O moldoveanca prin lume

Calatorim acu prin Italia. Cu detalii revin la sfarsitul lunii. Pana atunci vedeti va rog alte categorii din blog.

Iralnda, Sardinia şi Palestina. Ce elemente comune am găsit în aceste tări/regiuni? Picturile murale. Preponderent picturi pe teme actuale - politice, econimice, sociale. Pictrurile murale din Irlanda de Nord sunt unele dintre cele mai renumite picturi politice din lume. Au fost numărate peste 2000 de picturi începând cu 1970. Fotografiile prezentate mai jos au fost făcute în oraşul Derry / Londonderry. Oraşul este “renumit” pentru tragicul eveniment al Bloody Sunday din 1972, când 14 cetăţeni nevinovaţi au fost împuşcaţi de armata britanică. 

You are entering free Derry  

O şcolăriţa + una din victime 

Încercarea de a salva un suflet 

Circumstanţele morţii a altor două victime  

Un soldat britanic forţează uşa    Din cauza multiplelor omoruri înregistrate, oraşul Orgosolo din Sardinia (Italia) până mai recent era numit oraşul bandiţilor. Acum este renumit pentru picturile sale murale. Există peste 150 de picturi în acest orăşel, majorotatea reprezentând viziuni ale artiştilor pe tematică politică. 

Stop bomba atomică ??? 



Foamea in Africa

Ceva despre Vietnam 

???  

9.11  În Palestina picturile murale desigur nu pot să nu reprezinte mesaje politice. 

From Palestina with love 

Peretele e lung aşa că artiştii au loc mai mult decât deajuns pentru creativitate.

primăvara, 2009Pe lângă faptul că organizăm călătorii peste hotare, desigur invităm turişti cu „căsuţe pe roţi” în Moldova. Deoarece foarte puţini turişti vin să viziteze DOAR Moldova, turul a mai inclus vizitarea şi altor ţări din Europe de Est – Albania, Bulgaria, Romania etc.

Ruta prin MoldovaÎn Moldova grupul a intrat pe la punctul de frontieră Giurgiuleşti. Grănicerii erau destul de amabili. Noroc de un ofiţer care a mai văzut campere şi ştia ce documente şi proceduri trebuie îndeplinite. În alt an, la Sculeni, deoarecii personalul vămii nu ştiau ce prezintă aceste maşini, o maşină a trebuit să achite 300 euro!! ca să intre în Moldova, pe motivă ca maşina e grea ca un camion. Desigur, că o aşa maşină poate fi destul de grea, deoarece are practic totul la bord – pat, WC, duş, bucătărie. Însă toate acestea sunt pentru „consum propriu”. Apropo, în Romania, la astfel de maşini le zic, rulote. Mie personal nu-mi place acest cuvânt (îmi sună ca galoşă), eu prefer să le zic camper. Grupa consta din 9 campere, cu un număr de 18 persoane şi un căţeluş la bord.În acest an, noroc, frontiera am trecut-o uşor. În Moldova, grupa avea la dispoziţie şase zile. Aşa că turul a fost organizat în aşa fel, ca turiştii să facă cunoştiniţă cu cele mai importante oferte turistice ale Moldovei – vinul, mănăstiri, unica cetate, Chişinău, Transnistria. Regiunea Găgăuză din păcate nu am avut timp să o vizităm. Ca să facem cunoştinţă cu tradiţia vinului din Moldova, am vizitat Purcari, Brăneşti şi Mileştii Mici. Cei cu engleza, pot să citească despre impresiile la Pivniţele Braneşti pe http://virginiacojocaru-eng.blogspot.com/2010/12/58-kilometers-of-underground-wine.htmlDintre cele trei întreprinderi de vinificare, cât nu ar fi de straniu, la turişti le-a plăcut cel mai mult la Brăneşti. Excursiile la toate cele trei întreprinderi au fost interesante cu toate că foarte diferite. 

