Oamenii de știință, deja de acum, au o sumedenie de proiecte pentru viitor, ca, colonizarea altor planete, viața veșnică, utilizarea creierului la un procentaj mult mai ridicat, modernizarea domeniului transporturilor, și chiar călătoriile în timp. Vor fi toate acestea realizate, sau nu, rămâne de trăit și de văzut. Dar dacă, unele din acestea vor fi realizate, umanitatea automat va fi alta, la fel și valorile acesteia. Viața veșnică, ar pune sub pericol continuarea existenței speciei umane în genere, progresele științifice, probabil că vor scade din viteză, sau poate vor crește în viteză, doar că fără de implicarea majoră a factorului uman, acesta fiind înlocuit cu cel tehnologic/robotic, inteligenței artificiale. Nașterea noilor genii, poate fi uitată, pot spune unii savanți, căci umanitatea a ajuns la etapa actuală, doar mulțumită selecției, și a ciclului de schimbare a generațiilor, (naștere – moarte). Semne de întrebare, apar în continuu, însă la multe din acestea se găsesc și răspunsuri, chiar dacă acestea sunt doar teoretice; Dezvoltarea inteligenței artificiale, ar fi posibila rezolvare a noilor progrese și descoperiri în viitorul umanității, însă iarăși apar probleme, la domeniul moralității, la cel axiologic. Scopul omului de a întemeia o familie, de a clădi o casă, de a sădi un copac și de a săpa o fântână, posibili să nu mai persiste. Aceste schimbări, consider că vor afecta grav, psihologicul umanității viitorului, și până a ajunge la o stabilitate emoțională în viitor, vor avea loc lungi perioade de adaptare, în aceasta fiind prezente un infinit de momente, ce ar putea duce umanitatea la autodistrugere. Politicul/religiosul, influența persoanelor influente asupra existenței societății medii. Interesele materiale, care permanent au dus la războaie; criminalitatea ce se va dezvolta cu o viteza mai mare ca cea a științei, și aceasta în urma prelungirii vieții umane… Progres științific → dominarea persoanelor influente → Nemurire → înmulțire → crize → foamete → criminalitate/războaie → autodistrugere… Cam în acest fel pisimist, văd umanitatea în viitor… Dar aceasta, este doar o opinie, ce este redată într-un scurt eseu de câteva sute de cuvinte… Realitatea poate fi alta…
Această întrebare a fost prezentă, pe parcursul a multor secole în timpul istoriei, diferiți gânditori, venind cu un șir de interpretări și preziceri, unele calculate, altele intuite. Odată cu pornirea progresului științific/tehnologic, în viața umanității s-au produs foarte multe schimbări/adăugări, atât sub aspect material, respectiv și sub cel psihologic. Cum va arăta umanitatea în viitor? În ce stare va fi creierul uman? Care va fi influența progresului tehnico-științific?etc. La acestea și la multe alte întrebări, încearcă să răspundă, oamenii de știință, psihologi, filosofi, furuologi, etc., aceștia construind un posibil viitor, în baza prezentului și trecutului. În continuare, voi încerca să trec și eu în rol de futurist, și să schițez o pictură a viitorului, în baza aceea ce văd/aud/cunosc. Deci, știința, care, consider că este unul din cele mai importante domenii/factori, ce influențează existența umană pe pământ, atât în chip negativ cât și pozitiv. Lumea științifică, a fost preocupat permanet, cu descoperirea și inventarea, anumitor lucruri materiale/teoretice, pentru a face viața mai simplă, inventând diverse aparate/tehnologii, ce ar scuti omul de multe probleme, astfel oferindu-i acestuia, posibilitatea de a trăi, și de a se ocupa de propriile necesități dorințe; umanitatea, având mai mult timp, pentru a trăi… Luând doar câteva exemple, ca, transportul și telecomunicarea, care au permis ca, progresul și dezvoltarea umanității să ia o viteză sporită, aceastea ajutând la schimbul de informație între continente/culturi/state, toate acestea contribuind la dezvoltarea multor domenii (economic, politic, științific, etc.). În câteva cuvinte vorbind, cunoașterea a sporit semnificativ, ceea ce și este vizibil în prezent, prin simpla privire spre mediu. În viitorii 50 de ani, omul/umanitatea, nu va mai fi cea de acum. Oamenii de știință, deja de acum, au o sumedenie de proiecte pentru viitor, ca, colonizarea altor planete, viața veșnică, utilizarea creierului la un procentaj mult mai ridicat, modernizarea domeniului transporturilor, și chiar călătoriile în timp. Vor fi toate acestea realizate, sau nu, rămâne de trăit și de văzut. Dar dacă, unele din acestea vor fi realizate, umanitatea automat va fi alta, la fel și valorile acesteia. Viața veșnică, ar pune sub pericol continuarea existenței speciei umane în genere, progresele științifice, probabil că vor scade din viteză, sau poate vor crește în viteză, doar că fără de implicarea majoră a factorului uman, acesta fiind înlocuit cu cel tehnologic/robotic, inteligenței artificiale. Nașterea noilor genii, poate fi uitată, pot spune unii savanți, căci umanitatea a ajuns la etapa actuală, doar mulțumită selecției, și a ciclului de schimbare a generațiilor, (naștere – moarte). Semne de întrebare, apar în continuu, însă la multe din acestea se găsesc și răspunsuri, chiar dacă acestea sunt doar teoretice; Dezvoltarea inteligenței artificiale, ar fi posibila rezolvare a noilor progrese și descoperiri în viitorul umanității, însă iarăși apar probleme, la domeniul moralității, la cel axiologic. Scopul omului de a întemeia o familie, de a clădi o casă, de a sădi un copac și de a săpa o fântână, posibili să nu mai persiste. Aceste schimbări, consider că vor afecta grav, psihologicul umanității viitorului, și până a ajunge la o stabilitate emoțională în viitor, vor avea loc lungi perioade de adaptare, în aceasta fiind prezente un infinit de momente, ce ar putea duce umanitatea la autodistrugere. Politicul/religiosul, influența persoanelor influente asupra existenței societății medii. Interesele materiale, care permanent au dus la războaie; criminalitatea ce se va dezvolta cu o viteza mai mare ca cea a științei, și aceasta în urma prelungirii vieții umane… Progres științific → dominarea persoanelor influente → Nemurire → înmulțire → crize → foamete → criminalitate/războaie → autodistrugere… Cam în acest fel pisimist, văd umanitatea în viitor… Dar aceasta, este doar o opinie, ce este redată într-un scurt eseu de câteva sute de cuvinte… Realitatea poate fi alta…
Umanizare vs. Dezumanizare
Încep cu ceea că, umanitatea și apariția/existența ecestora, este/persistă/a fost și sa format, datorită, atât naturii cât și a spiritului creativ al omului, omenirea de astăzi fiind totodată opera/produsul/creația sa. Existența umanității, datorează mai întâi naturii, care a format corpul uman, și la înzestrat cu toate capacitățile sale cognitive. Natura, a dat start existenței umane, ca corp biologic, dar, în comparație cu restul vietăților, omul mai este înzestrat și cu gândire, în aceasta din urmă fiind prezente spiritul logic, creativ, analitic, etc. Umanitatea, poate fi privită ca operă a omenirii, doar cu acceptarea începutului biologic/natural. Meritul omului, pentru a-și atribui umanitatea drept creatura sa/operă a omenirii, constă în utilizarea eficientă a capacităților cognitive. Odată cu învățarea deprinderilor, pentru comodități, pentru crearea relațiilor, pentru formarea grupurilor, etc., omul a pornit procesul lung de dez-animalizare, care este vizibil pe parcursul istoric, a cel puțin 2000 de ani. Omul fiind înzestrat cu libertate, dar totodată această libertate este limitată, și anume, omul este liber de a face orice, în limitele capacităților sale. Cunoașterea, de-a lungul secolelor, este dominantă în viața umană, căci anume prin cunoaștere, omul știe că este om, și anume prin cunoaștere, omul s-a dezvoltat, și-a creat toate comoditățile, începând de la casă, îmbrăcăminte, și finalizând cu nano-tehnologii, toate fiind create/inventate, pentru necesități, comodități, plăcere, etc. Cunoașterea a motivat inventarea unui șir lung de domenii, economic, politic, cultural, social, etc. Economicul, pe cât de mult a simplificat, pe atât de mult a sofisticat, piața de schimb inter-uman de produse de diverse tipuri. Pe când, dacă să luăm în considerație, sistemele moderne de procurare a milianelor tipuri de obiecte/produse, atunci ne dăm seama că schimbările și progresul din acest domeniu este clar vizibil, dacă privim în trecut. Astăzi, pentru a procura obiecte/produse ce sunt fabricate pe alt continent, nu mai este nevoie de a pleca în lungi călătorii, pentru a-ți satisface dorințele, ci este destul de a face câteva clicuri la calculator, și produsul dorit, într-o perioadă anumită, va ajunge la ușa cumpărătorului. Vreau să spun, că în acest chip/mod, observăm calitate în comoditate, și iarăși calitate/progres/dezvoltare. Politicul, este domeniul, ce presupune, ca participanții/actorii scenei politice dintr-o anumită țară, să coordoneze cu necesitățile statului și a cetățenilor acestora. Politicul, incluzând în sine, economicul, culturalul, socialul, etc. Dezvoltarea politică, a făcut posibilă o viața mai liberă și comodă, acesta presupunând o diversitate de coduri și legi, care fac favorabilă existența socială, aceștia coordonând cu multe organe dintr-un anumit stat, în binele societății/poporului. Culturalul, include în sine limba, naționalitatea, tradiția, religia, arta, etc. Acesta face parte din sfera spiritualului, alimentând umanitatea cu umanitate, căci în cultură, se mai păstrează umanitatea, se cultivă/promovează valori, care contribuie la menținerea echilibrului emoțional/spiritual al umanității.
Istoria, pentru umanitate, este asemenea unui HDD încărcat cu TB de informație, această informație, include în sine „totul”, este memoria/creierul umanității, unde sunt păstrate toate datele din toate domeniile, acestea aducând aminte umanității, că a fost un început, în conținut fiind prezente atât progrese cât și regrese; că poate fi și un sfârșit, și poate fi și un declin, o coborâre spre faza incipientă. Libertatea de cunoaștere, a omului, l-a făcut astfel încât să fie limitat de o infinitate de valori, tradiții și prejudecăți, această limită menținând într-un fel oarecare statutul de om/umanitate, este o limită utilă pentru umanitate, pentru a nu se dezumaniza. Libertatea oamenilor a fost calea și rezultatul umanizării, da, de la început a fost astfel, sigur că și acum stau lucrurile la fel, doar că există câteva semne de întrebare, în ceea ce privește lumea contemporană, și anume problema constă în însăși această libertate. Pe parcursul a sute de ani s-a vorbit și optat pentru libertate, aceasta din urmă fiind limitată de anumite „organe”. Cum am menționat mai sus, omul este/a fost înzestrat cu o capacitate incomparabilă, și anume gândirea, care cu certitudine că este considerată liberă. Prin libera gândire, au fost făcute diverse invenții/descoperiri utile pentru umanitate. Libertatea a format omul de astăzi, libertatea a admis existența umanității în forma/chipul pe care îl observăm astăzi, dar totodată, libertatea nu poate fi considerată într-atât de sfântă, deoarece aceasta a permis apariția a multor contradicții, discuții infinite, războaie, etc. După ultimul sondaj, pe pământ există circa 7 miliarde de oameni, gândirea și personalitatea cărora este diferită una de alta, și, libertatea, este cert că a jucat rolul important în umanizare, dar diversitatea, face posibil și efectul invers, adică dezumanizarea, care în multe perioade istorice, inclusiv și în cea prezentă, persistă. Libertatea a permis omului să interpreteze și să perceapă lucrurile, în felul în care îi este comod fiecărui. Deci, libertatea presupune și o doză mare de egoism, care are un efect distructiv asupra procesului de umanizare, controlul aici fiind posibil doar parțial, căci multe din acțiunile de dezumanizare/demoralizare/animalizare, încep să fie acceptate în diferite culturi state, de anumite popoare/societăți; ceea ce anterior a fost considerat ca fiind anormal, în câteva generații, poate fi acceptat drept ceva firesc.
Și, ajungem la spusele scriitorului român, Octavian Paler, precum că “Omenirea e pe cale sa dezumanizeze omul.” Umanitatea contemporană este în drumul spre demoralizare, și fără accentuarea valorilor culturale, și fără de a-i aduce aminte omului că este om, dacă am face o prognoză constructiv/futuristică, atunci putem spune cu certitudine, că tempul de demoralizare în masă, este în continuă creștere, valorile umane devenind pe zi ce trece tot mai materializate. Va trece puțin timp, până când omul va sta în rând la psiholog, pentru a cere leac pentru depresia în care se va afla umanitatea, și dacă se va ajunge la aceasta, atunci va fi un plus spre umanizare, căci dacă apare întrebarea, este prezent interesul, apoi motivația, conștiința, etc., un nou început, spre sfârșitul declinului demoralizator…
Încep cu ceea că, umanitatea și apariția/existența ecestora, este/persistă/a fost și sa format, datorită, atât naturii cât și a spiritului creativ al omului, omenirea de astăzi fiind totodată opera/produsul/creația sa. Existența umanității, datorează mai întâi naturii, care a format corpul uman, și la înzestrat cu toate capacitățile sale cognitive. Natura, a dat start existenței umane, ca corp biologic, dar, în comparație cu restul vietăților, omul mai este înzestrat și cu gândire, în aceasta din urmă fiind prezente spiritul logic, creativ, analitic, etc. Umanitatea, poate fi privită ca operă a omenirii, doar cu acceptarea începutului biologic/natural. Meritul omului, pentru a-și atribui umanitatea drept creatura sa/operă a omenirii, constă în utilizarea eficientă a capacităților cognitive. Odată cu învățarea deprinderilor, pentru comodități, pentru crearea relațiilor, pentru formarea grupurilor, etc., omul a pornit procesul lung de dez-animalizare, care este vizibil pe parcursul istoric, a cel puțin 2000 de ani. Omul fiind înzestrat cu libertate, dar totodată această libertate este limitată, și anume, omul este liber de a face orice, în limitele capacităților sale. Cunoașterea, de-a lungul secolelor, este dominantă în viața umană, căci anume prin cunoaștere, omul știe că este om, și anume prin cunoaștere, omul s-a dezvoltat, și-a creat toate comoditățile, începând de la casă, îmbrăcăminte, și finalizând cu nano-tehnologii, toate fiind create/inventate, pentru necesități, comodități, plăcere, etc. Cunoașterea a motivat inventarea unui șir lung de domenii, economic, politic, cultural, social, etc. Economicul, pe cât de mult a simplificat, pe atât de mult a sofisticat, piața de schimb inter-uman de produse de diverse tipuri. Pe când, dacă să luăm în considerație, sistemele moderne de procurare a milianelor tipuri de obiecte/produse, atunci ne dăm seama că schimbările și progresul din acest domeniu este clar vizibil, dacă privim în trecut. Astăzi, pentru a procura obiecte/produse ce sunt fabricate pe alt continent, nu mai este nevoie de a pleca în lungi călătorii, pentru a-ți satisface dorințele, ci este destul de a face câteva clicuri la calculator, și produsul dorit, într-o perioadă anumită, va ajunge la ușa cumpărătorului. Vreau să spun, că în acest chip/mod, observăm calitate în comoditate, și iarăși calitate/progres/dezvoltare. Politicul, este domeniul, ce presupune, ca participanții/actorii scenei politice dintr-o anumită țară, să coordoneze cu necesitățile statului și a cetățenilor acestora. Politicul, incluzând în sine, economicul, culturalul, socialul, etc. Dezvoltarea politică, a făcut posibilă o viața mai liberă și comodă, acesta presupunând o diversitate de coduri și legi, care fac favorabilă existența socială, aceștia coordonând cu multe organe dintr-un anumit stat, în binele societății/poporului. Culturalul, include în sine limba, naționalitatea, tradiția, religia, arta, etc. Acesta face parte din sfera spiritualului, alimentând umanitatea cu umanitate, căci în cultură, se mai păstrează umanitatea, se cultivă/promovează valori, care contribuie la menținerea echilibrului emoțional/spiritual al umanității.
