O moldoveanca prin lume

Notite de calatorie

Comenteaza

Socialismul utopian si orasele industriale ideale

In secolul 18, inceputurile revolutiei industriale pe de o parte, si ideile socialiste pe de alta, au dat nastere la asa numite orase industriale ideale. Industrialistii iluminati, in comparatie cu ceilalti capitalisti, au inceput sa atraga atentia asupra conditiilor de munca, dar si de trai ai lucratorilor sai si a familiilor acestora.

Blocurile de locuit ale lucratorilor din New Lark, Scotia. Orasul fiind fondat in 1786, este unul din primele exemple ale oraslor industriale ideale. Mult timp orasul a fost gestionat de Robert Owen (1771-1858) - unul din primii industrialisti iluminati si fondatorul socialismului utopian.

Orasul a fost ridicat pentru lucratorii fabricii de prelucrare a bumbacului. Ca regula conditiile de lucru si trai erau mizerabile. Copiii incepeau sa lucreze de la varsta de 5-6 ani.

Robert Owen a deschis magazin special pentru lucratori unde ei puteau procura produse de buna calitate la preturi reduse. Dar cel mai important el a deschis prima institutie prescolara din Marea Britanie in 1816, pentru copiii lucratorilor uzinei sale. De asemenea a mai deschis o scoala, o spalatorie, si a imbunatatit conditiile de trai a lucratrilor. Necataind la cheltuielile suplimentare suportate, din punct de vedere comercial fabrica prospera si era profitabila.

Multe personalitati, oamnei celebri ai vremii au vizitat oraselul si uzina in timpul respectv, si toti erau surprinsi de curatenia, conditiile de trai si atmosfera ce dominca in uzina, dar si in tot orasul, unce locuiau peste 2 mii de oameni, dintre care 500 erau copii. Contrar preconceptiilor de atunci – ca sa fii profitabil nu e necesar sa-ti tratezi lucratorii injositor. Ci dinpotriva.

Casele din poza apartineau lucratorilor uzinei din Crespi d'Adda, Italia. Orasul a fost special ridicat pentru lucratori in 1878. Industriasul Crespi, proprietarul uzinei a preferat sa construireasca case in loc de blocuri locative pentru lucratorii sai. Fiecare casa avea la dispozitie o gradina proprie. Ideea “capitalistului” Crespi era de a crea asftfel de conditii pentru lucratorii sai, ca ei sa nu se simta in mijlocul goanei capitaliste acerbe de pe atunci. Se pare ca acesta idee a fost una de succes, caci timp de mai mult de 50 de ani, fabrica nu a cunoscut greve sau alte forme de protest social.

Organizara oraselului a fost bine gandita gandita, cu strazi largi, drepte.

In Crespi d'Adda a fost construita o mica hidrocentrala, care asigura gratis cu electricitate; o spalatorie publica; un spital; un magazin cooperativ; scoala; un mic teatru; centru de sport; o biserica. Ca si orasul din New Lanark, Crespi d'Adda a fost ridicat din “nimic” fiind constrit cu unicul scop de a servi uzina de textile. La momentul actual ambele orase fac parte din patrimoniul industrial mondial, servind drept muzee sub cerul liber. Spre deosebire de alte tipuri de muzee, in New Lanark si Crespi d'Adda si pana in ziua de azi locuiesc si lucreaza oameni

Italia

Calatorim acu prin Italia. Cu detalii revin la sfarsitul lunii. Pana atunci vedeti va rog alte categorii din blog.

Cină sardiniană

primăvara 2010, Sardinia Prietenii ne informează că au găsit un campig drăguţ, la un fermier. Noi observăm indicatorul şi deviem de la drumul principal spre un drum de ţară. Traversăm un mic pod şi ajungem la destinaţie. Campingul are loc penru doar 4-5 campere. Loc pentru grupa noastră mică. Un bărbat, de o mică statură se apropie – proprietarul lotului. E şi fermier, creşte purcei şi oi. Ne întreabă dacă am dori să luăm cina mâine seara. Suntem de acord imediat – ni se pare locul cel mai potrivit de a degusta din bucătăria tradiţională sardiniană. A doua zi, dimineaţa mergem să vizităm Orgosolo, orăşel renumit pentru picturile sale murale (vezi pe http://virginiacojocaru.blogspot.com/2011/03/peretii.html). Dar, înainte de a pleca în oraş, avem parte de o excursie prin fermă. Purceluşii şi oiţele nu le vedem, căci pasc undeva depărtişor. Purceluşii cel mai probabili sunt prin pădure. În Sardinia, ca şi în Corsica, purceii se primblă liberi în fâşiile de păduri private. Deci, purceii se hrănesc cu cele mai ecologice şi gustoase delicatese forestiere – viermişori, gândaci, frunze, castane, ciuperci, poate chiar şi truffle, apă curată etc. Seara, am avut posibilitatea să apreciem calitatea cărnii de porc semi-nomad. Cea mai gustoasă carne de porc vre-o dată mâncată de mine.

Vizităm clădirea fermei. Centru e o curte, în jurul căreia se ridică piereţii casei. În partea stângă a curţii se află o cameră lungă, cu două rânduri de laiţe şi o masă lungă. În fundul camerei, într-un cămin deschis arde deja focul. În faţa focului stau sprijinite de camin câteva ace frigăruie enorme, pe care se rumenesc bucăţi de purceluş şi miel. Yammy. Aşteptăm cu nerăbdare cina.

Continuăm excursia prin fermă. În partea dreaptă a curţii se află câteva camere, ce se dau în chirie pentru vizitatori. În colţul drept, e o mică uşă ce duce în cămară. Wow, din pod atârnă câteva picioruşe afumate de purcel - şuncă. În altă cămară se maturează caşcavalul, şi în alta – fermeirul fabrică caşcavalul proaspăt – ricotta. Ricotta am mai gustat în Corsica. Acolo ea se numeşte brocciu. Se serveşte de obicei cu miere. M-am îndrăgostit ce acest caşcaval. Am cumpărat ceva caşcaval de la fermier – şi proaspăt şi mai maturat. Vitzita în Orgosolo a fost foarte interesantă, dar s-a sfârşit într-o ploaie torenţială. Aşa că am fost bucuroşi să ne întoarcem în camping mai degrabă şi să luăm loc la masa lungă. Carnea e încă pe ace şi este frumos rumenită. Aroma lemnului de mirt pluteşte prin cameră. Sărbătoare burţii începe.

Întâi de toate, desigur, suntem serviţi cu un ulcior de vin roşu de casă. Farfurile încep să-şi facă loc pe masă. O farfurie mare cu pâine sardiniană. Pâine e plată, subţire, rotundă, uscată, gustoasă. O farfurie mare cu caşcavaluri de diverse maturitate. O farfurie mare cu diverse salamuri, cărnuri, afumături. În farfurie de asemena se află felii de o substanţă albă. Ce să fie? Gustăm. Slănină afumată! Afumată cu ierburi de maquis. Foooarte gustoasă, se topeşte în gură. De parcă servim nu slănină, dar o pură aromă. Următoare rundă. Farfurii cu legume. Chiperi, vinete, păstăi murate. De asemenea pe o altă farfurie se vede ceva frunze prăjite. Salvie. Salvia am văzut-o la intrare. Ni-am minunnat de mărimea ei. Gazda noastră mai are bucate pentru noi. Pasta. Ravioli în sos de roşii. Noi suntem lacomi, aşa că nu putem lăsa pasta la o parte. O altă capodoperă al gustului. Noi suntem deja sătui.