Grupa de campere Turiştii cu campere preferă să evite să intre cu maşinile lor oraşele mari. Şi deoarece grupa nu avea nevoie de hotel - însăşi maşina serveşte drept căsuţă, câteva zile am înnoptat la Orheiul Vechi. De acolo am luat autobusul pentru vizitarea oraşelor Chişinău şi Tiraspol. La Chişinău - o mică excursie prin oraş, vizitarea muzeului Naţional, întâlnirea cu consulul Robert de Groof, şi ceva timp liber desigur. La Tiraspol – o mică primblare prin oraş, vizitarea stadionului Sheriff şi desigur cumpărarea divinurilor Kvint. Unii din grupă, erau aşa pregătiţi, că aveau o listă printată din Internet cu recomadări ale celor mai bune divinuri. Desigur, cele mai bune divinuri erau şi cele mai scumpe. Un divin de 20, 40 ani, nu poate fi ieftin, nici în Tiraspol. Păcat că muzeul orăşănesc era închis. E interesant de vizitat. Trecera aşa numitei frontieri, a fost fără mari probleme, deaorece a fost pregătită în prealabil. De fapt, cu o zi înainte, când am menţionat consulului că grupa va vizita Tiraspolul, el ne-a amintit că acolo, acoperirea diplomatică a cetăţenilor străini nu este asigurată. El, ca diplomat nu are dreptul să viziteze această regiune. Noi, suntem doar nişte simpli turişti curioşi. Oleaca de aventură adaugă ceva sare şi piper la călătorie. 

Apa tamaduitoare din Cosauti La Soroca a fost ultima noapte pentru grupă. Am avut o excursie prin cetate. Energicul Nicolae Bulat ne-a încărcat cu energia sa şi pe noi. Am vizitat cartierul şi cimitirul romilor. La străini le-a plăcut să se plimbe prin acest cartier şi cimitir. Romii erau foarte prietenoşi şi curioşi cu străinii. Chiar într-un fel flataţi, de vizita turiştilor prin cartierul lor. În restaurantul în stil naţional, am servit prânzl cu bucate moldoveneşti. După aceea, câţiva din grupă şi-au trecut piciorele prin apa tămăduitoare de la mănăstirea de la Cosăuţi. Cu poliţia nu am avut deloc probleme (de acestă dată). În alt an am fost opriţi şi cerşiţi de bani. Unica, într-o zi, când ne-am oprit la o margine de drum să servim o cafea, apare o maşină. Vama mobilă. Au cerut să deschidem compartimentele din maşină. Am deschis doar una, şi întreb care e treaba. Ei au spus, că actualmente, criminalii folosesc campere pentru contrabanda de ţigări - Ucraina, Transnistria, Moldova. S-au scuzat şi noi ne-am servit cafeaua mai departe. Pentru a trece în Romania, a fost aleasă frontiera de la Sculeni. Păcat, căci a durat extrem de mult. Controlau dacă camperele nu transportă persoane ascunse ce vor să ajungă în Uniunea Europeană. În cele din urmă, desigur toţi au trecut frontiera. Aventura lor a continuat în Romania.