Istoria, pentru umanitate, este asemenea unui HDD încărcat cu TB de informație, această informație, include în sine „totul”, este memoria/creierul umanității, unde sunt păstrate toate datele din toate domeniile, acestea aducând aminte umanității, că a fost un început, în conținut fiind prezente atât progrese cât și regrese; că poate fi și un sfârșit, și poate fi și un declin, o coborâre spre faza incipientă. Libertatea de cunoaștere, a omului, l-a făcut astfel încât să fie limitat de o infinitate de valori, tradiții și prejudecăți, această limită menținând într-un fel oarecare statutul de om/umanitate, este o limită utilă pentru umanitate, pentru a nu se dezumaniza. Libertatea oamenilor a fost calea și rezultatul umanizării, da, de la început a fost astfel, sigur că și acum stau lucrurile la fel, doar că există câteva semne de întrebare, în ceea ce privește lumea contemporană, și anume problema constă în însăși această libertate. Pe parcursul a sute de ani s-a vorbit și optat pentru libertate, aceasta din urmă fiind limitată de anumite „organe”. Cum am menționat mai sus, omul este/a fost înzestrat cu o capacitate incomparabilă, și anume gândirea, care cu certitudine că este considerată liberă. Prin libera gândire, au fost făcute diverse invenții/descoperiri utile pentru umanitate. Libertatea a format omul de astăzi, libertatea a admis existența umanității în forma/chipul pe care îl observăm astăzi, dar totodată, libertatea nu poate fi considerată într-atât de sfântă, deoarece aceasta a permis apariția a multor contradicții, discuții infinite, războaie, etc. După ultimul sondaj, pe pământ există circa 7 miliarde de oameni, gândirea și personalitatea cărora este diferită una de alta, și, libertatea, este cert că a jucat rolul important în umanizare, dar diversitatea, face posibil și efectul invers, adică dezumanizarea, care în multe perioade istorice, inclusiv și în cea prezentă, persistă. Libertatea a permis omului să interpreteze și să perceapă lucrurile, în felul în care îi este comod fiecărui. Deci, libertatea presupune și o doză mare de egoism, care are un efect distructiv asupra procesului de umanizare, controlul aici fiind posibil doar parțial, căci multe din acțiunile de dezumanizare/demoralizare/animalizare, încep să fie acceptate în diferite culturi state, de anumite popoare/societăți; ceea ce anterior a fost considerat ca fiind anormal, în câteva generații, poate fi acceptat drept ceva firesc.
Și, ajungem la spusele scriitorului român, Octavian Paler, precum că “Omenirea e pe cale sa dezumanizeze omul.” Umanitatea contemporană este în drumul spre demoralizare, și fără accentuarea valorilor culturale, și fără de a-i aduce aminte omului că este om, dacă am face o prognoză constructiv/futuristică, atunci putem spune cu certitudine, că tempul de demoralizare în masă, este în continuă creștere, valorile umane devenind pe zi ce trece tot mai materializate. Va trece puțin timp, până când omul va sta în rând la psiholog, pentru a cere leac pentru depresia în care se va afla umanitatea, și dacă se va ajunge la aceasta, atunci va fi un plus spre umanizare, căci dacă apare întrebarea, este prezent interesul, apoi motivația, conștiința, etc., un nou început, spre sfârșitul declinului demoralizator…
Interpretarea celor zece porunci biblice sau DECALOGUL-ui
În această interpretare a poruncilor din decalog, voi încerca să utilizez metoda gramaticală și cea psihologică. Semnificația ce va fi descrisă, din start necesită percepută ca una mai mult sau mai puțin subiectivă, pe alocuri fiind interpretări axate pe aspectele morale, și cu o detașare de partea religiosului; în sens că, felul în care vor fi interpretate aceste porunci, va fi unul neutru, redând ambele părți văzute. Conform celor zece porunci, soțiile sunt proprietatea bărbatului lor, căsătoria înseamnă transfer de proprietate (de la tată la soț), iar femeile sunt mai puțin prețioase decât proprietățile imobiliare, fiind menționate în urma lor. Adulterul este încălcarea dreptului de proprietate al unui bărbat.[1] Deci, cele zece porunci se adresau doar bărbaților evrei. Varianta poruncilor analizate/interpretate aici, nu este nici cea ortodoxă, nici cea catolică sau luterană, ci a învățăturii iudaice. Prima poruncă: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.” Această poruncă neagă existența altor zeități, în afară de singurul Dumnezeu adevărat. Ceilalți dumnezei fiind falși/inventați. În acest fel, îndemnând credinciosul să abandoneze alte idei cu referire la vre-o zeitate în afară de cea absolută. Absolutizarea zeității, se dovedește prin noțiunea logico-gramaticală ce formează porunca, și dacă extragem sensul din cuvintele „Domnul, Dumnezeul”, l-am putea traduce ca „autoritatea supranaturală” sau „conducătorul atotputernic”. Caracterul psihologic din porunca iudaică „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.”, poate fi perceput ca unul mai mult sau mai puțin autoritar, fiind vizibilă evidențierea eului „eu, domnul, dumnezeul”, prin această observ prezența unei manifestări de caracter personalitate/„ceva” cu tendințe narcisiste, pornind îndemnul/poruncirea abandonării „străinului” din viața „ta”/oamenilor. Interpretând „citatul”/porunca în acest fel, și căutând de a da o explicație cu referire la caracterul ce se ascunde sub aceste cuvinte, aș putea spune că este unul xenofob, orgolios și totodată narcisist, acestea fiind observate în dorința de dominare, atenție, sacrificiul omenirii, toate în favoarea credinței/devotamentului spiritual față de El/Dumnezeu. Porunca a doua „Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.”. Porunca respectivă este împotriva creării unor idoli sau a unor reprezentări vizibile, oricare din aceste idolatrizări fiind una falsă. Cum am descris și mai sus, referitor la caracterul psihologic, porunca a doua vine în apărarea și susținere pentru cea dintâi, cultivând un nihilism, excluzând semnificația divină și întruchiparea acesteia din tot ce este ca formă materială în timp și spațiu; accentul fiind exclus de pe material și zugrăvit în cel ideologic, axându-se pe partea spiritualului, care este mai puternic ca orice forță materială; aici exclusă fiind orice înfățișare/chip și nume, în afară de singura semnificație „interioară” a divinității, ca superior/Dumnezeu suprem/absolut. La nivel logico-gramatical, observăm prezența negației în fiecare propoziție, aici fiind absolutizată divinitatea prin negarea a tot ce nu are vre-o legătură cu El/subiectul „vorbitor”. Porunca a treia „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.” Aici, se observă, cum prin această poruncă, recomandă/impune donarea a tuturor părților pozitive a omului, către atotputernicul Dumnezeu, astfel, excluzându-se orice gând/vorbă batjocoritoare către El, debarasându-se de emoțiile/trăirile negative a celor vii. Orice întâmplare, fie ea bună sau mai puțin bună, nu poate fi atribuită cu dezacord/ură – zeității, căci acesta elimină orice drum către sine – care aduce forțe negative. O simplă luare în deșert, a adevărului absolut/zeității supreme, îl poate duce pe cel păcătos, către o pedeapsă neevitabilă, autoritatea supremă, în acest mod, își întărește caracterul și autoritatea, obținută prin amenințarea celora din afara dominanței sale. Primele patru porunci, în comparație cu celelalte șase, sunt considerate și acceptate, ca fiind cele ce țin în mare parte de devotamentul și credința față de Dumnezeu, însă consider că, a patra conține în sine și latura ce ține de moralitate, liniștea interioară și detașarea de materialitate. Deci, a patra poruncă, sună în felul următor: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești.” Această zi conține în sine mai multe semnificații, prima semnificând ca fiind ziua sabatului, când evreii se odihnesc (Sâmbăta, ultima zi din săptămână), la fel cum și Dumnezeu s-a odihnit după ce a creat omenirea. Pe lângă ceea, că legea a treia interzice credincioșilor să i-a în derâdere numele domnului, acesta își atribuie o sărbătoare, în care creștinii ar trebui să sacrifice gândul/moralul în numele atotputernicului. Tendințele narcisiste ale „subiectului”, sunt până aici, vizibile/observabile, prin caracterul iubitor de sine, educând creștinul, către un devotament și un egoism religios, trezind o dragoste violatoare, către zeitate (sine). A doua parte a semnificației acestei porunci, ține totodată și de partea morală a omului, și anume ceea, ce se numește odihnă și relaxare; de aici fiind vizibilă cărarea libertății, care permite omului, să simtă și o altă latură a vieții, și anume acea a spiritualului/detașării de material, uitarea de griji/probleme/ocupații, astfel, având posibilitatea de a simți că este liber. Porunca a cincea „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” De aici pornesc poruncile, ce țin de codul moral, al multor culturi, legi – care țin de datorie și respect, nu doar față de Dumnezeu, dar și față de cei din jur, începând de la părinți/frați/surori și continuând până la cel mai îndepărtat/dușman. Respectarea părinților, în diverse culturi, care nu au vre-o legătură cu doctrinele creștinismului, este prezentă, și presupune o normă morală, părinții fiind cei care prin ajutorul părinților/părinților lor, au dat viață unei ființe vii care astăzi este în viață, și acest sentiment de respect/ură către părinți, este prezent în sufletele multor oameni, deoarece datorită părinților și anume mama și tata, care și-au sacrificat o parte din sine pentru a da naștere unei noi ființe. Porunca respectivă, fixează o seninătate în sentimentele creștinilor/poporului evreu. În orice societate contemporană, omorurile sunt sancționate prin lege. A șasea poruncă „Să nu ucizi.”, sună la fel ca o restricție, și orice restricție dată de Dumnezeu și încălcată de om, presupune pedeapsă. Dar pe lângă acest caracter de restricție/amenințare, porunca respectivă, îndeamnă spre o armonie socială, astfel fiind posibilă o libertate și orice om având dreptul la viață, soarta acestui din urmă fiind hotărâtă doar de către Dumnezeu, și nici o altă ființă umană nu este în drept de a lua viața unui om; căci libertatea de a trăi este dată tuturor oamenilor, și nu poate fi sustrasă de către vre-o altă ființă umană în afara domnului. Această normă morală, este validă pentru cei, care au dorința de a se încadra în societate, căci, pentru a supraviețui într-o anumită societate, este necesar de a respecta anumite reguli, acestea fiind în favoarea oamenilor, fiecare fiind liber de a-și trăi viața, și nicidecum de a sustrage/hotărî destinul altui om. Echilibrul într-o familie, ține de atitudinea și interesele partenerilor unul față de celălalt. Poporului evreu i-a fost dată porunca a șaptea „Să nu preacurvești.”, care învață sentimentul de devotament/respect/sacrificiu între parteneri/membrii familiei, și anume între soț și soție. Preacurvia, atât din partea bărbatului cât și din partea femeii, presupune o pată a simbolului familiei, o înșelare și păcat, care se manifestă negativ asupra tuturor aspectelor familiei. Respectarea acestei porunci, este pentru cei ce doresc de întemeia o familie trainică, implicând stima reciprocă, înțelegerea și susținerea partenerului, pentru crearea unei familii de lungă durată, credincioasă în Dumnezeul atotputernic, care ocrotește pe cei corecți în deciziile luate. Soțul și soția dăruindu-și corpul reciproc, și, relațiile sexuale fiind întreținute doar între ei doi, cu scopul de a da/naște viață; acest devotament simbolizând puritatea familiei. Ceea ce-l face pe un om să se simtă fericit/plăcut, de la posedarea anumitor lucruri materiale, îl poate face pe altul nefericit, mai ales dacă acel lucru a aparținut cuiva și apoi extras din nu din buna voință. „Să nu furi.”, astfel sună cea de-a opta poruncă din decalogul evreiesc. Furtul, la fel este condamnat prin lege, pe parcursul istoric, această faptă fiind pedepsită prin diverse metode, de la tăiatul mânii până la tăiatul capului. Deposedând o persoană de ceva ce-i aparține, hoțul lipsește victima de obiectul/lucrul care-i servea la anumite activități, și furtul a ceva ce-i aparține altuia, îi poate aduce daune/necazuri grave celui dintâi. Acel obiect/lucru, poate fi unica sursă de existență a omului/victimei, și prin satisfacția dorințelor, hoțul îi fură dreptul de existență a persoanei date, și totodată, a familiei care este hrănită de acela. A fura, în unele cazuri poate fi echivalent cu, a ucide, și lucrul care-i face viața mai bună hoțului, poate omorî o familie întreagă, după care poate urma și sentimentul de vină, acesta din urmă provocând o multitudine de urmări. O minciună spusă la momentul nepotrivit și persoanei nepotrivită, poate hotărî soarta unei sau a mai multor persoane. Porunca a noua „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”, presupune o tindere către adevăr, și iarăși este o normă morală, care se referă la familie și cei care sunt aproape acesteia. Sora mărturisind strâmb împotriva fratelui, ar duce către o devalorizarea a familiei/neamului, și în genere a imaginii celui ce mărturisește în acest fel. Adevărul, este cel ce învinge, în majoritatea cazurilor, minciuna este dezgolită, și relația strivită. Porunca respectivă, vine cu învățătura către creștini, de a nu minți. Porunca a zecea „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”, această poruncă îndeamnă poporul evreu, de a nu dori nimic din cele ce nu le aparține, și doar o simplă dorință, necesită de a fi exclusă, deoarece aceasta poate duce către încălcarea celorlalte legi din Decalog, și anume, adulterul, umor, furt; astfel, fiind greșit de a încălca aceste porunci, la fel și de a dori doar, acele lucruri. Aici, consider că porunca respectivă, se axează pe stingerea focului invidios din inimile omenești, căci, invidia, este calea greșită spre care pornește creștinul, și admite astfel de dorințe/pofte. Dorind/invidiind casa aproapelui, robul străinului, bunurile casei, cel ispitit poate ajunge la acțiuni greșite, care ar permite nașterea unor necazuri atât în viața sa cât și în viața celor ce suferă în urma poftei pofticiosului. Dorind/visând nevasta aproapelui, invidiosul poate destrăma o familie, și totodată poate în călca legea ce spune de preacurvie, adâncind în păcat/necaz, chemând după sine pe cel ispitit de cel ispitit. Deci, în interpretarea respectivă, am încercat să fiu câte e posibil imparțial, chiar dacă pe alocuri se simte inversul. Analiza acestui Decalog, este elaborată într-o formă liberă, încercând de a doza obiectivitate și limita subiectivitate, însă până la urmă, orice interpretare include în sine câte o picătură de subiectivism. Unele din cele zece porunci, sunt valide și astăzi, în diverse culturi, acestea făcând parte și din legislația a multor țări, cât și din codurile morale nescrise, care susțin armonia în relațiile societății, familie, școală, serviciu, etc. Fiecare este liber de a alege, de cine să fie limitat. Autor: Bejenari Sergiu [1] Sursa precizării predestinației Decalogului: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_zece_porunci