Dar urmează în sfîrşit felul principal. Gazda i-a nişte foarfece de tăiat crengile. El taie în bucăţele carnea de purceluş şi miel afumată-copată. Văzînd bucăţelile apetizante şi respirând aroma îmbietoare, noi uităm de stomacurile deja pline şi decidem să continuăm festivitatea. Carnea e moale şi suculentă. Nouă ne pare rău că am mâncat până acum, şi nu putem savura mai multă carne delicioasă. Dar tortura cu mâncare nu e terminată. Fructe. Portocale. Mari. Şi desigur fooaarte gustoase. Altfel nici nu se poate. Apoi urmează in digestiv – lichior de casă. Apoi ceai şi cafea. Noi suntem terminaţi. La propriu şi la figurat. Dumnezeu are dreptul să ne pedepsească pentru lăcomie. Durerile de stomac este primul semn al pedepsei :). Noi ne răstogolim spre maşinile noastre.

Pereţii

Iralnda, Sardinia şi Palestina. Ce elemente comune am găsit în aceste tări/regiuni? Picturile murale. Preponderent picturi pe teme actuale - politice, econimice, sociale. Pictrurile murale din Irlanda de Nord sunt unele dintre cele mai renumite picturi politice din lume. Au fost numărate peste 2000 de picturi începând cu 1970. Fotografiile prezentate mai jos au fost făcute în oraşul Derry / Londonderry. Oraşul este “renumit” pentru tragicul eveniment al Bloody Sunday din 1972, când 14 cetăţeni nevinovaţi au fost împuşcaţi de armata britanică.

You are entering free Derry

O şcolăriţa + una din victime

Încercarea de a salva un suflet

Circumstanţele morţii a altor două victime

Un soldat britanic forţează uşa Din cauza multiplelor omoruri înregistrate, oraşul Orgosolo din Sardinia (Italia) până mai recent era numit oraşul bandiţilor. Acum este renumit pentru picturile sale murale. Există peste 150 de picturi în acest orăşel, majorotatea reprezentând viziuni ale artiştilor pe tematică politică.

Stop bomba atomică ???

Foamea in Africa

Ceva despre Vietnam

???

9.11 În Palestina picturile murale desigur nu pot să nu reprezinte mesaje politice.

From Palestina with love

Peretele e lung aşa că artiştii au loc mai mult decât deajuns pentru creativitate.

Bethlehem-ul pe care nu l-am văzut

Bethlehem toamna, 2009, IzraelDupă vizitarea capitalei teritoriului Palestinei, Ramallah, decidem să vizităm un alt oraş palestinian – Bethlehem. Renumit în toată lumea creştină, ca localitatea unde s-a născut Isus. În Izrael, noi - suntem o grupă mică din trei campere. Două campere decid să intre în Bethlehem prin poarta de nord. Poarta, deoarece în jurul aproape întregului teritoriu Palestinian, izrailenii au ridicat un urât perete de beton. Ceva de genul Peretelui de la Berlin. Noi decidem mai întâi să vizităm peştera Sorec, şi apoi să intrăm în Bethlehem din est. La intrarea în peşteră noi suntem unicii vizitatori, aşa că proftăm de o excursie privată. Şi ghidul şi peştera ne impresionează. Ne îndreptăm spre oraşul natal lui Isus. Desigur dăm de un check point izrailean. Lângă o căsuţă de lemn vedem trei fete îmbrăcate în uniformă militară, fiecare cu o armă peste umăr, o armă mare cât o mitralieră. Fete de 18-19 ani. Feţele lor încă mai poartă urme de coşuri de adolescenţi. Nici urmă de ofiţer sau ceva de acest gen. Fetele arată pierdute văzând maşina noastră. Ne întrebă încotro mergem.- Spre Bethlehem, desigur. - Ce maşină e aceasta? - Camper, căsuţă pe roţi. Un “grănicer” vrea să intre în maşină. Ok. Eu mă cobor să deschid uşa la căsuţă. Fata î-mi ordonă să stau afară. Eu sunt deja obişnuită. Militarii izralienii nu acceptă altă persoană prezentă în maşină în acelş moment. Se tem că cineva să-i atace în acest spaţiu mic. Eu stau afară şi aştept. O fată îmi “distrage atenţia” cu două întrebări repetate de câteva ori – unde mergem şi de unde venim. Eu de asemenea repet de câteva ori aceleaşi răspunsuri – mergem spre Bethlehem şi venim din Ierusalem. Fata din căsuţă coboară, şi face un apel telephonic. Cred că trebuie să se consulte. Apoi ne informează că noi nu putem trecem mai departe. Noi suntem în şoc. - Cum aşa? Noi suntem turişti. Bethlehem-ul trăieşte pe tursim. - Nu, nu aveţi dreptul să intraţi cu astfel de maşină în teritoriu Palestinian. - Ce prostie. Ieri am fost in Ramallah, capitala Palestinei, cu aceasta maşină. Şi apoi, prietenii noştri cu două campere sunt deja în Bethlehem. Unica ei au intrat prin alt check point. - Nu, nu se poate ca prietenii să fie în Bethlehem, ne informează fata. - Cum adică nu se poate, noi i-am sunat câteva minute în urmă, şi ei sunt deja sunt în Bethlehem cu maşinile lor. - Nu, nu, nu. Fetele sunt din nou pierdute. Mai fac câteva apeluri telefonice. Se apropie de noi.- Daţi-ne să vedem paşapoartele voastre. Noi suntem suspicioşi la această rugăminte. Ştim noi trucul. Aşa ceva am păţit doar în Izrael – îţi confiscă pur şi simplu paşaportul şi atunci trebuie să faci ce vor ei. Noi ezităm să le înmânăm paşapoartele noaste. Dar, oricum, nu avem ce pierde. Le dăm paşapoartele.Da, aşa şi este. Fata ne i-a paşapoartele, imediat se depărtează de maşină, şi ne informează din depărtare că primim paşapoartele înapoi, doar dacă plecăm de aici, de unde am venit. Noi “îmbogăţim vocabularul” acestor copiliţe care stau la straja securităţii şi dreptăţii puternicului stat Izrael. Plecăm înapoi, desigur. Fata din mers, ne întinde paşapoartele. P.S. Oamenii simpli pe care i-am întâlnit în Izrael, au fost foarte binevoitori. Din partea autorităţilor, oamenilor dotaţi cu armă, din păcate , am avut parte doar de o atitudine paranoică. Am apreciat frumuseţile naturale şi istorice ale lui Izrael. Atâtea animale sălbatice câte am văzut aici, nu am văzut nici în Turcia, Siria şi Iordania luate împreună.