Gana 2009 at EveryTrailEveryTrail - Find the best hikes in California and beyondÎn total am parcurs cu maşina peste 1600 km. Capitala ţării nu am vizitat-o, căci ca de obicei în capitală e aglomerat şi puţine posibilităţi de a înoăta cu camper-ul. Frontierile trecute - din Togo şi spre Burkina Faso. Suprafaţa ţării este de 240 mii km pătraţi, ceea ce reprezintă, pentru comparaţie, cam 70% din teritoriul Gemaniei (350 mii km pătraţi). Populaţia de 21 milioane (ceea ce reprezintă 26% din populaţia Germaniei, care e 82 mil). Cam toată populaţia este negroidă. Peste 70% din ei sunt Creştini, 15% - musulmani. Credinţa tradiţională în spirite şi forţe ale naturii se combină plastic cu religiile creştină şi islamică. În Gana se găsesc biserici de toate categorii şi stiluri, în dependenţă de “sponsorul” bisericii. În unele sate am văzut câte 3-4 biserci de diferite ramuri ale Creştinătăţii. Ce irosire de bani.În general, ca şi oriunde, oamenii simpli sunt primitori şi curioşi faţă de străini. În shimb, oamenii ce deţin o poziţie administrativă sunt cam iritanţi. Noi personal am fost opriţi de cîteva ori de poliţia rutieră, care a încercat de fiecare dată să stoarcă bani din noi, pentru exces de viteză. Datorită navigaţiei GPS, viteza maşinii se înregistra permanent şi noi ne puteam facem singuri dreptate, prezentând viteza noastră adevărata. Limba vorbită – engleza. Si desigur alte limbi locale. Deoarece multă lume vorbeşte engleza, Gana este o destinaţie populară pentru turiştii vorbitori de limbă engleză. În alte ţări, unde în perioda colonială se vorbea altă limbă, franceza de exemplu, atunci imediat vezi mult mai mult turişti francez, care se ruşinează să înveţe limbi străine. Deacea francezii aleg destinaţii turistice unde se vorbeşte franceza – Maroc, Tunis de exemplu. De fapt, la fel, procedează şi vorbitorii de limbă engleză. Drumurile principale în general sunt bune. O mare excepţie a fost drumul din şi spre oraşul minier. Din cauza maşnielor grele, drumurile respective suferă mult. Drumuri de asfalt, dar cu aşa multe şi adânci gropi, încât viteza medie a maşinii era cred că de 10 km pe oră. Dintre site-urile vizitate în Gana m-a impresionat:- Coasta Atlantiuclui. Ne-am bălăcit în ocean şi ne-am bronzat sub umbrelă. - Vizitarea oraşul Kumasi şi cunoaşterea extraordinarii culturi şi civilizaţii Ashanti. - Cetăţile robilor. Din aceste cetăţi, situate de-a lungul coastei oceanului, robii plecau în ultimul drum spre plantaţiile Americii. - Vizitarea minei de extragere a auruluiP.S. Comun între Moldova şi Gana? Ceva timp în urmă, FC Sheriff şi FC Olimpia dacă nu greşesc au avut câţiva jucători de fotbal din Gana.

Benin, primăvara 2009E timpul prânzului şi noi nu-l mai ascultăm pe ghid, ci insitent îi cerem să mergem undeva să mâncăm. Însă standartele lui africane de curăţenie ale unui local sunt foarte departe chiar de cele moldoveneşti. Aşă că noi deschidem Biblia călătorului - Lonely Planet şi găsim un local recomandat - „La Pascalina”. Este unicul local menţionat în carte în acest orăşel uitat de Dumnezeu, Bucombe. Găsim localul şi intrăm îndrăzneţ. „Restaurantul” ne-a impresionat cu interiorul şi mărimea sa. Una din săli este doi metri pe patru, mobilierul constă din patru laiţe şi două mese lungi. Nu e bogat, dar cel puţin e foarte curat. În cămeruţa de alături, vedem, mai bine zis audem o grupă de stărini. Un semn bun, deci noi nu suntem unicii ne-africani în această locaţie. Ce să comadaăm? De această dată ne încredinţăm ghinului nostru, ce ne-a comadat ceva local, beninez. Ca întodeauna, să ne potolim setea, cerem Coca-Cola, cea mai sigură băutură în Africa. De fapt aici, avem posibilitate să comandăm şi bere. Benin nu este o ţară musulmană (în Africa, sunt multe ţări musulmane, unde alcoholul este practic interzis). Apropo, religia oficială în Benin e animism, vudu adica. Refuzăm berea, căci pe căldurile africane te îmbeţi repede. Coca-Cola e rece. E bine! Răcoare! Aşteptăm prânzul. O africăniţă plăcută ne aduce farfuriile. Atike cu aguti! Iz frumos. În farfurie - un boţ alb, un sos roşu şi o bucată de carne. Fiind cea mai curioasă din grupă, eu deja ştiam ce servim. Aguti este un animal din familia rozătoarelor, denumit hîrciog de papură. Carnea este foarte gustoasă şi moale. Se pare ca a fost afumată. În Africa copacii sunt foarte tari şi compacţi. De aceea lemnul nu arde, ci mocneşte. Deci carena pe un astfel de foc, nu se rumeneşte, ci se afumă.  Atike, este un fel de mămaligă din manioc (casava). Manioc este o plantă anuală, din care se întrebuinţează rădăcninile. Rădăcinile sunt lungi, cu o coajă cafenie, iar în interior albă. Aceste rădăcini sunt curăţite de coajă, tăiate şi uscate la soare. Africanii usucă maniocul peste tot – pe acoperişurile plate ale caselor sau chiar direct de-a lungul drumurilor de asfalt. După ce s-a uscat, rădăcina se macină în făină de manioc. Această făină mai apoi se ferbe pantru a prepara mămăliga africană. Manioc, în cantităţi mari, este periculos pentru omul alb, căci conţine o sunstanţă toxică. Deoarece pentru africani manioc este mâncarea de bază, ei au deja imunitate la acest toxin. Atike, adică boţul alb, nu are gust deloc. De aceea şi se serveşte cu un sos. Sosul servit de noi e preparat din roşii, sare, piper, şi arahide presupun eu. Nimeni din grupă nu s-a dat în lături de prânzul neobişnuit. Un prânz simplu, dar reuşit după părerea mea. Beninul nu e ţara artei culinare rafinate. Totuşi, dintre ţările Africii de Vest, bucătăria benineză este una dintre cele mai gustoase. Confirm