În această interpretare a poruncilor din decalog, voi încerca să utilizez metoda gramaticală și cea psihologică. Semnificația ce va fi descrisă, din start necesită percepută ca una mai mult sau mai puțin subiectivă, pe alocuri fiind interpretări axate pe aspectele morale, și cu o detașare de partea religiosului; în sens că, felul în care vor fi interpretate aceste porunci, va fi unul neutru, redând ambele părți văzute. Conform celor zece porunci, soțiile sunt proprietatea bărbatului lor, căsătoria înseamnă transfer de proprietate (de la tată la soț), iar femeile sunt mai puțin prețioase decât proprietățile imobiliare, fiind menționate în urma lor. Adulterul este încălcarea dreptului de proprietate al unui bărbat.[1] Deci, cele zece porunci se adresau doar bărbaților evrei. Varianta poruncilor analizate/interpretate aici, nu este nici cea ortodoxă, nici cea catolică sau luterană, ci a învățăturii iudaice. Prima poruncă: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.” Această poruncă neagă existența altor zeități, în afară de singurul Dumnezeu adevărat. Ceilalți dumnezei fiind falși/inventați. În acest fel, îndemnând credinciosul să abandoneze alte idei cu referire la vre-o zeitate în afară de cea absolută. Absolutizarea zeității, se dovedește prin noțiunea logico-gramaticală ce formează porunca, și dacă extragem sensul din cuvintele „Domnul, Dumnezeul”, l-am putea traduce ca „autoritatea supranaturală” sau „conducătorul atotputernic”. Caracterul psihologic din porunca iudaică „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.”, poate fi perceput ca unul mai mult sau mai puțin autoritar, fiind vizibilă evidențierea eului „eu, domnul, dumnezeul”, prin această observ prezența unei manifestări de caracter personalitate/„ceva” cu tendințe narcisiste, pornind îndemnul/poruncirea abandonării „străinului” din viața „ta”/oamenilor. Interpretând „citatul”/porunca în acest fel, și căutând de a da o explicație cu referire la caracterul ce se ascunde sub aceste cuvinte, aș putea spune că este unul xenofob, orgolios și totodată narcisist, acestea fiind observate în dorința de dominare, atenție, sacrificiul omenirii, toate în favoarea credinței/devotamentului spiritual față de El/Dumnezeu. Porunca a doua „Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.”. Porunca respectivă este împotriva creării unor idoli sau a unor reprezentări vizibile, oricare din aceste idolatrizări fiind una falsă. Cum am descris și mai sus, referitor la caracterul psihologic, porunca a doua vine în apărarea și susținere pentru cea dintâi, cultivând un nihilism, excluzând semnificația divină și întruchiparea acesteia din tot ce este ca formă materială în timp și spațiu; accentul fiind exclus de pe material și zugrăvit în cel ideologic, axându-se pe partea spiritualului, care este mai puternic ca orice forță materială; aici exclusă fiind orice înfățișare/chip și nume, în afară de singura semnificație „interioară” a divinității, ca superior/Dumnezeu suprem/absolut. La nivel logico-gramatical, observăm prezența negației în fiecare propoziție, aici fiind absolutizată divinitatea prin negarea a tot ce nu are vre-o legătură cu El/subiectul „vorbitor”. Porunca a treia „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.” Aici, se observă, cum prin această poruncă, recomandă/impune donarea a tuturor părților pozitive a omului, către atotputernicul Dumnezeu, astfel, excluzându-se orice gând/vorbă batjocoritoare către El, debarasându-se de emoțiile/trăirile negative a celor vii. Orice întâmplare, fie ea bună sau mai puțin bună, nu poate fi atribuită cu dezacord/ură – zeității, căci acesta elimină orice drum către sine – care aduce forțe negative. O simplă luare în deșert, a adevărului absolut/zeității supreme, îl poate duce pe cel păcătos, către o pedeapsă neevitabilă, autoritatea supremă, în acest mod, își întărește caracterul și autoritatea, obținută prin amenințarea celora din afara dominanței sale. Primele patru porunci, în comparație cu celelalte șase, sunt considerate și acceptate, ca fiind cele ce țin în mare parte de devotamentul și credința față de Dumnezeu, însă consider că, a patra conține în sine și latura ce ține de moralitate, liniștea interioară și detașarea de materialitate. Deci, a patra poruncă, sună în felul următor: „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești.” Această zi conține în sine mai multe semnificații, prima semnificând ca fiind ziua sabatului, când evreii se odihnesc (Sâmbăta, ultima zi din săptămână), la fel cum și Dumnezeu s-a odihnit după ce a creat omenirea. Pe lângă ceea, că legea a treia interzice credincioșilor să i-a în derâdere numele domnului, acesta își atribuie o sărbătoare, în care creștinii ar trebui să sacrifice gândul/moralul în numele atotputernicului. Tendințele narcisiste ale „subiectului”, sunt până aici, vizibile/observabile, prin caracterul iubitor de sine, educând creștinul, către un devotament și un egoism religios, trezind o dragoste violatoare, către zeitate (sine). A doua parte a semnificației acestei porunci, ține totodată și de partea morală a omului, și anume ceea, ce se numește odihnă și relaxare; de aici fiind vizibilă cărarea libertății, care permite omului, să simtă și o altă latură a vieții, și anume acea a spiritualului/detașării de material, uitarea de griji/probleme/ocupații, astfel, având posibilitatea de a simți că este liber. Porunca a cincea „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” De aici pornesc poruncile, ce țin de codul moral, al multor culturi, legi – care țin de datorie și respect, nu doar față de Dumnezeu, dar și față de cei din jur, începând de la părinți/frați/surori și continuând până la cel mai îndepărtat/dușman. Respectarea părinților, în diverse culturi, care nu au vre-o legătură cu doctrinele creștinismului, este prezentă, și presupune o normă morală, părinții fiind cei care prin ajutorul părinților/părinților lor, au dat viață unei ființe vii care astăzi este în viață, și acest sentiment de respect/ură către părinți, este prezent în sufletele multor oameni, deoarece datorită părinților și anume mama și tata, care și-au sacrificat o parte din sine pentru a da naștere unei noi ființe. Porunca respectivă, fixează o seninătate în sentimentele creștinilor/poporului evreu. În orice societate contemporană, omorurile sunt sancționate prin lege. A șasea poruncă „Să nu ucizi.”, sună la fel ca o restricție, și orice restricție dată de Dumnezeu și încălcată de om, presupune pedeapsă. Dar pe lângă acest caracter de restricție/amenințare, porunca respectivă, îndeamnă spre o armonie socială, astfel fiind posibilă o libertate și orice om având dreptul la viață, soarta acestui din urmă fiind hotărâtă doar de către Dumnezeu, și nici o altă ființă umană nu este în drept de a lua viața unui om; căci libertatea de a trăi este dată tuturor oamenilor, și nu poate fi sustrasă de către vre-o altă ființă umană în afara domnului. Această normă morală, este validă pentru cei, care au dorința de a se încadra în societate, căci, pentru a supraviețui într-o anumită societate, este necesar de a respecta anumite reguli, acestea fiind în favoarea oamenilor, fiecare fiind liber de a-și trăi viața, și nicidecum de a sustrage/hotărî destinul altui om. Echilibrul într-o familie, ține de atitudinea și interesele partenerilor unul față de celălalt. Poporului evreu i-a fost dată porunca a șaptea „Să nu preacurvești.”, care învață sentimentul de devotament/respect/sacrificiu între parteneri/membrii familiei, și anume între soț și soție. Preacurvia, atât din partea bărbatului cât și din partea femeii, presupune o pată a simbolului familiei, o înșelare și păcat, care se manifestă negativ asupra tuturor aspectelor familiei. Respectarea acestei porunci, este pentru cei ce doresc de întemeia o familie trainică, implicând stima reciprocă, înțelegerea și susținerea partenerului, pentru crearea unei familii de lungă durată, credincioasă în Dumnezeul atotputernic, care ocrotește pe cei corecți în deciziile luate. Soțul și soția dăruindu-și corpul reciproc, și, relațiile sexuale fiind întreținute doar între ei doi, cu scopul de a da/naște viață; acest devotament simbolizând puritatea familiei. Ceea ce-l face pe un om să se simtă fericit/plăcut, de la posedarea anumitor lucruri materiale, îl poate face pe altul nefericit, mai ales dacă acel lucru a aparținut cuiva și apoi extras din nu din buna voință. „Să nu furi.”, astfel sună cea de-a opta poruncă din decalogul evreiesc. Furtul, la fel este condamnat prin lege, pe parcursul istoric, această faptă fiind pedepsită prin diverse metode, de la tăiatul mânii până la tăiatul capului. Deposedând o persoană de ceva ce-i aparține, hoțul lipsește victima de obiectul/lucrul care-i servea la anumite activități, și furtul a ceva ce-i aparține altuia, îi poate aduce daune/necazuri grave celui dintâi. Acel obiect/lucru, poate fi unica sursă de existență a omului/victimei, și prin satisfacția dorințelor, hoțul îi fură dreptul de existență a persoanei date, și totodată, a familiei care este hrănită de acela. A fura, în unele cazuri poate fi echivalent cu, a ucide, și lucrul care-i face viața mai bună hoțului, poate omorî o familie întreagă, după care poate urma și sentimentul de vină, acesta din urmă provocând o multitudine de urmări. O minciună spusă la momentul nepotrivit și persoanei nepotrivită, poate hotărî soarta unei sau a mai multor persoane. Porunca a noua „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”, presupune o tindere către adevăr, și iarăși este o normă morală, care se referă la familie și cei care sunt aproape acesteia. Sora mărturisind strâmb împotriva fratelui, ar duce către o devalorizarea a familiei/neamului, și în genere a imaginii celui ce mărturisește în acest fel. Adevărul, este cel ce învinge, în majoritatea cazurilor, minciuna este dezgolită, și relația strivită. Porunca respectivă, vine cu învățătura către creștini, de a nu minți. Porunca a zecea „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.”, această poruncă îndeamnă poporul evreu, de a nu dori nimic din cele ce nu le aparține, și doar o simplă dorință, necesită de a fi exclusă, deoarece aceasta poate duce către încălcarea celorlalte legi din Decalog, și anume, adulterul, umor, furt; astfel, fiind greșit de a încălca aceste porunci, la fel și de a dori doar, acele lucruri. Aici, consider că porunca respectivă, se axează pe stingerea focului invidios din inimile omenești, căci, invidia, este calea greșită spre care pornește creștinul, și admite astfel de dorințe/pofte. Dorind/invidiind casa aproapelui, robul străinului, bunurile casei, cel ispitit poate ajunge la acțiuni greșite, care ar permite nașterea unor necazuri atât în viața sa cât și în viața celor ce suferă în urma poftei pofticiosului. Dorind/visând nevasta aproapelui, invidiosul poate destrăma o familie, și totodată poate în călca legea ce spune de preacurvie, adâncind în păcat/necaz, chemând după sine pe cel ispitit de cel ispitit. Deci, în interpretarea respectivă, am încercat să fiu câte e posibil imparțial, chiar dacă pe alocuri se simte inversul. Analiza acestui Decalog, este elaborată într-o formă liberă, încercând de a doza obiectivitate și limita subiectivitate, însă până la urmă, orice interpretare include în sine câte o picătură de subiectivism. Unele din cele zece porunci, sunt valide și astăzi, în diverse culturi, acestea făcând parte și din legislația a multor țări, cât și din codurile morale nescrise, care susțin armonia în relațiile societății, familie, școală, serviciu, etc. Fiecare este liber de a alege, de cine să fie limitat. Autor: Bejenari Sergiu [1] Sursa precizării predestinației Decalogului: http://ro.wikipedia.org/wiki/Cele_zece_porunci
Limită a învățării
Întrebările
sunt adresate deseori cu scopul de a ajunge la un răspuns, acesta din urmă
poate fi absolutizat și strictizat de către cel cărui îi aparține întrebarea.
Întrebările
ce presupun răspunsuri rigide, limitează/îngustează câmpul creativ al celui ce
răspunde.
O metodă
bună de învățare/explicare a anumitor idei/ipoteze, este cea care ține de
creativitatea celui ce învață, plus corectările/completările venite din partea
cunoscătorului/celui ce învață a învăța.
Putem vorbi
până la infinit despre subiectele clarificate deja, însă viața/soarta temei,
depinde de necunoașterea unei părți a lucrurilor.
Dacă cineva
consideră că știe răspunsul corect al unei sau a mai multor întrebări, acel
cineva a dat start trăirii într-o realitate subiectivă, bolnavă de solipsism.