Vin şi în Moldova turişti.

primăvara, 2009Pe lângă faptul că organizăm călătorii peste hotare, desigur invităm turişti cu „căsuţe pe roţi” în Moldova. Deoarece foarte puţini turişti vin să viziteze DOAR Moldova, turul a mai inclus vizitarea şi altor ţări din Europe de Est – Albania, Bulgaria, Romania etc.

Ruta prin MoldovaÎn Moldova grupul a intrat pe la punctul de frontieră Giurgiuleşti. Grănicerii erau destul de amabili. Noroc de un ofiţer care a mai văzut campere şi ştia ce documente şi proceduri trebuie îndeplinite. În alt an, la Sculeni, deoarecii personalul vămii nu ştiau ce prezintă aceste maşini, o maşină a trebuit să achite 300 euro!! ca să intre în Moldova, pe motivă ca maşina e grea ca un camion. Desigur, că o aşa maşină poate fi destul de grea, deoarece are practic totul la bord – pat, WC, duş, bucătărie. Însă toate acestea sunt pentru „consum propriu”. Apropo, în Romania, la astfel de maşini le zic, rulote. Mie personal nu-mi place acest cuvânt (îmi sună ca galoşă), eu prefer să le zic camper. Grupa consta din 9 campere, cu un număr de 18 persoane şi un căţeluş la bord.În acest an, noroc, frontiera am trecut-o uşor. În Moldova, grupa avea la dispoziţie şase zile. Aşa că turul a fost organizat în aşa fel, ca turiştii să facă cunoştiniţă cu cele mai importante oferte turistice ale Moldovei – vinul, mănăstiri, unica cetate, Chişinău, Transnistria. Regiunea Găgăuză din păcate nu am avut timp să o vizităm. Ca să facem cunoştinţă cu tradiţia vinului din Moldova, am vizitat Purcari, Brăneşti şi Mileştii Mici. Cei cu engleza, pot să citească despre impresiile la Pivniţele Braneşti pe http://virginiacojocaru-eng.blogspot.com/2010/12/58-kilometers-of-underground-wine.htmlDintre cele trei întreprinderi de vinificare, cât nu ar fi de straniu, la turişti le-a plăcut cel mai mult la Brăneşti. Excursiile la toate cele trei întreprinderi au fost interesante cu toate că foarte diferite.

Grupa de campere Turiştii cu campere preferă să evite să intre cu maşinile lor oraşele mari. Şi deoarece grupa nu avea nevoie de hotel - însăşi maşina serveşte drept căsuţă, câteva zile am înnoptat la Orheiul Vechi. De acolo am luat autobusul pentru vizitarea oraşelor Chişinău şi Tiraspol. La Chişinău - o mică excursie prin oraş, vizitarea muzeului Naţional, întâlnirea cu consulul Robert de Groof, şi ceva timp liber desigur. La Tiraspol – o mică primblare prin oraş, vizitarea stadionului Sheriff şi desigur cumpărarea divinurilor Kvint. Unii din grupă, erau aşa pregătiţi, că aveau o listă printată din Internet cu recomadări ale celor mai bune divinuri. Desigur, cele mai bune divinuri erau şi cele mai scumpe. Un divin de 20, 40 ani, nu poate fi ieftin, nici în Tiraspol. Păcat că muzeul orăşănesc era închis. E interesant de vizitat. Trecera aşa numitei frontieri, a fost fără mari probleme, deaorece a fost pregătită în prealabil. De fapt, cu o zi înainte, când am menţionat consulului că grupa va vizita Tiraspolul, el ne-a amintit că acolo, acoperirea diplomatică a cetăţenilor străini nu este asigurată. El, ca diplomat nu are dreptul să viziteze această regiune. Noi, suntem doar nişte simpli turişti curioşi. Oleaca de aventură adaugă ceva sare şi piper la călătorie.

Apa tamaduitoare din Cosauti La Soroca a fost ultima noapte pentru grupă. Am avut o excursie prin cetate. Energicul Nicolae Bulat ne-a încărcat cu energia sa şi pe noi. Am vizitat cartierul şi cimitirul romilor. La străini le-a plăcut să se plimbe prin acest cartier şi cimitir. Romii erau foarte prietenoşi şi curioşi cu străinii. Chiar într-un fel flataţi, de vizita turiştilor prin cartierul lor. În restaurantul în stil naţional, am servit prânzl cu bucate moldoveneşti. După aceea, câţiva din grupă şi-au trecut piciorele prin apa tămăduitoare de la mănăstirea de la Cosăuţi. Cu poliţia nu am avut deloc probleme (de acestă dată). În alt an am fost opriţi şi cerşiţi de bani. Unica, într-o zi, când ne-am oprit la o margine de drum să servim o cafea, apare o maşină. Vama mobilă. Au cerut să deschidem compartimentele din maşină. Am deschis doar una, şi întreb care e treaba. Ei au spus, că actualmente, criminalii folosesc campere pentru contrabanda de ţigări - Ucraina, Transnistria, Moldova. S-au scuzat şi noi ne-am servit cafeaua mai departe. Pentru a trece în Romania, a fost aleasă frontiera de la Sculeni. Păcat, căci a durat extrem de mult. Controlau dacă camperele nu transportă persoane ascunse ce vor să ajungă în Uniunea Europeană. În cele din urmă, desigur toţi au trecut frontiera. Aventura lor a continuat în Romania.

Izvorul lui Stalin

Georgia, Tskaltubo, toamna, 2010Tsaltubo este o staţiune balneară, cam vre-o 10 km de Kutaisi. Orăşelul este renumit datorită izvoarelor sale tămăduitoare. Apa tămăduitoare de aici este un pic radioactivă, ţâşnind călduţă (+33-35 grade) din păntecul pământesc. La ziua actuală, în unele clădiri ale sanatoriilor au fost repartizaţi refugiaţi din Abhazia. Totuşi, orăşelul mai prestează servicii de sănătate pentru toţi doritorii

Izvorul #6. Cunoscut în special ca Izvorul lui Stalin. El, Stalin, într-adevăr a vizitat Tskaltubo şi s-a bălăcit în apa curativă.

Izvorul lui Stalin este situat într-un parc frumos, aşa că am decis să înoptăm aici.

Special pentru grupa noastră de turişti, administraţia sanatoriului a pus în funcţiune havuzul. Noi am fost flataţi de gestul lor.

Sanatoriul este o clădire în stil classic, sovetic cu un hol mare, care mai impresionează prin grandoarea sa.

Ghidul nostru georgian, Marika şi directorul sanatoriului ne-au organizat o excursie prin clădire.

Unul din bazinuri, unde se petrec lecţii de gimnastică acvatică.

Componenţa izvorului #6. Apa este plăcut călduţă şi nu are miros.

Bazinul lui Stalin. Cam demultişor nimeni nu şi-a muiat piciruşile pe aici.