Toamna 2010 Se înserează şi noi căutăm un loc de înoptat. În Izrael nu e chiar uşor să-l găseşti. Aici fie sunt oraşe, fie chibuţe (care sunt îngrădite şi asigurate cu pază), fie parcuri naturale, fie regiuni militare. Nicăieri nu se permite de înoptat în maşina proprie. Excepţie fac doar parcurile naturale, unde sunt cămpinguri special amenajate. Totuşi acu e tîrziu şi trebuie undeva să înoptăm. Suntem întru-un parc natural, dar nicăieri nu vedem vre-un semn de cămping. Ne oprim la o parcare. Deoarece e tîrziu, nimeni nu mai e şi deci decidem să petrecem noaptea aici. Procedura standartă – salvăm informaţia GPS pe comp, scoatem scăriţa pentru a intra in maşină, deschidem ferestrele pentru ventilaţie, aranjăm scaunele şi masa afară, deschidem o sticlă de vin şi … savurăm liniştea care ne înconjoară. Liniştea nu durează prea mult. Undeva aproape se aude chemarea unei moschei. Apoi vine o maşină cu doi bărbaţi. Fac un cerc prin parcare, urmărindu-ne, dar nu zic nimic şi pleacă. Credem că e securitatea izraileană. Apoi un alt vizitator – o vulpe. Nu roşcată, ci un fel de cafeniu-surie. Culoarea pustiului. Se apropie la o distanţă de vre-o trei metri de noi. Cred că-i miroase caşcavalul pe care-l servim. Face cîteva cercuri în jurul nostru. Mi se face milă de ea şi ii aduc pîine inmuiată în lapte. E întuneric de tot. Nu vrem să aprindem lumina, căci ne vor deranja ţînţarii şi fluturii de noapte. Se aude un foşnet. Parcă cineva încearcă să urce scăriţa în camper. Eeeee. Vulpea vrea să urce în maşină căci ii miroase gustos de acolo. E cam brutală şi non-şalantă. Nu se teme de oameni deloc. Mergem la culcare. A doua zi dimineaţa nu-mi văd sandalele, pe care le-am lasat afară. Nici costumul de baie, pe care l-am atrîrnat să se usuce nu e. Unde doamne au dispărut? Mă învîrtesc prin parcare şi găsesc costumul de baie cu o gaură cît o şură. Apoi imi găsesc doar o sandală, dar cureluşa parcă e tăiată. Vulpea! Ea e vinovata. A încercat să guste din sandalele mele de piele. Dar costumul de baie e pură sintetică. Măi, măi, măi. Ce păcat. Ei ce-i de făcut? Cu natura nu te poţi pune. Unu – zero în favoarea vulpii.