Autor: Bejenari
Sergiu
22.11.2011
Despre moda de azi vs. Branduri
Se vorbește deseori, în societatea noastră (și în altele), despre modă; mă refer în special la felul în care este îmbrăcat cineva, ce este la modă și ce nu este, care branduri sunt bune/frumoase și care nu prea. Masa, percepe moda, în dependență de ceea ce se vinde pe piață (piața centrală), și consideră la modă și frumos ceea ce apare în cantități enorme pe rafturile magazinelor/pieții, în dependență de sezon, vara – maiouri de un tip, toamna – scurte și blugi, iarna „fesuri” cușme – care mai de care, primăvara – fiind un an nou – începe businessul. Chiar dacă haina rămâne neuzată, ea nu mai poate fi utilizată, deoarece nu este în modă, după părerea unora, și cu certitudine că tânăra generație apelează către buzunarele părinților, pentru a-și reînnoi garderoba, și totodată procurând biletul către incubatorul turmei ce poartă un anumit tip de haină la momentul respectiv, astfel lipsindu-se de originalitate, însă neconștientizând că sunt robi a-i hainelor/modei. Prin sursele de răspândire a informației, ca de exemplu mass-media, sunt popularizate în continuu prototipuri, cum ar trebui să fie cineva îmbrăcat. Și, dacă a îmbrăcat o actriță de la Hollywood o haină, fie cu un aspect plăcut sau mai puțin plăcut, oricum acea haină va începe călătoria printre cei doriți de a copia identitatea altor persoane, ne-luând în considerație statutul financiar/social. O atenție deosebită se acordă în ultimul timp, brandurilor, ducându-se discuții inutile despre care e mai cool. Blugi de la levis, chiloți de la Kelvin Klein, maiou s-au cămașă de la armani, adidași de firmă, etc. Toate astea se discută, dar prima ce se verbalizează într-o asemenea discuție, este prețul, care umflă m-ai tare prețul, acela e cel m-ai și cel m-ai la modă. Nu înțeleg de ce ar fi atât de important de a evidenția atâta prețul, „djînș di 100 di evro” sau „șubă din piele de veveriță de la gucci de 1000 di evriși”. Îmi vine să râd, auzind asemenea valorificări ale frumosului. S-a creat o prejudecată, frumosul având preț, pe cât este m-ai scumpă haina cu atât este m-ai frumoasă și m-ai la modă, indiferent dacă haina este dezgustătoare sau plină de culori isterice, dacă este procurată la un preț mare, atunci trece testul și este acceptată acea haină „frumoasă” (chiar promovată). Deci, haina scumpă să rezumă în societate, cu haina frumoasă/la modă, și în deosebi, manifestă acest tip de gândire, persoanele care devin bogate peste noapte, fiindcă ducând o viață modestă și fiind luat în derâdere de către colegi sau simțindu-se cumva inferior din cauza hainelor considerate simple, odată cu primirea unei averi; răsare curcubeul se aprinde semaforul, respectiv, sentimentul de subapreciere din trecut, se transformă într-unul de supraapreciere, astfel fiind „la modă” – în rând cu lumea. Cât de mult nu s-ar chinui cei ce țin piciorul cu moda cultivată intenționat pentru a face profit, oricum, nu se conștientizează că sunt manipulați de către cei ce vor să-și vândă anual noile tipuri de haine. Căci, până la urmă, orice haină devine cârpă, și nimeni atunci nu le m-ai atribuie aceste calități eronate. Omul este om, fie el îmbrăcat cu o haină de la un brand renumit sau pur și simplu o haină simplă; omul reprezintă haina și nu invers. Aici a-ș face o remarcă, referitor la unii inși, care încearcă prin vestimentație, să sară mai sus, să pară m-ai importanți; studenți ce învață pe note de 5 și nu pot scoate o vorbă rațională, pășesc pragul universităților din țară, îmbrăcați în paltoane și cu mapa în mână, de parcă ar fi cu mandat de deputat în buzunar sau cu cheile de la Bugatti (deși în realitate vine ca peștele în conservă la fel ca și toți ceilalți, în transportul public). Domnișoare cu chip de „prostituată intelectuală”, tocuri înalte pe care nu știu să meargă, fuste care m-ai de care, machiaj de calitate (făcut de către vecina din cameră), etc. Pe lângă toate aceste rânduri de haine „cool”, unii m-ai au în mână și câte un diplomat cu laptop (care este procurat pe chinul părinților ce muncesc peste hotare), acesta din urmă fiind destinat nu pentru citire și prelucrarea materialelor pentru universitatea, ci pentru muncă mult m-ai inteligentă, și anume, pentru a pierde 3 ani de studenție, stând pe odnoklassniki, unde a intrat în modă ca fiecare să-și posteze acolo poze cu haine noi, care trebuie neapărat să fie de la armani, și tot așa m-ai departe… În final, puțini din aceștia, recunosc, că acel armani, este procurat de fapt de la piața centrală, și prețul nu este de 100 „evro”, ci de 200 lei… Autor: Bejenari Sergiu 03.12.2011
Se vorbește deseori, în societatea noastră (și în altele), despre modă; mă refer în special la felul în care este îmbrăcat cineva, ce este la modă și ce nu este, care branduri sunt bune/frumoase și care nu prea. Masa, percepe moda, în dependență de ceea ce se vinde pe piață (piața centrală), și consideră la modă și frumos ceea ce apare în cantități enorme pe rafturile magazinelor/pieții, în dependență de sezon, vara – maiouri de un tip, toamna – scurte și blugi, iarna „fesuri” cușme – care mai de care, primăvara – fiind un an nou – începe businessul. Chiar dacă haina rămâne neuzată, ea nu mai poate fi utilizată, deoarece nu este în modă, după părerea unora, și cu certitudine că tânăra generație apelează către buzunarele părinților, pentru a-și reînnoi garderoba, și totodată procurând biletul către incubatorul turmei ce poartă un anumit tip de haină la momentul respectiv, astfel lipsindu-se de originalitate, însă neconștientizând că sunt robi a-i hainelor/modei. Prin sursele de răspândire a informației, ca de exemplu mass-media, sunt popularizate în continuu prototipuri, cum ar trebui să fie cineva îmbrăcat. Și, dacă a îmbrăcat o actriță de la Hollywood o haină, fie cu un aspect plăcut sau mai puțin plăcut, oricum acea haină va începe călătoria printre cei doriți de a copia identitatea altor persoane, ne-luând în considerație statutul financiar/social. O atenție deosebită se acordă în ultimul timp, brandurilor, ducându-se discuții inutile despre care e mai cool. Blugi de la levis, chiloți de la Kelvin Klein, maiou s-au cămașă de la armani, adidași de firmă, etc. Toate astea se discută, dar prima ce se verbalizează într-o asemenea discuție, este prețul, care umflă m-ai tare prețul, acela e cel m-ai și cel m-ai la modă. Nu înțeleg de ce ar fi atât de important de a evidenția atâta prețul, „djînș di 100 di evro” sau „șubă din piele de veveriță de la gucci de 1000 di evriși”. Îmi vine să râd, auzind asemenea valorificări ale frumosului. S-a creat o prejudecată, frumosul având preț, pe cât este m-ai scumpă haina cu atât este m-ai frumoasă și m-ai la modă, indiferent dacă haina este dezgustătoare sau plină de culori isterice, dacă este procurată la un preț mare, atunci trece testul și este acceptată acea haină „frumoasă” (chiar promovată). Deci, haina scumpă să rezumă în societate, cu haina frumoasă/la modă, și în deosebi, manifestă acest tip de gândire, persoanele care devin bogate peste noapte, fiindcă ducând o viață modestă și fiind luat în derâdere de către colegi sau simțindu-se cumva inferior din cauza hainelor considerate simple, odată cu primirea unei averi; răsare curcubeul se aprinde semaforul, respectiv, sentimentul de subapreciere din trecut, se transformă într-unul de supraapreciere, astfel fiind „la modă” – în rând cu lumea. Cât de mult nu s-ar chinui cei ce țin piciorul cu moda cultivată intenționat pentru a face profit, oricum, nu se conștientizează că sunt manipulați de către cei ce vor să-și vândă anual noile tipuri de haine. Căci, până la urmă, orice haină devine cârpă, și nimeni atunci nu le m-ai atribuie aceste calități eronate. Omul este om, fie el îmbrăcat cu o haină de la un brand renumit sau pur și simplu o haină simplă; omul reprezintă haina și nu invers. Aici a-ș face o remarcă, referitor la unii inși, care încearcă prin vestimentație, să sară mai sus, să pară m-ai importanți; studenți ce învață pe note de 5 și nu pot scoate o vorbă rațională, pășesc pragul universităților din țară, îmbrăcați în paltoane și cu mapa în mână, de parcă ar fi cu mandat de deputat în buzunar sau cu cheile de la Bugatti (deși în realitate vine ca peștele în conservă la fel ca și toți ceilalți, în transportul public). Domnișoare cu chip de „prostituată intelectuală”, tocuri înalte pe care nu știu să meargă, fuste care m-ai de care, machiaj de calitate (făcut de către vecina din cameră), etc. Pe lângă toate aceste rânduri de haine „cool”, unii m-ai au în mână și câte un diplomat cu laptop (care este procurat pe chinul părinților ce muncesc peste hotare), acesta din urmă fiind destinat nu pentru citire și prelucrarea materialelor pentru universitatea, ci pentru muncă mult m-ai inteligentă, și anume, pentru a pierde 3 ani de studenție, stând pe odnoklassniki, unde a intrat în modă ca fiecare să-și posteze acolo poze cu haine noi, care trebuie neapărat să fie de la armani, și tot așa m-ai departe… În final, puțini din aceștia, recunosc, că acel armani, este procurat de fapt de la piața centrală, și prețul nu este de 100 „evro”, ci de 200 lei… Autor: Bejenari Sergiu 03.12.2011
Priviri
Astăzi încerc să vorbesc despre
un fenomen social, care îl întâlnim cu toții, zi de zi, la serviciu, la
universitate, acasă, etc.
Odată cu pășirea pragului ușii,
în fiece dimineață/zi, în decurs de câteva secunde/minute, fiecare din noi,
interacționează cu oameni, care la fel încep ziua, sau abia o finisează…
Problema, (dacă a-ș putea-o numi
astfel), constă în noi înșine și totodată în cei ce ne înconjoară, și anume, în
priviri.
Interacționăm permanent cu
diverse tipuri de priviri, multe din ele (din fericire) rămânând scăpate cu
vederea, altele din întâmplare, sunt prinse, analizate/trăite/suferite.
Primele priviri de dimineață (în
oraș), sunt întâlnite la stație/oprire, atunci dai de ochi/priviri
roșii/supărate/somnoroase, unele hazlii/plăcute, altele dezgustătoare.
Pornind spre ușa transportului
public, automat, se dă start luptei pentru „tron”, și majoritatea devin
dușmani, unii se-mping, alții aruncă priviri, acestea din urmă fiind foarte
diverse. În fine, dacă transportul e gol, atunci lupta trece ușor.
Etapa următoare, nu ține atât de
competiție, cât de principiu probabil, sau poate e un simplu fel de a fi.
Taxatorul te analizează, poate ușor să te treacă cu vederea. Însă, vecinul de
pe scaunul din față, poate fi mult mai deosebit, și des este în stare să arunce
priviri grele, dezgustătoare (în schimb sincere).
Ar fi mult de spus, dacă a-ș
analiza toate, privirile întâlnite zilnic.
Vreau să evidențiez doar, că
aceste priviri diverse, pot fi într-adevăr grele, și o simplă ieșire în oraș,
pentru unii, este asemănătoare cu o luptă interioară/exterioară, căci fiind
supus acestor teste a privirilor diverse, scurgătoare de energie, psihicul este
presat de tensiunea grea a ochilor străini.
Trecerile de pietoni, sunt pline
de accidente psihologic construite și neobservate, trecătorii aruncând gunoi cu
ochii, infectând moralitatea diferitelor persoane, care deloc nu sunt dorite de
negativism.
Universitatea (ca exemplu, căci
acolo mă aflu mai des), este aglomerată de viitori miniștri, care, știți și
singuri cum privesc spre simplii muritori. Unii din părinții educației,
încearcă în continuu să facă ordine cu privirea, astfel intimidând/frustrând viitorii
concurenți, care le-ar putea lua serviciul în viitor.
Merg, în deal și în vale, și pe
drum drept, și mai puțin drept, uneori sub ploaie, uneori sub soare; mereu
interacționând cu priviri uimitoare.
-
E trist
celor, care-ajungând acasă, nu au parte, de o privire blândă/caldă de copil,
care aduce lumină printre gândurile sumbre/obosite de-acele lupte/interacțiuni
cu diavolii societății… Printre care ne regăsim uneori și noi…
Autor: Bejenari Sergiu
19.11.2011
Flashmob de Ziua Filosofiei
Astăzi, 17 noiembrie, este Ziua Mondială a Filosofiei. Studenții de la Filosofie de la Universitatea de Stat, împreună cu cei de la Antropologie și un număr de elevi de la liceul Gaudeamus din capitală, în frunte cu Dr. conferențiar Anghelina Suceveanu, la ora 14:00, au organizat un Flashmob. Din persoanele adunate în fața Teatrului de Operă și Balet, au fost construite litere ce au format cuvântul FILOSOFIE. Într-un fel, s-a dorit de a face să se audă de FILOSOFIE, printre rândurile oamenilor din stradă. A fost așa cum a fost, dar se putea și mai bine, însă din lipsa de studenți în cadrul facultății, flashmob-ul a fost cam micuț și nu prea auzit/văzut. Studenți la Filosofie, sunt ca de obicei, foarte puțini, ne-auziți, și cu puține perspective de încadrare în câmpul muncii. Poate că, în viitor, alte generații, vor forma un grup mai mare de cercetători în Filosofie; poate că se vor naște și noi filosofi sau curente filosofice, în țară; însă nu cred că în apropiatul viitor.
La fel, puteți viziona, spotul publicitar pentru promovarea filosofiei, realizat săptămâna trecută: Autor: Bejenari Sergiu 17.11.2011
Astăzi, 17 noiembrie, este Ziua Mondială a Filosofiei. Studenții de la Filosofie de la Universitatea de Stat, împreună cu cei de la Antropologie și un număr de elevi de la liceul Gaudeamus din capitală, în frunte cu Dr. conferențiar Anghelina Suceveanu, la ora 14:00, au organizat un Flashmob. Din persoanele adunate în fața Teatrului de Operă și Balet, au fost construite litere ce au format cuvântul FILOSOFIE. Într-un fel, s-a dorit de a face să se audă de FILOSOFIE, printre rândurile oamenilor din stradă. A fost așa cum a fost, dar se putea și mai bine, însă din lipsa de studenți în cadrul facultății, flashmob-ul a fost cam micuț și nu prea auzit/văzut. Studenți la Filosofie, sunt ca de obicei, foarte puțini, ne-auziți, și cu puține perspective de încadrare în câmpul muncii. Poate că, în viitor, alte generații, vor forma un grup mai mare de cercetători în Filosofie; poate că se vor naște și noi filosofi sau curente filosofice, în țară; însă nu cred că în apropiatul viitor.
La fel, puteți viziona, spotul publicitar pentru promovarea filosofiei, realizat săptămâna trecută: Autor: Bejenari Sergiu 17.11.2011
Ziua Mondială a Filosofiei
În legătură cu sărbătoarea Ziua Mondială a Filosofiei, am elaborat un spot publicitar, pentru promovarea filosofiei în țară.
Ar fi bine de-l difuzat, însă nu sunt suficiente surse financiare.
Vizionare plăcută...
Orheiul Vechi în 100 de fotografii
Vizionați aici o colecție de fotografii personale, dintr-o excursie la Orheiul Vechi.
Vizionați aici o colecție de fotografii personale, dintr-o excursie la Orheiul Vechi.