Vestiarul, pe timpurile sale cred că, era stilat. În general, sanatoriul, a fost pentru mine o excursie în trecutul sovetic. Toată clădirea respiră încă prin porii sovetici. Această arhitectură clasică sovetică pe mine personal mă impresionează.

Am decis să facem uz de un masaj subacvatic în apa super-puper de tămăduitoare. Jumate de oră de plăcere.

Gana, drumuri batatorite

Gana 2009 at EveryTrailEveryTrail - Find the best hikes in California and beyondÎn total am parcurs cu maşina peste 1600 km. Capitala ţării nu am vizitat-o, căci ca de obicei în capitală e aglomerat şi puţine posibilităţi de a înoăta cu camper-ul. Frontierile trecute - din Togo şi spre Burkina Faso. Suprafaţa ţării este de 240 mii km pătraţi, ceea ce reprezintă, pentru comparaţie, cam 70% din teritoriul Gemaniei (350 mii km pătraţi). Populaţia de 21 milioane (ceea ce reprezintă 26% din populaţia Germaniei, care e 82 mil). Cam toată populaţia este negroidă. Peste 70% din ei sunt Creştini, 15% - musulmani. Credinţa tradiţională în spirite şi forţe ale naturii se combină plastic cu religiile creştină şi islamică. În Gana se găsesc biserici de toate categorii şi stiluri, în dependenţă de “sponsorul” bisericii. În unele sate am văzut câte 3-4 biserci de diferite ramuri ale Creştinătăţii. Ce irosire de bani.În general, ca şi oriunde, oamenii simpli sunt primitori şi curioşi faţă de străini. În shimb, oamenii ce deţin o poziţie administrativă sunt cam iritanţi. Noi personal am fost opriţi de cîteva ori de poliţia rutieră, care a încercat de fiecare dată să stoarcă bani din noi, pentru exces de viteză. Datorită navigaţiei GPS, viteza maşinii se înregistra permanent şi noi ne puteam facem singuri dreptate, prezentând viteza noastră adevărata. Limba vorbită – engleza. Si desigur alte limbi locale. Deoarece multă lume vorbeşte engleza, Gana este o destinaţie populară pentru turiştii vorbitori de limbă engleză. În alte ţări, unde în perioda colonială se vorbea altă limbă, franceza de exemplu, atunci imediat vezi mult mai mult turişti francez, care se ruşinează să înveţe limbi străine. Deacea francezii aleg destinaţii turistice unde se vorbeşte franceza – Maroc, Tunis de exemplu. De fapt, la fel, procedează şi vorbitorii de limbă engleză. Drumurile principale în general sunt bune. O mare excepţie a fost drumul din şi spre oraşul minier. Din cauza maşnielor grele, drumurile respective suferă mult. Drumuri de asfalt, dar cu aşa multe şi adânci gropi, încât viteza medie a maşinii era cred că de 10 km pe oră. Dintre site-urile vizitate în Gana m-a impresionat:- Coasta Atlantiuclui. Ne-am bălăcit în ocean şi ne-am bronzat sub umbrelă. - Vizitarea oraşul Kumasi şi cunoaşterea extraordinarii culturi şi civilizaţii Ashanti. - Cetăţile robilor. Din aceste cetăţi, situate de-a lungul coastei oceanului, robii plecau în ultimul drum spre plantaţiile Americii. - Vizitarea minei de extragere a auruluiP.S. Comun între Moldova şi Gana? Ceva timp în urmă, FC Sheriff şi FC Olimpia dacă nu greşesc au avut câţiva jucători de fotbal din Gana.

Armenia, foto degustarea divinului

Erevan, toamna, 2010Excursie la fabrica de divinuri “Ararat”. Una din cele mai profesionale excursii din Armenia.

Aici se păstrează nectarul de aur.Compania "Ararat" este în proprietatea concernului francez "Pernod Ricard". Interesant este că juriştii companiei au obţinut permisiunea de a folosi cuvîntul cognac (коньяк) în rusă. Cea mai mare parte a producţiei se exportă în Rusia.

O excursie excelenta. Interesantă şi utilă. Ghidul, cel mai probabil, povesteşte aceaşi istorie a suta oară. Dar ea povesteşte cu un aşa entuziazm, de parcă prima dată vede o grupă turistică. Într-un cuvânt – un profesional.

Un pano informativ referitor la filialel de producere a companiei.

Mulţi şefi de stat şi personalităţi au fost oaspeţi la fabrică, şi ca cadou au obţinut câte un butoi personalizat de divin. Ei pot să-l deschidă în orice moment.

O stradă din pivniţă este numită în cinstea lui Chales Aznavour.

Butoiul păcii. El va fi deshis doar atunci, când conflictul Nagorno-Karabah va fi rezolvat. Este practic unicul caz, când producătorii de divinuri speră să deschidă un butoi cât mai degrabă.

În aşa monstru se transformă omul, când serveşte prea mult divin. Totul cu măsură, deci.

Desigur, după excursie – degustare. La orele 10 dimineaţa. Ghidul ne linişteşte şi informează că la această vreme timpurie, nasul şi limba sunt optimal receptivi pentru degustare.În magazinul de firmă am putut cumpăra divinurile companiei. Din păcate, doar dintre cele mai scumpe. Divinurile de trei şi cinci stele totuşi le-am procurat în alte magazine specilizate din Erevan.

Prânzul

Benin, primăvara 2009E timpul prânzului şi noi nu-l mai ascultăm pe ghid, ci insitent îi cerem să mergem undeva să mâncăm. Însă standartele lui africane de curăţenie ale unui local sunt foarte departe chiar de cele moldoveneşti. Aşă că noi deschidem Biblia călătorului - Lonely Planet şi găsim un local recomandat - „La Pascalina”. Este unicul local menţionat în carte în acest orăşel uitat de Dumnezeu, Bucombe. Găsim localul şi intrăm îndrăzneţ. „Restaurantul” ne-a impresionat cu interiorul şi mărimea sa. Una din săli este doi metri pe patru, mobilierul constă din patru laiţe şi două mese lungi. Nu e bogat, dar cel puţin e foarte curat. În cămeruţa de alături, vedem, mai bine zis audem o grupă de stărini. Un semn bun, deci noi nu suntem unicii ne-africani în această locaţie. Ce să comadaăm? De această dată ne încredinţăm ghinului nostru, ce ne-a comadat ceva local, beninez. Ca întodeauna, să ne potolim setea, cerem Coca-Cola, cea mai sigură băutură în Africa. De fapt aici, avem posibilitate să comandăm şi bere. Benin nu este o ţară musulmană (în Africa, sunt multe ţări musulmane, unde alcoholul este practic interzis). Apropo, religia oficială în Benin e animism, vudu adica. Refuzăm berea, căci pe căldurile africane te îmbeţi repede. Coca-Cola e rece. E bine! Răcoare! Aşteptăm prânzul. O africăniţă plăcută ne aduce farfuriile. Atike cu aguti! Iz frumos. În farfurie - un boţ alb, un sos roşu şi o bucată de carne. Fiind cea mai curioasă din grupă, eu deja ştiam ce servim. Aguti este un animal din familia rozătoarelor, denumit hîrciog de papură. Carnea este foarte gustoasă şi moale. Se pare ca a fost afumată. În Africa copacii sunt foarte tari şi compacţi. De aceea lemnul nu arde, ci mocneşte. Deci carena pe un astfel de foc, nu se rumeneşte, ci se afumă. Atike, este un fel de mămaligă din manioc (casava). Manioc este o plantă anuală, din care se întrebuinţează rădăcninile. Rădăcinile sunt lungi, cu o coajă cafenie, iar în interior albă. Aceste rădăcini sunt curăţite de coajă, tăiate şi uscate la soare. Africanii usucă maniocul peste tot – pe acoperişurile plate ale caselor sau chiar direct de-a lungul drumurilor de asfalt. După ce s-a uscat, rădăcina se macină în făină de manioc. Această făină mai apoi se ferbe pantru a prepara mămăliga africană. Manioc, în cantităţi mari, este periculos pentru omul alb, căci conţine o sunstanţă toxică. Deoarece pentru africani manioc este mâncarea de bază, ei au deja imunitate la acest toxin. Atike, adică boţul alb, nu are gust deloc. De aceea şi se serveşte cu un sos. Sosul servit de noi e preparat din roşii, sare, piper, şi arahide presupun eu. Nimeni din grupă nu s-a dat în lături de prânzul neobişnuit. Un prânz simplu, dar reuşit după părerea mea. Beninul nu e ţara artei culinare rafinate. Totuşi, dintre ţările Africii de Vest, bucătăria benineză este una dintre cele mai gustoase. Confirm