Ne-am abătut de la drumul principal şi am intrat în Sahara. Mergem pe pistă, drum de pustiu neasfaltat. GPS-ul ne arată coordonatele noastre, dar nu prea ştim exact unde suntem faţa de oraşul de referinţa, Tan-Tan, spre care vrem să ajungem. Va trebui să înoptam în pustiu. Am dat de doua corturi ale berberilor nomazi şi am hotarât sa stăm lânga ei. Pe lânga cort vedem doua femei. Franceza nu o vorbesc, dar reuşim să comunicăm prin semne. Sunt mamă şi fiică, Niha şi Selma. Tata, am înteles, a plecat la păscutul caprelor.Femeile ne invită bucuros în unul din corturi. Cortul e cârpit din diverse materiale pestriţe, chiar şi din saci de plastici. Afară e un vânt puternic, arzător, cu praf, iar în cort e pace şi linişte. E uimitor cum reuşesc să îmblânzească vântul, doar cu câteva petici de material. Pe poadeaua cortului sunt aşternute covoare, în doua colţuri vedem câteva valize, unde pobabil işi ţin toate averea. Ne servesc cu ceai verde şi smochine. Ele nu servesc, caci e Ramadan şi încă nu e apusul soarelui.. Ne-au mai servit apoi cu lapte de capră şi câteva goagoaşe delicioase. Noi la rândul nostru, după apusul soarelui le-am servit cu ceea ce credeam că nu gustă în fiecare zi.A doua zi dimineaţa am ieşit în sfârşit la drum asfaltat. Continuăm să mergem prin Sahara, dar de această dată pe drum asfaltat. In Tarfaya, am vrut să vizităm muzeul lui Antoine de Saint-Exupery, autorul „Micului Prinţ”, dar nu l-am găsit, aşa că ne-am continuat aventura…Multe am mai văzut şi vizitat în Maroc. În total am făcut 6000 km. Am reuşit să vizităm cele mai mari puncte de atracţie turistică - Rabat, Agadir, Casablanca, Marakesh, Zagora, Ouzazate, Meknes, Fes, etc. Dar am căutat şi un alt Maroc, un Maroc ne-turistic, pur şi adevărat. De câteva ori am fost invitaţii cinei de Ramadan, unde am servit bucate gustoase, pregătite de gospodina casei (o data am gustat din pîinea coaptă în cenuşă, aluatul fiind înrolat pe o piatră rotundă); am făcut baie în apă termală, firebinte în mijlocul pustiului; am fost oaspeţii unei familii numeroase de berberi, unde locuiesc 40 de oameni; de câteva ori ne-am pierdut prin pustiu; am făcut troc - am schimbat papucii mei pe braţari de argint; am vazut unde cresc în proporţii aproape industriale cânepă şi multe, multe alte. (Nu, haşiş nu am fumat).Am gustat multe “bucate” marocane - munţi şi prăpastii, pustiu şi oaze, floră şi faună, ocean şi nisip, cultură araba şi berberă, medini şi pieţe, oraşe mari şi cătune de munţi, vînt şi cer senin, sărăcie şi bogaţie, analfabeţi şi poligloţi, mizerie şi frumuseţe, modern şi tradiţional, prezent şi trecut. Unele “bucate”le-am apreciat, altele ne-au lăsat un gust amar. Dar nicidecum nu condamnăm, ci iţi mulţumim mult, Maroc- Shukran El Mahreb (arab).