În urma celor nevăzute
Postez aici o mică povestioară, ce am scris-o încă în 2009. E un fel de încercare de a scrie ceva, de a reda o realitate din somn/vis. Chiar dacă pare a fi ieftină și cu idei infantile, îmi asum riscul de a primi critică, în urma citirii acestei scrieri. Spor la citit... În urma celor nevăzute Închid ochii în singurătate, și încerc să adorm după o zi trecută ca oricare alta, în tăcerea cimitirică. Inima parcă nici nu mi se zbate de parcă nici nu a-ș avea-o în piept, de parcă ar fi în palma piciorului stâng în dreptul degetului cel mic, mi se zbate agale în micuțul deget rece. Ochii mi se închid atât de lin parcă mi i-aș trage încetișor cu palma asemeni unui cadavru omorât privind spre cerul luminat de apa mării arzătoare de soare. În întunericul atât de cumplit, nu văd nimic la această oră târzie, nici ceață și nici nori. *** Îndată din pământ se aude cineva strigându-mi numele meu iubitor de parcă m-ar fi știut de o vecie. Dar nu e nimeni în subsol, căci nu are de unde fi, e întuneric și umezeală și ușa este încuiată de demult. De ce mă strigă-atâta, ce nu știe că nu voi veni? Căci pe mine nu mă strigă nimeni chiar cât nu ar putea de tare. Sunt surd, nu aud nimic ce se aude, nu aud cum cântă păsările dimineața, nu aud cum strigă copiii pe-afară, nimic n-aud, doar vuietul tunelului meu de piatră jilavă plină de mucegai însurit și înverzit, veșted pe bruna piatră de funingine a tunelului meu subteran ce duce spre infinitul ce mă doboară răstignindu-mă de pe un perete pe altul. Dragdime !!! iară-și mi-aud numele, dar nu-i cunosc glasul, nu am mai auzit voci de-atâta timp, nici nu percep ce fel de voce e, nu înțeleg e fată sau bărbat, dar glasul este atât de lin. De ce mă cheamă? Oare e adevărat sau mi se pare? Nu mai deosebesc realul de neant, nici culoarea nici lumina. Mă ridic îndată, aprind lanterna de gaz și ies din odaie, merg pe coridor spre ușa din fund de după scară. O deschid și pășesc încetișor, cobor pe scările acoperite cu praf umed, însă nu găsesc pe nimeni, nu-i nimeni. — Este cineva aici? Nu-mi răspunde nimeni. Încerc să merg pe rândul dintre morminte, înfricoșat, dar nici o vietate, sunt doar eu și mormintele de granit. Ajung în fundul cavoului și îndată din spate mi se ivește o lumină puternică, ce mă orbește chiar dacă nu privesc spre ea. — Au !!! mă dor ochii și nu văd nimic. — A venit timpul. Îmi spune vocea luminii sclipitoare. — Care timp? întreb eu disperat. — E timpul despărțirii tale de ceea ce ești. E timpul să te răsplătești pentru toate cele rele ce le-ai făcut în viața ta mizeră și mixtă. Răsplata îți va fi foarte cruntă căci ești atât de păcătos că nu-ți mai pot permite să-ți duci zilele până la bătrânețe. Ești un vierme ce ți-ai râmat tunelul blestemat, dar nu vei mai răzbate-n depărtare, căci a sosit clipa pedepsei tale. — Dar cum, cum pot să mor acum, când sunt atât de tânăr, când nici măcar n-am încercat să-mi îndrept greșelile vieții? — Nu mai ai acest timp, pentru că nu meriți nici o zi de viață în carne și oase, vei fi pedepsit pe veci pentru groaznicele tale fapte satanice. Îți știi și singur soarta/trecutul. Și mă întorc eu spre lumină, dar îndată răspund cu un urlet dureros, cad jos și tremur ținându-mă de ochi însoțindu-mă cu vocea-mi disperată. — De mic copil ești curios, și uite unde tea adus dorința de a ști prea multe. Ești surd din cauza dorinței de a ști ce se afla în capul sărmanului tău tată, atunci când venind din spate i-ai despicat capul cu toporul, bietul om lucra din greu pentru ați aduce de mâncare pe masă. Frica și nervul tău prost te-au făcut surd și acum ești și orb ca o cârtiță, iară-și curiositas al tău te doboară. Nu mai poți trăi tu mai departe omule. Căiește-te acum că ți se cere, căiește-te și vei muri în liniște, totuși în chin. — Mă căiesc în toate ce le-am făcut, Dumnezeul meu, iartă-mi păcatele mele neiertabile, doar nu mă chinui, omoară-mă acum, căci nu mai merit viață. — Vei muri doar după ce te vei pocăi în toate cele greșite de tine în cel mai înalt grad. Doar atunci vei fi lăsat de viață, de nu vei spune tot, atunci viața atât de dorită te va necăji în fiecare minută și nu-ți va da voie să mori, doar chin în chin vei fi. Acum vorbește și scâncește. — Recunosc Doamne, că am greșit în viața mea scârnavă, de la prima clipă aflată pe acest pământ, din clipa când i-am provocat durere nemărginită mamei ce mi-a dat naștere, am lăsat-o însângerată și ruinată sub pietrele durerii. Eu sunt cel ce i-am luat ei viața sfântă. Iartă-mă Doamne că sunt păcătos. La șase ani am avut o emoție neplăcută față de mama și atunci când am mers în pădure după ciuperci, ei i se făcuse rău și se întinse jos să se odihnească. Eu eram mic și fără minte, am luat cuțitul din coș și în timpul când ea a închis ochii, am ridicat cuțitul în sus asupra ei și cu o minimă putere de copil l-am înfipt în ochi și a intrat direct în cap, pe jumătate. În lipsa de puteri, mama se tolănea pe jos de durere cu răcnete disperate izbindu-se dintr-o parte în alta câteva minute până nu a murit ca un câne omorât de propriul său țânc. Și spre sfârșitele vieții, s-a oprit pe spate tremurând cu întrebarea spre cer ,,Pentru ce?”. Taică-meu când venise să vadă ce se întâmplă, a căzut în genunchi plângând în gura mare asemenea unui ratat. Îngropând-o apoi acolo în pădure, și doar apoi o anunța-se pe soră-mea de deces pe soră-mea ce sta în casă. Iartă-mă Doamne!!! — Ești de neiertat nesimțitule. Ai lăsat un bărbat cu doi copii, fără soție, într-o pădure îndepărtată de lume. Cum de ți s-au ridicat mâinile de copil să faci o asemenea crimă, să-ți omori mama. Ai asasinat-o și lăsat-o să moară ca pe un câine… — Nu știam ce făceam, o Doamne. — În focul veșnic meriți aruncat. Vorbește căci ai o grămadă de nenorociri desăvârșite. — La vârsta de 13 ani, într-o zi când am intrat în camera de lucru a lui tata, el sta cu spatele spre ușă. Am intrat fără să mă observe, am luat toporul de despicat lemne și așa cum sta tata pe scaun, am ridicat toporul și din toată puterea l-am pălit peste cap. Într-o privire i-am despicat capul în jumătate, omorându-l pe loc fără nici un sunet, așezând capul pe masă de parcă ar fi adormit într-o băltoacă de sânge. Corpul său îl îngropasem într-o râpă, ce cu greu îl târâsem până acolo pe ascuns să nu mă vadă soră-mea. L-am acoperit cu pământ apoi cu frunze fără ca să i se găsească urma. În acea zi, soră-mea îl căutase peste tot, și totuși nu-l mai găsise, căci fratele său îi luase zilele lui taică-său ca unui porc sălbatec. Eu sunt vinovatul ce am luat viața părinților mei nevinovați, după care rămăsesem cu soră-mea singuri. Dar am susținut-o atunci și o ajutam în toate căci eram deja mare și puteam lucra mult și din greu. Iartă-mi Doamne ale mele năstrușnice păcate. Iartă-mă căci mă căiesc. — Nu va fi să te căiești nici zece vieți omenești pentru necazurile tale. Nu te fă jalnic căci ești neajutorat. Vorbește. — Peste câțiva ani după moartea lui tata, aveam vre-o optsprezece ani și eram deja mult mai mare și parcă mult mai plin la minte, o ajutam pe soră-mea în toate, dar într-o zi iară-și parcă am fost vrăjit de Diavol. Soră-mea făcea dușul de vară în spatele casei, era goală și mă uimea când îi zăream corpul de fecioară. Avea un corp firav, gingaș, drăgălaș, era asemenea unei divinități, dar fiara sălbatecă din mine nu s-a ținut înăuntru și am luat un ciocan nu prea mare, m-am apropiat încet de ea, am apucat-o de umăr și odată ce s-a întors spre mine – am început să-i zdrobesc chipul asemenea unui nemernic. I-am distrus capul bucățele și am lăsat-o afară ca pe o bucată de carne putrezind, ne-îngropată, mâncată de păsările și animalele pădurii. O, Doamne fie-ți milă de mine și nu mă omorî așa cum i-am distrus eu pe cei ce ar fi trebuit să-i iubesc. — Urcă în cavoul din dreapta ta. E liber și e pentru tine. Nu vei muri ca ei. Vei muri ca toți, numai că nu vei fi mort. Urcă-n cavou și-ți trag piatra să stai viu să te căiești asemenea morților din jurul tău. — Nu, Doamne fie-ți milă… *** Mă trezesc acum, agitat și transpirat. E dimineață, soarele acu trebuie să iasă-n zare. Merg în locul cel pregătit. Mă ridic din pat, ies pe pragul dinspre soare, agăț funia de streșină și fac un nod, îmi trag scaunul aproape, urc în picioare, îmbrac sacul peste cap apoi îmi trag funia peste gât. Mă gândesc acum ce să mă fac, căci dorința mea e nimicirea-mi, să nu mai trăiesc așa cum nu trăiesc nici ei. Sunt chinuit de sine însăși, mi-am transformat eu viața în infern, înainte de a ajunge spre cel neștiut, sau poate că nici nu ajungeam spre el, să fi fost eu. De ce? Nu mai este rost să-mi mai răspund la ceea ce mă-ntreb. Împing scaunul. Nu simt pământul, doar suflarea mi se oprește. Miros de sac… furnici… forme rotunde… Glod… Autor: Bejenari Sergiu 06.11.2009
Postez aici o mică povestioară, ce am scris-o încă în 2009. E un fel de încercare de a scrie ceva, de a reda o realitate din somn/vis. Chiar dacă pare a fi ieftină și cu idei infantile, îmi asum riscul de a primi critică, în urma citirii acestei scrieri. Spor la citit... În urma celor nevăzute Închid ochii în singurătate, și încerc să adorm după o zi trecută ca oricare alta, în tăcerea cimitirică. Inima parcă nici nu mi se zbate de parcă nici nu a-ș avea-o în piept, de parcă ar fi în palma piciorului stâng în dreptul degetului cel mic, mi se zbate agale în micuțul deget rece. Ochii mi se închid atât de lin parcă mi i-aș trage încetișor cu palma asemeni unui cadavru omorât privind spre cerul luminat de apa mării arzătoare de soare. În întunericul atât de cumplit, nu văd nimic la această oră târzie, nici ceață și nici nori. *** Îndată din pământ se aude cineva strigându-mi numele meu iubitor de parcă m-ar fi știut de o vecie. Dar nu e nimeni în subsol, căci nu are de unde fi, e întuneric și umezeală și ușa este încuiată de demult. De ce mă strigă-atâta, ce nu știe că nu voi veni? Căci pe mine nu mă strigă nimeni chiar cât nu ar putea de tare. Sunt surd, nu aud nimic ce se aude, nu aud cum cântă păsările dimineața, nu aud cum strigă copiii pe-afară, nimic n-aud, doar vuietul tunelului meu de piatră jilavă plină de mucegai însurit și înverzit, veșted pe bruna piatră de funingine a tunelului meu subteran ce duce spre infinitul ce mă doboară răstignindu-mă de pe un perete pe altul. Dragdime !!! iară-și mi-aud numele, dar nu-i cunosc glasul, nu am mai auzit voci de-atâta timp, nici nu percep ce fel de voce e, nu înțeleg e fată sau bărbat, dar glasul este atât de lin. De ce mă cheamă? Oare e adevărat sau mi se pare? Nu mai deosebesc realul de neant, nici culoarea nici lumina. Mă ridic îndată, aprind lanterna de gaz și ies din odaie, merg pe coridor spre ușa din fund de după scară. O deschid și pășesc încetișor, cobor pe scările acoperite cu praf umed, însă nu găsesc pe nimeni, nu-i nimeni. — Este cineva aici? Nu-mi răspunde nimeni. Încerc să merg pe rândul dintre morminte, înfricoșat, dar nici o vietate, sunt doar eu și mormintele de granit. Ajung în fundul cavoului și îndată din spate mi se ivește o lumină puternică, ce mă orbește chiar dacă nu privesc spre ea. — Au !!! mă dor ochii și nu văd nimic. — A venit timpul. Îmi spune vocea luminii sclipitoare. — Care timp? întreb eu disperat. — E timpul despărțirii tale de ceea ce ești. E timpul să te răsplătești pentru toate cele rele ce le-ai făcut în viața ta mizeră și mixtă. Răsplata îți va fi foarte cruntă căci ești atât de păcătos că nu-ți mai pot permite să-ți duci zilele până la bătrânețe. Ești un vierme ce ți-ai râmat tunelul blestemat, dar nu vei mai răzbate-n depărtare, căci a sosit clipa pedepsei tale. — Dar cum, cum pot să mor acum, când sunt atât de tânăr, când nici măcar n-am încercat să-mi îndrept greșelile vieții? — Nu mai ai acest timp, pentru că nu meriți nici o zi de viață în carne și oase, vei fi pedepsit pe veci pentru groaznicele tale fapte satanice. Îți știi și singur soarta/trecutul. Și mă întorc eu spre lumină, dar îndată răspund cu un urlet dureros, cad jos și tremur ținându-mă de ochi însoțindu-mă cu vocea-mi disperată. — De mic copil ești curios, și uite unde tea adus dorința de a ști prea multe. Ești surd din cauza dorinței de a ști ce se afla în capul sărmanului tău tată, atunci când venind din spate i-ai despicat capul cu toporul, bietul om lucra din greu pentru ați aduce de mâncare pe masă. Frica și nervul tău prost te-au făcut surd și acum ești și orb ca o cârtiță, iară-și curiositas al tău te doboară. Nu mai poți trăi tu mai departe omule. Căiește-te acum că ți se cere, căiește-te și vei muri în liniște, totuși în chin. — Mă căiesc în toate ce le-am făcut, Dumnezeul meu, iartă-mi păcatele mele neiertabile, doar nu mă chinui, omoară-mă acum, căci nu mai merit viață. — Vei muri doar după ce te vei pocăi în toate cele greșite de tine în cel mai înalt grad. Doar atunci vei fi lăsat de viață, de nu vei spune tot, atunci viața atât de dorită te va necăji în fiecare minută și nu-ți va da voie să mori, doar chin în chin vei fi. Acum vorbește și scâncește. — Recunosc Doamne, că am greșit în viața mea scârnavă, de la prima clipă aflată pe acest pământ, din clipa când i-am provocat durere nemărginită mamei ce mi-a dat naștere, am lăsat-o însângerată și ruinată sub pietrele durerii. Eu sunt cel ce i-am luat ei viața sfântă. Iartă-mă Doamne că sunt păcătos. La șase ani am avut o emoție neplăcută față de mama și atunci când am mers în pădure după ciuperci, ei i se făcuse rău și se întinse jos să se odihnească. Eu eram mic și fără minte, am luat cuțitul din coș și în timpul când ea a închis ochii, am ridicat cuțitul în sus asupra ei și cu o minimă putere de copil l-am înfipt în ochi și a intrat direct în cap, pe jumătate. În lipsa de puteri, mama se tolănea pe jos de durere cu răcnete disperate izbindu-se dintr-o parte în alta câteva minute până nu a murit ca un câne omorât de propriul său țânc. Și spre sfârșitele vieții, s-a oprit pe spate tremurând cu întrebarea spre cer ,,Pentru ce?”. Taică-meu când venise să vadă ce se întâmplă, a căzut în genunchi plângând în gura mare asemenea unui ratat. Îngropând-o apoi acolo în pădure, și doar apoi o anunța-se pe soră-mea de deces pe soră-mea ce sta în casă. Iartă-mă Doamne!!! — Ești de neiertat nesimțitule. Ai lăsat un bărbat cu doi copii, fără soție, într-o pădure îndepărtată de lume. Cum de ți s-au ridicat mâinile de copil să faci o asemenea crimă, să-ți omori mama. Ai asasinat-o și lăsat-o să moară ca pe un câine… — Nu știam ce făceam, o Doamne. — În focul veșnic meriți aruncat. Vorbește căci ai o grămadă de nenorociri desăvârșite. — La vârsta de 13 ani, într-o zi când am intrat în camera de lucru a lui tata, el sta cu spatele spre ușă. Am intrat fără să mă observe, am luat toporul de despicat lemne și așa cum sta tata pe scaun, am ridicat toporul și din toată puterea l-am pălit peste cap. Într-o privire i-am despicat capul în jumătate, omorându-l pe loc fără nici un sunet, așezând capul pe masă de parcă ar fi adormit într-o băltoacă de sânge. Corpul său îl îngropasem într-o râpă, ce cu greu îl târâsem până acolo pe ascuns să nu mă vadă soră-mea. L-am acoperit cu pământ apoi cu frunze fără ca să i se găsească urma. În acea zi, soră-mea îl căutase peste tot, și totuși nu-l mai găsise, căci fratele său îi luase zilele lui taică-său ca unui porc sălbatec. Eu sunt vinovatul ce am luat viața părinților mei nevinovați, după care rămăsesem cu soră-mea singuri. Dar am susținut-o atunci și o ajutam în toate căci eram deja mare și puteam lucra mult și din greu. Iartă-mi Doamne ale mele năstrușnice păcate. Iartă-mă căci mă căiesc. — Nu va fi să te căiești nici zece vieți omenești pentru necazurile tale. Nu te fă jalnic căci ești neajutorat. Vorbește. — Peste câțiva ani după moartea lui tata, aveam vre-o optsprezece ani și eram deja mult mai mare și parcă mult mai plin la minte, o ajutam pe soră-mea în toate, dar într-o zi iară-și parcă am fost vrăjit de Diavol. Soră-mea făcea dușul de vară în spatele casei, era goală și mă uimea când îi zăream corpul de fecioară. Avea un corp firav, gingaș, drăgălaș, era asemenea unei divinități, dar fiara sălbatecă din mine nu s-a ținut înăuntru și am luat un ciocan nu prea mare, m-am apropiat încet de ea, am apucat-o de umăr și odată ce s-a întors spre mine – am început să-i zdrobesc chipul asemenea unui nemernic. I-am distrus capul bucățele și am lăsat-o afară ca pe o bucată de carne putrezind, ne-îngropată, mâncată de păsările și animalele pădurii. O, Doamne fie-ți milă de mine și nu mă omorî așa cum i-am distrus eu pe cei ce ar fi trebuit să-i iubesc. — Urcă în cavoul din dreapta ta. E liber și e pentru tine. Nu vei muri ca ei. Vei muri ca toți, numai că nu vei fi mort. Urcă-n cavou și-ți trag piatra să stai viu să te căiești asemenea morților din jurul tău. — Nu, Doamne fie-ți milă… *** Mă trezesc acum, agitat și transpirat. E dimineață, soarele acu trebuie să iasă-n zare. Merg în locul cel pregătit. Mă ridic din pat, ies pe pragul dinspre soare, agăț funia de streșină și fac un nod, îmi trag scaunul aproape, urc în picioare, îmbrac sacul peste cap apoi îmi trag funia peste gât. Mă gândesc acum ce să mă fac, căci dorința mea e nimicirea-mi, să nu mai trăiesc așa cum nu trăiesc nici ei. Sunt chinuit de sine însăși, mi-am transformat eu viața în infern, înainte de a ajunge spre cel neștiut, sau poate că nici nu ajungeam spre el, să fi fost eu. De ce? Nu mai este rost să-mi mai răspund la ceea ce mă-ntreb. Împing scaunul. Nu simt pământul, doar suflarea mi se oprește. Miros de sac… furnici… forme rotunde… Glod… Autor: Bejenari Sergiu 06.11.2009
Priviri subiective, oprite în timp [Fotografie: Helvete Dark]
Prezint aici, diversele clipe ce le-am fixat din întâmplare, căci totul este o întâmplare, care probabil nu se va mai repeta niciodată. Vizionați în continuare, acele locuri, ce sunt trecute cu vederea de către trecători și/sau de către o mulțime neștiute... Vizionare Plăcută!
Fotografiile sunt realizate și redactate, de către Bejenari Sergiu [Helvete Dark]
Prezint aici, diversele clipe ce le-am fixat din întâmplare, căci totul este o întâmplare, care probabil nu se va mai repeta niciodată. Vizionați în continuare, acele locuri, ce sunt trecute cu vederea de către trecători și/sau de către o mulțime neștiute... Vizionare Plăcută!
Fotografiile sunt realizate și redactate, de către Bejenari Sergiu [Helvete Dark]
Libertate/limită în gândire
De ceva timp, începe să-mi vină un nou vânt revoltător spre ideea de libertate, trezindu-mi câteva întrebări referitor la aceasta, și anume: Oamenii sunt într-adevăr liberi în gândire? Care sunt limitele în gândire? Care sunt părțile ce strivesc anumite limite în gândire? Cum influențează societatea asupra libertății individului/unui om și care sunt consecințele acestora asupra gradului libertății de gândire? Unii pot spune că suntem absolut liberi în gândire și că nimic nu ne împiedică de a gândi liber, alții trec de altă parte. Analizând anumite situații din viață/trecut, ascultând opiniile și plângerile altora, ajung la ceea că liberi în gândire noi suntem, dar că această libertate nu poate fi absolută, ci una imaginativ măsurabilă (limitată). Cu certitudine că toți sunt limitați într-o oarecare măsură (cu excepția celor ce consideră forța divină atotputernică, respectiv nelimitată, etc.). Mă refer în continuare la oameni și la limitele prezente în gândire și comportament (psihologic). Deci, odată ce încercăm de a căuta limită a gândirii, îmi vine în gând limbajul, educația (în familie, la școală), societatea și interacțiunea cu anumite grupuri din aceasta (prejudecăți, norme etice/morale, etc.), doctrina/ideologia/credința (fie religioasă sau științifică). Omul odată ce se naște, dacă merge pe ideea că se naște „tabula rasa” (Platon, Aristotel, John Locke, Gottfried Wilhelm von Leibniz, Immanuel Kant, Sigmund Freud, etc.), copilul începe a face cunoștință cu mediul înconjurător (desigur că aici fără a le cita, sunt incluse toate stadiile de dezvoltare a inteligenței, „ca exemplu Jean Piaget”), pentru a începe/încerca o interacțiune cu cei ce-l înconjoară, părinții înzestrează copilul prin educare/învățare cu limbajul, care-i va folosi pentru a comunica. Limbajul lărgind și limitând totodată libertatea în gândire, lărgind limita de gândire prin ceea că este adăugat un nou sistem, acesta modernizându-l pe cel prim (sunete), astfel gândirea fiind în expansiune, doar că această expansiune având loc în limitele acestui limbaj posedat de către copil/om. Odată cu însușirea limbajului, are loc și educația, copilul este învățat ce este bine și ce este rău, ce se permite și ce nu și de ce. De aici limbajul și educația, evoluează pe parcurs și împreună. Educația iar-și are funcția de a lărgi și de a limita gândirea, lărgirea incluzând în sine însușirea anumitor norme de comportament, astfel având loc pregătirea pentru integrarea în societate, ceea ce lărgește posibilitățile gândirii și activității umane, dar totodată limitând gândirea prin aceste norme, deoarece în faza educațională, omului îi sunt impuse anumite restricții, prejudecăți, norme social acceptate de către societatea în care se află, rigiditatea acestora din urmă, fiind mai tare sau mai slabă, în dependență de nivelul de impunere a acestora prin educație. Mergând la școală, interacționând cu diverse subgrupuri sociale, gândirea intră într-o expansiune, aici are loc de asemenea o tapare a normelor sociale/etice/morale/religioase, învățarea a diferitor sfere de gândire, la școală/universitate. Acest proces de învățare/educare/dezvoltare, lărgește și limitează gândirea, aici nivelul de libertate fiind dependent de modalitatea/locul/momentul în care au avut loc impunerea informației, și nu în ultimul rând depinzând de doza acestor impuneri.
Aproximativ, în felul redat mai sus, decurge o educare/dezvoltare a gândirii. De la prima vedere, pare a fi totul suficiente de liber, dar, un om dintr-o societate anumită, nivelul de libertate în gândire are rădăcini în prima etapă a vieții, ceea ce este divers la fiecare persoană în parte. Dacă educația a fost axată pe o cultivare rigidă a normelor etico-morale, atunci, gândirea la maturitate, poate fi paralizată de un pedantism, dogmatism sau timiditate, ceea ce ar limita persoana de a se încadra și/sau interacționa cu diverse tipuri de oameni/idei/opinii. Pedantismul, iritând/distanțând anumite categorii de oameni, evitând momentele de întâmplare, ceea ce micșorează posibilitatea de a lărgi limitele. Dogmatismul, indiferent e religios sau științific, orice tip de gândire dogmatică, îngustează câmpul de gândire, respingând concepțiile ce nu corespund sistemului de gândire avut. Gândirea dogmatică consider că este de tip xenofob, ceea ce din nou respinge anumite categorii de oameni, lipsa/evitarea interacțiunii cu alte tipologii și sisteme de gândire, micșorează probabilitatea că cel ce posedă un tip de gândire dogmatico-xenofobă, va extinde limitele gândirii sale. Timiditatea, care este la fel rezultat al construcției sociale și ține de anumite restricții/impuneri, devine o problemă în maturitate și include în sine traume psihologice (pentru majoritatea fiind neimportante), acestea fac parte iară-și din etapa educațională și interacțiunea cu societatea. Timiditatea poate avea urmări grave în ceea ce ține de încadrare socială, dar totodată poate trezi spirit analitic/revoltător în gândirea matură, și chiar dacă admitem cele din urmă, gândirea revoltătoare poate deveni periculoasă (în schimb analizarea și revolta în gândire, extinde și rupe anumite norme). Așadar, din cele câteva exemple și analize, elaborate mai sus, observăm că gradul/nivelul de libertate în gândirea umană, este dependentă de mediul și felul în care a fost educată persoana, în această listă fiind prezente atât puncte de extindere cât și de limitare a gândirii. Libertate absolută în gândire, din cele spuse, nu este prezentă în gândirea umană. Cât de liber în gândire s-ar considera un om, oricum, limitele sunt permanent prezente, deoarece aparținem diferitor familii/societăți/culturi, suntem înzestrați cu sentimente (iubire, ură, plăcere), toate acestea limitându-ne într-o oarecare măsură gândirea, diferența fiind în nivelul acelei libertăți, care ține de cunoaștere/analiză. Autor: Bejenari Sergiu 09.10.2011
De ceva timp, începe să-mi vină un nou vânt revoltător spre ideea de libertate, trezindu-mi câteva întrebări referitor la aceasta, și anume: Oamenii sunt într-adevăr liberi în gândire? Care sunt limitele în gândire? Care sunt părțile ce strivesc anumite limite în gândire? Cum influențează societatea asupra libertății individului/unui om și care sunt consecințele acestora asupra gradului libertății de gândire? Unii pot spune că suntem absolut liberi în gândire și că nimic nu ne împiedică de a gândi liber, alții trec de altă parte. Analizând anumite situații din viață/trecut, ascultând opiniile și plângerile altora, ajung la ceea că liberi în gândire noi suntem, dar că această libertate nu poate fi absolută, ci una imaginativ măsurabilă (limitată). Cu certitudine că toți sunt limitați într-o oarecare măsură (cu excepția celor ce consideră forța divină atotputernică, respectiv nelimitată, etc.). Mă refer în continuare la oameni și la limitele prezente în gândire și comportament (psihologic). Deci, odată ce încercăm de a căuta limită a gândirii, îmi vine în gând limbajul, educația (în familie, la școală), societatea și interacțiunea cu anumite grupuri din aceasta (prejudecăți, norme etice/morale, etc.), doctrina/ideologia/credința (fie religioasă sau științifică). Omul odată ce se naște, dacă merge pe ideea că se naște „tabula rasa” (Platon, Aristotel, John Locke, Gottfried Wilhelm von Leibniz, Immanuel Kant, Sigmund Freud, etc.), copilul începe a face cunoștință cu mediul înconjurător (desigur că aici fără a le cita, sunt incluse toate stadiile de dezvoltare a inteligenței, „ca exemplu Jean Piaget”), pentru a începe/încerca o interacțiune cu cei ce-l înconjoară, părinții înzestrează copilul prin educare/învățare cu limbajul, care-i va folosi pentru a comunica. Limbajul lărgind și limitând totodată libertatea în gândire, lărgind limita de gândire prin ceea că este adăugat un nou sistem, acesta modernizându-l pe cel prim (sunete), astfel gândirea fiind în expansiune, doar că această expansiune având loc în limitele acestui limbaj posedat de către copil/om. Odată cu însușirea limbajului, are loc și educația, copilul este învățat ce este bine și ce este rău, ce se permite și ce nu și de ce. De aici limbajul și educația, evoluează pe parcurs și împreună. Educația iar-și are funcția de a lărgi și de a limita gândirea, lărgirea incluzând în sine însușirea anumitor norme de comportament, astfel având loc pregătirea pentru integrarea în societate, ceea ce lărgește posibilitățile gândirii și activității umane, dar totodată limitând gândirea prin aceste norme, deoarece în faza educațională, omului îi sunt impuse anumite restricții, prejudecăți, norme social acceptate de către societatea în care se află, rigiditatea acestora din urmă, fiind mai tare sau mai slabă, în dependență de nivelul de impunere a acestora prin educație. Mergând la școală, interacționând cu diverse subgrupuri sociale, gândirea intră într-o expansiune, aici are loc de asemenea o tapare a normelor sociale/etice/morale/religioase, învățarea a diferitor sfere de gândire, la școală/universitate. Acest proces de învățare/educare/dezvoltare, lărgește și limitează gândirea, aici nivelul de libertate fiind dependent de modalitatea/locul/momentul în care au avut loc impunerea informației, și nu în ultimul rând depinzând de doza acestor impuneri.
Aproximativ, în felul redat mai sus, decurge o educare/dezvoltare a gândirii. De la prima vedere, pare a fi totul suficiente de liber, dar, un om dintr-o societate anumită, nivelul de libertate în gândire are rădăcini în prima etapă a vieții, ceea ce este divers la fiecare persoană în parte. Dacă educația a fost axată pe o cultivare rigidă a normelor etico-morale, atunci, gândirea la maturitate, poate fi paralizată de un pedantism, dogmatism sau timiditate, ceea ce ar limita persoana de a se încadra și/sau interacționa cu diverse tipuri de oameni/idei/opinii. Pedantismul, iritând/distanțând anumite categorii de oameni, evitând momentele de întâmplare, ceea ce micșorează posibilitatea de a lărgi limitele. Dogmatismul, indiferent e religios sau științific, orice tip de gândire dogmatică, îngustează câmpul de gândire, respingând concepțiile ce nu corespund sistemului de gândire avut. Gândirea dogmatică consider că este de tip xenofob, ceea ce din nou respinge anumite categorii de oameni, lipsa/evitarea interacțiunii cu alte tipologii și sisteme de gândire, micșorează probabilitatea că cel ce posedă un tip de gândire dogmatico-xenofobă, va extinde limitele gândirii sale. Timiditatea, care este la fel rezultat al construcției sociale și ține de anumite restricții/impuneri, devine o problemă în maturitate și include în sine traume psihologice (pentru majoritatea fiind neimportante), acestea fac parte iară-și din etapa educațională și interacțiunea cu societatea. Timiditatea poate avea urmări grave în ceea ce ține de încadrare socială, dar totodată poate trezi spirit analitic/revoltător în gândirea matură, și chiar dacă admitem cele din urmă, gândirea revoltătoare poate deveni periculoasă (în schimb analizarea și revolta în gândire, extinde și rupe anumite norme). Așadar, din cele câteva exemple și analize, elaborate mai sus, observăm că gradul/nivelul de libertate în gândirea umană, este dependentă de mediul și felul în care a fost educată persoana, în această listă fiind prezente atât puncte de extindere cât și de limitare a gândirii. Libertate absolută în gândire, din cele spuse, nu este prezentă în gândirea umană. Cât de liber în gândire s-ar considera un om, oricum, limitele sunt permanent prezente, deoarece aparținem diferitor familii/societăți/culturi, suntem înzestrați cu sentimente (iubire, ură, plăcere), toate acestea limitându-ne într-o oarecare măsură gândirea, diferența fiind în nivelul acelei libertăți, care ține de cunoaștere/analiză. Autor: Bejenari Sergiu 09.10.2011
În Natură
Locuri pitoreşti, personal fotografiate, din regiunea de nord a Moldovei. Avem şi noi locuri frumoase în ţară.
Locuri pitoreşti, personal fotografiate, din regiunea de nord a Moldovei. Avem şi noi locuri frumoase în ţară.
Nordul Moldovei într-un alt Chip
Prezint aici, o mică colecție din această vară, din Nordul Moldovei.
Prezint aici, o mică colecție din această vară, din Nordul Moldovei.
Sometime I Feel Like Screaming
Încep cu titlul piesei Sometime I Feel Like Screaming, al legendarei formații Deep Purple. Să-ncercăm să recunoaștem, că într-adevăr ajunge/vine clipa în viață, când pentru o descărcare sau încărcare cu energie, ne vine să strigăm în gura mare. Acel strigăt din momentul când nu mai știi care e realitatea, nu mai percepi logica lucrurilor din jur, acel moment când se naște noul rebel din noi, și spunem nu, o manifestare nihilistă către tot. Deci, de unde vin aceste momente și cum mai bine ar fi de a le ține sub control? Păi, este clar că aceste clipe sunt o construcție emoțională, acestea din urmă umplând/presând sistemul nervos. Interacțiunile cu oamenii de la serviciu/stradă, cu chipul personal din oglindă, somnul, mâncarea, timpul, succesul/insuccesul, etc; acestea și multe alte motive/cauze, fac parte din construcția emoției „finale”, însă rezultatul poate fi diferit, de la o persoană la alta, unii ținând sub control acea „culme” emoțională, alții nu. Ce ține de controlul acelei clipe, atunci putem observa cum se descurcă fiecare, din experiența proprie și a celor din jur. Vorbind de societate, atunci putem spune că pentru societate, cei cu un control asupra emoțiilor sale, ar fi/sunt primiți ca oameni calmi, calculați, etc; însă nu tot timp acest calmant funcționează, căci ajunge odată și odată omul la o pierdere a unei persoane din familie, și dacă reacția/controlul acelei persoane ar funcționa la fel ca și înainte, atunci el/ea ar fi perceput de către mulțime/cei ce-l înconjoară/cunosc, ca pe un om rece și lipsit de sentiment/inimă. Dacă e bine, atunci nu e primit bine, dacă invers, la fel; Așadar, acel moment/clipă, și eu/tu/el/ea/ei/ele lăsându-ne/se toți în propria voință/necesitate psihologică, atunci majoritatea, din nou va privi cu ochi duri spre acel tip/ă. Din analiza inutilă de mai sus, vreau să ajung la ceea că, cum nu am fi, și cum nu am manifesta emoția respectivă, oricum vine momentul când majoritatea nu acceptă originalitatea. Păi, vine momentul potrivit, și pentru o descărcare energetică, ar fi bine de scos un strigăt pe măsura puterii fiecăruia, doar rămâne de ales locul unde ar fi bine de scos aceste limite, căci știm cu certitudine cum va decurge reacția celorlalți. Deci, să fim liberi în emoție. Unii plâng, alții strigă cu voce tare, fiecare-mparte își trăiește-a sa disperare, a sa greșeală… În acea clipă, un strigăt bun, poate fi o plăcere incomparabilă la moment, cu alte emoții trăite, căci când ești flămând, totul are gust plăcut. Să tolerăm, să acceptăm, să fim empatici… Căci suntem. Așa cum suntem. Autor: Bejenari Sergiu 01.10.2011
Încep cu titlul piesei Sometime I Feel Like Screaming, al legendarei formații Deep Purple. Să-ncercăm să recunoaștem, că într-adevăr ajunge/vine clipa în viață, când pentru o descărcare sau încărcare cu energie, ne vine să strigăm în gura mare. Acel strigăt din momentul când nu mai știi care e realitatea, nu mai percepi logica lucrurilor din jur, acel moment când se naște noul rebel din noi, și spunem nu, o manifestare nihilistă către tot. Deci, de unde vin aceste momente și cum mai bine ar fi de a le ține sub control? Păi, este clar că aceste clipe sunt o construcție emoțională, acestea din urmă umplând/presând sistemul nervos. Interacțiunile cu oamenii de la serviciu/stradă, cu chipul personal din oglindă, somnul, mâncarea, timpul, succesul/insuccesul, etc; acestea și multe alte motive/cauze, fac parte din construcția emoției „finale”, însă rezultatul poate fi diferit, de la o persoană la alta, unii ținând sub control acea „culme” emoțională, alții nu. Ce ține de controlul acelei clipe, atunci putem observa cum se descurcă fiecare, din experiența proprie și a celor din jur. Vorbind de societate, atunci putem spune că pentru societate, cei cu un control asupra emoțiilor sale, ar fi/sunt primiți ca oameni calmi, calculați, etc; însă nu tot timp acest calmant funcționează, căci ajunge odată și odată omul la o pierdere a unei persoane din familie, și dacă reacția/controlul acelei persoane ar funcționa la fel ca și înainte, atunci el/ea ar fi perceput de către mulțime/cei ce-l înconjoară/cunosc, ca pe un om rece și lipsit de sentiment/inimă. Dacă e bine, atunci nu e primit bine, dacă invers, la fel; Așadar, acel moment/clipă, și eu/tu/el/ea/ei/ele lăsându-ne/se toți în propria voință/necesitate psihologică, atunci majoritatea, din nou va privi cu ochi duri spre acel tip/ă. Din analiza inutilă de mai sus, vreau să ajung la ceea că, cum nu am fi, și cum nu am manifesta emoția respectivă, oricum vine momentul când majoritatea nu acceptă originalitatea. Păi, vine momentul potrivit, și pentru o descărcare energetică, ar fi bine de scos un strigăt pe măsura puterii fiecăruia, doar rămâne de ales locul unde ar fi bine de scos aceste limite, căci știm cu certitudine cum va decurge reacția celorlalți. Deci, să fim liberi în emoție. Unii plâng, alții strigă cu voce tare, fiecare-mparte își trăiește-a sa disperare, a sa greșeală… În acea clipă, un strigăt bun, poate fi o plăcere incomparabilă la moment, cu alte emoții trăite, căci când ești flămând, totul are gust plăcut. Să tolerăm, să acceptăm, să fim empatici… Căci suntem. Așa cum suntem. Autor: Bejenari Sergiu 01.10.2011
Universitatea de Stat din Moldova la 65 ani
Astăzi, 30 septembrie 2011, a fost sărbătorită aniversarea Universității de Stat din Moldova. USM a împlinit 65 ani de la fondare. O sărbătoare importantă pentru orice student USM, și nu în ultimul rând a profesorilor ce au depus o muncă enormă pentru dezvoltarea acestei instituții. Această manifestare s-a desfășurat în Teatrul de Operă și Balet din capitală, de la ora 15:00 până la 18:00. Au fost invitați: președintele interimar Marian Lupu, fostul președinte interimar Mihai Ghimpu, Ministrul Educației, Rectori din Universități din Spania, Ucraina, România, Rectori de la alte Universități din țară, profesori, studenți, etc. Multe cadouri din partea invitaților, mulțumiri pentru colaborare, succese, și o mulțime de cuvinte frumoase au fost aduse la adresa Universității și colectivelor acesteia. Atmosfera destul de plăcută, plină de discursuri, după care a urmat și o mică parte festivă, dansuri, cântece... Personal, m-am simțit bine, în acea atmosferă caldă, dar totodată plină de capuri de preț din țară. La Mulți ani USM!!!
Astăzi, 30 septembrie 2011, a fost sărbătorită aniversarea Universității de Stat din Moldova. USM a împlinit 65 ani de la fondare. O sărbătoare importantă pentru orice student USM, și nu în ultimul rând a profesorilor ce au depus o muncă enormă pentru dezvoltarea acestei instituții. Această manifestare s-a desfășurat în Teatrul de Operă și Balet din capitală, de la ora 15:00 până la 18:00. Au fost invitați: președintele interimar Marian Lupu, fostul președinte interimar Mihai Ghimpu, Ministrul Educației, Rectori din Universități din Spania, Ucraina, România, Rectori de la alte Universități din țară, profesori, studenți, etc. Multe cadouri din partea invitaților, mulțumiri pentru colaborare, succese, și o mulțime de cuvinte frumoase au fost aduse la adresa Universității și colectivelor acesteia. Atmosfera destul de plăcută, plină de discursuri, după care a urmat și o mică parte festivă, dansuri, cântece... Personal, m-am simțit bine, în acea atmosferă caldă, dar totodată plină de capuri de preț din țară. La Mulți ani USM!!!
Empatia, ca metodă de a înțelege/trăi ceea ce spune cel de alături
Fiecare dintre oameni, s-a ciocnit măcar odată cu replică de genul „nu mă înțelegi, nu mă înțelege lumea”. Păi, de multe ori apar asemenea momente, chiar dacă ele nu sunt anunțate de către cel cu care vorbim sau invers. Consider că deseori problema este că într-o bună parte din oameni domină egoismul, fiecare privind/ascultând pe cineva, nu implică o picătură de empatie. Pentru a înțelege pe cineva, este nevoie mai întâi de a cunoaște limba/limbajul în care vorbește persoana, apoi, fiind vorbitori de aceeași limbă. Și dacă ne referim la un cerc anume de persoane, care se întâlnesc mai frecvent, implică comunicarea, schimb de idei/întâmplări/sentimente, uneori fiind înțelese/percepute de către cel ce ascultă, alteori nu prea. Cauzele neînțelegerii fiind suficient de diverse, începând de la dispoziția celui ce ascultă (starea emoțională) și finisând cu nivelul conceptual posedat de către acesta. Dacă privim spre trecutul și prezentul filosofiei, și anume în domeniul ce ține ce perceperea/înțelegerea anumitor idei/texte, plecăm spre hermeneutică. Aceasta din urmă, cine știe, cine nu știe, este domeniul care și-a început viața de la Aristotel (adevărul corespondent, lucrarea Despre Interpretare), apoi trece la faza cea mai cunoscută a conceptului dat, și anume specializarea în interpretarea textelor biblice. Deci, conceptul de hermeneutică tradus motamo este interpretare/înțelegere, în sensul de a înțelege din perspectiva celuilalt. Zi de zi interacționând cu diverse persoane, la domiciliu, la serviciu/universitate, prieteni, etc., comunicând cu aceste persoane, schimbând chiar cele mai simple propoziții, implică o metodă hermeneutică simplistă, deoarece fiecare din noi, comunicând ceva verbal sau gestual, poate reda un gând într-o formă abstractă, înțelesul căruia este perceput cu ajutorul interpretării, aceasta din urmă implicând în sine anumite cunoștințe despre persoana/tematica auzită. Din aceste cunoștințe poate face parte: biografia persoanei, caracterul, persoanele care-l înconjoară, etc. Ascultând un prieten/coleg, care îți redă o stare sau o întâmplare/problemă din viața sa, pentru o înțelegere cât mai pură a acestuia, necesar este de a trece imaginativ de partea celui ce vorbește, de a încerca de a trăi ceea ce auzi, o trăire de scurtă durată ce are loc doar în imaginație. Abstractizăm, ne plasăm în altă ipostază și încercăm să privim acele lucruri/probleme, cu ochii celuilalt, căci odată ce privim/analizăm cele auzite, din perspectiva pur subiectivă, atunci pornim judecarea acestuia, ceea ce este „greșit/incorect” după părerea mea (pur subiectivă).
Înainte de a-l judeca pe cel ce vorbește sau o întâmplare anumită, este nevoie de a face cunoștință cu mediul în care a crescut acea persoană (la nivel interpretativ/intuitiv), principiile și prejudecățile acestuia (analizându-l iară-și după felul și locul unde a fost crescut/educat, după viziunea sa asupra lumii în genere, astfel observând din ce categorie religioasă/socială este persoana). Fiind la curent într-o oarecare măsură cu aceste lucruri, putem înțelege poziția acestuia. De exemplu: Înainte de judeca un om care cerșește, și de al plasa la o categorie joasă de oameni, ar fi binevenite întrebări asupra motivelor/cauzelor ce l-au adus la această viață, căci chiar dacă se spune că suntem liberi și avem egale drepturi de a ne dezvolta, acestea din urmă rămân să fie doar la nivel conceptual și nici pe aproape de cel practic. Omul ce ajunge la o asemenea stare, poate avea un șir de cauze (de tipul celor menționate mai sus și nu numai). Probabil este că acea persoană să fi avut o copilărie violentă, o familie în care au fost cultivate alte valori, intimidarea în copilărie de către cei din jur, etc. Enumerând doar câteva din cauzele posibile, este suficient de a presupune/interpreta felul în care puteau decurge lucrurile în continuare (alcoolism, droguri, divorțuri, sărăcie, boală, etc.). Deci, judecând/analizând pe cineva, trebuie de ținut cont de aceste lucruri, admițând și ceea că fiecare persoană în parte are caracter diferit, este o personalitate individuală, și felul în care el/ea este, depinde în mare parte de societatea care la adus la o stare anumită, cât și de partea psihică a acestuia (cineva fiind mai rezistent la presiunile sociale, altul fiind puțin mai slab sau mai rece, etc). Autor: Bejenari Sergiu 27.09.2011
Fiecare dintre oameni, s-a ciocnit măcar odată cu replică de genul „nu mă înțelegi, nu mă înțelege lumea”. Păi, de multe ori apar asemenea momente, chiar dacă ele nu sunt anunțate de către cel cu care vorbim sau invers. Consider că deseori problema este că într-o bună parte din oameni domină egoismul, fiecare privind/ascultând pe cineva, nu implică o picătură de empatie. Pentru a înțelege pe cineva, este nevoie mai întâi de a cunoaște limba/limbajul în care vorbește persoana, apoi, fiind vorbitori de aceeași limbă. Și dacă ne referim la un cerc anume de persoane, care se întâlnesc mai frecvent, implică comunicarea, schimb de idei/întâmplări/sentimente, uneori fiind înțelese/percepute de către cel ce ascultă, alteori nu prea. Cauzele neînțelegerii fiind suficient de diverse, începând de la dispoziția celui ce ascultă (starea emoțională) și finisând cu nivelul conceptual posedat de către acesta. Dacă privim spre trecutul și prezentul filosofiei, și anume în domeniul ce ține ce perceperea/înțelegerea anumitor idei/texte, plecăm spre hermeneutică. Aceasta din urmă, cine știe, cine nu știe, este domeniul care și-a început viața de la Aristotel (adevărul corespondent, lucrarea Despre Interpretare), apoi trece la faza cea mai cunoscută a conceptului dat, și anume specializarea în interpretarea textelor biblice. Deci, conceptul de hermeneutică tradus motamo este interpretare/înțelegere, în sensul de a înțelege din perspectiva celuilalt. Zi de zi interacționând cu diverse persoane, la domiciliu, la serviciu/universitate, prieteni, etc., comunicând cu aceste persoane, schimbând chiar cele mai simple propoziții, implică o metodă hermeneutică simplistă, deoarece fiecare din noi, comunicând ceva verbal sau gestual, poate reda un gând într-o formă abstractă, înțelesul căruia este perceput cu ajutorul interpretării, aceasta din urmă implicând în sine anumite cunoștințe despre persoana/tematica auzită. Din aceste cunoștințe poate face parte: biografia persoanei, caracterul, persoanele care-l înconjoară, etc. Ascultând un prieten/coleg, care îți redă o stare sau o întâmplare/problemă din viața sa, pentru o înțelegere cât mai pură a acestuia, necesar este de a trece imaginativ de partea celui ce vorbește, de a încerca de a trăi ceea ce auzi, o trăire de scurtă durată ce are loc doar în imaginație. Abstractizăm, ne plasăm în altă ipostază și încercăm să privim acele lucruri/probleme, cu ochii celuilalt, căci odată ce privim/analizăm cele auzite, din perspectiva pur subiectivă, atunci pornim judecarea acestuia, ceea ce este „greșit/incorect” după părerea mea (pur subiectivă).
Înainte de a-l judeca pe cel ce vorbește sau o întâmplare anumită, este nevoie de a face cunoștință cu mediul în care a crescut acea persoană (la nivel interpretativ/intuitiv), principiile și prejudecățile acestuia (analizându-l iară-și după felul și locul unde a fost crescut/educat, după viziunea sa asupra lumii în genere, astfel observând din ce categorie religioasă/socială este persoana). Fiind la curent într-o oarecare măsură cu aceste lucruri, putem înțelege poziția acestuia. De exemplu: Înainte de judeca un om care cerșește, și de al plasa la o categorie joasă de oameni, ar fi binevenite întrebări asupra motivelor/cauzelor ce l-au adus la această viață, căci chiar dacă se spune că suntem liberi și avem egale drepturi de a ne dezvolta, acestea din urmă rămân să fie doar la nivel conceptual și nici pe aproape de cel practic. Omul ce ajunge la o asemenea stare, poate avea un șir de cauze (de tipul celor menționate mai sus și nu numai). Probabil este că acea persoană să fi avut o copilărie violentă, o familie în care au fost cultivate alte valori, intimidarea în copilărie de către cei din jur, etc. Enumerând doar câteva din cauzele posibile, este suficient de a presupune/interpreta felul în care puteau decurge lucrurile în continuare (alcoolism, droguri, divorțuri, sărăcie, boală, etc.). Deci, judecând/analizând pe cineva, trebuie de ținut cont de aceste lucruri, admițând și ceea că fiecare persoană în parte are caracter diferit, este o personalitate individuală, și felul în care el/ea este, depinde în mare parte de societatea care la adus la o stare anumită, cât și de partea psihică a acestuia (cineva fiind mai rezistent la presiunile sociale, altul fiind puțin mai slab sau mai rece, etc). Autor: Bejenari Sergiu 27.09.2011
Nu-i logică aici
Deseori, ne cerem ceva anume de la noi înșine, ne planificăm un șir de cerințe punctate, uneori categorizate. De exemplu vin momentele de criză, atunci când sunt cel mai puțin așteptate. Nu vreai să vorbești sau să te vezi cu cineva, să răspunzi la întrebare/zâmbet. Parcă vreai altceva, dar ce anume, nu vine ideea. Merge omul prin odaie, prepară un ceai sau o cafea, încearcă să o savureze, gândește ceva, încearcă o concentrare asupra la ceva, asupra unei simple probleme, un gunoi din mijlocul mesei/capului.
(Brusc) - Parcă vreai să vorbești cu cineva. Cauți un număr de telefon, vreai să-l suni pe un om, apoi pe altul, după care, lași telefonul fără nici un interes. „Mmm… aș asculta o piesă…” Cauți piesa, una, două, trei, patru, etc. Câte jumătate, câte-un sfert din cântec sună, și răsună, dar nu este primit nicicum. Dezgust, gesturi acre, imaginative. Ceva cântă, cântă, sună, se aude, dar mintea nu mai primește, nimic din cele propuse.Citești o zi întreagă, nu înțelegi nimic, sau parcă înțelegi, dar parcă nu înțelegi… Citești rânduri/foi întregi, dar fără să le gândești, gândurile fug spre una (sunet) sau spre alta (musca ce zboară prin cameră). Având dezgust față de toate, ajungi să te gândești că nebunești, ba chiar ai vrea să fii nebun în acel moment, (sau poate-așa și este?).Momente de criză le spun unii, alții spun că nu au dispoziție, timpul de afară, omul de pe drum, sunetul din camera vecină, durere în stomac/cap, toate, toate astea împreună… (Din senin) – O bucurie trece pe buze, prinzi un moment de cântec și începi să fredonezi fără un sens. Apoi îți dai seama, și cauți logică în comportamentul de toată ziua. O ladă de justificări…Încerci a spune ceva pe hârtie, vreai să vorbești cu foaia prin tine (sau invers), oricum ambele își joacă rolul de unul din tine. Vorbești în continuu cu tine, te-ntrebi ce mai faci, unde te duci, de ce nu strigi odată (aaaa)? Iar-și zâmbet, cauți explicații la ceea ce se întâmplă cu tine. Logică?Este logică?Au, tinere, tu ai auzit de conceptul de logică? Cum adică nu ai auzit? De două mii și ceva de ani se vorbește despre asta, direct și indirect. Ai atâția ani și nu știi?Heh…. Ai văzut? El caută logică, în ceea ce nu e logic. STOP !!!Încerci să scrii aici lucruri logice???Uite sus la titlu. Vezi?Universul de aici, este în afara oricărei logici…
Autor: Bejenari Sergiu24.09.2011
Mă las de...
Fiecare din noi, măcar odată în viață și-a pus anumite condiții, fie impuse de către cineva, fie de la o trezire interioară. Acele cuvinte „de mâine, de luni, la data cutare sau cutare, mă las de un anumită ocupație”, chipurile nu e utilă/favorabilă pentru sănătatea noastră sau a celor din jur, deseori una din acele vicii cum le spunem „noi”, este fie dăunătoare pentru buzunar, fie pentru sănătate, fie din anumite principii/limite/prejudecăți care adesea le includ și pe cele dintâi menționate. De luni mă las de fumat, de azi numai mănânc după ora 18:00, de azi înainte nu mai vorbesc „maturi”, de la ziua cutare nu mai folosesc alcool, și așa mai departe. Toate acestea și o listă infinită de ocupații ce sunt zi de zi abandonate de unii și preluate de alții. O manifestare a încrederii în sine și a dovezii pentru sine și celor din jur, că ești cu caracter tare, cu o „sila voli” (putere a voinței). Dar, ne dezicem de una și de alta, apoi înlocuim o ocupație cu alta și la fel rămânem „narcomani”, renunțăm la un „viciu”, înlocuindu-l cu altceva (schimbarea țigării pe dulciuri), care până-n final oricum duce la o dependență. Noi singuri ne suntem procurori și judecători, căutând justificări/dovezi în favoarea ocupație plăcute ce face parte din viață, o acuzăm și-i ținem apărare când ne vine. De luni încep să merg la toate orele la universitate, dar odată ce ajungi și dai ochii cu un profesor de care deloc nu-ți este dor să-l vezi, îndată cauți de a găsi ocupație mai utilă, de aici primind un minus formal și un plus spiritual/intelectual, acel timp fiind utilizat în scopuri personale (citire, discuție sau o simplă plimbare la aer de unul singur prin parc), punem pe cântar lucrurile, și e cu certitudine că se găsesc acuzații spre sistemul de învățământ din țară și alegem altceva, doar nu lecția clasică universitară (citire, dictare, xerox cu ajutorul mâinii).„Renunț să mai iau masa după ora 18:00”, astfel gândește cineva cu burta plină, care-și vede în oglindă figura schimbată/rotunjită. Se cunoaște de către mulți că aceste cuvinte nu se mai aud de interiorul nostru, atunci când vine un miros plăcut din bucătărie, atunci când toată ziua a trecut în afara odăii, atunci când cobori scările universității și vine câte-un miros a plăcinte calde (de care uneori nu-ți mai este dor). Suntem hotărâți în ceea ce spunem, atunci când suntem împliniți (sătuli). Trăim o viață și suntem în permanentă renunțare la ceva, ascultăm ce zice unu, ascultăm ce spune altul, face persoana dragă – facem și noi, face prietenul – facem și noi, face lumea – facem și noi. Întrebându-ne „De ce? Pentru ce?” , răspundem cu răspunsul celor din jur, „Păi uite, iată de atâta și de atâta…”, „niorlăială” infinită, justificări neargumentate/preluate de la cineva care este un cu totul altcineva. De aici și apar întrebările de genul „Al cui produs este omul…?”, al nimănui va fi răspunsul în viitor. Căci va veni timpul când nu va rămâne nici loc de justificare, nici oameni pentru-nvinuire. Credem deoarece crede cineva, mâncăm aia pentru că cineva a spus că e bun pentru sănătate, trecem strada până nu trece cineva, etc.Moare personalitatea? Suntem schizofrenici? Să mai pun vre-un semn de întrebare? Oare ce va crede cititorul despre mine?.................... De luni renunț la viață… (O puteți face și voi, spune lumea că e bine pentru sănătate)… Autor: Bejenari Sergiu22.09.2011
Fiecare din noi, măcar odată în viață și-a pus anumite condiții, fie impuse de către cineva, fie de la o trezire interioară. Acele cuvinte „de mâine, de luni, la data cutare sau cutare, mă las de un anumită ocupație”, chipurile nu e utilă/favorabilă pentru sănătatea noastră sau a celor din jur, deseori una din acele vicii cum le spunem „noi”, este fie dăunătoare pentru buzunar, fie pentru sănătate, fie din anumite principii/limite/prejudecăți care adesea le includ și pe cele dintâi menționate. De luni mă las de fumat, de azi numai mănânc după ora 18:00, de azi înainte nu mai vorbesc „maturi”, de la ziua cutare nu mai folosesc alcool, și așa mai departe. Toate acestea și o listă infinită de ocupații ce sunt zi de zi abandonate de unii și preluate de alții. O manifestare a încrederii în sine și a dovezii pentru sine și celor din jur, că ești cu caracter tare, cu o „sila voli” (putere a voinței). Dar, ne dezicem de una și de alta, apoi înlocuim o ocupație cu alta și la fel rămânem „narcomani”, renunțăm la un „viciu”, înlocuindu-l cu altceva (schimbarea țigării pe dulciuri), care până-n final oricum duce la o dependență. Noi singuri ne suntem procurori și judecători, căutând justificări/dovezi în favoarea ocupație plăcute ce face parte din viață, o acuzăm și-i ținem apărare când ne vine. De luni încep să merg la toate orele la universitate, dar odată ce ajungi și dai ochii cu un profesor de care deloc nu-ți este dor să-l vezi, îndată cauți de a găsi ocupație mai utilă, de aici primind un minus formal și un plus spiritual/intelectual, acel timp fiind utilizat în scopuri personale (citire, discuție sau o simplă plimbare la aer de unul singur prin parc), punem pe cântar lucrurile, și e cu certitudine că se găsesc acuzații spre sistemul de învățământ din țară și alegem altceva, doar nu lecția clasică universitară (citire, dictare, xerox cu ajutorul mâinii).„Renunț să mai iau masa după ora 18:00”, astfel gândește cineva cu burta plină, care-și vede în oglindă figura schimbată/rotunjită. Se cunoaște de către mulți că aceste cuvinte nu se mai aud de interiorul nostru, atunci când vine un miros plăcut din bucătărie, atunci când toată ziua a trecut în afara odăii, atunci când cobori scările universității și vine câte-un miros a plăcinte calde (de care uneori nu-ți mai este dor). Suntem hotărâți în ceea ce spunem, atunci când suntem împliniți (sătuli). Trăim o viață și suntem în permanentă renunțare la ceva, ascultăm ce zice unu, ascultăm ce spune altul, face persoana dragă – facem și noi, face prietenul – facem și noi, face lumea – facem și noi. Întrebându-ne „De ce? Pentru ce?” , răspundem cu răspunsul celor din jur, „Păi uite, iată de atâta și de atâta…”, „niorlăială” infinită, justificări neargumentate/preluate de la cineva care este un cu totul altcineva. De aici și apar întrebările de genul „Al cui produs este omul…?”, al nimănui va fi răspunsul în viitor. Căci va veni timpul când nu va rămâne nici loc de justificare, nici oameni pentru-nvinuire. Credem deoarece crede cineva, mâncăm aia pentru că cineva a spus că e bun pentru sănătate, trecem strada până nu trece cineva, etc.Moare personalitatea? Suntem schizofrenici? Să mai pun vre-un semn de întrebare? Oare ce va crede cititorul despre mine?.................... De luni renunț la viață… (O puteți face și voi, spune lumea că e bine pentru sănătate)… Autor: Bejenari Sergiu22.09.2011
Despre așteptare
De aici pornește așteptarea spre gândurile care la rândul lor devin așteptate până la momentul fixării ideii căutate în această bază de date. Unde nu am merge, în minuta trăită de fiece dată persistă fenomenul așteptării, așteptăm prin somn să vină dimineața, așteptăm să fiarbă apa, etc. Așteptarea persistă în continuu în viața omului, modelând dispoziția de fiecare dată când ea (așteptarea) ne domină, sau alții o cheamă. Păi, să încerc să adresez o întrebare, de la început, Care este problema așteptării?. Dacă căutăm miezul de unde vine așteptarea atunci ne putem atașa de mulți factori. Noi locuind/existând în lume, suntem în permanentă legătură cu cei din jur, prieteni, colegi, familie, etc. Întâlnindu-ne cu fiecare din acești oameni, cu siguranță că fixăm anumite planuri pentru viitor, începând de la o simplă întâlnire într-un loc anumit, și finisând cu un început de business. Toate aceste relații pun în funcție așteptarea, care consider că ar fi necesar de a o clasifica, în două categorii: așteptarea de lungă și cea de scurtă durată. Prima include în sine acele tipuri de așteptări ce le simte fiecare, așteptarea unui anotimp, a unei stări, a morții, etc. A doua, cea de scurtă durată, ține de acele feluri de așteptare care se întâlnesc mai frecvent în secolul nostru, adică ne este comună, așteptarea în fața unei uși, petrecerea timpului în rând așteptând să ne vină rândul să plătim pentru ceva, (ceea ce se întâmplă destul de des), așteptarea transportului public (aici felul de așteptare fiind foarte bogat în plăceri ale așteptării, de exemplu: timpul ploios, vânt, frig, transportul arhiplin, înghesuială, expresii dezgustătoare, etc.), așteptarea unei persoane la o întâlnire (punctualitatea ne-fiind respectată întotdeauna). Deci observăm niște lucruri cunoscute, așteptarea ocupă o parte suficient de mare din viața omului, ceea ce presupune o pierdere enormă de timp. Dar de unde anume vine această problemă a așteptării, și cine sunt vinovați pentru crearea acestor momente mai puțin plăcute? Răspunsul îl știm cu toții, că noi înșine suntem responsabili de aceasta, dar, consider că rădăcinile așteptării vin din stima față de persoană, din prețul timpului a cărui valoare o pune fiecare om în parte. Dintr-o zi întreagă, dacă măcar un om din cei cu care ar trebui să se întâlnească cineva, ar întârzia la o întâlnire, atunci acelui cineva automat i se va schimba și graficul zilei planificat anterior, ceea ce presupune o implicare și a altor persoane în acest cerc al așteptării, acest lanț continuând de la persoană la persoană. De aici rezultă că timpul care îl petrecem în așteptare, depinde de fiecare din noi (oamenii !), de la o întârziere pornește dezordinea în viața celor din jur, tulburările psihice, etc.Consider că, un început spre corectare/apreciere a timpului, ar fi o mică reorganizare a timpului, plus o punctualitate/responsabilitate mai matură, și timpurile petrecute în așteptare, se vor reduce.În acest fel văd o primă etapă/problematică a așteptării, dar să nu uităm că ceea ce este scris mai sus, este o opinie pur subiectivă, și nu ar trebui să fie primită într-un fel impunător, căci nu încerc să violez o gândire. Prezint aici un gând, o parte din gând, un pas incipient spre o reducere a timpului petrecut în așteptare, căci acel timp, poate fi utilizat în multe alte activități, ceea ce ar naște noi zâmbete şi noi succese. Timpul, are valoare… Autor: Bejenari Sergiu20.09.2011
De aici pornește așteptarea spre gândurile care la rândul lor devin așteptate până la momentul fixării ideii căutate în această bază de date. Unde nu am merge, în minuta trăită de fiece dată persistă fenomenul așteptării, așteptăm prin somn să vină dimineața, așteptăm să fiarbă apa, etc. Așteptarea persistă în continuu în viața omului, modelând dispoziția de fiecare dată când ea (așteptarea) ne domină, sau alții o cheamă. Păi, să încerc să adresez o întrebare, de la început, Care este problema așteptării?. Dacă căutăm miezul de unde vine așteptarea atunci ne putem atașa de mulți factori. Noi locuind/existând în lume, suntem în permanentă legătură cu cei din jur, prieteni, colegi, familie, etc. Întâlnindu-ne cu fiecare din acești oameni, cu siguranță că fixăm anumite planuri pentru viitor, începând de la o simplă întâlnire într-un loc anumit, și finisând cu un început de business. Toate aceste relații pun în funcție așteptarea, care consider că ar fi necesar de a o clasifica, în două categorii: așteptarea de lungă și cea de scurtă durată. Prima include în sine acele tipuri de așteptări ce le simte fiecare, așteptarea unui anotimp, a unei stări, a morții, etc. A doua, cea de scurtă durată, ține de acele feluri de așteptare care se întâlnesc mai frecvent în secolul nostru, adică ne este comună, așteptarea în fața unei uși, petrecerea timpului în rând așteptând să ne vină rândul să plătim pentru ceva, (ceea ce se întâmplă destul de des), așteptarea transportului public (aici felul de așteptare fiind foarte bogat în plăceri ale așteptării, de exemplu: timpul ploios, vânt, frig, transportul arhiplin, înghesuială, expresii dezgustătoare, etc.), așteptarea unei persoane la o întâlnire (punctualitatea ne-fiind respectată întotdeauna). Deci observăm niște lucruri cunoscute, așteptarea ocupă o parte suficient de mare din viața omului, ceea ce presupune o pierdere enormă de timp. Dar de unde anume vine această problemă a așteptării, și cine sunt vinovați pentru crearea acestor momente mai puțin plăcute? Răspunsul îl știm cu toții, că noi înșine suntem responsabili de aceasta, dar, consider că rădăcinile așteptării vin din stima față de persoană, din prețul timpului a cărui valoare o pune fiecare om în parte. Dintr-o zi întreagă, dacă măcar un om din cei cu care ar trebui să se întâlnească cineva, ar întârzia la o întâlnire, atunci acelui cineva automat i se va schimba și graficul zilei planificat anterior, ceea ce presupune o implicare și a altor persoane în acest cerc al așteptării, acest lanț continuând de la persoană la persoană. De aici rezultă că timpul care îl petrecem în așteptare, depinde de fiecare din noi (oamenii !), de la o întârziere pornește dezordinea în viața celor din jur, tulburările psihice, etc.Consider că, un început spre corectare/apreciere a timpului, ar fi o mică reorganizare a timpului, plus o punctualitate/responsabilitate mai matură, și timpurile petrecute în așteptare, se vor reduce.În acest fel văd o primă etapă/problematică a așteptării, dar să nu uităm că ceea ce este scris mai sus, este o opinie pur subiectivă, și nu ar trebui să fie primită într-un fel impunător, căci nu încerc să violez o gândire. Prezint aici un gând, o parte din gând, un pas incipient spre o reducere a timpului petrecut în așteptare, căci acel timp, poate fi utilizat în multe alte activități, ceea ce ar naște noi zâmbete şi noi succese. Timpul, are valoare… Autor: Bejenari Sergiu20.09.2011
Generat în 1.334 secunde.