Foto Irlanda

Toamna 2009Irlanda este faimoasă pentru carnea de vită. E într-adevăr moale şi gustoasă. Văcuţele irlandeze pasc tot timpul afară – iarba creşte anul împrejur.

Şi oiţele sunt pentru export. Aici ele duc o viaţă liberă şi fără griji.

Culorile impresionante ale naturii. Verdele şi cafeniu predomină cu o mulţime de nuanţe.

Necropolis irlandez. Morminte preistorice. Construite din piatră şi apoi acoperite cu pământ. Doar cei mai de vază oameni erau înmormântaţi în aşa mod.

Un alt fel de mormânt preistoric.

Turnurile de piatră pe lângă bisericele şi mănăstirle creştine timpurii irlandeze. Se presupune că aceste turnuri serveau în calitate de adăpost în caz de atac din partea barbarilor. Intrarea în aceste turnuri de obicei este la o înălţime de 2 sau mai mulţi metri de la pământ. Tot aici erau ascunse cărţile bisericeşi ce erau excelent colorate şi caligrafiate.

O extraordinară catedrală veche. Acoperişul lipseşte.

Crucea celtică.

În Irlanda sunt foarte mulţi imigranţi din Europa de Est. Polonejii au magazinele lor specializate. În Irlanda circulă Euro.

Barul este centrul social al comunităţii, în special în localităţile mai mici.

Iarna de obicei temperatura este întotdeauna mai sus de 0 grade, de aceea ţevile de canalizare şi alimentare cu apă sunt instalate în afara clădirii.

Gara de trenuri.

Autobuse în două etaje.

Vulpea

Toamna 2010 Se înserează şi noi căutăm un loc de înoptat. În Izrael nu e chiar uşor să-l găseşti. Aici fie sunt oraşe, fie chibuţe (care sunt îngrădite şi asigurate cu pază), fie parcuri naturale, fie regiuni militare. Nicăieri nu se permite de înoptat în maşina proprie. Excepţie fac doar parcurile naturale, unde sunt cămpinguri special amenajate. Totuşi acu e tîrziu şi trebuie undeva să înoptăm. Suntem întru-un parc natural, dar nicăieri nu vedem vre-un semn de cămping. Ne oprim la o parcare. Deoarece e tîrziu, nimeni nu mai e şi deci decidem să petrecem noaptea aici. Procedura standartă – salvăm informaţia GPS pe comp, scoatem scăriţa pentru a intra in maşină, deschidem ferestrele pentru ventilaţie, aranjăm scaunele şi masa afară, deschidem o sticlă de vin şi … savurăm liniştea care ne înconjoară. Liniştea nu durează prea mult. Undeva aproape se aude chemarea unei moschei. Apoi vine o maşină cu doi bărbaţi. Fac un cerc prin parcare, urmărindu-ne, dar nu zic nimic şi pleacă. Credem că e securitatea izraileană. Apoi un alt vizitator – o vulpe. Nu roşcată, ci un fel de cafeniu-surie. Culoarea pustiului. Se apropie la o distanţă de vre-o trei metri de noi. Cred că-i miroase caşcavalul pe care-l servim. Face cîteva cercuri în jurul nostru. Mi se face milă de ea şi ii aduc pîine inmuiată în lapte. E întuneric de tot. Nu vrem să aprindem lumina, căci ne vor deranja ţînţarii şi fluturii de noapte. Se aude un foşnet. Parcă cineva încearcă să urce scăriţa în camper. Eeeee. Vulpea vrea să urce în maşină căci ii miroase gustos de acolo. E cam brutală şi non-şalantă. Nu se teme de oameni deloc. Mergem la culcare. A doua zi dimineaţa nu-mi văd sandalele, pe care le-am lasat afară. Nici costumul de baie, pe care l-am atrîrnat să se usuce nu e. Unde doamne au dispărut? Mă învîrtesc prin parcare şi găsesc costumul de baie cu o gaură cît o şură. Apoi imi găsesc doar o sandală, dar cureluşa parcă e tăiată. Vulpea! Ea e vinovata. A încercat să guste din sandalele mele de piele. Dar costumul de baie e pură sintetică. Măi, măi, măi. Ce păcat. Ei ce-i de făcut? Cu natura nu te poţi pune. Unu – zero în favoarea vulpii.

Foto Corsica, natura

Primăvara, 2010

Corsica este o insulă de 8,6 km pătraţi situată în Marea Mediterană. Din punct de vedere politic insula aparţine Franţei, dar geografic este mai aproape de Italia. Pe insulă locuiesc 260 mii de corsicani. Ei vorbesc limba corsicană, un fel de italiana stîlcită.

Pădurea se concentrează în mijlocul insulei.

Din cauza climatului mediteranian, cu multe veri uscate, pădurile suferă din cauza incendiilor spontane.

Unele vîrfuri de munţi depăşesc 2500 m.

Drumurile în Corsica pot fi foarte înguste, în special în ariile montane.

Corsica este un paradis pentru botanici. Pe insulă cresc peste 3000 specii de plante, dintre care 80 sunt endemice.

Maquis reprezintă o colecţie naturală de flori şi tufari mediteraneni sălbatici, şi acoperă o suprafaţă de 2 mii km pătraţi. Cel mai potrivit anotimp pentru a te minuna de această bogăţie este primăvara, cînd natura înfloreşte şi în aer domneşte un parfumul îmbătător.