septembrie 2007

Din feribot intrăm imediat în vama marocană. Un haos de oameni. Cineva în formă militară, cinva e în civil şi e greu să distingi cine e lucrător al vamei şi cine nu. Se pare că toţi. Plătim doi indivizi cîte zece euro la mâina pentru procedurile vamale. În timp ce J. perfectează documentele, eu cochetez din cabina maşinii cu portatul – îi zâmbesc. E o persoană “importantă” aici, căci el deschide porţile vamei şi te lasă să intri în ţară. El caută cu ochii pe cine ştie cine, şi cine ştie cine îi flutură din mâini, adică “dă-le drumul”. Noi rasuflăm uşurat. Nu te simţi om în nici o vamă din lume. Porţile se deschid şi suntem în sfârsit în Maroc. Oraşul Tanger. Primul lucru pe care-l observ este mulţimea de bărbaţi pe străzi. Şi doar pe ici colo câte o femeie, parcă pierdută în aceast patriarhat. De-a lungul drumului, peste tot, atârnă steagul naţional, roşu cu o stea verde. Sub steaguri, bărbaţii tolaniţi privesc lumea trecătoare. Probabil, sunt lihniţi de foame şi soare. Ş lene. În general, aproape peste tot în Maroc, în oraşe, orăşele şi sate vezi bărbaţi ce stau fie la o terasa, fie simplu sub umbra unui copac, şi privesc maşinile şi lumea trecătoare. Parcă nu au de arat cei 710 mii km pătraţi de ţară. Deseori, îţi flutură din mâină prietenos, în semn de „bun venit călătorule”, căci maşinile străine se văd de la o poşta.Prima seara înoptăm în campingul din Asilah.Aprovizionăm maşina cu apă, căci e pe terminate. 500 litri sunt înghiţite de maşină cu uşurinţă pentru necesităţile noastre zilnice – bucătărie, WC şi duş.Dimineaţa ne îndreptăm spre Rabat, capitala administrativă a ţării. Drumurile în Maroc sunt foarte bune. Chiar foarte bune. Indicatoarele de-a lungul drumurilor sunt în arabă şi franceză. Datorită drumurilor bune şi indicatoarelor coerente e destul de simplu să călătoreşti prin ţară cu maşina. E foarte simplu să-ţi organizezi propria rută, şi să vizitezi ceea ce te interesează cu adevărat.Vrem să vizităm medina în Rabat. Medina este sinonim cu „oraşul vechi”. Medina există mai în orice oraş şi oraşel al Maroc. Ulicioare înguste, miros neplăcut, aglomeraţie de oameni, biciclete, catâri sunt caracteristici comune ale medinelor.În primul rînd medina funcţionează ca o piaţa mare, unde poţi cumpăra orice - legume, carne, pâine, praf de spălat la kilogram, uşi, ferestre, mese, îmbrăcăminte, covoare, bijuterii, suvenire, dulciuri şi multe, multe altele. Aici se aprovizionează marocanii cu cele trebuincioase.Tot aici, se fabrică, produce ceea ce se vinde. Totodată medina este şi un mare bloc locativ, unde locuiesc negustorii şi artizanii cu familiile lor.Dupa plimbarea prin medină, am căutat vre-o cafenea deschisă. Noi, de fapt, am nimerit în Ramadan în Maroc. În Ramadan, marocanii nu mănâncă, nu fumează şi chiar nici nu beau apă, până la apusul soarelui. Găsim o cafenea cu vedere spre ocean. Noi fiind străini şi nemusulmani, am putut servi ce ne pofteşte inima. Am dat comandă de un ceai tradiţional marocan, mintă cu foooarte mult zahăr şi o cafea naturală. Ambele au fost servite în păhărele mici de sticlă. Am servit dulciuri tradiţionale - cornişoare, triunghiuleţe, beţişoare, rulade mici - delicios.Ce m-a surprins în Ramadat este faptul că î-l respectă absolut toţi. De la mic la mare, bărbaţi, femei, batrâni. Nici o dată, în decursul călătoriei noastre de trei săptămâni nu am văzut pe cineva să mănânce sau să bea înainte de apusul soarelui. Şi nicidecum marocanii nu sunt fanatici ai religiei. Când era vremea de rugat, pe ici colo mai vedeai un bărbat pe covoraş ce-şi zicea rugăciunea, dar marea majoritate nu se prea dădea în vânt dupa ea (rugăciune, adică). Dar postul, Ramadanul î-l respectau toţi.