Cunoştinţele mele în ştiinţele naturii nu sunt suficiente pentru a enumăra orice plantă pe care am văzut-o pe Corsica.

Copacul de căpşună. Fructele nu sunt comestibile.

Copacul de avocado. Înainte de a vedea cum creşte avocado, credeam că e o legumă.

Levănţică sălbatică.

Aşa am fost întîmpinaţi la intrarea în Grădina Botanică - o pisică doarme într-in coşn.

Salvie sălbatică.

Maquis este plină de plante aromatice sălbatice. În extraordinara Grădină Botanică, am avut posibilitatea să le privesc îndeaproape. Şi să le admir aroma.

Un alt parc excelent este Parcul Broaştelor Ţistoase. Pacrul are o colecţie de peste 170 de specii adunate din toată lumea. Este un unic chiar şi pentru Europa.

Una din broaştile ţestoasă neobişnuite.

Purcelul. În Corsica, porcul de casă se primblă liber prin păduri, dar şi pe drumuri. Corsicanii au în proprietate făşii de păduri unde cresc porci. Datorită libertăţii de mişcare şi dietei naturale carnea de porc corsican e foarte gustoasă. (I think)

Un dinozaur în piatră.

Copcaul de plută. O specie de stejar.

Transportarea coajei de plută.

Maroc, 3 parte

Ne-am abătut de la drumul principal şi am intrat în Sahara. Mergem pe pistă, drum de pustiu neasfaltat. GPS-ul ne arată coordonatele noastre, dar nu prea ştim exact unde suntem faţa de oraşul de referinţa, Tan-Tan, spre care vrem să ajungem. Va trebui să înoptam în pustiu. Am dat de doua corturi ale berberilor nomazi şi am hotarât sa stăm lânga ei. Pe lânga cort vedem doua femei. Franceza nu o vorbesc, dar reuşim să comunicăm prin semne. Sunt mamă şi fiică, Niha şi Selma. Tata, am înteles, a plecat la păscutul caprelor.Femeile ne invită bucuros în unul din corturi. Cortul e cârpit din diverse materiale pestriţe, chiar şi din saci de plastici. Afară e un vânt puternic, arzător, cu praf, iar în cort e pace şi linişte. E uimitor cum reuşesc să îmblânzească vântul, doar cu câteva petici de material. Pe poadeaua cortului sunt aşternute covoare, în doua colţuri vedem câteva valize, unde pobabil işi ţin toate averea. Ne servesc cu ceai verde şi smochine. Ele nu servesc, caci e Ramadan şi încă nu e apusul soarelui.. Ne-au mai servit apoi cu lapte de capră şi câteva goagoaşe delicioase. Noi la rândul nostru, după apusul soarelui le-am servit cu ceea ce credeam că nu gustă în fiecare zi.A doua zi dimineaţa am ieşit în sfârşit la drum asfaltat. Continuăm să mergem prin Sahara, dar de această dată pe drum asfaltat. In Tarfaya, am vrut să vizităm muzeul lui Antoine de Saint-Exupery, autorul „Micului Prinţ”, dar nu l-am găsit, aşa că ne-am continuat aventura…Multe am mai văzut şi vizitat în Maroc. În total am făcut 6000 km. Am reuşit să vizităm cele mai mari puncte de atracţie turistică - Rabat, Agadir, Casablanca, Marakesh, Zagora, Ouzazate, Meknes, Fes, etc. Dar am căutat şi un alt Maroc, un Maroc ne-turistic, pur şi adevărat. De câteva ori am fost invitaţii cinei de Ramadan, unde am servit bucate gustoase, pregătite de gospodina casei (o data am gustat din pîinea coaptă în cenuşă, aluatul fiind înrolat pe o piatră rotundă); am făcut baie în apă termală, firebinte în mijlocul pustiului; am fost oaspeţii unei familii numeroase de berberi, unde locuiesc 40 de oameni; de câteva ori ne-am pierdut prin pustiu; am făcut troc - am schimbat papucii mei pe braţari de argint; am vazut unde cresc în proporţii aproape industriale cânepă şi multe, multe alte. (Nu, haşiş nu am fumat).Am gustat multe “bucate” marocane - munţi şi prăpastii, pustiu şi oaze, floră şi faună, ocean şi nisip, cultură araba şi berberă, medini şi pieţe, oraşe mari şi cătune de munţi, vînt şi cer senin, sărăcie şi bogaţie, analfabeţi şi poligloţi, mizerie şi frumuseţe, modern şi tradiţional, prezent şi trecut. Unele “bucate”le-am apreciat, altele ne-au lăsat un gust amar. Dar nicidecum nu condamnăm, ci iţi mulţumim mult, Maroc- Shukran El Mahreb (arab).

Maroc, 2 parte

Vizităm oraşul El-Jadida. Spaţios, cu străzi largi. Oraşul pare mai democratic, ca în alte părţi ale ţării. Aici am vazut prima femeie poliţist. Femeile in Maroc se simt destul de liber. În oraşele mari, le vezi foarte moderne. Deseori, observi şcolăriţe îmbracate tradiţional arab mergând braţ în braţ cu colegile sale îmbrăcate modern, în blugi si tricou. Bărbaţii la fel sunt îmbrăcaţi diferit, cine în blugi, cine în port tradiţional.Campingul din El-Jadida este simpatic, cu păuni ţâfnoşi, ce se plimbă liber pe teritoriu. Mai erau şi câteva maşini din Franţa. Marea partea a turiştilor in Maroc sunt cei din Franţa. (anual Maroc este vizitat de cel puţin 2 milioane de turişti!). Mulţi marocani vorbesc franceza, deoarece ţara e o fostă colonie a Franţei. Mulţi de asemena vorbesc spaniola, căci o altă parte a Marocului a fost colonia Spaniei. Şi spre surpinderea şi uşurarea mea, mulţi marocani vorbesc engleza.Părăsim El-Jadida şi ne îndeptăm spre oraşul Essaouria, ce e o explozie de culori în covoare, mergele, bijuterii, tablouri. Mi-a placut mult, cu toate că se vede că este orientat spre turişti. Oraşul e numit oraşul pictorilor şi meşterilor. Nu pot judeca valoarea artisitcă a lucrărilor expuse, dar se pare ca sunt în vogă la turişti. Mai ales tablourile cu tematica pustiului, cămilelor şi misteriosului beduin. Preţurile pentru turişti sunt desigur de trei ori mai mari decât cele pentru marocani. Aşa că să te târguieşti este un „must” aici.Ca regulă, în oraşele turistice, marocanii sunt pilsălogi cu străinii. Te trag de mâina să intri în magazinaşul lor. “Ïntraţi, intraţi, toul e gratuit”. Gratuit, desigur, e doar văzutul. Trebuie să le zâmbeşti la fiecre şi să le spui, că nu eşti interesat, sau că deja ai cumpărat, sau că ţi s-au terminat banii etc. Pisalogia faţa de turişti marocanii o cultivă din copilarie. Copiii cum văd o maşină străina, aleargă în grabă şi strigă in gura mare “donner moi un stylo”, adica „dă-mi un stilou”. Chiar şi în cele mai izolate sate din Sahara, copiii cunosc aceste cuvinte magice. Când am încercat să le îmbunătăţim întru-cîtva cererea categorică, învăţindu-i să zică „s'il vous plait”, adica „va rog”, spre surprinderea noastra li se împleticea limba la acest „va rog”. Se pare că politeţea nu face parte din cultura lor. Pe de altă parte, cu certitudine marocanii sunt foarte ospitalieri.

Maroc, 1 parte

septembrie 2007

Din feribot intrăm imediat în vama marocană. Un haos de oameni. Cineva în formă militară, cinva e în civil şi e greu să distingi cine e lucrător al vamei şi cine nu. Se pare că toţi. Plătim doi indivizi cîte zece euro la mâina pentru procedurile vamale. În timp ce J. perfectează documentele, eu cochetez din cabina maşinii cu portatul – îi zâmbesc. E o persoană “importantă” aici, căci el deschide porţile vamei şi te lasă să intri în ţară. El caută cu ochii pe cine ştie cine, şi cine ştie cine îi flutură din mâini, adică “dă-le drumul”. Noi rasuflăm uşurat. Nu te simţi om în nici o vamă din lume. Porţile se deschid şi suntem în sfârsit în Maroc. Oraşul Tanger. Primul lucru pe care-l observ este mulţimea de bărbaţi pe străzi. Şi doar pe ici colo câte o femeie, parcă pierdută în aceast patriarhat. De-a lungul drumului, peste tot, atârnă steagul naţional, roşu cu o stea verde. Sub steaguri, bărbaţii tolaniţi privesc lumea trecătoare. Probabil, sunt lihniţi de foame şi soare. Ş lene. În general, aproape peste tot în Maroc, în oraşe, orăşele şi sate vezi bărbaţi ce stau fie la o terasa, fie simplu sub umbra unui copac, şi privesc maşinile şi lumea trecătoare. Parcă nu au de arat cei 710 mii km pătraţi de ţară. Deseori, îţi flutură din mâină prietenos, în semn de „bun venit călătorule”, căci maşinile străine se văd de la o poşta.Prima seara înoptăm în campingul din Asilah.Aprovizionăm maşina cu apă, căci e pe terminate. 500 litri sunt înghiţite de maşină cu uşurinţă pentru necesităţile noastre zilnice – bucătărie, WC şi duş.Dimineaţa ne îndreptăm spre Rabat, capitala administrativă a ţării. Drumurile în Maroc sunt foarte bune. Chiar foarte bune. Indicatoarele de-a lungul drumurilor sunt în arabă şi franceză. Datorită drumurilor bune şi indicatoarelor coerente e destul de simplu să călătoreşti prin ţară cu maşina. E foarte simplu să-ţi organizezi propria rută, şi să vizitezi ceea ce te interesează cu adevărat.Vrem să vizităm medina în Rabat. Medina este sinonim cu „oraşul vechi”. Medina există mai în orice oraş şi oraşel al Maroc. Ulicioare înguste, miros neplăcut, aglomeraţie de oameni, biciclete, catâri sunt caracteristici comune ale medinelor.În primul rînd medina funcţionează ca o piaţa mare, unde poţi cumpăra orice - legume, carne, pâine, praf de spălat la kilogram, uşi, ferestre, mese, îmbrăcăminte, covoare, bijuterii, suvenire, dulciuri şi multe, multe altele. Aici se aprovizionează marocanii cu cele trebuincioase.Tot aici, se fabrică, produce ceea ce se vinde. Totodată medina este şi un mare bloc locativ, unde locuiesc negustorii şi artizanii cu familiile lor.Dupa plimbarea prin medină, am căutat vre-o cafenea deschisă. Noi, de fapt, am nimerit în Ramadan în Maroc. În Ramadan, marocanii nu mănâncă, nu fumează şi chiar nici nu beau apă, până la apusul soarelui. Găsim o cafenea cu vedere spre ocean. Noi fiind străini şi nemusulmani, am putut servi ce ne pofteşte inima. Am dat comandă de un ceai tradiţional marocan, mintă cu foooarte mult zahăr şi o cafea naturală. Ambele au fost servite în păhărele mici de sticlă. Am servit dulciuri tradiţionale - cornişoare, triunghiuleţe, beţişoare, rulade mici - delicios.Ce m-a surprins în Ramadat este faptul că î-l respectă absolut toţi. De la mic la mare, bărbaţi, femei, batrâni. Nici o dată, în decursul călătoriei noastre de trei săptămâni nu am văzut pe cineva să mănânce sau să bea înainte de apusul soarelui. Şi nicidecum marocanii nu sunt fanatici ai religiei. Când era vremea de rugat, pe ici colo mai vedeai un bărbat pe covoraş ce-şi zicea rugăciunea, dar marea majoritate nu se prea dădea în vânt dupa ea (rugăciune, adică). Dar postul, Ramadanul î-l respectau toţi.

Foto Mauritania

Februarie 2009

Mauritania e de 5 ori mai mare ca Franta. Dar din pacate e aproape totalmente acoperita de nisip. Am facut mii de kilometri prin pustiu.

Deseori drumurile sunt acoperite de nisip. Trecerea peste un asa delusor e mai periculos decyt pare.

Astfel de privelisti, de asemenea, fac parte din peizajul Mauritanian.

O gramada de animale moarte de-a lungul drumului – magari, camile, caini. Noroc ca e uscat acolo – de obicei cadavrele se usuca la soare, si nu putrezesc.

Un tren fooooooaaarte lung. Transporta fosfate (zacaminte minerale) spre port. Acest tren poate fi lung de cativa kilometri. Zacamintele minerale sunt printre putinele produse de export al tarii.

Corabii naufragiate. Peizaj comun tuturor tarilor cu acces la mare si ocean.

Pescarii. Au barci foarte lungi si pescuiesc cu echipe cu minimum 5-6 persoane. Pescari isi decoreaza barcile foarte colorat.

Muzeul national. Un excelent muzeu. Limba franceza e a doua limba vorbita in Mauritania. Prima e desigur araba.

Un sat mauritanian.

Marele nimic.

Femeile sunt foarte timide. Suntem intr-un atelier de croitorie.

In Mauritania locuiesc Arabi si Negroizi. Pe foto sper ca vedeti diferenta :). Mai e si un european acolo : ).

Memorialul celor cinci omorati de Al-Kaida in 2007. Din cauza acestei tragedii a fost amanat competitia Paris-Dakar. Nici la ziua actuala nu este recomandabil de calatorit prin Mauritania.

O pana a unuia din participanti. Am schimbat roata si am continuat drumul.

Prietenul la nevoie se cunoaste : )

Regiunea Adrar e regiunea mea preferatata din Mauritania. Suntem in cautarea craterului meteoritc.

Trandafirul Saharei – cristale, ce se gasesc doar in pustiu.

Joc la pamant. In loc de pioni si imparati se folosesc cacatei uscati de camila.