noiembrie 2010Faimoasele piramizi din Giza (printre care, cea a lui Cheops) le lasam la discretia celor ce calatoresc cu autobusele turistice. Noi am dori sa vedem piramizile mai putin frecventate. Pe mapa alegem prima victima – Piramida Al-Lahun. Nu o gasim. Piramida al Hawwara. O vedem din masina, dar nicidecum nu dam un drum ce ne-ar duce la ea. A treia incercare are succes - Piramida Meidoum. Dar, din pacate nu o putem vizita, caci e deja tarziu. Si e doar ora 3 ziua! Politistii ne spun sa venim maine, la 8 dimineata.A doua zi, suntem la 7.50 in fata piramizii. Trerbuie sa astempam 10 minute pana cand persoana responsabila de bilete vine. OK. Vine persoana cu biletele. Trebuie sa asteptam 10 minute, caci vanzatorul de bilete trebuie sa-si aranjeze locul de munca. OK. Avem biletele la maina, dar nu putem merge spre piramida, caci trebuie numaidecat sa fim insotit de un militar. Asteptam militarul 10 minute. Vine un tanar, cu o arma peste umeri. Acu putem merge. Tanarul merge alaturi de noi si ne arata unde e intrarea in piramida. Scarile din interiorul piramizii duc in jos. Coridorul e ingust - egiptenii antici erau de o talie mult mai mica ca noi. Devine din ce in ce mai cald. La un anumit moment mi-am dat seama, ca sunt claustrofobica, inchipuindu-mi cata greutate in pietre sta cladita deasupra mea. Dam de o cameruta. Acolo alte scari, de lemn, ce duc in sus. Uff. Nu prea vreau sa continui, dar am facut jumatate de drum si e pacat sa dau inapoi. Ne cataram pe scarile de lemn. In sfarsit dam de locul unde candva a fost un sarcofag. Camera e mica, cu un pod in forma triunghiulara. E foarte cald si inadusitor. Dupa 2-3 minute de cascatul gurii, ne intoarcem.Off, suntem la aer curat.Tanarul cu arma ne arata ca mai este ceva de vazut. Ne indreptam spre un deal. La poala dealului este o groapa. Aha, acest deal este de fapt o alta piramida. Se pare ca a fost constuita din alte materiale, si cu anii s-a erodat. Coridorul e asa de ingust ca trebuie sa mergem in pirostrii. La un anumit moment, trebuie chiar sa ne taraim. Mi-a trecut claustrofobia si imi vine sa rad de situatia noastra de exploratori. Dupa coboratul in jos, trebuie iar sa ne cataram pe niste scari de lemn. Dam de o camera mai mare decat in prima piramida. Este prezent chiar sarcofagul. Ceea ce a fost in el, a fost demult furat desigur. In cameruta atarna de pod niste lilieci. Din piramida am iesit asa cum am intrat – pe branci.Vizitarea a doua piramizi nu ni-au fost de ajuns, asa ca ne-am pornit sa cautam Piramizile din Dahshur. But this is another story: ).

Piramida Meidoum.

Coridorul piramizii.

A doua piramida-deal

Coridorul si mai ingust al piramizii N 2

Locuitorii piramizii - liliecii

Ghidul nostru.

Nagorno Karabah, Shushi, octombrie 2010Servim o cafea afara. Se apropie un baietel.- Cum te cheama?- Artur.- Cati ani ai?- 11.- Ai mama, tata Artur?- Da, si mai am un frate.- Cu ce se ocupa?- Fratele e in unitati speciale, iar mama sta acasa.- De ce mama nu lucreaza?- Noi nu vrem ca mama sa lucreze. Asa are grija de noi, gateste mincare.Artur intreaba:- Da in Europa toate femeile fumeaza?- Nu, nu toate. Sunt care fumeaza. Dar nu e bine sa fumezi.- La noi, in Shushi, doar o femeie fumeaza, si ceea e rusoaica.I-au din masina o ciocolata si i-o intind lui Artur- Nu, nu trebuie.- Ia-o, e penru tine.- Nu, multumesc.- Ia-o atunci pentru mama.- Bine, multumesc.Artur imediat, aproape inconstient, desface ciocolata si o maninca. Hirtia o arunca jos.- Nu arunca hirtia jos, nu e frumos.- Daca nu va fi gunoi maturatorii pe strada nu vor avea de lucru.- Da ce masini sunt acestea? intreaba Artur.- Acestea sunt campere, casaute pe roti.- Mie imi place BMW, Mercedes. Tata si fratele deja mi-au cadunat o masina.- Chiar asa? Pai nu poti inca merge cu ea, nu-i asa?- Eu deja am mers cu ea.- ??- Nu pe aici, caci aici sunt militioneri, ci in afara orasului, unde nu este control.- Mergi la scoala Artur?- Da, nu e departe. Acolo, - arata cu mina unde e.- Si ce invatati la scoala?- Sa impuscam.- Hmmm…- Eu sper, ca intr-o zi turcii sa treaca granita noastra si atunci eu voi putea impusca in ei.- Nu e bine sa ucizi oameni, Artur.- Da, cand turcii au omorat multi armeni, asta e bine?- Nici asta nu e bine Artur.