Vanzatorul de suvenire autentice.

Piramizile

noiembrie 2010Faimoasele piramizi din Giza (printre care, cea a lui Cheops) le lasam la discretia celor ce calatoresc cu autobusele turistice. Noi am dori sa vedem piramizile mai putin frecventate. Pe mapa alegem prima victima – Piramida Al-Lahun. Nu o gasim. Piramida al Hawwara. O vedem din masina, dar nicidecum nu dam un drum ce ne-ar duce la ea. A treia incercare are succes - Piramida Meidoum. Dar, din pacate nu o putem vizita, caci e deja tarziu. Si e doar ora 3 ziua! Politistii ne spun sa venim maine, la 8 dimineata.A doua zi, suntem la 7.50 in fata piramizii. Trerbuie sa astempam 10 minute pana cand persoana responsabila de bilete vine. OK. Vine persoana cu biletele. Trebuie sa asteptam 10 minute, caci vanzatorul de bilete trebuie sa-si aranjeze locul de munca. OK. Avem biletele la maina, dar nu putem merge spre piramida, caci trebuie numaidecat sa fim insotit de un militar. Asteptam militarul 10 minute. Vine un tanar, cu o arma peste umeri. Acu putem merge. Tanarul merge alaturi de noi si ne arata unde e intrarea in piramida. Scarile din interiorul piramizii duc in jos. Coridorul e ingust - egiptenii antici erau de o talie mult mai mica ca noi. Devine din ce in ce mai cald. La un anumit moment mi-am dat seama, ca sunt claustrofobica, inchipuindu-mi cata greutate in pietre sta cladita deasupra mea. Dam de o cameruta. Acolo alte scari, de lemn, ce duc in sus. Uff. Nu prea vreau sa continui, dar am facut jumatate de drum si e pacat sa dau inapoi. Ne cataram pe scarile de lemn. In sfarsit dam de locul unde candva a fost un sarcofag. Camera e mica, cu un pod in forma triunghiulara. E foarte cald si inadusitor. Dupa 2-3 minute de cascatul gurii, ne intoarcem.Off, suntem la aer curat.Tanarul cu arma ne arata ca mai este ceva de vazut. Ne indreptam spre un deal. La poala dealului este o groapa. Aha, acest deal este de fapt o alta piramida. Se pare ca a fost constuita din alte materiale, si cu anii s-a erodat. Coridorul e asa de ingust ca trebuie sa mergem in pirostrii. La un anumit moment, trebuie chiar sa ne taraim. Mi-a trecut claustrofobia si imi vine sa rad de situatia noastra de exploratori. Dupa coboratul in jos, trebuie iar sa ne cataram pe niste scari de lemn. Dam de o camera mai mare decat in prima piramida. Este prezent chiar sarcofagul. Ceea ce a fost in el, a fost demult furat desigur. In cameruta atarna de pod niste lilieci. Din piramida am iesit asa cum am intrat – pe branci.Vizitarea a doua piramizi nu ni-au fost de ajuns, asa ca ne-am pornit sa cautam Piramizile din Dahshur. But this is another story: ).

Piramida Meidoum.

Coridorul piramizii.

A doua piramida-deal

Coridorul si mai ingust al piramizii N 2

Locuitorii piramizii - liliecii

Ghidul nostru.

Foto Egipt

Noiembrie 2010

Egipt - tara civilizatiei. Semnul a fost fotografiat in mijlocul unui orasel prapadit.

Paine cea de toate zilele. In fotografie painea pare umflata. Dar de fapt este o paine plata, un fel de pita. E venita direct din cuptorul rulant, si se racoreste afara. De obicei, lumea cumpara cate 10 bucati de astfel de placintele.

Water buffalo (Bivol de apa???). Iordania depune eforturi sa reintroduca in natura aceasta bestie, iar in Egipt el este folost la orice pas in agricultura.

Albia si delta Nilului este cea mai densa populata regiune a tarii. Si extrem de murdara. Lumea arunca orice fel de gunoi in apa. Pe foto – un pescar pe un morman de gunoi. Nici nu ma inchipui ce peste mai traieste in aceste ape.

Uscatul rufelor. Necatand la gunoiul si praful ce i-i inconjoara, egiptenii arata curat si ingrijit imbracat. Dar, apa de la spalat o arunca in rau desigur.

Fugim de nordul si Nilul aglomerat si extrem de murdar al tarii. Ne indeptam spre pustiu.

Pustiul Alb. O zona protezata de stat datorita frumusetii sale deosebite. Culoarea alba a nisipului se datoreaza muntilor calcarosi din imprejurime. Vantul a transformat numeroasele pietre masive in monumente naturale sur-realiste.

Masina de teren. Alba si ea.

Pustiul Negru. De asemena o zona protejata de stat. Culoarea neagra se datoreaza eroziei pietrelor si muntilor vulcanici.

Acolo jos, se vede masina noastra. Despre faimoasele piramizi egiptene, caci aceastea sunt principalul export turistic al Egiptului, scriu in curand.

Artur

Nagorno Karabah, Shushi, octombrie 2010Servim o cafea afara. Se apropie un baietel.- Cum te cheama?- Artur.- Cati ani ai?- 11.- Ai mama, tata Artur?- Da, si mai am un frate.- Cu ce se ocupa?- Fratele e in unitati speciale, iar mama sta acasa.- De ce mama nu lucreaza?- Noi nu vrem ca mama sa lucreze. Asa are grija de noi, gateste mincare.Artur intreaba:- Da in Europa toate femeile fumeaza?- Nu, nu toate. Sunt care fumeaza. Dar nu e bine sa fumezi.- La noi, in Shushi, doar o femeie fumeaza, si ceea e rusoaica.I-au din masina o ciocolata si i-o intind lui Artur- Nu, nu trebuie.- Ia-o, e penru tine.- Nu, multumesc.- Ia-o atunci pentru mama.- Bine, multumesc.Artur imediat, aproape inconstient, desface ciocolata si o maninca. Hirtia o arunca jos.- Nu arunca hirtia jos, nu e frumos.- Daca nu va fi gunoi maturatorii pe strada nu vor avea de lucru.- Da ce masini sunt acestea? intreaba Artur.- Acestea sunt campere, casaute pe roti.- Mie imi place BMW, Mercedes. Tata si fratele deja mi-au cadunat o masina.- Chiar asa? Pai nu poti inca merge cu ea, nu-i asa?- Eu deja am mers cu ea.- ??- Nu pe aici, caci aici sunt militioneri, ci in afara orasului, unde nu este control.- Mergi la scoala Artur?- Da, nu e departe. Acolo, - arata cu mina unde e.- Si ce invatati la scoala?- Sa impuscam.- Hmmm…- Eu sper, ca intr-o zi turcii sa treaca granita noastra si atunci eu voi putea impusca in ei.- Nu e bine sa ucizi oameni, Artur.- Da, cand turcii au omorat multi armeni, asta e bine?- Nici asta nu e bine Artur.

Generat în 0.186 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots