 
|
Studii şi articole cu privire la istoria URSS, ideologia comunistă, politica statului sovietic în domeniul învăţământului istoric superior
Stiinta
|
Comenteaza
ISTORIA ROMÂNILOR ȘI UNIVERSALĂ. GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREATAdrian Dolghi, Alina Felea, Victoria DolghiISTORIA ROMÂNILOR ȘI UNIVERSALĂ. GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT
Materialul didactic este adresat elevilor claselor a X-a – a XII-a pentru ghidarea în procesul de pregătire pentru examenul de bacalaureat la disciplina „Istoria românilor şi universală”. Ghidul este elaborat ţinând cont de Curriculum şi de Programa pentru examenul de bacalaureat, Istoria românilor şi universală, sesiunea de examene 2013, aprobată de Comisia de examene.Actualitatea prezentului material didactic rezidă în complexitatea sa: oferă informaţii necesare pentru obţinerea cunoştinţelor, explică metodele de aplicare a acestora în rezolvarea sarcinilor concrete, oferă algoritme şi modele de sinteze pentru elaborarea eseurilor, conţine exemple de rezolvare a testelor etc. Deosebit de important în rezolvarea itemilor în cadrul evaluărilor sunt, din punct de vedere metodologic, răspunsurile corecte la teste. La începutul fiecărui compartiment al cărţii oferim sfaturi utile rezolvării corecte a itemilor specifici testelor de examen, inclusiv înţelegerea necesităţii studierii acestora, ceea ce va permite elevilor să evite unele dificultăţi pe care le-ar putea întâlni în procesul de studiere a istoriei în clasele a X-a – a XII-a şi de rezolvare a testelor de examen.Prezentul ghid cuprinde sinteze pentru teme de eseuri, documente din programa de examen însoţite de sarcini, prezentarea personalităţilor, a limbajului de specialitate, relaţiile de cauzalitate propuse în programă - rezolvate, exemple de rezolvare a itemilor, teste rezolvate şi exemple de teste etc. care vor fi utile în procesul de studiere a materiei de studiu la disciplina „Istoria românilor şi universală” şi de pregătire pentru examenul de bacalaureat.La sfârșitul lunii februarie vă vom propune şi varianta în limba rusă a GHIDULUI. Cărțile pot fi găsite în librării. Pentru contacte şi eventuale comenzi puteţi contacta autorii la adresa: dadrian@mail.md sau comentând mai jos
ISTORIA ROMÂNILOR ŞI UNIVERSALĂ GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI
ISTORIA ROMÂNILOR ŞI UNIVERSALĂGHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUICLASA A IX-AEDIȚIE REVĂZUTĂ ȘI COMPLETATĂ !!!STIMAȚI COLEGI ȘI PRIETENI PROPUN ATENȚIEI DUMNEAVOASTRĂ O MICA INFORMAȚIE DESPRE „GHIDUL DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI (clasa a IX-a)” la disciplina ISTORIA ROMÂNILOR ȘI UNIVERSALĂ. Prezentul materialul didactic este adresat elevilor clasei a IX-a pentru ghidarea în procesul de pregătire pentru examenul de absolvire a gimnaziului la disciplina „Istoria românilor și universală” în anul de studii 2012-2013. Ghidul este elaborat ținând cont de Curriculum și de Programa de examene la istorie pentru absolvirea gimnaziului. Actualitatea prezentului material didactic rezidă în complexitatea sa: oferă informații necesare pentru obținerea cunoștințelor, explică metodele de aplicare a acestora în rezolvarea sarcinilor concrete, oferă algoritme și modele de sinteze pentru elaborarea eseurilor, conţine exemple de rezolvare a testelor etc. Deosebit de important în rezolvarea itemilor în cadrul evaluărilor sunt, din punct de vedere metodologic, răspunsurile corecte la teste. vă recomandăm să atrageţi o atenţie deosebită la introducerile explicative de la începutul fecărui compartiment al cărţii, în care vă oferim sfaturile necesare rezolvării corecte a itemilor specifci testelor de examen, inclusiv înţelegerea necesităţii studierii acestora, ceea ce va permite să evitaţi unele difcultăţi pe care le-aţi putea întâlni în procesul de studiere a istoriei în clasa a IX-a și de rezolvare a testelor de examen. Prezentul ghid cuprinde sinteze pentru teme de eseuri, documente din programa de examen însoţite de sarcini, sinteze la temele propuse, prezentarea personalităților, a limbajului de specialitate, un şir de relaţii de cauzalitate, exemple de rezolvare a itemilor, teste rezolvate şi exemple de teste etc. care vor f utile în procesul de studiere a materiei de studiu la disciplina „Istoria românilor şi universală” şi de pregătire pentru examen. CUPRINSI. UTILIZAREA ADECVATĂ A LIMBAJULUI DE SPECIALITATESunt explicaţi termenii istorici şi modul de rezolvare a itemilor legaţi de cunoaşterea limbajului de specialitate.Sunt prezentate exemple de rezolvare a itemilor cu aplicarea termenilor istoriciII. REPREZENTAREA TIMPULUI ŞI SPAŢIULUI ISTORICDeşi la prima vedere lucrul cu axa cronologică şi harta de contur pare a fi simplă, foarte mulţi elevi în cadrul evaluărilor naţionale şi chiar la olimpiade rezolvă greşit itemii de acest tip, autorii oferă un algoritm de construire corectă a axei cronologice şi exemple concrete rezolvate, de asemenea şi un algoritm de lucru cu harta de contur de asemenea şi un şir de exemple rezolvate.III. EXPLICAREA RELAŢIILOR DE CAUZALITATERelaţiile de cauzalitate sunt un gen de itemi complicaţi, de aceia autorii explică detaliat modul de explicare a relaţiei cauză-efect şi oferă un şir de exemple de rezolvare a relaţiilor de cauzalitate după modelul cerut în testele de examen conform programei.IV. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DOCUMENTELOR ISTORICEEste prezentat un algoritm eficient de analiză a surselor istorice, sunt publicate documentele incluse în Programa de examen, precum şi propuse întrebări sugestive pentru înțelegerea și studierea surselor; De asemenea propunem câte trei date cronologice pentru fiecare sursă.V. APRECIEREA ROLULUI PERSONALITĂŢILOR ÎN ISTORIEÎn vederea studierii rolului personalităților în istorie sunt publicate agende biografice ale tuturor personalităților propuse în programa de examen, şi alte personalități de asemenea şi un algoritm de argumentare şi de apreciere a rolului personalității în istorie.VI. ELABORAREA UNUI ESEU LA ISTORIEEste inclus un algoritm de elaborare a eseurilor şi variante de eseuri la toate subiectele propuse în programa de examen.VII. SINTEZE PROPUSE LA SUBIECTELE UNICE PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUIPropunem la fiecare subiect din programa de examen conţinuturile necesare pregătirii de examen, care conţin date cronologice, evenimente, personalităţi etc. – sub forma sintezelor pentru fiecare temă.VII. EXEMPLU DE TEST REZOLVATŞi pentru ca elevii să fie şi mai siguri pe cunoştinţele proprii propunem o variantă de test rezolvat.ANEXEEXEMPLE DE TESTE (Nerezolvate)HĂRŢI DE CONTUR LA TESTEHĂRȚI - EXEMPLE DE REZOLVARE A ITEMILOR CU UTILIZAREA HĂRŢILOR DE CONTURCartea poate fi găsită în librării şi la autoriAdrian DOLGHI – Email: adriandolghy@gmail.com Alina FELEA -Email: afelea44@yahoo.com
ИСТОРИЯ. ГИД ДЛЯ ПОДГОТОВКИ К ЭКЗАМЕНУ ЗА КУРС ГИМНАЗИИ. IX КЛАССАдриан ДОЛГИЙ, Алина ФЕЛЯ, Корина ЛУНГУ,Светлана ШЕРЕПЕРА, Ирина ЧЕБОТАРУ
Данный гид разработан в соответствии с Программой для экзамена по истории за гимназический курс IX класса 2011-2012 учебного года, утвержденной Национальной Комиссией по экзаменам. Гид создан в помощь ученикам для подготовки к выпускным экзаменамGhidul este traducerea în limba rusă cu unele completări a variantei publicate în limba română care corespunde conţinutului prezentat în postarea anterioară.Ghidul poate fi găsit în librăriile din ţară şi la autoriÎn orașul ChișinăuAdrian DOLGHI – adriandolghy@gmail.com Alina FELEA - afelea44@yahoo.com În orașul Cahul:Светлана Шерепера - pticika71@gmail.com
ISTORIE. GHID PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI
Adrian DOLGHI, Alina FELEA, Corina LUNGU, Rodica NEAGA, Gheorghe BURDUJAISTORIEGHID PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUICLASA A IX-ASTIMATI COLEGI SI PRIETENI PROPUN ATENTIEI DUMNEAVOASTRA O MICA INFORMATIE DESPRE „GHIDUL DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUI (clasa a IX-a)” la disciplina ISTORIA. Prezentul ghid a fost elaborat în conformitate cu Programa pentru examenul de ABSOLVIRE a gimnaziului, clasa a IX-a, anul școlar 2011-2012, aprobată de Comisia Națională de Examene. Ghidul vine în sprijinul elevilor în vederea pregătirii lor pentru examenul de absolvire a gimnaziului.CUPRINSI. UTILIZAREA ADECVATĂ A LIMBAJULUI DE SPECIALITATESunt explicaţi termenii istorici şi modul de rezolvare a itemilor legaţi de cunoaşterea limbajului de specialitate.II. REPREZENTAREA TIMPULUI ŞI SPAŢIULUI ISTORICDeşi la prima vedere lucrul cu axa cronologică şi harta de contur pare a fi simplă, foarte mulţi elevi în cadrul evaluărilor naţionale şi chiar la olimpiade rezolvă greşit itemii de acest tip, autorii oferă un algoritm de construire corectă a axei cronologice şi exemple concrete rezolvate, de asemenea şi un algoritm de lucru cu harta de contur de asemenea şi un şir de exemple rezolvate.III. EXPLICAREA RELAŢIILOR DE CAUZALITATERelaţiile de cauzalitate sunt un gen de itemi complicaţi, de aceia autorii explică detaliat modul de explicare a relaţiei cauză-efect şi oferă un şir de exemple de rezolvare a relaţiilor de cauzalitate după modelul cerut în testele de examen conform programei. IV. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DOCUMENTELOR ISTORICEEste prezentat un algoritm eficient de analiză a surselor istorice, sunt publicate documentele incluse în Programa de bacalaureat, precum şi propuse întrebări sugestive pentru înţelegerea şi studierea surselor;V. APRECIEREA ROLULUI PERSONALITĂŢILOR ÎN ISTORIEÎn vederea studierii rolului personalităţilor în istorie sunt publicate agende biografice ale tuturor personalităţilor propuse în programa de examen, de asemenea şi un algoritm de argumentare şi de apreciere a rolului personalităţii în istorie.VI. ELABORAREA UNUI ESEU LA ISTORIEEste inclus un algoritm de elaborare a eseurilor şi variante de eseuri la toate subiectele propuse în programa de examen. VII. SINTEZE PROPUSE LA SUBIECTELE UNICE PENTRU EXAMENUL DE ABSOLVIRE A GIMNAZIULUIPropunem la fiecare subiect din programa de examen conţinuturile necesare pregătirii de examen, care conţin date cronologice, evenimente, personalităţi etc. – sub forma sintezelor pentru fiecare temă.VII. EXEMPLU DE TEST REZOLVATŞi pentru ca elevii să fie şi mai siguri pe cunoştinţele proprii propunem o variantă de test rezolvat.!!!+ HĂRŢI - EXEMPLE DE REZOLVARE A ITEMILOR CU UTILIZAREA HĂRŢILOR DE CONTUR Cartea poate fi găsită în librării şi la autoriAdrian DOLGHI – Email: adriandolghy@gmail.com Alina FELEA -Email: afelea44@yahoo.comVĂ MULTUMESC
ISTORIA ROMÂNILOR ŞI UNIVERSALĂ. GHID PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREAT
ADRIAN DOLGHI, ALINA FELEA, VICTORIA DOLGHI. ISTORIA ROMÂNILOR ŞI UNIVERSALĂ. GHID PENTRU EXAMENUL DE BACALAUREATPrezentul ghid a fost elaborat în baza Programei pentru examenul de bacalaureat la istorie, anul școlar 2011-2012, aprobate de Comisia Națională de Examene, proces-verbal nr. 8 din 21 decembrie 2011, validată prin Ordinul Ministrului Educației, nr. 998 din 23 decembrie 2011.Ghidul vine în sprijinul liceenilor în vederea pregătirii lor pentru examenul de bacalaureat la istorie. Cartea conţine îndrumări metodice pentru pregătirea de examenul de bacalaureat la istorie şi rezolvarea corectă a itemilor. CUPRINSI. UTILIZAREA ADECVATĂ A LIMBAJULUI DE SPECIALITATESunt explicaţi termenii istorici şi modul de rezolvare a itemilor legaţi de cunoaşterea limbajului de specialitate. II. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DOCUMENTELOR ISTORICEEste prezentat un algoritm eficient de analiză a surselor istorice, sunt publicate documentele incluse în Programa de bacalaureat, precum şi propuse întrebări sugestive pentru înţelegerea şi studierea surselor, autorii oferă câteva exemple de lucru cu documentul; III. REPREZENTAREA TIMPULUI ŞI SPAŢIULUI ISTORICDeşi la prima vedere lucrul cu axa cronologică şi harta de contur pare a fi simplă, foarte mulţi elevi în cadrul evaluărilor naţionale şi chiar la olimpiadele rezolvă greşit itemii de acest tip, autorii oferă un algoritm de construire corectă a axei cronologice pe etape şi exemple concrete rezolvate, de asemenea şi un algoritm de lucru cu harta de contur de asemenea şi un exemplu rezolvat.IV. APRECIEREA ROLULUI PERSONALITĂŢILOR ÎN ISTORIEÎn vederea studierii rolului personalităţilor în istorie sunt publicate agende biografice şi câteva fragmente din documente sau alte surse despre fiecare personalitate, de asemenea şi un algoritm de argumentare şi de apreciere a rolului personalităţii în istorie.V. EXPLICAREA RELAŢIILOR DE CAUZALITATE Relaţiile de cauzalitate sunt un gen de itemi complicaţi, de aceia autorii explică detaliat modul de explicare a relaţiei cauză-efect şi oferă câte o variantă rezolvată de relaţie de cauzalitate la fiecare subiect din programa de bac.VI. ELABORAREA UNUI ESEU LA ISTORIEEste inclus un algoritm de elaborare a eseurilor şi sinteze pentru redactarea eseurilor, în care autorii au ţinut cont de rigorile elaborării eseurilor.VII. EXEMPLU DE TEST REZOLVATŞi pentru ca elevii să fie şi mai siguri pe cunoştinţele proprii propunem o variantă de test rezolvat.VĂ DORIM SUCCES.Cartea poate fi găsită în librării şi la autoriadriandolghy@gmail.com afelea44@yahoo.com
Adrian Dolghi, Alina Felea. Istorie. Epoca antică. Material complementar la istoria universală şi istoria românilor pentru clasa a X-a
Seria “Istoria pe înţelesul elevilor” include materiale complementare la istoria românilor şi istoria universală pentru clasele gimnaziale a V-a - a IX-a şi liceale a X-a – XII-a. Cărţile au fost elaborate ţinând cont de conţinuturile recomandate şi noile paradigme ale Curriculumului Naţional la istorie pentru ciclul gimnazial şi liceal.Autorii au pregătit şi în curând vor vedea lumina tiparului materiale complementare la istoria universală şi istoria românilor epoca medievală, modernă şi contemporană, pentru clasele a X-a, a XI-a, a XII-a.Lucrarea “Istorie. Epoca antică. Material complementar la istoria universală şi istoria românilor pentru clasa a X-a”, autori: Adrian Dolghi, Alina Felea, vine să contribuie la formarea competenţelor cheie la disciplina “Istorie”, de asemenea la însuşirea mai temeinică a materiei, şi se doreşte a fi utilă liceenilor în procesul pregătirii de susţinerea examenului de bacalaureat la disciplina istorie, şi profesorilor în procesul de predare a istoriei antice universale şi a românilor. Autorii au depus eforturi să nu repete materialul din manualele şcolare astfel ca să complementeze şi să fie utile elevilor şi profesorilor.Persoanele interesate de procurarea cărţii rog să contacteze autorii pe adresele de email adriandolghy@gmail.com ; afelea44@yahoo.comCartea poate fi găsită şi în unele librării.
TEZĂ DE DOCTOR ÎN ISTORIEPolitica Statului sovietic în domeniul învăţământului istoric superior în perioada anilor 1944-1965. (În baza materialelor din RSSM)Specialitatea: 07.00.03 – Istoria universală (pe perioade)Teza a fost susţinută pe 22 decembrie 2010 în Consiliul Ştiinţific Specializat D 30. 07.00.03-04 şi a fost aprobată de CNAA la 31 martie 2011Vezi autoreferatul în format pdf:Autoreferatul tezei
Manifestările “dezgheţului” hruşciovist în învăţământul istoric superior din URSS Adrian DOLGHI. MANIFESTĂRILE „DEZGHEŢULUI" HRUŞCIOVIST ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL ISTORIC SUPERIOR DIN URSS În. Republica Moldova în contextul geopolitic contemporan şi probleme actuale ale edificării statului de drept în Republica Moldova din perspectivele integrării europene: Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale anuale a tinerilor cercetători: Ed. A III-a, 29 martie 2009, Chişinău / col. de red.: Alexandru Burian (red-şef), Andrei Smochină, Valeriu Cuşnir (rt.al), Ch: Inst. De Istorie, Stat şi Drept, 2010 (CEP USM). 275-289. ПРОЯВЛЕНИЯ ХРУЩЕВСКОЙ «ОТТЕПЕЛИ» В ВЫСШЕМ ИСТОРИЧЕСКОМ ОБРАЗОВАНИИ СССР В данной статье изучается проявления хрущевской «оттепели» в высшем историческом образовании СССР. Автор делает вывод, что резолюции XX съезда КПСС имели противоречивые последствия в области исторической науки и образования. Высшее образование зависело в совокупности от политического курса партийных лидеров, наука, обретая только «санкционированную свободу». После 1956 года советское государство продолжило репрессивную политику в адрес нелояльной интеллигенции, а историей пренебрегали, поскольку она не была такой нужной хрущевскому режиму как физика и биология, что привело к уменьшению числа преподавателей на педагогических факультетах (исторических в том числе). Среди преподавательских кадров и студентов господствовала ожидание указаний партийного руководства, о решении выявленных или изученных проблем. THE HRUSHCHIOVIST „THAW" MANIFESTATIONS ABOUT HIGHER HISTORICAL EDUCATION IN USSR This article is dedicated to the study of hrushchiovist „thaw" manifestations about higher historical education in USSR. Author comes to conclusion that SUCP XX Congress resolutions had contradictory consequence in science and education domain. Higher education activity depended on political stream of party leaders, science obtaining just a "restricted freedom". After 1956 the soviet state have continued repressive politics toward inconvenient intelligentsia also history was passed over because it wasn't as necessary for soviet regime as physics and biology which brought the reduction of didactic staff in pedagogical Faculties (including historical). In didactic and student staff medium has prevail party leadership directives expectation regarding raised or investigated problems resolution. Congresul XX al PCUS (Moscova, 14-25 februarie 1956) a anulat cultul personalităţii lui Stalin, a făcut o breşă în ideologia totalitară. Istoricii puteau deja să se îndoiască de corectitudinea principiilor expuse în „Cursul Scurt"; dar sperau să găsească limitele libertăţii în deciziile Congresului, lipsa cărora stopa cercetările. Ca rezultat a apărut o situaţie de confuzie şi de incertitudine în ştiinţa istorică: istoricii se întrebau dacă libertatea este reală sau formală, care dintre tezele expuse în perioada precedentă trebuie să fie revizuite şi care să rămână intacte, vor urma iarăşi represiuni sau nu? etc. Situaţia a fost „clarificată" prin articolul de fond al revistei „Voprosy istorii" publicat în luna martie imediat după Congres, cu titlul „Congresul XX şi sarcinile cercetărilor Istoriei Partidului". În articol se formulau noi direcţii de abordare în cercetarea istoriei. A fost declarată prioritatea caracterului ştiinţific [[1]]. În acelaşi timp articolul era scris în spiritul respectării deciziilor de partid. Istoricii erau chemaţi să cerceteze istoria de pe principiile leninismului şi să revadă din punct de vedere critic principiile expuse în lucrarea „Istoria PC(b) din toată Uniunea. Curs Surt" a lui Stalin. Conform articolului „trăsătura principală a Congresului XX este fidelitatea marxism-leninismului [[2]]. În continuare se recunoştea drept corectă demistificarea cultului personalităţii, care conform articolului era cauza principală a greşelilor efectuate, şi care minimaliza rolul partidului şi a conducerii colective. Corectitudinea politicii promovate de PCUS şi fidelitatea marxism-leninismului erau noile postulate de la care istoricii trebuiau să-şi pornească investigaţiile. Problemele dezvoltării societăţii, a relaţiilor internaţionale, greşelile şi neajunsurile în activitatea ideologică şi propagandistică deveneau în contextul dat sarcini pe care ştiinţa şi educaţia istorică trebuiau să le realizeze. Dacă planul general de dezvoltare a societăţii sovietice era de a creşte bunăstarea, atunci ştiinţa istorică trebuia să contribuie de rând cu celelalte ramuri ale economiei naţionale la realizarea acestui deziderat; Hruşciov a înaintat teza coexistenţei paşnice a sistemului socialist şi capitalist. Prin urmare, de fundamentarea, argumentarea şi propagarea acestei teze trebuia să se ocupe ştiinţa şi învăţământul istoric. Articolul explică comunităţii savanţilor şi profesorilor istorici care sunt obiectivele, sarcinile şi noul mod de abordare a istoriei. Limitele libertăţii prin urmare rămânea metodologia marxist-leninistă şi rezoluţiile congresului. Sarcina majoră la zi a istoricilor era ca „în activitatea ştiinţifică şi pedagogică să depăşească reminiscenţele cultului personalităţii, să reflecte veridic evenimentele, să restabilească tezele şi aprecierile leniniste şi să le dezvolte creativ" [[3]]. Tezele raportului secret al lui Hruşciov „Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale", „descifrate" în articolul din „Voprosy Istorii" au avut o influenţă considerabilă asupra istoriografiei sovietice. Noua politică de destalinizare şi de coexistenţă paşnică cu Occidentul cerea un nou fel de istoriografie, iar istoricilor li s-a fixat trei obiective contradictorii: a) A se confrunta cu scriitorii şi istoricii din Vest la nivel academic, ceia ce înainte de 1953 nu se făcea, argumentele din publicaţiile occidentale nu fiind discutate în mod deschis de către savanţii sovietici; b) Istoricii trebuiau să restabilească credibilitatea istoriografiei - şi prin urmare credibilitatea Partidului Comunist - pentru publicul larg din Uniunea Sovietică. Această misiune a devenit şi mai impresionată în 1961, atunci când Hruşciov a decis că Partidul Comunist ar trebui să fie, în continuare, un partid al întregii populaţii a Uniunii Sovietice şi că istoricii ar trebui să contribuie la crearea unui nou „om sovietic"; c) De a cunoaşte şi scrie istoria adevărată, ceia ce, conform argumentelor oferite de Hruşciov, ar fi putut oferi conducerii partidului o informaţie preţioasă despre drumul cel mai bun către comunism [[4]]. În linii generale este necesar de menţionat, că Hruşciov dorea ca istoricii să creadă în propriile lor scrieri şi aprecia că interpretarea rutinară a declaraţiilor partidului nu mai era suficientă. Reieşind din faptul că articolul prelua un şir de expresii şi teze din raportul lui N.Hruşciov, acestea în contextul analizei sarcinilor cercetării istoriei după congres deveneau noi şabloane istoriografice. În concluzie autorul articolului trasează clar limitele libertăţii de creaţie a istoricilor, menţionând: „În URSS sunt suficiente cadre care cu sentimentul înalt al responsabilităţii de partid, lucrează spre realizarea noilor sarcini. Este necesar de a ajuta cadrele să depăşească cultul personalităţii, buchereala şi dogmatismul şi să-şi construiască lucrul său pe baza marxismului-creativ"; Istoricii sovietici îşi reorganizează activitatea lor în lumina rezoluţiilor Congresului XX. În situaţia de după Congres când istoricii practic nu ştiau cum să-şi desfăşoare activitatea în continuare, această expresie suna drept o indicaţie „salvatoare" din situaţia dificilă, întrucât necunoaşterea limitelor şi aerul libertăţii ce se resimţea putea avea urmări fatale pentru viaţa istoricilor prea îndrăzneţi. Sarcinile noastre, (ale istoricilor) - se menţiona în articol - sunt clar delimitate de Congresul XX. Este necesar de a sfârşi cu buchereala şi dogmatismul, a urma ferm învăţătura şi metoda leninistă şi a crea lucrări ştiinţifice noi, îmbibate cu idei noi, spirit creativ şi de cercetare silitoare, contribuind astfel la victoria comunismului [[5]]. Prin urmare şi după Congresul XX, ştiinţa istorică rămânea în serviciul regimului comunist şi ideologiei de partid în vederea argumentării şi justificării politicilor totalitare. Cursul „destalinizării dirijate" a societăţii şi ştiinţei, desfăşurat la sfârşitul anilor '50 începutul anilor '60, a contribuit la unele schimbări pozitive în ştiinţa istorică [[6]]. O trăsătură distinctivă a anilor 50-60, este satisfacerea setei izvoristice prin slăbirea întrucâtva a limitelor accesului în arhive: Dacă în anul 1947 în sălile de lectură a Direcţiei Arhivelor de Stat au avut acces la unele documente circa 4000 de oameni, atunci în 1957 peste 23 000 [[7]]. Au fost publicate culegeri de documente referitoare la Istoria URSS şi la istoria universală [[8]]. A fost reluată editarea regulată a Culegerilor statistice [[9]]. În anul 1964 a avut loc Sesiunea ştiinţifică Unională cu privire la utilizarea în cercetările istorice a metodelor sociologice. Sociologia, un timp îndelungat fiind în dizgraţie, a fost cerută pentru cercetările istorice [[10]]. Au apărut reviste istorice noi: „Voprosy Istorii KPSS", „Vestnik istorii mirovoj kul'tury"; „Istoriâ SSSR", „Novaâ i novejaâ istoriâ", au început să fie editate de asemenea ediţiile periodice ca „Slavânovedenie", „Narody Azii i Afriki", de asemenea „Voenno-istoričeskij žurnal". În anii „dezgheţului" hruşciovist ştiinţa istorică a obţinut un anumit impuls pentru dezvoltarea sa, înainte de toate pentru că în primii ani de după congres istoricii au obţinut posibilitatea de a elabora metodologia ştiinţei, deşi în limitele teoriei marxist-leniniste. Aceasta a fost perioada eliberării parţiale de dogmatism, - parţială, deoarece mulţi căutau soluţia în „înţelegerea pe nou a lui Marx", cauza tuturor relelor epocii staliniste fiind considerată „vulgarizarea" ştiinţei [[11]]. Perioada „dezgheţului" a început la Academia de Ştiinţe a URSS în anul 1956 cu o adunare de coordonare pe problemele istorice, care a discutat planul cincinal al cercetărilor istorice, care urma să fie aprobat la şedinţa Secţiei Ştiinţe Istorice a Academiei de Ştiinţe a URSS. La şedinţă au răsunat apeluri de a înainta teme de cercetare noi şi de revedere a aprecierilor vechi. În raportul istoricului P.N.Tret'akov se remarca că după Congresul XX al PCUS în premieră după mulţi ani a devenit posibil lucrul creativ de cercetare într-un şir de domenii ale istoriei contemporane. În acelaşi timp apelurile de renaştere a spiritului creativ era însoţit de condamnări şi acuzaţii „în prea multă independenţă" în căutarea noilor abordări în studierea istoriei [[12]]. O astfel de atitudine faţă de activitatea istoricilor în mare parte se explică prin frica conducerii de partid de a pierde controlul ideologic în sfera ştiinţei. După recunoaşterea de către Congresul XX a PCUS a deformărilor ideilor marxist-leniniste în activitatea practică pentru cercetătorii istoriei URSS şi istoriei PCUS, obiectivele metodologice sau complicat. A apărut necesitatea de a explica într-un fel s-au altul legătura între teorie şi practica concretă. Primele încercări se dovedeau a fi disperate. De exemplu, a fost înaintată problema cu privire la conţinutul şi forma manifestării legităţilor dezvoltării sociale. Abordând una din cele mai importante probleme ale istoriei URSS – lichidarea chiaburimii ca clasă, istoricii au avut curajul să mediteze despre „necesitatea principială" a unei astfel de lichidări şi despre formele prin care s-a realizat în practică. Mai mult, că represiunile pe parcursul lichidării chiaburimii au fost provocate nu de „condiţiile obiective" de creştere a luptei de clasă în procesul construcţiei socialismului, dar prin particularităţile transformărilor politice ce aveau loc în Uniunea Sovietică. Chiar şi timida înviorare a gândirii ştiinţifice în domeniul teoriei istoriei părea de scurtă durată. Ea a fost ferm întreruptă după Hotărârea CC PCUS Cu privire la activitatea redacţiei revistei „Voprosy Istorii"[[13]]. Din acest moment a început să se constituie o nouă schemă. În primul rând a fost eliminată, de facto discreditată posibilitatea ne coincidenţei tezelor teoretice şi practicii construcţiei socialiste – posibilitatea deformării prevederilor teoretice pe parcursul construcţiei socialismului. O astfel de posibilitate a fost prescrisă unei singure perioade, iar responsabilitatea pentru aceasta se punea în seama unei singure persoane, concrete. Mai mult de cât atât, se prevedeau şirul de probleme, în care o astfel de deformare se recunoştea a fi admisibilă. Mai dramatic era faptul, că prin această hotărâre, istoricilor din nou li sa „confiscat dreptul" de a medita asupra problemelor teoretice, astfel încât doar PCUS avea dreptul de a dezvolta bazele teoretice ale marxism-leninismului, şi doar el era în stare de a aprecia, în ce măsură practica corespunde ideilor şi concluziilor teoretice. Începând cu anul 1956 s-a anunţat oficial restaurarea „concepţiei leniniste" a procesului istoric, ca debarasare a istoriei de „greşelile şi perversiunile" staliniste. De asemenea a fost întredeschisă „cortina de fier", ce separa ştiinţa istorică sovietică cu istoriografia universală. Astfel, istoricii au căpătat posibilitatea de a face cunoştinţă cu realizările şi rezultatele cercetărilor colegilor de peste hotare, deşi, desigur, utilizarea experienţei lor a fost limitată prin canalele ideologice existente „critica istoriografiei burgheze, antimarxiste şi revizioniste". A fost dovedit odată în plus că posibilitatea unor cercetări ştiinţifice, în sensul adevărat al cuvântului, depindea de conjunctura politică, ştiinţa nu s-a eliberat de influenţele externe, ea a dobândit doar o „libertate limitată". Esenţa acestui fenomen, constă în faptul că monopolul asupra adevărului rămânea în mâinile aparatului de partid şi de stat [[14]]. Pe parcursul anilor '60 s-a constituit un nou sistem al canoanelor ideologice, întărită prin publicarea operelor complete ale lui Lenin. Fenomenul „libertăţii limitate", ce se răspândea atât asupra metodologiei istoriei, cât şi asupra izvoarelor, a fost un factor important, ce stagna dezvoltarea ştiinţei istorice. A avut loc modernizarea ideilor staliniste, purificarea lor de cele mai odioase formulări [[15]]. Reîntoarcerea la moştenirea leninistă, la înţelegerea profundă a conceptelor leniniste cu privire la dezvoltarea Rusiei declarată de Congresul XX, se realiza în ediţii ştiinţifice în mod formal şi primitiv. În locul citatelor din operele lui Stalin, aşa cum era până în 1956, au început să fie aduse afirmaţii ale lui Lenin cu privire la diverse probleme ale istoriei şi nu doar, dar şi a marxismului, despre patriotismul revoluţionar, concepţia materialistă a istoriei, partinitate şi obiectivate etc. [[16]] Procesul destalinizării şi reformele lui Hruşciov au afectat istoriografia sovietică şi cea de la periferiile imperiului sovietic în şase modalităţi diferite: 1) Prin reabilitarea victimelor epurărilor staliniste; 2) îmbunătăţirea nivelului ştiinţific al istoriografiei sovietice; 3) Importanţa ştiinţei istorice în socializarea şi mobilizarea cetăţenilor sovietici a fost accentuată de către noua conducere colectivă; 4) Naţionalismul rusesc excesiv al lui Stalin a fost înlocuit printr-o abordare mai ideologică şi revoluţionară; 5) Atitudinea faţă de patriotism în republicile naţionale a devenit mai tolerantă; 6) Hruşciov a anunţat încheierea construirii socialismului şi trecerea la comunism. În perioada de conducere a lui Hruşciov, s-au investit în cercetare şi în învăţământ mai mulţi bani ca oricând în trecut. Numărul monografiilor istorice a crescut de la 556 în 1956 la 1602 în 1957. Au fost rectificate unele falsificări staliniste ale istoriei. Rolul politicii şi individului în istorie au fost reduse la proporţii moderate, naţionalismul rus a fost forţat să lase loc reabilitării istoriei unui număr de aproape 100 de naţionalităţi diferite. „Eterna prietenie a popoarelor" şi „anexările progresiste" urmează şi în continuare să rămână în vigoare. Prin urmare atât timp cât istoricii subscriau la cele două mituri, ei erau liberi în opţiunile sale. Specificul perioadei era şi reînvierea abordării revoluţionare ideologico-tematice în istoriografie, alături de o toleranţă crescândă fată de patriotismul ne-rus în istorie şi o mândrie naţională pozitivă. În scrierea istoriei în acel moment, naţionalismul rusesc era extrem de discreditat, ca un exces stalinist, aşa încât ideologia şi ataşamentul s-au modificat, urmate şi de preferinţele tematice ale istoricilor. Istoricii au diluat de asemenea mult formula răului mai mic. Descrierile regimului ţarist au devenit mai critice. În asemenea circumstanţe, golul obţinut în urma atenuării naţionalismului rus a fost completat cu lucrări noi cu o tematică prosovietică şi pro-naţională în toate republicile unionale. Deşi istoricilor le era permis să exploreze multe subiecte noi, unul le era cu insistenţă impus - istoria partidului, în perioada stalinistă, acest subiect fusese aproape tabu, un teritoriu exclusiv al propagandiştilor partidului. Acum, Partidul Comunist trebuia totuşi să se elibereze de tensiunile staliniste. Partidul lui Stalin fusese atât de autoritar în scrierea istoriei încât amintirile vechilor bolşevici erau utilizate pentru a împrumuta istoriei partidului o notă umană. În acest mod, popularizării istoriei i s-a dat chiar o mai mare prioritate decât scrierii profesionale a istoriei. Totuşi, aceste două sarcini erau total incompatibile: articolele din periodicele istorice trebuiau să atingă un nivel superior, dar trebuiau cu toate acestea să rămână la îndemâna publicului larg. Rezultatul strădaniei lui Hruşciov, de popularizare a istoriei partidului a creat o distanţă şi mai mare între elucidarea ştiinţifică şi popularizarea ei. Majoritatea revistelor, tipografiilor erau legate de anumite instituţii. În multe republici unionale, de altfel, limba publicaţiilor este foarte revelatoare, în Republica Sovietică Moldovenească, de exemplu, o publicaţie bilingvă sau moldovenească avea mai multe şanse să ajungă la masele largi decât o publicaţie rusească. Sporirea tipăriturilor sovietice în domeniul istoriei reflectă şi creşterea profesionalismului în ştiinţa istorică. Totuşi, regimul politic pare însă să controleze clar fondurile şi distribuirea hârtiei tipografice. Istoricii, care-şi bazau opiniile pe evenimente reale, documente din arhive şi pe cercetare ştiinţifică, tindeau să deducă concluzii care nu conveneau sub raport politic şi prin urmare erau înclinaţi să pună în primejdie axiomele politice stabilite de partid. Or Hruşciov şi apoi succesorul lui, Brejnev, au fost de aceeaşi părere asupra faptului că „libertăţii istoricului" îi trebuiau impuse limite politice. Prelucrarea ideologică, sancţiunile administrative, limitarea dreptului de a publica şi a accesului la izvoare şi chiar posibilitatea arestului – erau şirul metodelor de presiune asupra istoricilor care cu voie sau fără voie au depăşit limitele admisibile. Astfel, istoricii sovietici, atât până la moartea lui Stalin, cât şi după Congresul XX al PCUS, declarând război dogmatismului, continuau să aştepte deciziile următorului Congres [[17]]. Încercările limitate de a critica ideologia marxist-leninistă aruncau persoanele din ştiinţă şi viaţa social-politică, negarea chiar şi a unei părţi ale dogmei în public ameninţa pe curajoşi de a se trezi în închisori [[18]]. O dovadă vădită poate servi activitatea unui grup de absolvenţi ai Facultăţii de Istorie a Universităţii de stat „M.V. Lomonosov" din Moscova (MGU), constituită în jurul tânărului istoric L.N.Krasnopevţev. Investigând particularităţile economiei Rusiei prerevoluţionare, mişcarea revoluţionară, alternativele de evoluţie a ţării după revoluţia din 1917, Krasnopevţev şi adepţii săi au ajuns la concluzia că lozincile de partid ale anilor 50 nu corespund realităţii. Pentru răspândirea foilor volante antiguvernamentale membrii grupului „Krasnopevţev" au fost pedepsiţi cu 6-10 ani de detenţie în închisoare [[19]]. L.N.Krasnopevţev ulterior menţiona că „imediat după Congresul XX al PCUS, în anii 1956-1957 au fost aruncaţi în închisori şi lagăre numeroase grupuri de tineri şi sute de cetăţeni aparte, care au criticat metodele şi esenţa „statului PCUS" şi acţiunile lui cele mai provocătoare, - de exemplu, înăbuşirea sângeroasă a răscoalei ungare [[20]]. În perioada 1956-1965 au fost judecaţi şi condamnaţi la termene de detenţie în închisoare sau lagăre de muncă în conformitate cu articolul 70 al codului penal al URSS, pentru agitaţie şi propagandă antisovietică - 5748 persoane [[21]]. Şi aici observăm caracterul contradictoriu al politicii promovate de regimul lui N.Hruşciov: Pe de o parte rezoluţiile congresului au declarat drept sarcină primordială a întregii societăţi – depăşirea şi critica cultului personalităţii lui Stalin a consecinţelor acestuia, a crimelor şi represiunilor. Pe de altă parte regimul hruşciovist a continuat politica represivă la adresa intelectualităţii incomode. Consecinţele Congresului XX au fost contradictorii şi în domeniul predării/învăţării istoriei în învăţământul superior. Referitor la învăţământul superior rezoluţiile Congresului prevedeau: de a ridica calitatea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior, îmbunătăţi lucrul educaţiei ideologice de asemenea şi a depăşi cultul personalităţii şi consecinţele sale [[22]]. Aceste directive realizate în practică au provocat de fapt - reformarea învăţământului istoric superior. Deja la 3 iulie 1956 prin ordinul Ministrului învăţământului superior din URSS s-au constatat un şir de neajunsuri în domeniul predării ştiinţelor sociale şi a educaţiei ideologice din cadrul instituţiilor de învăţământ superior din URSS. Neajunsurile se refereau în special la insuficienta propagandă a ideilor marxist-leniniste şi a realizărilor PCUS, persistenţa reminiscenţelor cultului personalităţii, superficialitate în domeniul predării Istoriei PCUS. De asemenea în ordin se menţionează că un rol important în educaţia ideologică a tineretului studios trebuie să-l aibă catedrele de ştiinţe sociale, care „înarmează tineretul cu teoria marxist-leninistă" [[23]]. Reformarea predării disciplinelor sociale era motivată nu prin necesitatea optimizării procesului didactico-ştiinţific ci prin necesitatea de „a consolida legătura dintre propaganda marxism-leninismului cu practica construcţiei comuniste". Din aceste considerente începând cu anul de studii 1956-1957 în instituţiile de învăţământ superior s-a introdus predarea a trei cursuri de sine stătătoare: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric. În acelaşi an prin la 19 octombrie s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile „Istoria PCUS" şi „Economia politică" [[24]]. Modificările erau orientate spre depăşirea cultului personalităţii lui Stalin, ce presupunea în viziunea funcţionarilor de partid şi de stat de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt", şi înlocuirea cursului Bazele Marxism-leninismului cu Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Aceste măsuri a dus la centralizarea şi unificarea a predării disciplinelor social-politice în şcoala superioară. În rezultat s-a constituit un sistem unic de studiere a ştiinţelor sociale în instituţiile de învăţământ superior. O nouă modificare a listei disciplinelor sociale în învăţământul superior are loc în anul 1963. Începând cu anul de studii 1963/64 s-a introdus predarea a patru cursuri de sine stătătoare de ştiinţe sociale: Istoria PCUS; Filosofia marxist-leninistă; Economia politică; Bazele comunismului ştiinţific. Cursul Bazele comunismului ştiinţific, a fost introdus începând cu data de 1 septembrie 1963 [[25]]. Referitor la transformările din domeniul învăţământului istoric superior din URSS, L.A.Sidorova a sesizat corect afirmând că: „elaborarea şi căutarea unui nou model al interacţiunii conducerii de partid şi de stat şi ştiinţei istorice avea loc neliniar: perioada „liberalismului" şi „a organizării forţate" se succedau reciproc"[[26]]. „Dezgheţul" hruşciovist, deşi încuraja studierea creativă a trecutului, nu contribuia la schimbarea conţinutului, formelor, metodelor de predare a istoriei, şi ştiinţelor sociale. În mediul universitar prevala aşteptarea iniţiativelor „de sus", a indicaţiilor conducerii de partid cu privire la soluţionarea problemelor apărute, sau indicate spre a fi cercetate. Învăţământul sovietic în aceşti ani se afla în întregime sub controlul statului. Existenţa şi activitatea acestuia depindea în întregime de cursul politic al liderilor de partid. Drept argument a acestei afirmaţii ne servesc informaţiile şi articolele publicate despre activitatea facultăţilor de istorie a universităţilor de stat, amplasate pe paginile revistei „Voprosy Istorii" în legătură cu aniversarea a 25 de ani de la Hotărârea CC PC(b) din toată Uniunea şi a Sovietului Comisarilor Norodnici „Cu privire la predarea istoriei civile în şcolile URSS"[[27]]. Autorii au reflectat activitatea facultăţilor de istorie a universităţilor de stat, ce sărbătoreau date omagiale, au făcut bilanţurile de activitate şi şi-au plasat obiective de activitate pe viitor. În contextul transformărilor survenite după Congres se menţionează că „facultăţile de istorie în anul 1956 şi-au reorganizat capital activitatea sa. Întreaga activitate didactico-ştiinţifică, politico-educaţională a colectivelor facultăţilor a fost orientată spre realizarea sarcinilor înaintate de Congresul XX în faţa instituţiilor de învăţământ superior [[28]]. Una din sarcini înaintate de Congresul XX a fost îmbunătăţirea calităţii pregătirii specialiştilor şi ridicarea nivelului lucrului ştiinţific, de asemenea şi lărgirea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior în măsura în care aceasta asigura necesitatea economiei naţionale şi „construcţia culturală". Se pregătirea specialiştilor pe baza apropierii instituţiilor de învăţământ superior cu producţia. În legătură cu aceasta a fost planificat de a majora subsidiile pentru activitatea ştiinţifică: Începând cu anul 1956 până în anul 1965 cheltuielile statului în aceste scopuri urmau să crească de la 3,6 mlrd. ruble la 8 mlrd.[[29]]. Subsidiile erau destinate în cea mai mare parte dezvoltării specialităţilor tehnice, în special care aveau importanţă militară. Măsurile de dezvoltare a ştiinţei în ansamblu nu îmbunătăţea calitatea instituţiilor de cercetare şi a cadrelor ştiinţifice deja existente, prin urmare dezvoltarea avea loc pe cale extensivă, iar directiva „despre legătura ştiinţei cu viaţa", a orientat profesorii institutelor pedagogice să se limiteze la elaborarea manualelor şi materialelor didactice. Pentru politica statului în domeniul învăţământului la sfârşitul anilor 50, a fost caracteristic şi diminuarea procesului de pregătire a istoricilor şi profesorilor de istorie. Se micşora numărul facultăţilor umanitare, specialităţile, instituţii de învăţământ în întregime, se micşora şi numărul disciplinelor umanitare studiate [[30]]. „Istoria", din punctul de vedere al luptei pentru „dezvoltarea rapidă a agriculturii", nu era atât de necesară, ca fizica şi biologia. Creşterea numărului de studenţi la forma serală şi fără frecvenţă de studii şi micşorarea numărului la cea de zi, orientarea abiturienţilor spre institutele politehnice şi agricole la sfârşitul anilor 50 – a dus la micşorarea numărului de cadre didactice la facultăţile de istorie, şi în general la facultăţile cu profil pedagogic. În rezultat, la sfârşitul anilor 50 începutul anilor 60 în sfera învăţământului istoric superior s-a constituit o situaţie dificilă, legată de calitatea joasă a pregătirii cadrelor. În legătură cu aceasta între 18-21 decembrie 1962 la Moscova a avut loc Conferinţa Unională cu privire la măsurile de îmbunătăţire a pregătirii cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul ştiinţelor istorice, la care au participat cca. 2 mii de istorici. Sesiunea a fost deschisă de preşedintele Academiei de Ştiinţe din URSS academicianul M.V.Keldîş, care a subliniat că „pentru dezvoltarea ştiinţei istorice o importanţă mare o au cadrele de istorici..." [[31]]. La Conferinţa istoricilor a fost analizată situaţia pregătirii cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul istoriei. Conform datelor prezentate în cadrul discuţiilor, la 1 octombrie 1961 în instituţiile de învăţământ superior şi instituţiile de cercetări ştiinţifice din URSS activau 17 mii de istorici, dintre aceştia la instituţii de învăţământ superior activau 7980. Din numărul acestora 5964 specialişti pe istoria partidului, 1211 – istoria URSS şi 805 specialişti în domeniul istoriei universale [[32]]. Atrage atenţia faptul că cea mai mare parte din istoricii instituţiilor de învăţământ superior (74,7 %) o constituiau specialiştii pe Istoria PCUS, ce aveau drept scop să asigure interesele ideologice a ale partidului-stat. Unii dintre aceşti istorici deseori completau rândurile reprezentanţilor nomenclaturii de partid. Dintre specialiştii de „Istoria PCUS" doar 32 persoane (0,5 %) erau doctori în ştiinţe şi profesori. Printre specialiştii de Istoria URSS numărul profesorilor şi doctorilor era de 64 (5,3 %). Printre specialiştii pe Istoria universală, profesori şi doctori în ştiinţe erau 49 persoane (6 %) [[33]]. Datele oficiale cu privire la situaţia cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul istoriei, în premieră dezvăluite în URSS, ne vorbesc că 3 mii de istorici specialişti la toate cele treci specialităţi ce activau în instituţiile dă învăţământ superior nu aveau titluri didactice şi grade ştiinţifice. Doar 1,8 % erau doctori în istorie şi profesori universitari. Această situaţie se crease datorită represiunilor postbelice şi campaniei contra cosmopolitismului, şi din cauza măririi numărului de institute de cercetări ştiinţifice şi transferarea unui şir de specialişti în cadrul acestora, dar şi din cauza lacunelor în sistemul studiilor postuniversitare. De exemplu în anul 1956 aspirantura la Facultatea de Istorie de la Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov" din Moscova au absolvit 39 de persoane, iar în anul 1962 – 14 [[34]]. În calitate de măsuri, capabile să rezolve problemele învăţământului istoric, organizatorii Conferinţei Unionale din 1962, au propus de a îmbunătăţi tematica cercetărilor ştiinţifice (în legătură cu critica cultului personalităţii lui Stalin), de a îmbunătăţi calitatea tezelor de candidat şi doctor în ştiinţe, a elabora un plan al pregătirii aspiranţilor în domeniul istoriei pe toată Uniunea Sovietică; a trimite pe termen lung savanţii din institutele academice la lucru pedagogic în instituţiile de învăţământ de la periferii ş.a. Astfel, ne schimbând statutul savantului, condiţiile activităţii lor ştiinţifico-didactice, metodologia şi tematica cercetărilor, pe calea unor măsuri administrative se considera suficient pentru a îmbunătăţi pregătirea cadrelor ştiinţifico-didactice în domeniul ştiinţelor istorice. O astfel de atitudine a statului sovietic faţă de ştiinţa istorică a fost caracteristică perioadei hruşcioviste. În vederea schimbării spre bine a situaţiei create au fost emise câteva hotărâri a CC al PCUS atât înainte, cât şi după Conferinţa Unională a istoricilor din 1962: la 13 iulie 1961 a fost adoptată Hotărârea CC al PCUS şi Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la îmbunătăţirea pregătirii cadrelor ştiinţifice şi ştiinţifico-didactice" [[35]], prin care se permitea instituţiilor de învăţământ superior să elibereze candidaţii în ştiinţe de la activitatea didactică şi să transfere în calitate de cercetători ştiinţifici superiori pe termen de 2 ani, pentru a lucra asupra tezelor de doctor. În afară de aceasta hotărârea mai prevedea oferirea concediilor de creaţie, zile suplimentare de concediu, se introduce funcţia de profesor-consultant care trebuiau să ajute aspiranţii în pregătirea tezelor [[36]]. Apreciem aceste acţiuni ca fiind progresiste, întrucât ele schimbau întrucâtva situaţia, oferind posibilitate şi mijloace în vederea elaborării disertaţiilor. Însă paralel cu măsurile destinate să schimbe situaţia spre bine în cabinetele partidului şi Consiliului de Miniştri deseori se luau măsuri contradictorii, dictate de directivele ideologice şi personal de opinia lui N.Hruşciov. De exemplu pe parcursul întregii perioade de referinţă (1956-1965) a continuat să fie valabilă scrisoarea instructivă a Ministerului Învăţământului din 7 august 1954 care interzicea să fie plătite deplasările persoanelor care lucrau asupra disertaţiilor [[37]]. În afară de aceasta un timp îndelungat institutele pedagogice nu aveau dreptul să tipărească tezele de doctor şi candidat, ceia ce de asemenea împiedica posibilităţii de a pregăti cadre ştiinţifico-didactice din rândul profesorilor acestor instituţii [[38]]. Prin urmare statul sovietic în politica sa faţă de învăţământul istoric superior promova o politică duplicitară: pe de o parte era interesat în mărirea numărului de specialişti în domeniul istoriei, respectiv şi de cadre de propagandişti şi ideologi. Pe de altă parte atrăgea o atenţie deosebit de mare ştiinţelor reale destinate să asigure politica utopică hruşciovistă în domeniul agriculturii, lipsind astfel ştiinţele socio-umanistice de subsidii substanţiale necesare dezvoltării cercetărilor. Politica în acest domeniu nu era consecventă, aprobându-se decizii contradictorii şi creând confuzii în activitatea ştiinţifico-didactică. Un rol important pregătirea studenţilor l-a avut fondul de carte necesar. Imediat după Congresul XX, în faţa istoricilor a fost pusă sarcina de a reedita şi elabora manuale, ţinând cont de critica cultului personalităţii. De asemenea în faţa participanţilor la Conferinţă a fost pusă sarcina de a elabora şi edita materiale didactice la disciplinele istorice auxiliare, incluse în planul de învăţământ – istoriografia, studiul izvoarelor istorice, arheologia, geografia istorică [[39]]. Consecinţa directă a fost reeditarea în anul 1964 şi 1965 a primelor două volume a Istoriei URSS din 1956 şi 1959. În noua ediţie a fost inclus şi un „Studiu istoriografic", autorul căruia era redactorul responsabil L.V.Cerepnin [[40]]. În anul 1956 a fost editat manualul de Istorie a URSS, în perioada sovietică de I.B.Berhin [[41]]. Mai prost erau asigurate cu literatură didactică orele de curs şi seminar la disciplinele de istorie modernă şi contemporană, o parte a cărora în loc de analiză a evenimentelor istorice conţineau un şir de citate din clasicii marxism-leninismului şi rezoluţiile Cominternului. De exemplu, manualul „Istoria modernă şi contemporană a Europei şi Americii" sub redacţia lui V.V. Alexandrov şi „Practicum" la acelaşi curs, elaborat de A.D.Stegari [[42]]. Un alt suport didactic la disciplina Istoria modernă şi Contemporană a Europei şi Americii îl reprezenta Crestomaţia la istoria contemporană, 1960 [[43]]. Concomitent cu anumite realizări ştiinţifico-didactice, ia amploare o altă tendinţă, caracteristică perioadei sovietice: creşte controlul de partid asupra învăţământului istoric superior, care capătă caracter formal şi se manifestă în numeroase rapoarte, directive jubiliare, şi alte atribute externe ale convingerii ideologice a cadrelor didactice şi a studenţilor. Tineretul studios în anii 60 deja puţin credeau în apelurile şi lozincile ideologice, anume tineretul în această perioadă devine cea mai activă forţă de rezistenţă puterii, care nu dorea să fie de acord cu modul de viaţă instituit. Uniunile studenţeşti neformale erau fenomene caracteristice deja la sfârşitul anilor 50-mijlocul anilor 60. Cum mărturiseşte denunţul secret al Ministerului Învăţământului Public din RSFSR adresat CC PCUS din 29 noiembrie 1956, studenţii multor instituţii de învăţământ superior cereau transformări democratice în cultură, ştiinţă şi învăţământ. În universităţile şi institutele centrale ale ţării se creau grupuri de studenţi, se discutau lucrările autorilor „căzuţi în dizgraţie" – V.Dudinţev, C.Simonov, picturile lui Picaso, [[44]] se desfăşurau discuţii „secrete" despre teoria şi metodologia istoriei. Aceste tendinţe ale tineretului de a gândi independent, ideologii de partid din Departamentul Ştiinţă, Şcoli şi Cultură a CC PCUS pe RSFSR le-au apreciat ca dovezi ale „atitudinii neglijente faţă de muncă, refuz de a pleca la muncă la periferie, manifestări de concepere perversă şi burgheză a culturii" [[45]]. În calitate de măsuri, capabile să prevină intenţiile „nesănătoase" ale studenţimii, Ministerul Învăţământului Public din RSFSR în scrisoarea sa către CC PCUS a propus de a intensifica şi mai mult lucrul de educaţie ideologică, directorilor instituţiilor de învăţământ li se prescria să reprime orice fapte „de cuvântare demagogică şi desfrânare" [[46]]. Controlul ideologic, represiunile împotriva istoricilor incomozi au continuat şi după destituirea lui Hruşciov, şi au existat într-o măsură mai mare sau mai mică până în anul 1991. Amintim, că la 15 octombrie 1964 Hruşciov este exclus de la toate funcţiile şi înlocuit cu „troica": Brejnev, Podgornîi şi Kosîghin [[47]] – „neostalinişti" în formă pură. În sfera social-politică a început procesul rapid de abrogare chiar şi a modestelor transformări democratice din anii 50. Acest proces includea reabilitarea lui Stalin şi stalinismului [[48]]. În domeniul ştiinţei istorice procesul de „restalinizare" a început cu discursul la Conferinţa profesorilor de ştiinţe sociale (Leningrad, septembrie, 1965) a şefului Secţiei Ştiinţă şi Instituţii de învăţământ a CC al PCUS, Serghei Trapeznikov. În cuvântarea sa, Trapeznikov a acuzat un şir de istorici de troţkizm. Pentru Trapeznikov, toţi cei care s-au exprimat împotriva lui Stalin erau troţkişti, şi prin urmare trebuiau să împărtăşească soarta lor. El a comparat situaţia anilor treizeci din ştiinţele sociale cu situaţia anului 1965: „Atunci în domeniul acestor ştiinţe era dezacord, ezitare, perversiune şi acum (mijlocul anilor 70 – n.a. – A.D.) observăm acelaşi lucru" [[49]]. El a explicat tuturor: cine, când şi cu ce metode a făcut „ordine" în ştiinţele sociale, adică Stalin. Şi dacă situaţia este asemănătoare, de ce n-ar putea fi utilizate aceleaşi metode? Acesta a fost cursul spre care îndemna pe toţi Trapeznikov, întru-cât el menţiona că „critica operelor lui Stalin înseamnă de fapt critica lui Lenin" [[50]]. În aceiaşi cuvântare, S.Trapeznicov a afirmat că este necesar de a reedita lucrarea „Istoria PC(b) din toată Uniunea. Curs scurt". În toamna aceluiaşi an S.P.Trapeznikov şi alţi trei istorici din „cohorta neostalinistă" au publicat articole la acest subiect. Ei au declarat, că de fapt nu a fost nici un cult al personalităţii lui Stalin, că această noţiune este inventată, nejustificată şi subiectivă. Referinţe bibliografice [1]. XX съезд КПСС и задачи исследования истории партии // Вопросы истории. 1956. № 3. С. 3-12. [2] Ibidem, p.3. [3] Ibidem, p.5. [4] Ibidem, 3-12. [5] Ibidem, p.12. [6] Историческая наука в ХХ веке. – М., 2002 – С. 152-153, 183, 203-212. [7] Пыжиков А.В. Историческая наука в годы «оттепели» // Социальногуманитарные знания, 2000. №6. – С. 223. [8]. Vezi: Декреты Советской власти: Т.I-IV. – М., 1957-1968; Крестьянское движение в России. Сб. док. В 2-х т. – М., 1961-1965; Нюрнбергский процесс над главными военными немецкими преступниками. Т. I-VII – М, 1957-1961; Документы внешней политики СССР. Т.I-XIX. – М., 1957-1974 и др. [9]. Народное хозяйство РСФСР в 1959 г. Статистический ежегодник. – М., 1960; Высшее образование в СССР. Статистический сборник. – М., 1961. [10]. История и социология. – М., 1964. [11] См.: Пыжиков А.В. Указ. соч. [12]. Сидорова Л.А.Оттепель в исторической науке. Советская фия первого послесталинского десятилетия. – М., 1997. [13]. Справочник партийного работника. М., 1957. Вып. 1. С. 382. [14]. Сидорова Л. А., Историческая наука СССР в первые послевоенные годы // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://modernhistory.omskreg.ru/page.php?id=793 [15]. Афанасьев Ю. Н. Феномен советской историографии. // Отечественная История. – М., 1996. - №5.С.146-168. [16]. Историчичесская наука в XX в. М, 1997. c. 296. [17]. Историчичесская наука в XX в. М, 1997. c.262. [18] «Дело» молодых историков 1957-1958 гг. // Вопросы истории. 1994. №4. - С.107 [19]. Ibidem, p.108 [20]. Ibidem. [21]. Козлов В.А.. Крамола: инакомыслие в СССР во времена Н. Хрущева и Л. Брежнева (По материалам Верховного суда и Прокуратуры СССР) // Общественные науки и современность. 2002 № 3, c.84. [22]. О преподавании в вузах СССР Истории Коммунистической Партии Советского Союза, политической экономии, диалектического и исторического материализма. Из приказа Министерства высшего образования СССР от 3 июля 1956 г. №555. // Высшая Школа. Москва, 1957. с.80. [23]. Ibidem. [24]. О государственных зкзаменах по общественным наукам. Приказ Министра высшего образования от 19 октября 1956 г. №813. // Высшая Школа. Москва, 1957. с.82-83.; ANRM F.3186, inv.1, d.307, f.123. [25]. О введении преподавания в вузах СССР Курса Основ научного коммунизма. Из приказа министра высшего и среднего специального образования СССР от 27 июня 1963 г. // Высшая школа. Под ред. Е.И.Войленко. сб. основных постоновлений, приказов и инструкций. В 2-х ч. Ч. 1. М., «Высшая школа», 1978. с.324. [26]. Сидорова Л.А. «Оттепель» в исторической науке. Советская историография первого послесталинского десятилетия. - М.: Наука, 1997. С. 250-251. [27]. О работе исторических факультетов государственных университетов // Вопросы истории. - 1959. -No 7.- С. 182-201; № 10. - С. 192-200; №11.- С. 185-194; № 12. - С. 185-192. [28]. О работе исторических факультетов государственных университетов // Вопросы истории. - 1959. № 12. - С. 186-187. [29]. Vezi: Чуткерашвили Е.В. Развитие высшего образования в СССР. - М., 1961. [30]. Булыгина Т.А. Общественные науки в СССР 1945-1985 гг. - М., 2000. - С.102-103. [31]. Всесоюзное совещание о мерах улучшения подготовки научно-педагогических кадров по историческим наукам. – М., 1964. – С.9. [32]. Ibidem, p.42. [33]. Ibidem. [34]. Ibidem. [35]. постановление ЦК КПСС и Совета министров СССР «О мерах по улучшению подготовки научных и научно-педагогических кадров» // КПСС в резолюциях… Т.10. С. 51-55 [36]. Ibidem. [37]. Инструктивное письмо Министерства высшего образования СССР от 7 августа 1954 г. № И.-65. // Высшая Школа. Москва, 1957. с.369. [38]. Всесоюзное совещание о мерах улучшения подготовки научнопедагогических кадров по историческим наукам. - С.263. [39]. Ibidem. - С. 50. [40]. См.: Преподавание отечественной истории в университетах России: прошлое и настоящее. - С. 160. [41]. Берхин И.Б. История СССР (1917-1964 гг.): Учебное пособие для университетов. - М., 1956; Он же: История СССР (1917-1971). Изд. 2-е, перераб. и доп. - М., 1972; Он же: История СССР (1917-1976): Учебное пособие для студентов вузов, обучающихся по специальности «История». Изд. 3-е, перераб. и доп. - М., 1979; Он же: История СССР: советский период. Изд. 4-е, перераб. и доп. - М., 1987. [42]. Vezi: Александров В.В. Новейшая истории стран Европы и Америки (1918-1945 гг.). – М, 1985; Стегарь С. А. Практикум по новейшей истории. Вып.1-2. - М, 1980. [43]. Хрестоматия по новейшей истории» в трёх томах, М, 1960.
Aservirea învăţământului istoric superior din URSS intereselor politice (1944-1964) ASERVIREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR DIN URSS INTERESELOR POLITICE (1944-1964)În. Revista de istorie a Moldovei, Nr. 3 decembrie 2009. p.52-62. Valeriu COZMA Adrian DOLGHI Sistemul de învăţământ în URSS, sub lozinca slujirii cauzei socialismului şi comunismului, pe parcursul a şapte decenii de „construcţie a socialismului" a fost utilizat în calitate de instrument al propagandei şi realizării liniei generale a partidului. În Uniunea Sovietică scopul învăţământului reieşea nu din interesele societăţii ci din cele ale partidului-stat – de a educa cetăţeni credincioşi partidului şi ideologiei marxist-leniniste. În acelaşi timp învăţământului istoric i se rezerva un rol special: istoria şi exemplele din istorie trebuie să „înarmeze" studenţii cu înţelegerea legilor dezvoltării sociale, să educe în tradiţiile revoluţionare şi muncitoare poporul sovietic, să le educe „un sentiment înalt al patriotismului sovietic", să educe dorinţa de a apăra patria socialistă, să lupte cu pătrunderea „ideologiei burgheze" în conştiinţa elevilor" etc. [i]. Prin urmare, cunoştinţele istorice stăteau la baza ideologiei de stat, iar învăţământul istoric în această perioadă purta un caracter de clasă. Un rol important în mecanismul de influenţă a sistemului administrativ de comandă asupra şcolii superioare îl juca Ministerul Învăţământului Superior din URSS (creat în 1946)[ii]. Ministerul reprezenta organul, care determina structura, conţinutul, forma de învăţământ, contingentul de studenţi, condiţiile de angajare în câmpul muncii a absolvenţilor. De asemenea controla activitatea didactico-ştiinţifică a cadrelor didactice. În aceste condiţii procesul restabilirii învăţământului istoric superior a însemnat nu doar restaurarea construcţiilor ce-au suferit în urma războiului sau edificarea altora noi, ci şi refacerea procesului de pregătire a cadrelor în ansamblu, instituirea unui control dur aspra procesului didactic, planificarea şi ideologizarea conţinutului învăţământului istoric superior. În URSS existau trei nivele ale conţinutului învăţământului, reprezentând în sine o anumită ierarhie de proiectare a sa: a) Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ); b) nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu); c) nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică) [iii]. În prezentul articol ne-am propus să analizăm conţinutul învăţământului istoric superior după aceste nivele în anii 1944-1964, ceia ce ne va permite să elucidăm procesul de aservire a învăţământului istoric superior intereselor politice. a) Nivelul general al structurii teoretice (planul de învăţământ). Conţinutul şi formele învăţământului istoric superior din URSS de la sfârşitul anilor '40 – începutul anilor '50 era determinat de planurile de învăţământ din anii 1943, 1947, 1954 la specialitatea Istoria pentru institutele pedagogice cu 4 ani de studii (planul universităţilor era alcătuit pentru 5 ani de studii). Un exemplu al unui astfel de plan ne serveşte cel al Institutului Pedagogic din Chişinău pentru anul 1948/1949 şi al Universităţii de stat din Moldova pentru anul de studii 1948/1949. În plan sunt fixate câteva blocuri de discipline: disciplinele social-politice, psiho-pedagogice, cursuri istorice, cursuri şi seminare speciale, de asemenea şi cursuri opţionale. Conţinutul învăţământului, prezentat spre conceptualizare teoretică în planurile de învăţământ, obţinea concretizare în planurile şi conţinuturile disciplinelor de studiu. În planul institutelor pedagogice, blocul disciplinelor social-politice includea Bazele Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (140 ore), Materialismul dialectic (44 ore), Materialismul istoric (96 ore). Blocul ideologic constituia în total 530 ore. În predarea ştiinţelor sociale planul prevedea succesiunea: Bazele marxism-leninismului se studia pe parcursul semestrelor I-IV, apoi Economia politică – în semestrele V-VII şi disciplinele filosofice în semestrele VI-VIII [iv]. Prin Ordinul Ministrului Învăţământului Superior din URSS din 31 decembrie 1947 se introducea 2 examene la disciplina Bazele marxism-leninismului, unul la finele anului întâi de studii (semestrul II), al doilea la finele anului doi de studii (semestrul IV), iar la sfârşitul semestrelor I şi III se susţinea câte un colocviu la disciplina nominalizată [v]. La sfârşitul studiilor studenţii susţineau examenul de stat – Bazele marxism-leninismului [vi]. Astfel, prin blocul disciplinelor social-politice şi prin intermediul studierii obligatorii a disciplinelor marxiste, puterea promova o politică de ideologizare şi politizare a societăţii. Prin aceasta se atingea scopul educării personalităţii, credincioase idealurilor comuniste, formării istoricilor, capabili să abordeze istoria prin prisma unei singure metodologii – marxist-leniniste. Din blocul disciplinelor istorice studenţii institutelor pedagogice studiau Istoria lumii antice (186 ore), Istoria evului mediu (212 ore), Istoria modernă (486 ore) şi Istoria URSS (612 ore), Istoria slavilor de sud şi de vest (40 ore), Studiul izvoarelor istoriei URSS (102 ore), Istoria relaţiilor internaţionale (36 ore), cursuri şi seminare speciale în volum de 118 ore [vii]. Disciplinele istorice constituiau 1792 ore; Blocul ştiinţelor psiho-pedagogice, era alcătuit din cursurile Psihologia (85 ore), Pedagogia (104 ore), Istoria pedagogiei (98 ore), şi Igiena şcolară (36 ore), de asemenea se mai studia Metodica predării istoriei (24 ore) şi un seminar special la pedagogie (36 ore). Disciplinele pedagogice constituiau 383 de ore; Un accent deosebit de mare, în cadrul Institutului Pedagogic se punea pe studierea unui ştir de discipline filologice: Limba străină (68 ore), Literatura universală (282 ore), Limba rusă (350 ore), Limba moldovenească (42 ore), Literatura rusă (190 ore), Literatura moldovenească (132 ore). Disciplinele filologice constituiau în total 1064 ore). Alte discipline ca Bazele dreptului sovietic (104 ore) educaţia fizică (176 ore). Numărul total de ore la patru ani de studii o constituia 4049 ore, din care 13 % o constituia disciplinele sociale, disciplinele pedagogice 9,5 %, disciplinele istorice 44,2 %, disciplinele filologice 26,3 %, alte discipline o constituiau 20 %[viii]. Comparând planul de învăţământ de la facultăţile de istorie a institutelor pedagogice cu cel de la facultăţile universităţilor observăm că blocul disciplinelor sociale includea Bazele Marxism-leninismului (250 ore), Economia politică (143 ore), Materialismul istoric (76 ore). Blocului disciplinelor ideologice oferindu-se mai puţine ore de cât în institutele pedagogice (469 ore) [ix]. Dintre ştiinţele psihopedagogice, la universităţi se studia Pedagogia (122 ore), Psihologia (84 ore) şi Metodica predării istoriei (126 ore), Istoria pedagogiei (98 ore) în total 430 ore; O altă deosebire a procesului de studiu de la universităţi este că în cadrul acestor instituţii studenţii studiau limbile clasice: Limba latină (108 ore); limba rusă veche (60 ore). De asemenea se studia o limbă străină (216 ore), şi limba de stat a republicii respective (în RSSM Limba moldovenească – 172 ore) [x]; În cadrul universităţilor în blocul disciplinelor istorice erau incluse mai multe discipline, fiecărui curs acordându-se un număr diferit de ore. Se studia Istoria lumii antice (188 ore), Arheologia (50 ore), Istoria evului mediu (240 ore), Istoria ţărilor din Orient (140 ore), Istoria modernă (321 ore), Istoria URSS (162 ore), Istoria slavilor de vest şi de sud (36 ore), Arhivistica (36 ore); Istoria unui popor din URSS (102 ore), de remarcat că în plan acest curs se menţiona anume aşa, deoarece planul era destinat tuturor republicilor unionale, şi prin acest curs se prevedea studierea istoriei poporului autohton, în cazul RSSM se prevedea studierea istoriei „poporului moldovenesc", însă cum arată „Raportul de activitate pentru anii de studii 1948/1949 a Facultăţii de Istorie şi Filologie" acest curs nu s-a studiat în cadrul Universităţii de stat din Moldova. În anul de studii 1950/51 a fost studiat cursul Istoria Moldovei. La universitate se studiau cursuri şi seminare speciale cu un volum de 262 ore [xi]. În total numărul de ore la cursuri normative şi speciale predate la facultăţile de istorie din universităţi îl constituia 1537 ore. Numărul total de ore la patru ani de studii (întrucât USM a fost creată abia în anul 1946) o constituia 2992 ore, din care 15,6 % o constituia disciplinele sociale, disciplinele pedagogice 14,4 %, disciplinele istorice 51,4 %, alte discipline o constituiau 18,6 %[xii]. Disciplinele istorice studiate în cadrul universităţilor erau mai diverse şi numeroase, deşi li se oferea un număr mai mic de ore. În ceea ce priveşte disciplinele ideologice, în cadrul institutelor pedagogice li se oferea un număr mai mare de ore. În cadrul universităţilor studenţii parcurgeau specializarea mai mult în domeniul ştiinţelor istorice şi a ideologiei, punându-se accent pe pregătirea cadrelor ştiinţifice, de partid şi propagandistice, iar în cadrul institutelor pedagogice se pune accent pe pregătirea cadrelor didactice pentru şcoli şi a celor propagandistice. Conform obiectivelor sistemului de învăţământ, anume institutele pedagogice şi de învăţători trebuiau să educe o generaţie de cetăţeni, credincioase partidului şi conducătorului, maximal executoare în condiţiile unui minim de cunoştinţe. În ce priveşte învăţământul universitar, planurile de învăţământ al universităţilor conţineau un număr mai mic de discipline pedagogice, în schimb acordau mai mult timp pregătirii profesionale speciale [xiii]. La 30 octombrie 1946, Consiliul de Miniştri al URSS a aprobat Hotărârea Cu privire la studiile la facultăţile de istorie a universităţilor de stat [xiv]. În conformitate cu această hotărâre în universităţi a fost restabilit termenul de studii de cinci ani. Documentul mai prevedea lărgirea şi aprofundarea pregătirii teoretice a istoricilor, introducerea predării disciplinelor: istoria literaturii universale, teoria şi istoria dreptului, istoria filosofiei şi geografia istorică [xv]. Disciplinele planului de învăţământ se împărţeau în cursuri teoretice şi practice, iar unele cursuri se predau doar în formă teoretică (Istoria ţărilor din Asia şi Africa). Cursurile speciale în cadrul institutelor pedagogice erau orientate să îmbogăţească cultura generală a studenţilor iar în cadrul universităţilor să ofere specializări înguste în diverse probleme. În luna iulie 1954, Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat un nou plan de învăţământ pentru institutele pedagogice la specializarea Istoria cu termenul de studii de patru ani, fiind orientat spre aprofundarea pregătirii profesionale a absolvenţilor. Conform noului plan se studia separat cursul Istoria filosofiei (68 ore); a fost majorat numărul de ore la cursurile: Istoria lumii antice şi Istoria medievală pe seama micşorării celora de la Istoria modernă (la 93 ore); a fost reintrodus cursul Istoria modernă a ţărilor din Asia şi Africa (130 ore de curs). La cursul Metodica predării istoriei au fost adăugate teme referitoare la Constituţia URSS obţinând denumirea Metodica predării istoriei şi a Constituţiei URSS, şi a fost mărit numărul orelor (166 ore)[xvi]. Noul plan, deja în perioada poststalinistă, în mare parte era deosebit – a fost introdus cursul Istoriografia URSS (40 ore) în calitate de disciplină obligatorie [xvii]. În aşa mod, a fost considerat necesar, ca viitorii profesori de istorie şi cercetători istorici să studieze nu doar istoria concretă, dar şi constituirea ei ca ştiinţă, aportul diferitor savanţi la evoluţia ei, principiile metodologice şi specificul metodelor de cercetare. După o perioadă de critică dură a istoriografiei în anii luptei împotriva „cosmopolitismului" a apărut necesitatea de a ordona strict orientarea acestei discipline. În noile condiţii, facultăţile de istorie întâmpinau dificultăţi în predarea Istoriografiei URSS: lipseau manualele necesare şi specialişti calificaţi pentru predarea disciplinei. Echipa în frunte cu N.Hruşciov, a considerat însă că nu este necesară predarea acestui curs. În rezultat Istoriografia istoriei URSS a rămas doar în planurile de studii universitare, iar în institutele pedagogice din anul 1957 a fost predată doar în calitate de curs opţional, şi apare printre disciplinele obligatorii doar în anul 1964 [xviii]. Disciplină de studiu obligatorie din 1954 a devenit Arheologia iar în calitate de curs opţional Arheologia URSS (cu activităţi practice – 100 ore), Paleografia (40 ore), Arhivistica (40ore), Relaţiile internaţionale (40 ore) ş.a.; Obligatorii la examenele de stat în ambele tipuri de instituţii de învăţământ au devenit disciplinele Bazele marxism-leninismului, Pedagogia şi metodica predării istoriei şi constituţiei URSS, Istoria URSS şi Istoria modernă [xix]. Pentru pregătirea profesorului de istorie se prevedeau 3582 ore de studiu în auditoriu. Dintre acestea 2199 ore de curs şi 1383 ore practice. Prin urmare, planul de învăţământ din anul 1954 pentru facultăţile de istorie a institutelor pedagogice se deosebea de cel din 1947. Deşi se păstra studierea disciplinelor sociale, se mai introducea discipline istorice noi, ceia ce contribuia la o mai bună pregătire a cadrelor de istorici. O altă modificare a programelor de studii în cadrul tuturor instituţiilor de învăţământ superior a avut loc în anul 1956 prin Ordinul Ministerului Învăţământului Superior al URSS din 3 iulie 1956 „Cu privire la predarea în instituţiile de învăţământ superior a Istoriei Partidului Comunist al URSS, Economiei politice, materialismului dialectic şi istoric". În ordin se menţionau „lacunele" în predarea disciplinelor menţionate şi necesitatea ridicării nivelului teoretico-ideologic al predării ştiinţelor sociale şi se introducea începând cu anul de studii 1956/1957 în toate instituţiile de învăţământ superior studierea a trei cursuri independente: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice; Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric [xx]. În acelaşi an prin Ordinul din 19 octombrie s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile „Istoria PCUS" şi „Economia politică" [xxi]. Aceste modificări erau orientate în primul rând spre depăşirea cultului personalităţii lui Stalin care presupunea de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt", şi spre ridicarea nivelului pregătirii teoretico-ideologice a tineretului studios. Alt tip de instituţii de învăţământ superior în cadrul cărora erau pregătiţi istorici marxişti erau institutele de învăţători. Planul de învăţământ al acestora se deosebea de cel al institutelor pedagogice şi era prevăzut doar pentru doi ani de studii. Planul conţinea 12 cursuri: Bazele marxism-leninismului (250 ore -12% din numărul de ore în total), Psihologia (85 ore – 4,2 %), Pedagogia (116 ore 5,8 %), Igiena şcolară (18 ore – 1%), Educaţia fizică (100 ore 5 %), Istoria lumii antice (158 ore 7,94 %), Istoria medievală (187 ore 9,4 %), Istoria modernă (250 ore – 12,5 %), Istoria URSS (448 ore – 22,5 %), Metodica predării istoriei (75 ore – 3,7 %), Bazele statului şi dreptului sovietic (106 ore 5,3 %) şi Literatura rusă (55 ore – 2,7 %), limba republicii (în cazul RSSM – limba moldovenească - 60 ore), literatura republicii (pentru RSSM – literatura moldovenească – 80 ore – 3 %) [xxii]. În total volumul cursului constituia la Institutul de Învăţători din Bălţi 1988 de ore. Cele mai importante cursuri după volum, erau Bazele marxism-leninismului, Istoria modernă şi Istoria URSS. Numărul total de ore necesare pregătirii profesorului de istorie în institutele de învăţători era de 1949 ore, din ele ¾ de ore o constituiau prelegerile şi 1/3 orele practice[xxiii]. Astfel, institutele de învăţători reprezentau o formă intensivă de pregătire a învăţătorilor de istorie pentru clasele 5-7. Aceste instituţii de învăţământ au existat până în anul 1956, când au fost transformate în institute pedagogice, au fost desfiinţate sau facultăţile de istorie au fost transferate la universităţi sau institute pedagogice, ca în cazul Institutului de Învăţători din Bălţi care în anul 1954 a fost transferată la Institutul Pedagogic din Chişinău [xxiv]. b) Nivelul disciplinei de studiu (disciplina şi programul de studiu). Pe lângă planurile de învăţământ o importanţă deosebită o aveau programele de studii. Programele de studii din perioada postbelică reflectau conţinutul de bază al disciplinelor, tematica lecţiilor cu indicarea numărului de ore pentru fiecare temă. Materialul istoric în conţinutul programului de studiu era repartizat sistematic şi cronologic. Istoria era prezentată ca evoluţie a dezvoltării economice şi a relaţiilor sociale în diverse ţări, epoci, în conformitate cu formaţiunile istorice. Spre exemplu, elaborarea programei la cursul „Istoria URSS" a fost încredinţată profesorilor Catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din Moscova care au întâmpinat dificultăţi mari în elaborarea acesteia întrucât era permanent perfectată în conformitate cu noile directive de partid. În pofida acestui fapt, la 25 mai 1949 Ministerul Învăţământului Superior din URSS a aprobat Planul-Program şi programa cursului Istoria URSS pentru universităţi şi institutele pedagogice, care au fost elaborate ţinând cont de particularităţile campaniei contra „cosmopolitismului" [xxv]. O importanţă mare în direcţionarea procesului de pregătire a cadrelor de istorici, de asemenea a avuto programa la cursul Istoriografia istoriei URSS, elaborată de Catedra Istoria URSS a Institutului de Istorie şi Arhivistică din Moscova, care determina conţinutul şi direcţia principală a noii discipline. Ansamblul de discipline, volumul lor, ordinea studierii acestora şi formele de control trebuiau nu doar să dea cunoştinţe sistematizate, dar şi să explice şi convingă viitorii specialişti în corectitudinea politicii interne şi externe a partidului conducător, că există un singur partid, o singură ideologie, patrie şi popor sovietic. Aceluiaşi principiu i-a fost subordonată literatura didactico-ştiinţifică. c) Nivelul materialului didactic (literatura didactico-ştiinţifică). Cum s-a remarcat anterior, o problemă importantă a ştiinţei istorice interbelice şi postbelice era elaborarea manualelor, care ar fi corespuns atât ştiinţei cât şi deciziilor de partid. Deosebit de „acută" se prezenta problema manualelor de istorie a URSS, conţinutul cărora sau refăcut de mai multe ori. Manualele după care se studia istoria Rusiei în primii ani postbelici includeau: „Istoria Partidului Comunist (al bolşevicilor) din toată Uniunea. Curs Scurt" [xxvi], care servea drept suport de curs la orele de „Bazele marxism-leninismului" până în anii '60. Istoria URSS se studia după „Istoria URSS" sub redacţia lui B.D. Grecov (volumul I) şi M.V. Necikina (volumul II), editat în anul 1939 şi 1940. Printre autorii manualului figurau istorici renumiţi ca: S.N. Balk, C.C.Dmitriev, N.M.. Drujinin, M.V.Necikina, V.I.Piceta, L.V.Cerepnin ş.a. Aceste două volume ale manualului au servit drept bază pentru studierea istoriei Uniunii în universităţi şi institute pedagogice pe parcursul a peste 15 ani. De remarcat că în acest manual, elaborat la sfârşitul anilor 30 abordarea pe formaţiuni a istoriei nu este utilizată: Istoria URSS este tratată cronologic, pe secole – din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul sec. XVIII - în volumul I; secolele XIX şi XX - în volumul II. Suporturile de curs, corespunzătoare concepţiei sovietice a ştiinţei istorice, devin manualele dedicate istoriei URSS editate în anul 1956 (volumul I) şi 1959 (volumul II) [xxvii]. Ca şi în ediţiile antebelice, în aceste manuale istoria poporului rus era abordată în strânsă legătură cu istoria altor popoare. Însă materialul din aceste volume a fost repartizat în corespundere cu periodizarea procesului istoric pe formaţiuni. Cu editarea volumului II a fost acoperit golul resimţit în literatura ştiinţifică sovietică, cu privire la istoria Rusiei în perioada 1900-1917. Un alt manual popular în rândurile studenţilor în anii 40-50 au devenit prelegerile şefului catedrei Istoria URSS a Universităţii de Stat din Moscova V.I.Lebedev [xxviii] şi prelegerile, publicate în calitate de suporturi didactice a Şcolii Superioare de Partid de pe lângă CC PC(b) din toată Uniunea. În 83 de teme, publicate în blocuri separate în anii 1944-1946, se reflecta istoria URSS din cele mai vechi timpuri până în anul 1934. O importanţă mai mare pentru procesul didactic l-au avut temele dedicate secolului XX, întrucât un manual pe această perioadă până la sfârşitul anilor 60 nu a existat. Un alt suport pentru studenţi a fost manualul la disciplina „Istoriografia rusă" al lui L.N. Rubenştein [xxix]. Primul manual universitar de Istorie a URSS în „epoca socialismului" a fost publicat în anul 1957 sub redacţia lui M.P. Kim [xxx]. Un neajuns al acestor manuale şi suporturi didactice era faptul că nu ofereau posibilitate studenţilor să lucreze cu izvoarele, textele documentelor, hărţile, etc. Acest lucru împiedica educării aptitudinilor creative la tinerii istorici, şi promova încrederea în tot ce este publicat în ediţiile oficiale. Într-o măsură oarecare acest gol a fost înlăturat prin editarea la începutul anilor 50 a unui şir de cărţi de lectură, crestomaţii, practicumuri. Spre exemplu setul de manuale şi suporturi didactice la disciplina „Istoria lumii antice" arăta în felul următor: Бокщанин А.Г. Древняя Греция и древний мир. Курс лекций, прочитанный в Высшей партийной школе при ЦК ВКП(б) (М., 1950); Авдиев В. История древнего Востока. (Л., 1953); Древний Восток. Книга для чтения. / Под ред. В.В. Струве (М., 1953); Древний Рим. Книга для чтения. / Под ред. С.Л. Утченко. (М., 1950); Древняя Греция. Книга для чтения. / Под ред. С.Л. Утченко и Д. П. Калистратова (М., 1954) şi altele. La istoria medievală se utiliza manualul în două volume de istorie medievală, sub redacţia lui E.A. Kosminski şi S.D.Scazkin [xxxi] elaborat de savanţii Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe din URSS şi Universităţii de Stat „M.V.Lomonosov" din Moscova. În afară de aceasta, studenţii utilizau Crestomaţia la istoria medievală sub redacţia lui S.D. Scazkin în trei volume [xxxii]. În ce priveşte manualele la istoria modernă, până la sfârşitul anilor 50, au fost pregătite suporturile metodice sub redacţia savanţilor I.S.Galkin şi E.Efimov, F.V.Potemkin şi A.I.Molok, A.L.Narociniţki şi B.F.Porşnev, N.E.Zastekner, V.M.Hvostov. Aceste suporturi de curs aveau structură diferită şi erau destinate unele din ele universităţilor, şi altele – institutelor pedagogice [xxxiii]. A fost publicat de asemenea manualul de Istorie a Asiei şi Africii sub redacţia lui I.M.Reisner şi B.K.Rubţov[xxxiv]. În aşa mod, manualele şi suporturile de curs, elaborate în anii 30-50 erau orientate nu doar la formarea convingerilor ideologice, dar şi spre trezirea interesului faţă de istorie, analiza şi interpretarea aprofundată a evenimentelor. Popularitatea mare a acestor manuale este demonstrată de numeroasele ediţii a lor în anii 50-60. Totuşi, în majoritatea instituţiilor de învăţământ superior din URSS, literatura ştiinţifică era insuficientă. De exemplu la Institutul Pedagogic în anul 1947, volumul II al manualului de sub redacţia academicianului M.V.Necikina de Istoria URSS, se găsea în bibliotecă doar în două exemplare, la istoria URSS în secolul XX erau într-un număr mic, doar lecţiile Şcolii Superioare de Partid [xxxv]. O situaţie asemănătoare era şi în alte instituţii de învăţământ superior. Astfel în anii 40 principala sursă de cunoştinţe pentru studenţi rămâneau orele de curs şi prelegerile profesorilor. Analizând conţinutul învăţământului istoric superior în anii '40 –'50 observăm două trăsături importante ale societăţii sovietice: interacţiunea puterii cu ştiinţa istorică şi legătura strânsă dintre ideologie şi istorie, iar uneori şi confundarea acestora. În pofida spaţiului mare pe care îl ocupau disciplinele ideologice, facultăţile de istorie pregăteau printre cadrele de partid şi propagandişti – specialişti în domeniul ştiinţei istorice. Cunoştinţele şi deprinderile profesionale obţinute în cadrul facultăţilor de istorie le permiteau studenţilor să activeze atât în domeniul învăţământului cât şi al ştiinţei. Totuşi politica unică de stat în domeniul învăţământului superior, s-a transformat în întreaga URSS în cultul „adevărului" unic, convenabil statului sovietic. Pe mulţi ani teza despre „esenţa de clasă a ştiinţelor umanistice" a devenit determinantă în cadrul pregătirii cadrelor în sistemul învăţământului superior sovietic. O astfel de orientare politică a dus la îndepărtarea ştiinţei şi învăţământului sovietic de cel general-uman, din start condamnându-l la izolare şi stagnare. Planurile de învăţământ, programele de studii, materialele didactice şi manualele universitare trebuiau să corespundă în tocmai obiectivului general de partid „construcţia comunismului", pregătirea specialiştilor pentru educarea omului sovietic. [i] Вагин А.А. Методика преподавания истории в средней школе. - М., 1968, c.7 [ii] Культурное строительство СССР. - М., 1956., с.316. [iii]. Сластенин В.А., Каширин В.П. Психология и педагогика. - М., 2001, c. 190 [iv] Arhiva Naţională a Republicii Moldova (AN RM), F.2991, inv.5, d.26, f.91-93. [v] Ibidem, d.25, f.157. [vi] Ibidem, d.26.f.91-93. [vii] Ibidem. [viii] Calculele sunt efectuate de autori după sursa: AN RM, F.2991, inv.5, d.25, f.157; d.26. f.91-93. [ix] AN RM F.3186. inv.1. d.39, f.19-20. [x] Ibidem. [xi] Ibidem. [xii] Calculele sunt efectuate de autori după sursa: AN RM F.3186. inv.1. d.39. f.19-20. [xiii] Преподавание отечественной истории в университетах России: прошлое и настоящее. – Москва-Урал, 1999. c.147-148 [xiv] Высшая школа. Основные постановления, приказы и инструкции. - М., 1948. -С.17 [xv] Ibidem. [xvi] AN RM. F.2991, inv.5, d.94, f.53. [xvii] Мельникова Ольга Михаиловна. Научные школы в археологии. (Автореферат диссертации на соискание ученой степени исторических наук). Ижевск 2004, с.35. [xviii] Из истории Исторического факультета МГУ // http://www.hist.msu.ru/Admin/history.htm [xix] Ibidem. [xx] О преподовании в вузах СССР Истории Коммунистической Партии СССР, Политической Экономии, Диалектического и исторического материализма // Высшая Школа. Основные постоновления, приказы и инструкции. Москва, 1957, с. 80-82 [xxi] О государственных зкзаменах по общественным наукам. Приказ Министра высшего образования от 19 октября 1956 г. №813. // Ibidem, p.82. [xxii] ANRM, F.3143, inv.1, d.20, f.1. [xxiii] Ibidem. [xxiv] Бырка Г. И. Подготовка кадоров высшей и средней квалификаций в МССР.- Кишинев, 1981, c. 5. [xxv] Преподавание отечественной истории в университетах России..., c. 152-153 [xxvi] История Всесоюзной коммунистической партии (большевиков): Краткий курс. / Под редакцией Комиссии ЦК ВКП(б); Одобрен ЦК ВКП(б), 1938 г. - М.: ОГИЗ - Госполитиздат, 1946. [xxvii] История СССР. Т.1 С древнейших времен до 1861 г. Первобытно общинный и рабовладельческий строй. Период феодализма / Под ред. М.В. Нечкиной, Б.А. Рыбакова, А.А. Новосельского, А.В. Фадеева, А.В. Черепнина (отв. ред.), В.И. Лебедева. - М., 1956; История СССР. Т.2 1861-1917гг. Период капитализма. / Под ред. Л.Н. Иванова, А.А. Сидорова (отв. ред.), В.К.Яцунского. -М., 1959. [xxviii] Лебедев В.И. История СССР до XIX века. Лекции, прочитанные на историческом факультете МГУ. (В сжатом изложении). - М., 1939 [xxix] Рубинштейн Н. Л. Русская историография. М., 1940; Рубинштейн Н. Л. Русская историография. М., 1941. [xxx] История СССР. Эпоха социализма (1917-1957 гг.): Учебное пособие. - М., 1957. Редакционную комиссию издания составили: М.П. Ким (отв. ред.), Л.С. Гапоненко, Э.Б. Генкина, А.П. Кучкин, Ю.А. Поляков, А.А. Сидоров, М.И. Стишов. Пособие написали: М.П. Ким, О.Н. Чаадаева, Г.Н. Голиков, Д.А. Чугаев, Ю.А. Поляков, М.И. Стишов, А. А. Матюгин, Э.Б. Генкина и др. [xxxi] Е.А. Косминский, С. Д Сказкин. История средних веков. М., 1952. [xxxii] Хрестоматия по истории средних веков. Под редакцией Сказкина С.Д. и Грацыанского Н., Москва. 1938. [xxxiii] Vezi: Историография истории Нового времени стран Европы и Америки. Учеб. пос. для вузов/А.В. Адо, И.С.Галкин, И.В.Григорьева; Под ред. И.П.Дементьева. М., 1990. c.21. [xxxiv] Новая история стран зарубежного Востока. Т. 1. Под ред. И. М. Рейснера к Б. К. Рубцова. М. 1952; Новая история стран зарубежной Азии и Африки. Л. 1959. [xxxv] AN RM, F.1961, inv.1. d.6, f.6. SUMMARY SUBJECTING THE HIGHER HISTORICAL EDUCATION IN USSR TO POLITICAL INTERESTS (1944-1964) This article is dedicated to the study of higher historical education content in USSR. Author comes to conclusion that higher historical education in USSR was passive to political interests of the party state. The main goal of higher historical education was preparation of historical staff, propagandists, ideologists which have to educate the „soviet man". The unique policy of state in higher education domain converts whole USSR in worship of unique "truth" acceptable to soviet state. The thesis about "rank essence of liberal arts" become determinant inside of staff preparation. This interpretation had conditioned the elimination of science and soviet education from common human education blaming it from the start to isolation and stagnation.
Constituirea modelului marxist al ştiinţei istorice (1917-1938) CONSTITUIREA MODELULUI MARXIST AL ŞTIINŢEI ISTORICE (1917-1938)În. Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, Seria „ştiinţe umanistice". 2008, nr.6(16). p.18-28. Adrian DOLGHI Catedra Istorie Universală In this article the models of science and that of the historian in the Soviet society is researched. The author concludes that the historical science and the whole society as well, were transformed into a closed system, which lost its possibilities of developing itself. But the Soviet Historiography, fused with the policy and ideology, has become a component part of the totalitarian system. As a result, there was produced an unprecedented phenomenon in the history of the world culture – the phenomenon of the repressed science, it itself being not only the object of repression, but also their subject. The historians have become accomplice as well as victims of the totalitarian regime, the extollers of the reacting policy, faithful slaves of the leading elite. După lovitura de stat din 1917, în Rusia, sistemul învăţământului istoric superior a fost desfiinţat. Înainte de toate, aceasta a ţinut de anularea predării istoriei în instituţiile de învăţământ superior şi şcoli. Istoria, ca disciplină de studii, a fost substituită de ştiinţele sociale care au fost utilizate în scopul ideologizării societăţii, determinând astfel, în mare parte, crearea unui sistem al ştiinţei şi învăţământului sociouman subordonat puterii. Concomitent, au fost întreprinse un şir de acţiuni de transformare a marxismului în doctrină ideologică a PC(b) al Uniunii Sovietice, fapt care a dus la constituirea unui nou model de interpretare a fenomenelor şi evenimentelor istorice – conceptul marxist-leninist al istoriei. În articolul care urmează, în baza documentelor şi literaturii accesibile, ne-am propus drept scop de bază să analizăm factorii, cauzele, modul în care, în contextul Istoriei URSS în perioada 1918-1938, s-a trecut de la modelul de până la revoluţie – la modelul marxist al ştiinţei istorice. Acest lucru ne va permite să identificăm locul, rolul şi funcţiile principale ale ştiinţei istorice în societatea sovietică; să elucidăm politica statului sovietic în domeniul învăţământului istoric superior din URSS. Limita cronologică inferioară a cercetării este anul 1917, an în care, e lucru ştiut, are loc Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. Limita cronologică superioară o reprezintă anul 1938 – publicarea lucrării Istoria PC(b) al Uniunii Sovietice. Curs Scurt [1], eveniment care marchează începutul unei noi perioade în evoluţia ştiinţei istorice sovietice. Acest manual a exercitat o influenţă directă asupra ştiinţei istorice în întregime din URSS şi a ţărilor din lagărul socialist – semnificând, de fapt, apariţia genului de istorie propagandistică ţesută cu istoria partidului. Baza izvoristică a prezentei cercetări o constituie documentele publicate, şi anume, scrisorile lui Lenin în care el şi-a exprimat direct atitudinea faţă de cercetarea şi predarea istoriei [2], decretele ce ţin de învăţământul universitar: decretul „Cu privire la predarea ştiinţelor sociale în instituţiile de învăţământ superior din RSFSR" din 19 noiembrie 1920 [3]; Decretul „Cu privire la instituirea minimului ştiinţific, obligatoriu pentru predarea în toate şcolile superioare ale RSFSR" din decembrie 1920 [4]; Hotărârea „Cu privire la predarea istoriei în şcolile URSS" din 16 mai 1934 [5], Materialele Plenarelor şi Congreselor PC (b); Scrisorile lui Stalin cu privire la identificarea elementelor opoziţioniste în partid [6]. Ultimele documente sunt deosebit de preţioase, deoarece în viziunea apţilor lui Stalin erau criticate modul de tratare a istoriei partidului şi erau date indicaţii cum trebuie de apreciat istoriografia de până la revoluţie şi care sunt sarcinile ştiinţei istorice în URSS. Astfel, în Rezoluţia adunării activiştilor organizaţiei de partid din oraşul Pskov a PC(b) din Rusia cu privire la cartea lui L.D. Troţki din 25 noiembrie 1924, lui Troţki i se aduc acuzaţii de falsificare a istoriei Revoluţiei din Octombrie şi a relaţiilor avute cu Lenin [7]. La baza studierii şi cercetării istoriei în statul sovietic a fost pusă concepţia istorică marxistă, care includea în calitate de teză fundamentală ideea determinismului social-economic în studierea istoriei. Conform acestei idei, toate luptele din istorie, indiferent dacă se desfăşoară pe tărâm politic, religios, filozofic sau pe oricare alt tărâm ideologic, nu sunt de fapt decât expresia, mai mult sau mai puţin, clară a luptelor dintre clasele sociale, iar existenţa şi, totodată, conflictele dintre aceste clase, la rândul lor, sunt condiţionate de gradul de dezvoltare a stării lor economice, de natura şi felul producţiei lor şi de schimbul condiţionat de aceasta [8]. Istoria, în statul sovietic, a însuşit drept principiu fundamental această teză – a primatului luptei de clasă. În linii mari, modelul viziunii marxist-leniniste asupra istoriei a fost însuşit de istoriografia sovietică, acceptându-l drept ghid pentru cercetare. Ca piloni în cercetarea istoriei au fost utilizate toate observaţiile şi afirmaţiile lui Lenin [9, p.60], ideile şi opiniile apologetului rămânând incontestabile pe parcursul întregii perioade sovietice. Problema constituirii modelului marxist al ştiinţei istorice a constituit deja obiectul cercetărilor. O contribuţie deosebită la această problemă au adus-o istoricii M.G. Iaroşevski [10], B.S. Ilizarov [11]; Stephane Courtois [12]; V.S. Braciov [13]; D.D. Tumarkin [14]; S.Markedonov [15], I.N. Afanasiev [16]; L.A. Sidorova [17]; I.M. Savelieva şi A.V. Poletaev [18]. Deosebit de interesantă, în opinia noastră, este monografia Fără dreptul de a gândi. (Istoricii în epoca marii terori. Prezentare a destinelor) de istoricul A.L. Litvin. În această lucrare, autorul cu lux de amănunte analizează şi argumentează teroarea istoricilor în epoca stalinistă. Autorul acestei lucrări afirmă: „În ţara în care "a învins socialismul" nu vom găsi nici o ramură a ştiinţei care nu a suferit mari pierderi. Au fost supuse represiunilor nu doar creatorii dar şi roadele muncii intelectuale..." [19, p.3]. Ca rezultat al studierii istoriografiei vis-à-vis de această problemă, identificăm în cadrul acesteia trei direcţii de abordare: Direcţia aprecierii pozitive a istoriografiei sovietice. Conform acestei direcţii, modelul marxist al ştiinţei istorice în Uniunea Sovietică, pe parcursul a 70 de ani, s-a dezvoltat ascendent. Bazându-se pe ideile marxiste, ştiinţa istorică a putut, în opinia adepţilor acestei direcţii de abordare – Iu.Poliakov, V.Ivanov, M.Necikina [20], A.Hohlov [21], I.Grosul, N.Mohov [22], P.Miliukov [23] ş.a., să evite criza în care s-a pomenit gândirea istorică universală la răscrucea secolelor XIX-XX, s-a afirmat ca cea mai de frunte direcţie ştiinţifică, capabilă de a rezolva cele mai arzătoare probleme teoretico-metodologice. Experienţa şi realizările ştiinţei istorice sovietice, conform opiniei reprezentanţilor acestei direcţii, au fost recunoscute de multe şcoli de peste hotare [16, p.146-168]. Ei admit că procesul dezvoltării ştiinţei istorice nu a fost lipsit şi de unele lacune. Cele mai importante au fost următoarele: versiunea stalinistă a interpretării marxism-leninismului a dus la o relativă coborâre a nivelului cercetărilor, la dezorientare teoretică a unui şir de cercetători [24]; implicarea conducerii de partid în ştiinţă s-a manifestat prin numeroase interdicţii, îngrădiri ale accesului la lucrul cu documentele, prin reglementare strictă a contactelor cu reprezentanţii istoriografiei de peste hotare [25, p.21-30]; lucrările istorice deseori se dovedeau a fi ideologizate şi depindeau de conjunctura politică [26, p.508-511]. Dar chiar şi aceste neajunsuri, în opinia adepţilor acestei versiuni, nu exclud importanţa ştiinţifică a lucrărilor elaborate în etapele precedente ale dezvoltării istoriografiei. Pentru adepţii acestei direcţii de abordare, sunt caracteristice contrapunerea perioadei leniniste (anii 20) şi staliniste a dezvoltării ştiinţei, evidenţierea rolului hotărârilor Congresului XX şi cu regret, critica influenţei cultului personalităţii asupra ştiinţei istorice nu a fost consecventă [27]. Direcţia abordării diferenţiate a istoriografiei sovietice. Pentru această direcţie de abordare, este caracteristică recunoaşterea necesităţii unei atitudini diferenţiate faţă de modelul marxist al ştiinţei istorice. S-au constituit şi anumite variante ale unei astfel de diferenţieri. De exemplu, manifestări negative în diferite ramuri ale ştiinţei istorice, în particular, se remarcă că multe nenorociri ale ştiinţei istorice din perioada sovietică aveau loc din cauza poziţiei privilegiate a istoriei partidului, în timp ce alte direcţii, în special legate de studierea perioadei anterioare revoluţiei, se dezvoltau fructuos [16, p.147]. Conform opiniei adepţilor acestei abordări – G.Bordiugov, G.Kozlov [28], L.Sidorova [17], Iu.Afanasiev [16], A.Şapiro [29] ş.a., este necesar a se ţine cont, în fiecare caz, de deformările din cercetările istorice şi de adevărurile ce corespund criteriilor ştiinţifice. Aceste cercetări deseori se reduc la aprecieri ale istoriografiei după principiul „pe de o parte – pe de altă parte". Direcţia abordării radicale. În abordarea şi aprecierea cea mai radicală a modelului marxist al ştiinţei istorice, se punea la îndoială faptul corespunderii ştiinţei istorice sovietice criteriilor ştiinţifice, având în vedere nu doar viziunile contemporane despre ştiinţă, dar şi viziunile perioadei sovietice. Dacă în anii 1985-1986 despre criza internă a ştiinţei istorice sovietice vorbeau preponderent doar publiciştii, atunci după 1991, o astfel de abordare a căpătat o răspândire largă şi printre istoricii profesionişti [30]. Această tendinţă istoriografică persistă în lucrările autorilor M.Iaroşevski [10], B.Ilizarov [11], V.Braciov [13], V.Dunaievski [31], W.P. Meurs [32], I.Ţurcanu [33]. Specific lucrărilor publicate în perioada sovietică a anilor 80, în pofida multitudinii de abordări, este predominarea caracteristicilor axiologice în cercetare, acces limitat la sursele documentare, partinitatea istoricilor. Aceasta se explică prin faptul că spre sfârşitul anilor 80 istoricii au cercetat specificul interacţiunii dintre putere şi ştiinţă în condiţiile dominaţiei ideologiei comuniste şi a regimului comunist. După 1991, istoricul se simte liber de orice presiuni, astfel că se ajunge la unele concluzii demne de apreciere: „În faţa noastră – afirmă istoricul M.G. Iaroşevski, cu referire la ştiinţa istorică sovietică a acelor ani – e un fenomen fără precedent în istoria culturii universale – al ştiinţei reprimate" [10, p.10]. Obiectul represiunilor a fost comunitatea ştiinţifică în întregime, mentalitatea ei, viaţa sa în toate manifestările. Trebuie să vorbim, prin urmare, nu numai despre savanţi persecutaţi, dar şi despre idei şi direcţii ştiinţifice, instituţii ştiinţifice, cărţi şi reviste, arhive declarate secrete. Constituirea modelului marxist al ştiinţei istorice avea loc pe câteva căi: a) Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxist-leniniste şi lichidarea vechilor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare în domeniul istoriei; b) Propaganda ideologiei marxist-leniniste şi lupta cu adversarii politici; c) Teroarea ca formă a represiunii ştiinţei istorice şi a manifestărilor opoziţioniste faţă de politica oficială. Aceste căi şi metode de „afirmare" – impunere a modelului marxist-leninist al ştiinţei istorice, aveau ca scop final facilitarea instaurării monopolului ideologic asupra conştiinţei maselor populare. Pentru a elucida mai convingător metodele şi căile de constituire a modelului marxist al ştiinţei istorice, vom analiza în continuare fiecare cale în parte. a) Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxist-leniniste şi lichidarea vechilor instituţii de învăţământ superior şi de cercetare în domeniul istoriei. Pregătirea istoricilor marxişti avea o mare importanţă nu numai pentru soarta ştiinţei, dar şi pentru regimu în ansamblu. În opinia reprezentanţilor istoriografiei sovietice, de exemplu, a istoricului L.Ivanova, „istoricii devin un sprijin şi ajutor al partidului comunist şi al guvernului sovietic în lupta de clasă". Prin urmare, pregătirea istoricilor era concepută ca o componentă importantă a luptei pentru petrecerea în ţară a „Revoluţiei Culturale" şi educarea maselor în spiritul ideologiei marxiste [34, p.4]. Direcţia principală de activitate, astfel, devine – deschiderea centrelor ştiinţifice şi universitare, exclusiv comuniste, şi diminuarea drastică a subsidiilor şi altor finanţări pentru cercetările desfăşurate în instituţiile cu orientare tradiţională. Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxist-leniniste şi procesul constituirii modelului marxist al ştiinţei istorice s-a desfăşurat în câteva etape: 1) Anii 1917-1920 – faza incipientă a instituţionalizării ştiinţei istorice marxist-leniniste; 2) Anii 1920-1929 – perioada transformărilor instituţionale hotărâtoare; 3) Anii 1929-1934 – perioada afirmării monopolului ideologic comunist prin propagandă şi teroare; 4) Perioada anilor 1934-1938 – restaurarea învăţământului istoric superior şi impunerea modelului stalinist de studiere şi cercetare a istoriei. 1) Anii 1917-1920 – faza incipientă a instituţionalizării ştiinţei istorice marxist-leniniste. În primii ani de activitate (1917-1920), guvernul sovietic şi partidul aveau o atitudine precaută faţă de şcoala superioară şi faţă de cadre. Noului regim nu-i ajungeau forţe pentru a asigura instituţiile de învăţământ cu cadre marxiste. Astfel, acei profesori care nu erau pe placul regimului au avut posibilitatea de a-şi continua activitatea la catedrele universitare [31]. Însă predarea ştiinţelor umanistice a început să fie transferate pe baze marxiste [35, p.133]. Primul centru marxist de ştiinţe sociale creat a fost Academia Socialistă (1918, Comunistă – din 1924) [36, p.55]. În anii 20 această instituţie era o „adevărată forjerie de cadre marxiste". Conform statutului ei din 1926, scopurile ei principale erau: elaborarea problemelor marxism-leninismului; lupta cu perversiunile burgheze ale marxismului; lupta pentru promovarea strictă a principiilor materialismului dialectic atât în sfera ştiinţelor socioumane, cât şi a celor reale şi demascarea reminiscenţelor idealismului [37]. Prin urmare, acestei instituţii i s-a oferit rolul conducător în procesul constituirii şi fundamentării teoretice a modelului marxist-leninist al ştiinţei istorice. Acest tipaj al obiectivelor urma să fie multiplicat fiind puse şi în faţa celorlalte instituţii academice şi universitare create în URSS. Deoarece majoritatea istoricilor şcolii vechi au manifestat precauţie, iar unii ostilitate în ce priveşte aplicarea acestor metode, ca de exemplu R.Viper, C.Melgunov, puterea sovietică a recurs la lichidarea facultăţilor de istorie [34, p.12], lichidarea titlurilor didactice şi gradelor ştiinţifice şi privilegiilor legate de acestea. În contextul acestor măsuri, se înscrie şi anularea sistemului de atestare a cadrelor ştiinţifice [38]. Prima instituţie de pregătire nemijlocită a istoricilor-marxişti a fost Universitatea Comunistă „I.M. Sverdlov", organizată în 1919 [36, p.58]. Iar în locul facultăţilor de istorie, lichidate în anul 1919 la universităţile din Moscova şi Petrograd, au fost create facultăţi de ştiinţe sociale (ФОНы) [39]. 2) Transformările au devenit mai accelerate în timpul celei de a II-a etape a instituţionalizării învăţământului istoric superior – 1920-1929 – perioada transformărilor instituţionale hotărâtoare. În 1920, prin Hotărârea CC al PC a fost adoptată decizia de a crea Muzeul Marxismului, care în 1921 a fost transformat în Institutul „K.Marx şi F.Eengels" [36, p.55]. Un pas hotărâtor spre transformarea şcolii sovietice a fost adunarea de partid pe problemele învăţământului (31.12.1920-4.01.1921) de la Moscova, la care s-a discutat problema reorganizării învăţământului universitar [34, p.14]. În baza raportului Comisiei pentru reorganizarea radicală a predării ştiinţelor umanistice în şcoala superioară, a fost finisată elaborarea „strategiei" de reorganizare a învăţământului public. În 1921, V.Lenin a emis trei decrete: Decretul Consiliului Comisarilor Norodnici cu privire la înfiinţarea aşa-numitelor „Institute ale Profesurii Roşii", din 11 februarie [40, p.325], şi două decrete cu privire la Planul fixării minimului ştiinţific, obligatoriu pentru predarea în toate şcolile superioare ale RSFSR, din 4 martie, care au jucat un rol decisiv în predarea ştiinţelor umanistice în învăţământul superior pe baza principiilor marxiste şi în ce priveşte pregătirea cadrelor. Pentru a putea preda în instituţii de învăţământ superior, fiecare cadru didactic trebuia să posede un minim de cunoştinţe despre marxism şi să împărtăşească viziunile partidului; totodată, a fost stabilit controlul asupra cadrelor ce urmau a fi angajate în instituţiile de învăţământ superior. Într-un articol publicat în ziarul „Pravda" în anul 1931, M.N.Pokrovski îşi amintea că ideea creării „Institutelor Profesurii Roşii" îi aparţine lui Lenin, care i-ar fi spus lui Pokrovski despre planul pregătirii cadrelor pentru învăţământul universitar: „Tuturor profesorilor de ştiinţe sociale li s-a pus scopul: de a studia în termen cât mai scurt bazele marxismului şi în continuare de a preda doar în conformitate cu programe marxiste" [19, p.7]. În conformitate cu acest scop, studenţii erau selectaţi mai degrabă în dependenţă de originea lor proletară decât de cunoştinţele lor în domeniul istoriei, ceea ce a dus la pregătirea a numeroşi „profesori roşii" gata să lupte pentru cauza partidului, însă puţin competenţi în probleme legate de istorie. Aceştia, urcând la catedrele universitare, au promovat supunerea oarbă faţă de partid, frica, lipsa moralităţii, înclinaţia spre denunţuri. În această perioadă, se observă un proces permanent de reorganizare a Facultăţilor de ştiinţe sociale. Acestea erau legate, în primul rând, de necorespunderea cursurilor, procesului de predare/învăţare cerinţelor înaintate de liderii bolşevici. Astfel, organele de partid cu insistenţă întăreau nucleul marxist al cadrelor acestor facultăţi, componenta social-economică a planurilor de studii. În anul 1922 au fost anulate cursurile „vechi" de istorie, şi introduse „cursuri de lovitură" – istoria partidului şi leninismului, istoria socialismului, istoria mişcării revoluţionare etc., încredinţate spre a fi predate numai istoricilor marxişti sau activiştilor de partid. În 1923, în cadrul universităţilor din Rusia Sovietică, funcţionau deja şapte facultăţi de ştiinţe sociale (cu secţii de istorie) [41, p.34]. Însă, întrucât noua armată de profesori „nu era suficient pregătită politic" – nu putea să elaboreze cursuri şi manuale noi pe principii marxist-leniniste şi să reorganizeze predarea istoriei şi din cauza insuficienţei de cadre, au fost închise un şir de facultăţi de ştiinţe sociale, şi lăsate patru: la Universităţile din Moscova, Petrograd, Saratov şi Rostov. De selectarea cadrelor se ocupa Secţia de Agitaţie şi Propagandă a CC PC(b)R şi organizaţiile de partid orăşeneşti care „rezolvau activ toate problemele legate de activitatea facultăţilor de ştiinţe sociale" [34, p.23]. Deţinând toate pârghiile puterii, organele de partid şi-au subordonat întregul proces de instruire. Alte instituţii de învăţământ superior create sunt Universităţile Comuniste, care au fost organizate în nouă oraşe din Rusia Sovietică. Ele pregăteau lucrători de partid, profesori pentru şcolile de partid, inclusiv profesori de istorie. În 1926 facultăţile de ştiinţe sociale au fost lichidate. Pe baza lor au fost create facultăţi de Etnologie, Istorie şi Filologie, Istorie şi Drept [36, p.58]. Un rol important în pregătirea cadrelor de propagandă au avut Institutul „V.I. Lenin", Institutul „K.Marx şi F.Engels", Institutul de Istorie a Partidului. Institutul „V.I. Lenin" a fuzionat cu Institutul de Istorie a Partidului (1928), (în urma comasării acestuia cu Institutul „K.Marx şi F.Engels" a fost creat Institutul „Marx-Engels-Lenin" (1931)). În fruntea instituţiilor nou-create şi în posturile de profesori s-au situat, de regulă, funcţionari de partid, fără studii istorice de specialitate. Director al Institutului de Istorie a Partidului a devenit M.S. Olminski, al Institutului „V.I. Lenin" L.B. Kamenev, iar multe instituţii s-au situat sub conducerea lui M.N. Pokrovski, care ocupa atunci 19 funcţii [34, p.181]. 3) Anii 1929-1934 – perioada afirmării monopolului ideologic comunist prin propagandă şi teroare. În iulie 1929 a fost întărit statutul arhivelor de partid. CC numea şi destituia componenţa colegiilor de redacţii ale revistelor ştiinţifice, permitea sau interzicea să predea anumitelor persoane etc. În felul acesta, se crea mecanismul de concentrare şi subordonare totală a ştiinţei, transformând-o într-o servitoare politică şi ideologică a politicii curente. Istoricii trebuiau să înţeleagă că fără permisiunea CC ei nu reprezintă nimic, sunt incapabili de a cerceta, preda, trăi. În afară de aceasta, prin secretizarea arhivelor se manipula cu trecutul – o punte către viitor, mai exact pentru putere [19, p.9]. 4) Perioada anilor 1934-1938 – restaurarea învăţământului istoric superior şi impunerea modelului stalinist de studiere şi cercetare a istoriei. Procesul instituţionalizării şi centralizării ştiinţei istorice se apropia de final. Astfel, prin Hotărârea Sovietului Comisarilor Norodnici ai URSS şi CC PCUS din 15 mai 1934 „Cu privire la predarea istoriei în şcolile URSS" se reforma învăţământul istoric şcolar şi superior şi structura organizatorică a însăşi ştiinţei istorice, se modifica structura tematică şi obiectul istoriei, se creau manuale de istorie unice, toţi profesorii de istorie trebuiau să urmeze cursurile de perfecţionare, a început publicarea revistei „Istoria în învăţământul mediu". Prin hotărârea „Cu privire la predarea istoriei în şcolile URSS" se introduceau în programele şcolare cursurile de Istorie a URSS şi Istorie universală. Restabilirea învăţământului istoric şcolar a provocat reforma învăţământului superior. Începând cu septembrie 1934, au fost restabilite facultăţile de istorie a Universităţii de Stat din Moscova şi a Universităţii de Stat din Leningrad, apoi şi în alte instituţii de învăţământ superior, întrucât şcoala avea nevoie de profesori de istorie. La facultăţile de istorie pe lângă obiectele de bază se studiau şi alte discipline (de exemplu, Bazele marxism-leninismului, Istoria PCUS, Comunismul ştiinţific, Ateismul ştiinţific etc.), care erau incluse în planul de studii, scopul fiind de a-i face adepţi ai noii puteri şi propagandişti ai acesteia. În acelaşi context, în a doua jumătate a anilor 30 are loc restructurarea organizaţională a ştiinţei istorice. Centru principal de cercetare în domeniul istoriei devine Institutul de Istorie al AŞ URSS: prin decizia Sovietului Comisarilor Norodnici din 8 februarie 1936 Academia Comunistă a fost lichidată, iar institutele (inclusiv Institutul de Istorie) au trecut în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS [42] – cu tradiţia organizării „burgheze" a ştiinţei s-a sfârşit. Astfel, cercetarea istoriei a fost concentrată într-un singur centru academic. Avea loc un fel de sinteză a cadrelor marxiste şi reprezentanţilor „şcolii vechi" ce au acceptat metodologia marxistă. Procesul de cercetare de la catedrele facultăţilor de istorie, de asemenea, a fost subordonat academiei, iar scrierile istorice care nu se încadrau în limitele poziţiei oficiale erau aspru reprimate. Astfel, putem considera că instituţionalizarea ştiinţei istorice şi a învăţământului istoric superior ia sfârşit în anul 1936, ceea ce a mai urmat până în anul 1938 – a „perfecţionat" aparatul stalinist, conţinutul ideologic al cursurilor predate şi a rezultatelor cercetărilor ştiinţifice, componenţa corpului didactico-ştiinţific din cadrul instituţiilor de învăţământ superior şi de cercetare din URSS. O altă cale a constituirii modelului marxist al ştiinţei istorice, de altfel intercalată cu cea de instituţionalizare, a fost propaganda intensivă a ideologiei marxist-leniniste şi lupta ideologică. b) Propaganda ideologiei marxist-leniniste şi lupta cu adversarii politici. Lovitura de stat din 1917 a avut drept urmare nu numai transformări de ordin social-economic, politic dar şi în domeniul ideologiei, în special, punându-se sarcina educării tinerei generaţii în spiritul marxist-leninist, spirit istoric în care prioritate se dădea următoarelor teme: contradicţiile sociale dintre exploatatori şi exploataţi: lupta de clasă locomotiva istoriei, necesitatea lichidării proprietăţii private. Or, majoritatea ideilor aveau ca bază Manifestul Partidului Comunist, prima frază a căruia „Istoria oricărei societăţi de până azi este istoria luptei dintre clase" [43]. Înaintând ca obiectiv final al evoluţiei istorice – comunismul, ştiinţa şi învăţământul istoric au devenit domeniul principal al frontului ideologic. Scopul acestora era de a forma la populaţia sovietică o concepţie marxist-leninistă, de a-i educa drept activi constructori ai comunismului şi patrioţi înfocaţi ai „patriei socialiste" [44]. Astfel, se preconiza de a crea un cetăţean sovietic tipic – „homo sovieticus". Lipsa de cadre, corespunzătoare cerinţelor noului regim, impunea necesitatea creării instituţiilor de învăţământ superior şi facultăţilor de istorie unde să fie pregătiţi istorici conform cerinţelor partidului. Nu era îndeajuns „homo sovieticus", era nevoie de „historicus sovieticus", de un om nou şi o istorie nouă. Aşadar, s-a purces la un drum lung, dar care s-a soldat cu o victorie totală. S-a format o armată întreagă de istorici care au scris corespunzător gusturilor Puterii. Pe parcursul unui deceniu de influenţă totală a partidului asupra ştiinţei istorice, s-a format un anumit tip al istoricului, ce s-a învăţat să accepte conducerea ca ceva natural şi firesc. S-a constituit tipul istoricului de partid, însetat de această conducere şi care se simţea incomod fără ea. M.Ghijrhjidski menţiona: „Institutul Profesurii Roşii a apărut în anul 1921 ca armă a partidului nostru pe frontul ideologic. Nici o abatere în direcţia ştiinţei "pure" institutul nu admite" [45]. Partidul şi statul sovietic avea nevoie de istorici, pentru care raţionamentele şi scopurile politice erau, indiscutabil, criteriu mult mai important decât adevărul istoric. Bază pentru scrierile istorice au devenit operele lui Lenin şi „ale leniniştilor credincioşi", care doar în linii foarte generale ar fi putut fi considerate istorice, publicate în tiraje enorme. E suficient a menţiona că doar din 1917 până în decembrie 1923 au fost tipărite 650 ediţii ale operelor lui Lenin, inclusiv 200 în toate limbile popoarelor URSS şi în numeroase limbi străine cu un tiraj total de 6 milioane exemplare [19, p.7]. În acelaşi timp, în ediţii paralele sub forma de „Opere alese" se editau lucrările lui Troţki (21 vol.), Zinoviev (16 vol.), Râkov (4 vol.), Kamenev (12 vol.), cărţile lui Buharin, iar în curând pe primul plan (după tiraje şi importanţă) se urcă „operele tovarăşului Stalin". Apologeţii ideologiei comuniste au scris şi multiplicat în milioane de exemplare „adevărurile comuniste" astfel ca cetăţeanul să găsească răspunsurile la toate întrebările, sarcina cea mai importantă ce urma a fi realizată fiind de a argumenta cu desăvârşire legalitatea „Revoluţiei din Octombrie" şi a desfăşurării unei astfel de revoluţii în întreaga lume. Astfel, istoricul şi metodologul rus V.V. Ivanov a determinat următoarele funcţii ale istoriei în societatea sovietică: a depista şi a demasca scopurile de clasă ale „reacţionarilor occidentali"; a prezenta realizările socialismului matur; a educa ura faţă de exploatatori şi mândria pentru revoluţia săvârşită de popor; a demasca esenţa anticomunismului; a servi cauza progresului social [46, p.51-64]. Aceste concluzii au fost efectuate nu în timpul regimului stalinist, ci deja la mijlocul anilor 80, ceea ce dovedeşte că esenţa regimului totalitar, caracterul ideologizat al ştiinţei istorice, funcţiile ei, pe parcursul întregii perioade sovietice, nu s-au schimbat. Raţionamentele şi principiile, în conformitate cu care avea loc cunoaşterea istoriei, au fost „înţelese" de lideri: „în ţară a avut loc revoluţia socialistă în conformitate cu legile evoluţiei social-istorice, care au fost descoperite de Marx şi Engels, şi care au fost dezvoltate de Lenin, Stalin, Partidul Comunist", şi ele nu trebuiau să trezească suspiciuni, dar respectate cu stricteţe. Scopul ştiinţei se reducea la faptul de a demonstra ceea ce era evident pentru fondatori. Indicaţiile generale au condiţionat problematica istoriografică corespunzătoare, noul limbaj al ştiinţei istorice sovietice. Formaţie, proces, clasă, partid, revoluţie, marxism, proletariat – acestea sunt bazele noului vocabular istoric. Dar cel mai popular şi mai răspândit termen în istoriografia sovietică până la sfârşitul anilor 80 a devenit cuvântul „luptă". De aici rezultă şi formarea temelor centrale ale cercetărilor istorice – istoria mişcării revoluţionare în Rusia şi alte republici unionale, istoria revoluţiilor ruse, istoria luptei claselor şi partidelor, istoria partidului bolşevic, Leniniada istorică şi Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie. În calitate de argumente în plus menţionăm că în 1931 Stalin adresează ziarului „Revoluţia proletară" o scrisoare în care critica istoricii pentru faptul că „puneau discutarea axiomelor mai presus de interesele vitale ale Partidului", impunând istoricilor propria definiţie a noţiunii „spirit partinic". Aplicarea scrisorii lui Stalin a însemnat concedierea a zeci de profesori universitari, expulzarea lor din partid şi discreditarea lor ca savanţi. Acest lucru s-a întâmplat, deoarece în „Istoria Partidului" în patru volume, lui Stalin nu i s-a oferit locul „cuvenit" de „mare conducător" al popoarelor. În acest mod, misiunea istoricului nu mai era să investigheze în mod critic trecutul, bazându-se pe ideile marxismului, cum se declarase anterior, ci să modeleze istoria după axiomele politice la zi şi să renunţe la toate celelalte opinii. Astfel, Stalin a făcut din scrierea istoriei un instrument de îndoctrinare a maselor [32, p.24], rescrierea istoriei devenind unul din mijloacele ideologice principale ale instaurării stalinismului [47], de constituire a cultului personalităţii. Partidul nu doar forma structurile organizaţionale ale ştiinţei istorice, el determina şi componenţa personalului ştiinţific, aprecia conţinutul sarcinilor propuse. De la începutul anilor 20 în viaţa ştiinţifică a intrat practica publicării Tezelor Secţiei Agitaţie şi Propagandă a Comitetului Central (apoi a tezelor şi hotărârilor CC PCUS), care conţineau concluzii, aprecieri, fapte etc. obligatorii pentru comunitatea ştiinţifică. Alt complex de documente, de care trebuia să ţină cont istoricii, sunt acte ce apreciază situaţia lucrurilor în însăşi ştiinţa istorică, directive care conţineau hotărâri cu privire la deschiderea unora sau altor instituţii istorice, se aprecia calitatea publicaţiilor istorice. Fără hotărârea CC a fost imposibil a deschide sau a închide o anumită instituţie [48, p.382]. Directivele de partid puteau lua imaginea unor forme mai „intime". De exemplu, sub forma unei scrisori neoficiale sau recomandări [49], dar caracterul „neoficial" al acestora nu diminua obligativitatea lor. Întreaga perioadă (1917-1938) în domeniul ştiinţei istorice, dar şi în domeniul vieţii politice din URSS a însemnat lupta împotriva adversarilor politici. Aceşti adversari au devenit nu doar „troţkiştii", reprezentanţii şcolii vechi, dar şi numeroşi istorici care au contribuit la constituirea şi dezvoltarea „modelului marxist" al ştiinţei istorice, adepţi ai marxism-leninismului şi, în cele din urmă, ai versiunii staliniste, dar s-au pomenit a fi declaraţi adversari. Acest fenomen este uşor explicabil prin faptul că lupta se desfăşura nu doar între Stalin şi adversarii săi, dar şi între savanţii istorici, care concurau între ei, şi deseori viziunile lor erau contradictorii. Astfel, M.N.Pokrovski, expunându-şi viziunea sa asupra istoriei Rusiei, nu a admis critici la adresa lucrării sale, fiind demonstrat faptul că nu a fost străin de discreditarea în presă şi literatura de specialitate, exilarea sau întemniţarea savanţilor S.F. Platonov, A.I.Iakovlev, V.Piceta, E.V. Tarle ş.a. [19, p.12-13]. După cum s-a demonstrat ulterior, sistemul stalinist era lipsit de orice principii morale. Imediat după moartea lui Pokrovski, ideile sale şi discipolii săi au fost discreditaţi. Înşişi cei care au fost arma de luptă în mâna lui Stalin au căzut sub acuzaţii de opoziţie a viziunii oficiale. La 27 ianuarie 1936, ediţiile ziarelor „Pravda" şi „Izvestia" au fost aproape în întregime dedicate problemelor ştiinţei istorice. Pe primele pagini ale ambelor ziare se prezenta comunicarea „Consiliului Miniştrilor URSS şi a CC PC(b) al Uniunii Sovietice" în care se aprecia predarea istoriei în ţară, se constata mersul nesatisfăcător al pregătirii manualelor şcolare şi universitare şi se prezenta conţinutul Hotărârii CC şi a Consiliului Comisarilor Poporului „Cu privire la manualele de istorie" emisă cu o zi înainte (26.01.1936). Ziarele au publicat obiecţiile lui I.Stalin, A.Jdanov şi C.Kirov (pregătite încă la 8-9 august 1934) asupra schiţelor manualelor de istorie modernă şi de Istorie a URSS. În comunicare se arăta clar că „motivul principal al neajunsurilor, prezente în ştiinţa istorică sovietică, sunt viziunile "antimarxiste, antileniniste, antiştiinţifice, asupra ştiinţei istorice, înrădăcinate în rândul unor istorici". Tendinţele periculoase şi încercările de lichidare a istoriei ca ştiinţă, – se menţiona în comunicare, – sunt legate în primul rând de răspândirea concepţiilor greşite, specifice aşa-numitei "şcoli istorice a lui Pokrovski". De aceea „scopul depăşirii acestei concepţii, - se menţiona în continuare, – este o premisă necesară atât pentru elaborarea manualelor de istorie, cât şi pentru dezvoltarea ştiinţei istorice marxist-leniniste şi a învăţământului istoric în URSS" [50]. În continuare, au urmat numeroase articole de denigrare a lui Pokrovski şi a discipolilor săi, coordonate direct de Stalin, Jdanov şi „Comisia CC şi a Consiliului Comisarilor Norodnici pentru elaborarea manualelor de istorie". Această campanie de critică asupra şcolii lui Pokrovski, asupra manualelor şcolare şi universitare, a fost o pregătire a terenului pentru editarea în 1938 a „Cursului scurt" şi de luare sub control total a procesului de cercetare şi predare a istoriei în URSS. În felul acesta, Stalin şi acoliţii săi au înlăturat ultima opoziţie care s-a manifestat în URSS cu privire la politica statului în domeniul ştiinţei şi învăţământului istoric. c) Teroarea ca formă a represiunii ştiinţei istorice şi a manifestărilor opoziţioniste faţă de politica oficială. Fenomenul ştiinţei istorice persecutate este bine cunoscut în societatea totalitară. Mai rar se elucidează o altă faţetă a caracteristicii ştiinţei istorice: fiind supusă represiunilor, ea însăşi a devenit un mijloc puternic al acestora. Falsificând istoria, deformând conştiinţa, răspândind mituri, ştiinţa istorică împreună cu organele represive reprima, nimicea, constrângea [16, p.148]. Acest rol al ştiinţei istorice nu este mai puţin important în aprecierea locului şi rolului ei în societatea sovietică. Puterea politică, prin diverse mijloace, a transformat ştiinţa în mecanism al sistemului politic. Se elaborau, de asemenea, principii noi ale relaţiilor dintre ştiinţă şi stat. Astfel, principiul autonomiei instituţiilor ştiinţifice şi a universităţilor devenea inaplicabil. Academia de Ştiinţe cu libertatea academică a devenit un element străin, fiind chiar în pericolul de a fi lichidată. Dar noul regim a prevăzut posibilitatea transformării acestei instituţii pur ştiinţifice în organ de persecutare a ştiinţei. Includerea totală a istoriei în regimul sovietic era asigurată cu mijlocirea organelor securităţii de stat. Pe parcursul a şaptezeci de ani s-a creat un triunghi specific: PCR/PUC(b)/PCUS – CK/GPU/NKVD/KGB–Academia de Ştiinţe (cu institutele sale) şi instituţiile de învăţământ superior [51]. Întrucât nu doar fiecare cuvânt spus, dar chiar şi fiecare gând era interpretat drept culpă, în astfel de „alianţă" nu era nimic neobişnuit, dimpotrivă, această relaţie era variată şi rezistentă. Cu ajutorul organelor de securitate, Partidul Comunist „ajuta" istoricii să însuşească concepţia leninistă a procesului istoric, metodele marxiste de cercetare. Colaboratorii acestor instituţii obţineau de la istorici recunoaşterea celor mai grave crime: minimalizarea rolului „Marii Revoluţii din Octombrie" în istorie, împărtăşirea concepţiilor burgheze etc. Metodele de obţinere a astfel de mărturii sunt bine cunoscute [16, p.95-109]. Aceste „colaborări" erau considerate atât de fireşti, încât profesorii sovietici au mai introdus printre sarcinile lor încă una: „Noi trebuie să devenim toţi cekişti" [16, p.161]. Conform Manifestului Partidului Comunist, lupta împotriva duşmanilor de clasă presupunea nu doar lupta contra burgheziei şi a culacilor, luptă care se desfăşura în perioada anilor, dar a fost acompaniată şi de lupta împotriva intelectualităţii, majoritatea cărora se trăgeau din păturile înstărite, din rândurile dvorenilor, aristocraţilor de viţă etc. Evident, printre reprezentanţii intelectualităţii ce nu puteau împărtăşi noile „valori" se aflau, în primul rând, istoricii care, în mod evident, încercau să nege lupta de clasă, deoarece ea însemna lipsirea lor de drepturile lor de drept şi privilegii care le aveau nu doar ca profesori, dar şi ca moştenitori ai bunurilor, fie prin sistemul vânzare/cumpărare, fie prin cel de moştenire. De aceea era şi firesc ca istoricii de viţă veche să devină ţinta PC(b) Rus, iar apoi al Uniunii Sovietice. Or, în istoriografia veche era pusă la baza procesului istoric concepţia evoluţiei, apoi PC(b) pune la bază principiul revoluţiei. Respectiv, pentru a constitui un model, un exemplu al istoricului care ar fi avut la bază concepţia revoluţionară, era necesar de luptat, în primul rând, cu istoricii de viţă veche, pregătindu-se astfel terenul pentru tânăra generaţie de istorici. Materialele de care dispunem ne permit să afirmăm că procesul epurării s-a desfăşurat în câteva etape. Prima etapă este perioada (1921-1923) – campanie de epurare a intelectualităţii sovietice prin interogări, exilări, expulzări din ţară. Un destin tragic l-au avut, după datele lui A.M. Reşetov, circa 500 de istorici-etnografi, dintre care mulţi şi-au pierdut viaţa în acel măcel, alţii trecând prin închisori, lagăre şi exil au supravieţuit şi după reabilitare s-au întors în ştiinţă [52, p.3]. Al doilea val al represiunilor a avut loc în anii 1928-1931. Începând cu intelectualitatea tehnică („Dosarul minerilor", 1928), Stalin apoi şi-a orientat atenţia asupra reprezentanţilor ştiinţelor socioumanistice. Prima acţiune s-a răsfrânt asupra istoricilor, majoritatea cărora era legată de Academia de Ştiinţe. Lansarea primului plan cincinal de către Stalin, în 1928, s-a soldat şi cu o campanie generală împotriva ultimilor istorici „burghezi", iar în 1929-1930 aceasta a culminat cu „epurarea" în Academia de Ştiinţe [32, p.24]. Conducătorul oficial al ştiinţei istorice М.N.Pokrovski a anunţat despre sfârşitul perioadei de „coexistenţă paşnică" cu savanţii şcolii vechi, iar V.M. Molotov, preşedinte al Sovietului Comisarilor Norodnioci, a declarat că anul 1930 trebuie să fie „ultimul an de activitate pentru vechii specialişti" [31]. Astfel au început prigonirile academicienilor incomozi. Din academie au fost concediaţi 800 de savanţi, fiind astfel distrus potenţialul ştiinţific al ştiinţei ruse, şi continuitatea fără de care nu era posibilă dezvoltarea normală a ştiinţei. Se creau premise pentru stagnarea gândirii ştiinţifice în statul sovietic [53]. „Epurarea" în Academia de Ştiinţe a durat mai mult de un an şi s-a terminat în februarie 1931 prin aşa-numitul „Dosar al academicianului S.F. Platonov" [13]. Ca rezultat al represiunilor, care au decapitat catedrele de istorie ale Universităţilor din cele mai mari oraşe ale URSS, de asemenea, concedierea şi moartea survenită în curând a conducătorilor Academiei Comuniste M.N. Pokrovski (1931) şi a Comisariatului Educaţiei A.V.Lunacearski (1933), în domeniul istoriei s-a creat o situaţie dificilă, în condiţiile în care „cadrele vechi" au fost lichidate, iar alte „cadre noi" nu fusese create. Neluând în consideraţie universităţile din Moscova şi Leningrad, la toate facultăţile de istorie de la toate universităţile şi institutele pedagogice din Federaţia Rusă în anul 1937 se numărau doar 13 profesori universitari şi 16 conferenţiari [54, p.127]. Un nou val al represiunilor a avut loc spre sfârşitul anilor 30. În ochii întregii lumi se desfăşura tragedia savanţilor N.M Lukin, P.I.Anatoliev, P.P. PAradizov, N.N.Vang, G.G. Fridliand, M.N.Tihomirov şi a altor istorici talentaţi discreditaţi şi persecutaţi. Aceeaşi soartă au cunoscut-o nu doar istoricii din capitală, ci şi cei provinciali. Conform art. 58-11 al Codului penal al RSSR au fost represaţi М.О. Polocevnâi, C.Z. Solohov, G.G. Grigor, M.B. Klocikov ş.a. [55, p.21]. Un exemplu tipic al represiunii poate servi cel al istoricului D.B Reazanov, unul dintre cei mai activi participanţi la propaganda comunistă şi primul director al Institutului „K.Marx şi F.Engels": În una din cuvântările sale menţiona: „Eu nu sunt bolşevic, nici menşevic şi nici leninist. Eu sunt doar marxist şi ca marxist sunt comunist"[56]. Din cauza spiritului său activ şi agitat, a trezit nemulţumirea lui Stalin, astfel, în februarie 1931 Reazanov a fost demis din funcţia de director al Institutului, exclus din partid şi exilat în oraşul Saratov, în anul 1937 este iarăşi arestat, iar în 1938 executat [31]. Apoteoza cultului personalităţii lui Stalin poate fi considerată publicarea în 1938 a lucrării Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt, unde toată perioada de după revoluţie a istoriei ruse este prezentată ca rezultatul activităţii „geniului lui Stalin" şi a represiunilor în masă în anii 1936-1938, ce au lichidat posibilii adversari politici ai „marelui lider al popoarelor". Pentru argumentarea represiunilor politice, Stalin a înaintat teoria, conform căreia lupta de clasă se acutizează, deoarece „duşmanii poporului" îşi întăresc rezistenţa paralel cu construcţia socialismului. Astfel, în anii 1936-1938 au fost desfăşurate trei procese politice deschise, în cadrul cărora un şir de lideri de stat şi partid (Zinoviev, Kamenev, Peatkov, Radek, Buharin, Râkov, Krestinski, Rakovski, Sokolnikov şi alţii) au fost acuzaţi de spionaj, diversiuni, terorism, pregătirea atentatelor asupra lui Lenin, Stalin, Sverdlov, omorul lui Kirov etc. Aproape toţi acuzaţii au fost împuşcaţi [57, p.14]. Represiunile cuprinseseră un eşantion enorm, doar în 1937 numărul jertfelor condamnate pe dosare politice se ridica la 350 mii, sunt şi alte date care vorbesc de o cifră de 3-4 ori mai mare, au fost arestaţi câteva zeci şi sute de istorici din diverse instituţii de învăţământ superior şi de cercetări ştiinţifice [52, p.77]. După anul 1937 represiuni ale istoricilor cu o astfel de amploare nu au mai avut loc. Dar arestările ce aveau loc uneori aminteau celor aflaţi la libertate despre posibilitatea unui astfel de destin şi pentru ei. Orice asociere între savanţi, cu caracter neoficial, era calificată „contrarevoluţionară" [58, p.37]. Perioada anilor 1917-1938 în evoluţia modelului marxist al ştiinţei istorice şi a istoricului sovietic a reprezentat un proces complex de transformări, orientate spre lichidarea structurilor prerevoluţionare ale ştiinţei istorice şi de instituţionalizare a unor structuri noi, subordonate partidului şi statului. Ştiinţa istorică, ca şi întreaga societate sovietică, s-a transformat într-un sistem închis, ce şi-a pierdut posibilităţile de a se dezvolta. Iar istoriografia sovietică, fuzionată cu politica şi ideologia, a devenit parte componentă a sistemului totalitar. Ca rezultat s-a produs un fenomen fără precedent în istoria culturii universale – fenomenul ştiinţei reprimate, ea fiind nu doar obiectul represiunilor, dar şi subiectul acestora; istoricii – au devenit complici şi jertfe ale regimului totalitar, apologeţi ai politicii reacţionare, slugi credincioase ale elitei de conducere pentru care raţionamentele şi scopurile politice erau indiscutabil, criteriu mult mai important, decât adevărul istoric. Conducerea de partid şi-a atins scopul, a creat un sistem politic represiv cu o armată întreagă de istorici propagandişti care au căutat şi găsit „adevărurile" necesare în procesul de construcţie a comunismului. Anul 1938 a însemnat pentru întreaga societate sovietică trecerea la o nouă etapă a evoluţiei regimului totalitar instituit de Stalin. Schimbarea a fost resimţită în toate ramurile vieţii socioculturale şi politice din Uniunea Sovietică – sistemul stalinist cu aparatul represiv şi de propagandă imens, ajungând în piscul ascensiunii sale a iniţiat noi proiecte de ideologizare, deznaţionalizare, reprimare a tot ce în opinia „apartcikilor" putea să prezinte vreun pericol pentru statul sovietic. În domeniul ştiinţei istorice şi al învăţământului istoric, aceasta a însemnat trecerea la cercetarea, interpretarea şi predarea istoriei pe baza concepţiilor staliniste utopice, falsificatoare, expuse în Istoria Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice. Curs scurt. Perioada anilor 1917-1938 reprezintă prima etapă în evoluţia modelului marxist al ştiinţei istorice, iar drept ipoteză de lucru propunem următoarea periodizare a evoluţiei ştiinţei istorice marxiste în URSS: I. Perioada de constituire a modelului marxist al ştiinţei istorice (1917-1938). II. Perioada intensificării „lucrului ideologic" – a presiunilor asupra ştiinţei istorice (1938-1956). III. Perioada „libertăţii limitate" (1956-1964). IV. Perioada de stagnare şi a reîntoarcerii la unele metode şi politici staliniste (1965-1985). V. Perioada restructurării gorbacioviste (1985-1991). Referinţe bibliografice: 1. История Всесоюзной коммунистической партии (большевиков): Краткий курс / Под ред. Комиссии ЦК ВКП(б). - Москва: Государственное издательство политической литературы, 1951. - 351 с. 2. A se vedea: Ленин В.И. Полн. собр. соч. - 1981. - Т.41. - С.306. 3. Декрет «О реорганизации преподавания общественных наук в высших учебных заведениях РСФСР»// Бюллетень официальных распоряжений и сообщений Народного Комиссариата просвещения. - Москва. - 1922. - № 1. - С.7. 4. Декрет «Об установлении общего научного минимума, обязательного для преподавания во всех высших школах РСФСР» // Собрание узаконений и распоряжений рабоче-крестьянского правительства. - 1920. - № 93. - Ст.503. 5. Постановление СНК СССР и ЦК ВКП(б) от 16 мая 1934 «О преподавании гражданской истории в школе» // Правда, 1934, 16 мая. 6. Răspuns lui Olhenovici şi Aristov (1932) // Сталин И. Соч. Т.13. - Москва. - 1951. - С.99. 7. Резолюция собрания активистов Псковской городской организации РКП(б) по докладу «Как пишется история Октября» (по поводу книги Л.Д. Троцкого «1917 год»). 25 ноября 1924 г // Сборник документов и материалов по истории Псковского края (IX-XX вв.): Учебное пособие. - Псков, 2000. - 535 c. 8. Marx K., Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, Bucureşti, 1954, p. 9. 9. Историческая наука в XX в. - Москва, 1997, c.60. 10. Ярошевский М.Г. Сталинизм и судьбы советской науки // Репрессированная наука. – СПб.: Наука, 1991, c.9. 11. Илизаров Б.С. Сталин, штрихи к портрету на фоне его библиотеки // Новая и новейшая история. - 2000. - №3,4. - С.164-166. 12. Stephane Courtois et al. Cartea neagră a comunismului. Crime. Teroare. Represiune. - Bucureşti: Humanitas, 1998, 192 p. 13. Брачев В.С. „Дело" академика С.Ф. Платонова // Вопросы истории. - 1989. - №5. - С.117; Idem. Опасная профессия – историк. – СПб.: Стомма, 2005. - 372 с. 14. Репрессированные этнографы. Вып. 2. - Москва: Восточная литература, 2003. - 495 с. 15. Маркедонов С. Историческая наука в посткоммунистической России. От несвободы к непрофессионализму? // Русский Журнал / www.russ.ru/politics/20011003-mar.html [Accesat 20.10.2007] 16. Афанасьев Ю.Н. Феномен советской историографии // Отечественная история. - Москва, 1996. - N 5. - C.146-168. 17. Сидорова Л.А. Историческая наука СССР в первые послевоенные годы // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://modernhistory.omskreg.ru/page.php?id=793 [Accesat 20.10.2007] 18. Савельева И.М., Полетаев А.В. Функции истории. - Москва: ГУ ВШЭ, 2003. - 40 с. 19. Литвин А.Л. Без права на мысль. (Историки в эпоху Большого террора. Очерки судеб). - Казань: Татарское кн. изд-во, 1994, c.3. 20. Очерки истории исторической науки в СССР / Под ред. М.Н. Тихомирова и М.В. Нечкиной. Т.I-V. - Москва, 1955-1985. 21. Хохлов А.Ф. Университет рожденный трижды. История создания и становления Нижегородского университета. – Н.Новгород: Нижегородский Университет, 2001. - 70 c. 22. Гросул Я.С., Мохов Н.А. Историческая наука в Молдавской ССР. - Москва, 1970; Гросул Я.С., Мохов Н.А. Историческая наука в Молдавской ССР // Вопросы истории. - 1967. - № 2. - С.22-44. 23. Милюков П.Н. Очерки по истории русской культуры. Т.3. - Москва, 1995, с.200. 24. Васютин Ю.С. Актуальность ленинского наследия и современность // Постигая Ленина: Материалы научной конференции. - Москва, 1990. c.3-12; Голубева Е.И. О некоторых проблемах современной научной ленинианы // Там же, c.13-20. 25. Волобуев П.В. «Круглый стол» советских и американских историков. 9-11 января 1989 г. // Вопросы истории. - 1989. - № 4. 26. Зевелев А.И. Путь к истине // Суровая драма народа. - Москва, 1989, c.508-511. 27. Маслов Н.Н. «Краткий курс истории ВКП(б)» – энциклопедия культа личности Сталина // Суровая драма народа. - С.334-352. 28. Бордюгов Г.А., Козлов В.А. История и конъюнктура. - Москва, 1992, с.30-50. 29. Шапиро А.Л. Русская историография с древнейших времен до 1917 г. - Москва, 1993. 30. Искендеров А.А. Новый взгляд на историю // Вестник Рос. университета дружбы народов. Сер. история, философия. - 1993. - № 1. - С.6-9. 31. Дунаевский В.А. Становление и развитие советской историографии нового и новейшего времени стран Европы и Америки // ИСТОРИЯ США В МГУ. http://www.amstud.msu.ru/ [Accesat 20.10.2007] 32. Wilhelmus Petrus Van Meurs. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. - Chişinău: Editura Arc, 1996. 33. Ţurcanu I. Istoricitatea istoriografiei (observaţii asupra scrisului istoric basarabean). - Chişinău, 2004, p.65; Ţurcanu Ion. Istoria: receptare, cercetare, interpretare. - Iaşi: Junimea, 2006. - 404 p. 34. Иванова Л.В. У истоков советской исторической науки (подготовка кадров историков-марксистов в 1917-1929 гг.). - Москва, 1968, с.181. 35. Леонова Л.С. Историческому Факультету Московского Университета – 60 лет // Отечественная история / РАН. Ин-т рос. истории. - Москва: Наука. - 1994. - No6. - C.133. 36. Историография истории СССР (эпоха социализма) / Под ред. И.И. Минца. - Москва, 1982, c.55. 37. Документ № 182. "Положение" (Устав). О Коммунистической академии при ЦИК СССР. 15 мая 1926 г.// Организация советской науки в 1926-1932 гг. Сборник документов. - Ленинград: издательство "Наука", Ленинградское отделение, 1974, c.233-237. 38. Шаршунов В.А., Гулько Н.В. Как подготовить и защитить диссертацию: история, опыт, методика и рекомендации. - Москва: Технопринт. 460 стр. // www.aspirinBY.org [Accesat 20.10.2007] 39. Постановление о создании факультетов общественных наук от 3 марта 1919 г. // Сборник декретов и постановлений Рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. - Москва, 1920, с.16. 40. Берхин И.Б. История СССР (1917-1978). - Москва: Высш. школа, 1979, с.325. 41. Tioulpanov S.I. L'enseignement supérieur des humanités en URSS // Études et documentes d'éducation. UNESCO, 1962, No39. - P.34. 42. Гришаев О.В. Историческая наука и образование в СССР в середине-второй половине 1930-х годов // http://www.rusnauka.com/NNM_2006/Istoria/17333.doc.htm [Accesat 20.10.2007] 43. Manifestul Partidului Comunist // Texte care au zguduit lumea. - Iaşi: Editura Moldova, p.114. 44. Основные задачи в изучений историй СССР феодального периода // Вопросы истории. - 1949. - № 11. - С.3. 45. Афанасьев Ю. Я должен это сказать. Политическая публицистика времен перестройки. - Москва, 1991, с.10-15. 46. Иванов В. В. Методология исторической науки. - Москва, 1985, c.51-64. 47. Роговин В.З. Была ли альтернатива? Том 3. Сталинский неонэп // http://web.mit.edu/fjk/Public [Accesat 20.10.2007] 48. Справочник партийного работника. Вып. 1. - Москва, 1957, c.382. 49. Сталин И.В. Ответ т-щу Иванову Ивану Филипповичу // К изучению истории ВКП(б): Сб. материалов. - Куйбышев, 1938, с.7-11. 50. Артизов А.Н. Критика М.Н. Покровского и его школы (к истории вопроса) // История СССР. - 1991. - № 1. - С.102. 51. PCR – Partidul Comunist al Rusiei / PUC(b) – Partidul Unional Comunist al bolşevicilor / PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice; CK – Comisia extraordinară pentru lupta cu sabotajul, speculaţia şi contrarevoluţia (ВЧК (ЧК) ), în 1922 este reorganizată în Direcţia politică de stat (ГПУ); KGB – Comitetul Securităţii de Stat instituit în 1953 (КГБ). 52. Репрессированные этнографы. Вып. I / Сост. Д.Д. Тумаркин. 2-е изд. - Москва: Вост. лит., 2002, c.3. 53. Рокитянский Я.Г. Трагическая судьба академика Д.Б. Рязанова // Новая и новейшая история. - 1992. - №2. - С.122, 123. 54. Преподавание отечественной истории в университетах России, c.127. 55. Ратушняк Т.В. Развитие краеведения на Кубани (конец XVIII - начало 30-гг.) // Автореф. дисс. канд. истор. наук. - Краснодар, 1999, c.21. 56. Вестник Коммунистической Академии. - 1924. - № 8. - С.392. 57. A se vedea: Ваксберг А.И. Царица доказательств. Вышинский и его жертвы. - Москва, 1992, c.98-114. 58. Артизов А.Н. Судьбы историков школы М.Н. Покровского (середина 1930-х годов) // Вопросы истории. - 1991. - №7. - C.37. Prezentat la 16.04.2008
ÎNVĂŢĂMÎNTUL ISTORIC SUPERIOR DIN RSS MOLDOVENEASCĂ (1940-1990). ENUNŢAREA PROBLEMEI. ÎNVĂŢĂMÎNTUL ISTORIC SUPERIOR DIN RSS MOLDOVENEASCĂ (1940-1990) ENUNŢAREA PROBLEMEI. În. Analele Asociaţiei Naţionale a Tinerilor Istorici din Moldova / Asoc. Naţ. a Tinerilor Istorici din Moldova. – Ch.: "Pontos" SRL, 2008 (Tipogr. "Reclama" SA). [Vol.] 8: Anuar istoric. – 2008. p.187-193. Adrian DOLGHI Universitatea de Stat din Moldova Criza social-economică, politică, culturală şi de identitate a societăţii din Republica Moldova îşi are originile în regimul totalitar comunist. Sistemul educaţional din cadrul regimului totalitar comunist a cultivat şi educat unui şir de generaţii „valori" străine intereselor naţionale, determinînd direct gîndirea şi viziunile populaţiei pînă în anul 1990. Ideologia marxist-leninistă continuă să persiste în mentalitatea oamenilor pînă în prezent, influienţînd astfel formarea noilor generaţii. Prin urmare politica educaţională din cadrul fostei Uniuni Sovietice, inclusiv din RSS Moldovenească are şi va continua să aibă o influenţă mare asupra evoluţiei istorice a ţării noastre, Republica Moldova. Cercetarea şi analiza învăţămîntului istoric superior din RSSM în perioada anilor 1940-1990 ne va permite să evidenţiem direcţiile principalele ale politicii educaţionale din RSSM, repercusiunile ei asupra formării tinerii generaţii, ce-au influienţat asupra specificului evoluţiei societăţii din ţara noastră. Reieşind din importanţa enormă pe care a avut-o îvăţămîntul şi ştiinţa istorică din RSSM în evoluţia societăţii, studierea acestei probleme în perioada sovietică a avut un nivel foarte înalt. În perioada post sovietică studierea problemei abia începe să capete amploare. În istoriografia sovietică problemele vizând politica regimului comunist faţă de cercetările socio-umane, inclusiv ştiinţa istorică, a constituit un subiect abordat de pe poziţii marxist-leniniste: de clasă, de partid etc., fiind denaturat adevărul istoric. Istoricii sovietici, în majoritatea cazurilor, aserviţi de propaganda şi politica oficială de partid au evitat aprecierile obiective asupra istoriei naţionale. Sunt numeroase studii şi articole dispersate, colecţii de documente referitoare la temă, dar nu există încă o lucrare de sinteză asupra subiectului. Majoritatea cercetărilor prin prisma diverşilor cercetători, conţin o perioadă restrânsă în timp şi în spaţiu privind acest subiect propus cercetării, sau au studiat doar anumite aspecte ale „Evoluţiei ştiinţei istorice din Moldova Sovietică" fie că este vorba de aspecte ideologice, culturale, etno-demografice, lingvistice etc. Constituirea şi evoluţia învăţămîntului istoric superior rămînînd ne elucidat. Cea mai recentă publicaţie privind unele aspecte ele problemei date, este cartea pe care a publicato istoricul Ion Ţurcanu: „Istoricitatea istoriografiei". Lucrarea repune în discuţie anumite aspecte ale istoriei naţionale, analizînd tratarea lor în istoriografia sovietică. O altă carte de o valoare incontestabilă asupra evoluţiei ştiinţei istorice din URSS şi RSSM este „Chestiunea Basarabiei" de W.P. van Meurs, care încearcă o tratare imparţială a problemei. Nemijlocit asupra evoluţiei învăţămîntului istoric superior din RSSM s-a scris în cărţile „Istoria Universităţii de Stat din Moldova"[1] şi „Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău 1940-2000"[2], autorii tratînd evoluţia facultăţilor de istorie la fiecare universitate în parte. Revistele istorice au publicat un şir de articole cu referire la istoriografia sovietică, propaganda comunistă, deznaţionalizarea, falsificarea istoriei: Un aport considerabil în acest context îl aduce acelaşi istoric Ion Ţurcanu. Printre articolele sale publicate în reviste de specialitate putem enumera :"Istoriografia din Moldova Sovietică între ştiinţă şi propagandă"[3], „Revolta istoriografică din Moldova sovietică de la sfîrşitul anilor '80" [4]. Un alt istoric care şi-a pus umărul la elucidarea problemei este Valentin Burlacu cu articolele „Propaganda cultural-educativă în modelarea conştiinţei şi mentalităţii populaţiei RSSM (1944-1950)" [5], „Instituţiile cultural-educative din RSS Moldovenească - instrument de rusificare (1944-1950)" [6]. Deosebit de interesant este şi articolul d-lui Andrei Eşanu „„Schimbarea le faţă" a istoriografiei din Republica Moldova (1989-2002)"[7], unde autorul face o incursiune analitică asupra istoriografiei moldoveneşti din perioada sovietică. În perioada postbelică, la comanda de stat, în RSSM apar o serie de lucrări, care au avut scop de a explica istoria, acestea realizându-se în cadrul ideologiei marxist-leniniste. Cu referire la „Evoluţia ştiinţei istorice din Moldova Sovietică" s-a scris mult dar fragmentar. Lucrarea mai cuprinzătoare în acest sens este „Историческая наука в Молдавской ССР" a Istoricilor sovietici din RSSM I. Grosul, N Mohov [8]. Istoriografia din fosta Republică Sovietică Moldovenească a avut de înregistrat rezultate „semnificative" ale impactului său cu puterea sau cu anumite curente politice şi sociale influente în zona habitatului şi a activităţii istoricilor. Situaţia de colonie a ţinutului a determinat, pentru cercetătorii de aici, o aservire aproape fără excepţii a acestora de către putere. Analiza lucrărilor istoriografice în ansamblu ne permite să conchidem că până în momentul de faţă probleme legate de cercetarea ştiinţei istorice în RSS Moldovenească în perioada 1940-1990 n-au constitiuit obiectul unui studiu aparte. În cadrul regimului şi statului sovietic nou creat învăţămîntului istoric i se acorda o atenţie deosebită. Pregătirea istoricilor marxişti avea o importanţă primordială nu numai pentru soarta de mai departe a ştiinţei dar şi pentru a regimului în ansamblu. Conform istoriografiei sovietice „istoricii devin un sprijin şi ajutor al partidului Comunist şi a guvernului sovietic în lupta de clasă". Pregătirea istoricilor era privită ca o componentă importantă a luptei pentru petrecerea în ţară a „revoluţiei Culturale" şi educarea maselor în spiritul ideologie marxiste [9]. În întreaga URSS în primele decenii au fost create zeci de universităţi şi Institute Pedagogice în cadrul cărora existau facultăţi de istorie. De asemenea au fost create un şir de institute de istorie de cercetări ştiinţifice. Iniţial problema lipsei cadrelor marxist-leniniste a fost rezolvată prin recrutarea istoricilor loiali regimului din cei existenţi de pînă la revoluţie, prin mobilizarea istoricilor din rîndul PCUS şi formarea noilor istorici prin predarea intensivă a marxism-leninismului în instituţiile de învăţămînt superior[10]. Predarea istoriei se încredinţa doar persoanelor credincioase regimului[11]. Universităţi şi institute pedagogice cu facultăţi de istorie au fost create pe întreg spaţiul Uniunii inclusiv în republicile unionale şi în unele autonome. Evoluţia învăţămîntului istoric superior din RSSM poate fi periodizat în 5 perioade: 1) 1930-1940- Faza incipientă învăţămîntului istoric superior; 2) 1940-1946 –Consolidarea învăţămîntului istoric superior din RSSM prin fondarea Facultăţilor de istorie a Institutului Pedagogic de Stat şi a Universităţii de stat din Chişinău; 3)1946-1960 - Activitatea paralelă a facultăţilor de Istorie de la Universitatea de Stat din Chişinău şi Institutul Pedagogic de Stat"; 4) 1960-1973- Pregătirea exclusivă a istoricilor din RSSM la facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău; 5)1973-1990 - activitatea Facultăţii de Istorie de la Universitatea de Stat din Chişinău şi a Facultăţii de Istorie, restabilite, de la Institutul Pedagogic de Stat. Pregătirea cadrelor marxiste pe teritoriul ţării noastre a început odată cu deschiderea în 1930 la Tiraspol a Institutului Învăţământului Public (reorganizat în 1933 în Institutul Pedagogic „T.G.Şevcenco" cu 4 ani de studii) [12], în 1940 la Chişinău a Institutului Pedagogic de Stat (astăzi Universitatea Pedagogică "Ion Creangă" din Chişinău), în 1945 la Bălţi a Institutului de învăţători (Institutul Pedagogic "Alecu Russo" din Bălţi) şi în 1946 a Universităţii de Stat din Chişinău (Universitatea de Stat din Moldova.). Toate aceste instituţii aveau în cadrul său Facultatea de Istorie, înfiinţarea acestei facultăţi a apărut ca un act necesar, implementat firesc în întregul program de instituire şi funcţionare a instituţiilor de învăţământ superior în spaţiul fostei URSS (în 1954 la Institutul Pedagogic din Chişinău au fost transferate facultăţile de istorie din Bălţi şi Tiraspol [13], în 1960 Facultatea de Istorie de la Institutul Pedagogic a fost transferată la Universitatea de Stat din Chişinău [14], aceasta din urmă devenind unica instituţie de pregătirea cadrelor istorice din republică pînă în anul 1973. Principalele centre a pregătirii cadrelor istorice din RSSM în anii 1973-1990 fiind Facultatea de Istorie a Universităţii de stat din Chişinău (astăzi Universitatea de Stat din Moldova) şi Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă"(astăzi Universitatea pedagogică de Stat „Ion Creangă"). Menirea acestor instituţii era de a forma la viitorul intelectual sovietic concepţia marxist-leninistă. Accentul se punea pe educarea noilor cadre din rândul moldovenilor, pregătirea lucrătorilor autohtoni ai frontului ideologic şi cultural. Anume băştinaşii necesitau o "transformare ideologică acută", ei studiau în instituţiile de învăţământ programe adaptate pentru a deveni forţă motrice de luptă pe târâm ideologic. Aceasta putea fi explicat prin faptul că în aceste instituţii contingentul celor instruiţi îl constituiau tinerii, care numai un an au trăit în condiţiile statului sovietic, în plus ei au învăţat la gimnaziile şi liceele „burgheze" şi au fost supuşi „propagandei antisovietice, idealiste şi religioase"[15]. De aceea, pe lângă obiectele de bază (de exemplu, Istoria Evului Mediu, Istoria URSS, Istoria Contemporană etc.), ei studiau şi alte discipline (de exemplu Bazele marxism-leninismului, Economia politică, Materialele congreselor etc.), care erau incluse în planul de studii, scopul fiind de a-i face adepţi ai noii puteri. Pe parcursul celor cinci ani trebuiau să studieze istoria pe nou. Considerente erau mai multe, şi anume: - statul sovietic trebuia odată şi pentru totdeauna să despartă istoria românilor şi istoria României de istoria moldovenilor şi a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Două state - două istorii. Odată şi pentru totdeauna trebuia dezrădăcinată ideea românismului din conştiinţa maselor, ceea ce se făcea prin instituţiile de învăţământ, literatura şi arta moldovenească [16], care, la rândul lor, necesitau o istorie ştiinţific argumentată a poporului moldovenesc; - statul sovietic avea nevoie de o istorie nouă scrisă de istorici noi cu o viziune şi intelect format pe baza operelor lui Lenin, Engels, Marx, Stalin, Brejnev etc. Citatele din operele lor erau pe larg folosite de toţi cei care scriau şi publicau teze, articole, manuale, monografii etc.; - conducerea de vârf comunistă avea nevoie de o istorie care ar fi justificat unele evenimente şi fapte (ale anilor 1812, 1940, 1944 etc.), care ar fi îndreptăţit politica imperială promovată şi ar fi proslăvit prietenia de secole dintre poporul rus şi poporul moldovenesc, şi care ar fi argumentat multe noţiuni şi teorii noi; - era nevoie de aşa-numitele cadre politice locale, care trebuiau să propage ideile comuniste despre un viitor luminos. În scurt timp facultăţile de istorie din RSS Moldovenească au devenit foarte populare, fiind printre facultăţile cu cel mai mare număr de studenţi. Fenomen uşor explicabil – dintre istoricii ce au absolvit facultatea se recrutau cadre de partid, lideri sindicali, conducători de stat de diferit rang. A fi istoric marxist bine pregătit era egal cu – a avea o carieră strălucită pe linia partidului. Sistemul învăţămîntului superior din RSSM a evoluat în cadrul sistemului din URSS care în întregime era supus unor rigori stricte impuse de regim şi partid. Ideologia marxist-leninistă (materialismul istoric) iar mai tîrziu ideologii partidului Comunist din URSS au creat anumite limite şi principii ale cercetării şi tratării istoriei. Abaterea de la aceste principii sau ieşirea din aceste limite era egală cu trădarea şi considerată una din cele mai grave crime. Iar istoricii insurgenţi ce nu respectau restricţiile impuse erau învinuiţi de falsificarea istoriei, simpatie a ideologiei burgheze, fascism etc., deoarece în viziunea ideologilor sovietici doar cercetarea de pe principii marxist-leniniste dezvăluie „adevărul istoric". Nivelul ştiinţific al cercetării depindea, conform metodologiei marxiste, de partinitatea cercetătorului. Partinitatea comunistă, proletară asigură respectiv cunoaşterea ştiinţifică a fenomenelor trecutului şi prezentului, determinînd care formaţiunre social-economică dă conţinut procesului istoric[17]. Principiul partinităţii comuniste presupune critica ideologiei burgheze şi a tuturor teoriilor antimarxiste [18]. Lucrările ce pretind la lipsa partinităţii sunt departe de linia magistrală a ştiinţei istorice. Doar istoricul înarmat cu metodologia marxist-leninistă are posibilitatea de a face o analiză ştiinţifico - obiectivă a realităţii istorice. Prin urmare Obiectivismul şi partinitatea în metodologia marxist-leninistă reprezintă o unitate, principiul partinităţi presupunînd şi conţinînd de la sine, principiul obiectivismului. Totodată obiectivismul marxist-leninist este privit ca un antipod al obiectivismului „burghez". Pot fi consideraţi obiectivi doar istoricii care lucrează în folosul clasei proletariatului.[19] Istorismul de asemenea a fost transfigurat conform necesităţii ideologiei comuniste. Astfel că doar concepţia dialectico-materială a procesului social, înţeleasă de pe poziţiile partinităţii comuniste reprezintă temelia istorismului ştiinţific adevărat. Ideea principală a istorismului conform ideologiei marxiste este că procesul social reprezintă legitatea obiectivă, iar motorul progresului este lupta de clasă [20]. Cercetarea şi predarea istoriei în spiritul ideologiei comuniste presupunea nu doar tratarea problemelor de pe principiile marxism-leninismului ci şi utilizarea unui stil şi limbaj ideologizat. Fiecare episod al istoriei trebuia formulat în termenii luptei de clasă, ai proletariatului şi imperialiştilor. Toţi aceşti termeni fiind deja definiţi de clasicii marxism leninismului, puţini istorici îndrăzneau să-i redefinească, ceea ce împiedica mult posibilitatea unui istoric de a exprima sau analiza o anumită problemă.[21] Înaintînd ca obiectiv final al evoluţiei istorice –comunismul, ştiinţa şi învăţămîntul istoric a devenit domeniul principal al frontului ideologic în ansamblu. Scopul acestora era de a forma la populaţie sovietică o concepţie marxist-leninistă, de ai educa ca activi constructori ai comunismului şi patrioţi înfocaţi ai „patriei socialiste" [22]. Astfel, se preconiza de a crea un cetăţean sovietic tipic - "homo-sovieticus". Prin urmare istoria pe lîngă funcţiile sale politice avea şi continuă să aibă un rol educativ considerabil. Necesitatea de noi cadre istorice care total să corespundă cerinţelor noului regim întru realizarea obiectivelor partidului, impunea necesitatea creării instituţiilor de învăţămînt superior şi facultăţilor de istorie unde să fie pregătiţi istorici conform cerinţelor partidului. Nu era îndeajuns "homo-sovieticus", era nevoie de "historicus sovieticus", de un om nou şi o istorie nouă. Astfel, s-a purces la un drum lung, dar care s-a soldat cu o victorie totală. S-a format o armată întreagă de istorici care au scris corespunzător gusturilor puterii. Obiectivele învăţămîntului istoric din RSSM acomodate la cele generale ale URSS erau următoarele: - Legitimarea regimului comunist din RSSM prin justificarea unor evenimente şi fapte (ale anilor 1812, 1940, 1944, etc.) - Dezrădăcinarea ideii românismului din conştiinţa maselor prin instituţiile de învăţămînt, literatură şi arta moldovenească şi rescrierea „istoriei poporului moldovenesc." - Educarea unui patriotism sovietic prin susţinerea patriotismului local (moldovenesc), dar numai în cadrul principiului „prieteniei popoarelor" şi a acceptării rolului progresiv în istoria Moldovei al poporului rus. - Transformarea populaţiei care a fost sub ocupaţie „burghezo-fascistă" în adepţi fideli ai partidului comunist. - Rezolvarea definitivă a „problemei basarabene". Facultăţile de Istorie a Universităţii de stat din Chişinău şi a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă" au avut rolul decesiv în procesul de formare a specialiştilor istorici şi a cadrelor de partid din RSSM. Facultatea de istorie Universităţii de Stat din Moldova. îşi începe activitatea din momentul inaugurării Universităţii. Iniţial purta denumirea de Facultatea de Istorie şi Filologie. Responsabil de organizarea facultăţii şi asigurarea începutului studiilor la l octombrie 1946 a fost numit loachim Grosul[23]. Facultatea de Istorie şi Filologie avea în structura sa trei secţii; limba şi literatura moldovenească, limba şi literatura rusă, istoria. Secţia de istorie, la rândul său, avea la început două catedre: Catedra de Istorie a Popoarelor U.R.S.S. şi Catedra de Istorie Universală. Studiile se efectuau exclusiv în limba rusă. Pe parcursul anilor 1946-1960 funcţia de decan al Facultăţii de Istorie şi Filologie au deţinut-o atât specialiştii istorici, cât şi filologi. Decani ai facultăţii au fost până la 1960: I.Grosul(1946-1948), M.Pustânikova (1948), A.Simonov (1948-1950), I.Varticean (1950), M.Muntean (1950), A.Malikov (1951), I.Meşceriuk (1952), B. Ardentov (1952-1953), A.Simonov (1953-1954), P.Mezenţev (1954), V.Senkevici (1954), I.Racul (1954-1957), M.Muntean (1957-1960)5. Din 1960 şi până în 1970 decan al facultăţii a fost Afanasie Repida.[24] În 1962, Facultatea de Istorie şi Filologie şi Facultatea de Drept se reorganizează în Facultatea de Istorie şi Drept cu două secţii — de istorie şi de drept, şi Facultatea de Filologie. În anul 1964 s-a luat hotărârea de a reorganiza facultatea. S-au constituit două facultăţi de sine stătătoare: Facultatea de Istorie şi Facultatea de Drept, în funcţia de decan al Facultăţii de Istorie a fost confirmat conferenţiarul Afanasie Repida.[25] Pe parcursul anilor au avut loc schimbări atât în structura facultăţii, cât şi în planurile şt programele de studii şi în nomenclatorul specialităţilor şi al catedrelor, în conformitate cu ordinul 192 al Ministerului învăţământului Public al R.S.S.M. din 27 mai 1969, în cadrul Facultăţii de Istorie au fost organizate catedre noi: Catedra de Istorie Antică şi a Evului Mediu, Catedra de Istorie Modernă şi Contemporană, Catedra de Istorie a Moldovei. În această structura Facultatea de Istorie şi-a desfăşurat activitatea până în anul 1990, avându-i în postul de decan pe Mihail Sâtnic (1970-1977), Afanasie Repida (1977-1983), Vladimir Potlog (1983-1989), Alexandru Moşanu (1989-1990).[26] O evoluţie deosebită a avut-o facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă". Facultatea a fost creată în anul 1940, ea funcţionează din momentul înfiinţării Institutului. Primul ei decan a fost N. Chiricenco [27]. În anul 1951 pe baza Facultăţii de Istorie şi a Facultăţii de Filologie a fost creată Facultatea de Istorie şi Filologie. Primul decan al facultăţii noi create a devenit A. Penzul, iar în ianuarie 1952, în legătură cu plecarea sa la studii, a fost numită decan L. Neizvestnîh. în decembrie 1952 decan al Facultăţii de Istorie şi Filologie a fost numită Vera Smelîh, lector superior îa Catedra de Economie Politică şi Filozofie, în septembrie 1953 decan a fost numit Afanasie Repida, care a lucrat în acest post pînă la comasarea Institutului Pedagogic cu Universitatea din Moldova.[28] Din anul de studii 1956-1957, Institutul Pedagogic din Chişinău a început să pregătească profesori la specialitatea "Istoria şi limba şi literatura moldovenească". La Institutul Pedagogic n-a rămas nici o grupă academică numai la specialitatea "Istoria. Iniţial la Facultatea de Istorie era o singură Catedră de Istorie, în anul de studii 1944-1945 au fost create trei catedre: de Istorie a U.R..S.S. (şef al catedrei I. Grosul, doctor în istorie), de Istorie Universală (şef al catedrei N. Koroliov) şi de Istorie a Moldovei (şef al catedrei N. Narţov). Pe atunci N. Narţov era singurul din R.S.S. Moldovenească doctor habilitat în istorie., profesor universitar. Pentru prima dată în republică a fost creată o Catedră de Istorie a Moldovei [29]. Cercetarea şi predarea istoriei Moldovei, constituie o problemă a parte a evoluţiei învăţămîntului istoric superior din RSSM. Pentru prima dată această discipină a fost predată la Institutul Pedagogic din Chişinău, încă în anul de învăţămînt 1944-1945. De asemenea N. Narţov a elaborat şi primul proiect al unui manual de Istoria Moldovei pentru universităţi, care necătînd la realităţile vremurilor era totuşi destul de reuşit. Deşi manualul tercuse toate treptele cenzurii, profesorul Narţov a fost defaimat şi calomniat în presă de N. Mohov şi I. Grosul[30] iar manualul aşa şi n-a fost editat, deşi comparativ cu alte lucrări referitoare la „Istoria Moldovei" era bine documentat[31]. La 9 martie 1967 Consiliul de Miniştri al RSS Moldoveneşti a adoptat hotărîrea „Cu privire la restabilirea Institutului Pedagogic" din Chişinău[32], însă nu şi-a Facultăţii de Istorie. Restabilirea Facultăţii de istorie a avut cîteva etape. În anul 1973 pe lîngă Facultatea de Filologie a fost deschisă secţia de istorie şi pedagogie şi creată Catedra de Istorie Universală. În anul 1976 a fost deschisă Facultatea de Istorie şi Pedagogie în frunte cu decanul Vasile Cojocaru iar apoi Vladimir Barbulat, în cadrul căreia funcţionau două catedre: de Istorie Universală şi de Teorie şi Metodica Muncii Educative. În anul 1980 Catedra de Istorie Universală este împărţită în două catedre: Istoria URSS şi Istoria Universală. La 1 septembrie 1988, în corespundere cu hotărîrea Consiliului Institutului din 23 iunie 1988, în cadrul Facultăţii de Istorie şi Pedagogie a fost deschisă Catedra de istorie a Moldovei şi Arheologie. La sfîrşitul anilor ‛80 s-a pus în discuţie reorganizarea Facultăţii pe principiul problematic cronologic, astfel că în 1990 au fost create catedrele: Istoria Antică şi Medievală, Istoria Modernă, Istoria Contemporană, Etnopedagogie şi Educaţie.[33] Un aspect aparte a problemei evoluţiei învăţămîntului istoric superior o constituie activitatea ştiinţifică a istoricilor din RSSM şi modul de tratare a problemelor istoriei naţionale. Principalele evoluţii istoriografice ale ştiinţei istorice sovietice moldoveneşti, se refereau la aplicarea a 4 mituri de bază; 1) mitul poporului moldovenesc; 2) mitul instalării puterii sovietice în ziua de Anul Nou al anului 1918; 3) mitul formulei răului mai mic; 4) mitul prieteniei popoarelor.[34] În primi ani de după război V. M. Senchevici şi I. Ceban au publicat o serie de cărţi şi articole pe subiecte cum ar fi: etnogeneza moldovenească, legăturile istorice ruso – ucraineano - moldoveneşti, aportul poporului rus la cultura moldovenească. În lucrările lor, I. Grosul şi N. Mohov, sprijină ideile istoricilor sovietici criticînd opinia istoricilor „burghezi" despre comunitatea de neam şi de limbă a moldovenilor şi românilor. Serghievski şi Ceban au accentuat în lucrările sale că dezvoltarea istorică a Moldovei a avut loc independent, iar influienţa slavilor asupra etnogenezei poporului moldovenesc a fost hotărîtoare. În spiritul mitului prieteniei popoarelor istoricii sovietici au căutat să dovedească „multiplele" relaţii a domnitorilor Moldovei cu ţarii Moscovei. Fiindcă totuşi nu puteau să ridice în slăvi regimul ţarist care a fost „exploatator de mase" şi reprezenta antipodul „societăţii comuniste" a fost inventat un nou mit al „răului mai mic" prin care anexiunea ţaristă era considerată un factor progresiv. Ceban subliniază că anexarea Basarabiei salvase poporul moldovenesc de jugul turcesc şi salvase limba moldovenească de românizare[35]. Iar Grosul ajunge chiar să afirme că a avut loc „eliberarea de jugul turcesc şi intrarea în componenţa Rusiei"[36]. În acelaşi ton au fost tratate şi problemele legate de evenimentele anilor 1940 şi 1944 fiind calificate ca eliberare şi reinstaurare a puterii sovietice. Aşadar, cercetările privind istoria Moldovei au fost efectuate nu de pe poziţii neutre, adevărate (care, de fapt, pe atunci erau imposibile), ci de pe poziţii partiinice, totalitar-comuniste, conform principiilor cerute de guvernarea sovietică. Supunerea totală unei ideologii nu permite studierea clară a evenimentelor, analiza lor fiind în aşa caz unilaterală, iar concluziile - strict supuse normelor. Fireşte, ca urmare, tematica cercetărilor era de felul: Influenţa culturii ruse asupra celei moldoveneşti; Analiza marxistă a mişcării naţional-burgheze din Moldova; Rolul slavilor de est în formarea poporului moldovenesc şi starului moldovenesc etc., unde în prim-plan apare scopul politic şi apoi cel ştiinţific. Evident, pregătirea cadrelor istorice locale nu s-a redus la simpla studiere a obiectului Istoria. Tinerii istorici erau educaţi conform ideologiei comuniste, materialul studiat era legat de problemele practice ale poporului sovietic şi ale contemporaneităţii, de dogmele leniniste, ceea ce nu dădea posibilitate de a lărgi orizontul de percepere a lumii, de a înainta unele noi concepţii şi teorii străine celor impuse. Era interzisă chiar şi studierea literaturii străine de specialitate. Astfel, putem constata că decenii la rând istoricii n-au avut posibilitatea sa studieze adevărul ştiinţific, debarasat de orice ideologie, dogmă etc. Ştiinţa şi învăţămîntul istoric superior din RSS Moldovenească, în linii generale, se caracterizează prin cîteva trăsături distinctive: Întregul sistem educaţional a fost supus obiectivelor şi sarcinilor PC(b) prin intermediul ştiinţei şi educaţiei istorice s-a proiectat şi s-a realizat societatea sovietică, creînd cetăţeanul tipic „hommo-sovieticus"; Istoria a fost mutilată atât ca metodologie, cît şi ca esenţă: .,Istoria" a fost redusă la un singur model de cercetare şi analiză, cel marxist, care reflectă procesul istoric într-un mod limitat, anorganic şi contestabil; s-a recurs la falsificarea evenimentelor istorice, în special cele ce se referă la anii: 1812. 1918, 1940, 1944; ascunderea intenţionată a unor maltratări şi genociduri naţionale etc. În linii generale este necesar de menţionat: că studierea „Învăţămîntului istoric superior din RSSM" este în continuă perfecţionare ştiinţifică. Rezultatele cercetărilor şi analizelor vor permite de a înţelege specificul evoluţiei societăţii noastre (a prezenţei reminiscenţelor comuniste în mentalitatea, steriotipurile, comportamentul oamenilor etc.) Totodată rezultatele cercetărilor ar putea servi în elaborarea unei strategii naţionale a educaţiei luîndu-se în considerare factorii ce au influienţat asupra constituirii celei mai mari părţi a societăţii de azi şi care continuă să influienţeze asupra noilor generaţii. Totodată cercetarea ştiinţei istorice ne oferă prilejul de a separa neadevărul de adevăr din lucrările savanţilor sovietici, în vederea evitării neadevărului în prezent. Referinţe bibliografice [1] Cozma V., Istoria Universităţii de Stat din Moldova (1946-1996). - Chişinău, 1996. p. 217-256. [2] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000, p. 44-50, 81-126. 184-190, [3] Ţurcanu Ion. Istoriografia din Moldova Sovietică între Ştiinţă şi Propagandă. // Revistă de istorie a Moldovei. Nr. 3-4, 1994. [4] Ţurcanu Ion. Revolta istoriografică din Moldova sovietică de la sfîrştul anilor ‛80. // Revistă istorică. a Tom VI, Nr. 5-6. Mai-iunie 1995. p. 1-20. [5] Burlacu Valentin. Propaganda Cultural - Educativă în Modelarea conştiinţei şi mentalităţii populaţiei RSSM (1944-1950). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi cultură, Chişinău - Bucureşti. Nr. 2 / 2003. p. 80-91. [6] Burlacu Valentin. Instituţiile cultural educative din R.S.S. Moldovenească - instrument de rusificare (1944-1950). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi culrură, Chişinău - Bucureşti. Nr. 2 / 2002. p. 73-85.. [7] Eşanu Andrei. „Schimbarea la faţă" a istoriografiei din Republica Moldova (1989-2002). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi cultură, Chişinău - Bucureşti. Nr. 1 / 2003. p. 7-25. [8] Гросул Я. С., Мохов Н. А. Историческая наука в Молдавской ССР. Москва, 1970; Гросул Я. С., Мохов Н. А. Историческая наука в Молдавской ССР. // Вопросы Историй. № 2. 1967. с. 22-44. [9] Иванова Л. В. У истоков советской исторической науки (Подготовка кадров историков – марксистов в 1917-1929 гг). -Москва. 1968. с. 4. [10] Ibidem, p. 5. [11] Развитие исторического образования в ССР. Воронеж, 1986. с.105. [12] Бырка Г. И. Подготовка кадоров высшей и средней квалификаций в МССР.- Кишинев, 1981, с. 10. [13] Ibidem, p. 5. [14] Eremia Maria. Rolul ideologiei marxist-leniniste în pregătirea cadrelor istorice în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socio-umane". Chişinău, 1999. p. 215-218. [15] Ibidem, p.215. [16] Burlacu Valentin. Instituţiile cultural educative din R.S.S. Moldovenească - instrument de rusificare (1944-1950). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi culrură, Chişinău-Bucureşti, Nr. 2 / 2002. p. 74. [17] Иванов Владимир В. Методология исторической науки. Москва, 1985. с. 66. [18] Ibidem, p. 67. [19] Ibidem, p. 72. [20] Ibidem, p. 75-85. [21] Wilhelmus Petrus Van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Editura Arc. – Chişinău, 1996. p. 48. [22] Основные задачи в изучений историй СССР феодального периода. // Вопросы историй. № 11. 1949. с. 3. [23]Ibidem, p. 218. [24] Cozma V., Op., cit., p. 217. [25] Ibidem. [26] Ibidem, p. 219. [27] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000, p. 44. [28] Ibidem, p. 45. [29] Ibidem, p. 46. [30] Воронов K. Как и чему учит професор Нарцов. // Советская Молдавия, 8 августа 1947. № 155 (965).Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей. // Нистру. № 2. 1989. п. 127. [31] Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей. // Нистру. № 2. 1989. п. 127. [32] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000. p. 81. [33] Ibidem, p. 85. [34] Wilhelmus Petrus Van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Editura Arc. – Chişinău, 1996. p. 202-236. [35] Ibidem, p. 204. [36] Гросул Я. С., Мохов Н. А. Историческая наука в Молдавской ССР. // Вопросы Историй. № 2. 1967. с. 35.
Complici şi victime ale campaniei contra cosmopolitismului Adrian DOLGHI COMPLICI ŞI VICTIME AI CAMPANIEI CONTRA COSMOPOLITISMULUI (1945-1953). În: „Edificarea statului de drept şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi istoric al Moldovei în contextul integrării europene", Conferinţa ştiinţifică internaţională anuală (2008; Chişinău). Edificarea statului de drept şi punerea în valoare a patrimoniului cultural şi istoric al Moldovei în contextul integrării europene, 28 martie 2008, Chişinău / col. red.: Lilia Zabolotnaia, Natalia Chirtoacă, Alina Felea [et. al.]. – Ch.; S.n., 2009 (Tipogr. „Bisiness-Elita" PP SRL). 128-133. Abstract In the present investigation we aim at analyzing the premises, the unfolding and the impact of the campaign against cosmopolitism on historians and the historical science. The premises of this campaign can be traced back even during the II World War, which in USSR gave birth to some hopes of liberalization of the social life, weakening the durability of the control regime in the field of science, literature and arts and widening the freedom of creation. The personal impressions of 12 million soviet citizens that have traveled about some European and Asian countries weakened the propagandistic stereotypes about " the capitalist horrors". The relationships with the Western states during the war allowed to hope for an enlargement of the cultural relations after the war , but "the Cold War" cancelled all the hopes, because with the first premises of worsening the relations with West , the soviet authorities toughened the control over intellectuals. The campaign prescribed to establish the way for the soviet science, to isolate the world one, confirming the priority of the soviet culture in all the fields. Thus, history which was meant to reflect the deeds of the past, was being transformed more and more into some kind of persecuted science. The ideological struggle between East and West gets bitter , there also toughens the control over mass-media, over publishing activities, over the scientific-didactic activity of intellectuals ( especially historians), over the citizens' relationships with foreigners, the access to foreign scientific literature and science fiction becomes extremely limited.The pressures and the conducted controls transformed historians into serving executors of party instructors, " the cosmopolite slavery" was transformed in this case into party slavery, an evidence of this statement can be the fact that historians were looking by themselves for the instructions in the documents and materials of Party Congresses, official publications, etc. and when they did not manage to find them, they were applying to the main ideologists and propagandists of the system, even to the main state officials. In this respect it is relevant the case of the scientist E. S. Varg, who addresses himself to the President of the Council of Ministers of USSR V. Molotov on the 24th of January with the request to be given the instructions regarding a whole range of problems related to the historical science. Globalizarea, integrarea economică şi supranaţională, migraţia, informatizarea societăţii, procese ce evoluează cu ritmuri accelerate în ultimele decenii, au la origini şi generează, la rândul lor, idei cosmopolite. Astfel că studierea fenomenului cosmopolitismului în URSS, a campaniei staliniste de luptă contra cosmopolitismului, ce a cuprins toate domeniile vieţii social-economice şi spirituale ale societăţii sovietice, este deosebit de actuală. Un rol important în cadrul campaniilor propagandistice l-a jucat ştiinţa istorică marxistă şi istoricii sovietici aserviţi regimului încât au devenit involuntar complici şi, totodată, jertfe ale regimului totalitar. În prezenta investigaţie, ne-am propus drept scop să analizăm în baza documentelor, publicate în culegerile Stalin şi cosmopolitismul (1945-1953)[1], Antisemitismul de Stat în URSS [[2]]; Biroul Politic al PC(b) al URSS şi Consiliul de Minisştri al URSS. 1945-1953 [[3]], şi a literaturii de specialitate, premisele, desfăşurarea şi impactul campaniei contra cosmopolitismului asupra istoricilor şi ştiinţei istorice. De studierea fenomenului cosmopolitismului în URSS s-au ocupat numeroşi cercetători: A.Pankratova[4]; E.Modrjinskaia[5]; D.Babicenko[6]; A.Litvin[7]; A.Vaksberg[8]; O.Platonov[9], însă o lucrare dedicată problemei puse în discuţie până în prezent lipseşte. Premisele acestei campanii pot fi identificate încă în timpul celui de-al doilea război mondial, care au dat naştere în URSS unor speranţe de liberalizare a vieţii sociale, slăbire a durităţii regimului de control în domeniul ştiinţei, literaturii şi artelor, de extindere a libertăţii de creaţie. Impresiile personale a 12 milioane de cetăţeni sovietici, care s-au aflat prin ţările europene şi asiatice[10], au slăbit stereotipurile propagandistice despre „ororile capitalismului". Relaţiile cu ţările occidentale în anii războiului permiteau de a spera la lărgirea relaţiilor culturale după război, însă „războiul rece" a anulat toate speranţele, deoarece cu primele premise ale înrăutăţirii relaţiilor cu Occidentul, conducerea sovietică a înăsprit controlul asupra intelectualităţii. Baza teoretică a luptei contra cosmpolitismului s-a conturat pe parcurs. Începând cu toastul lui Stalin din 1945, după care au urmat un şir de cuvântări şi publicaţii în vederea fundamentării ideologice a campaniei, la prima conferinţă a Kominformului (25 septembrie 1947) A. Jdanov a lansat concepţia concurenţei „a două" sisteme ce s-a transformat în timpul războiului rece în concepţia luptei dintre „două tabere" conduse de URSS şi SUA. Acuzând SUA de promovarea politicii de instaurare a dominaţiei mondiale, a pus accent pe acutizarea luptei ideologice. Esenţa acestei campanii promovate de SUA, în opinia lui Jdanov, era de a masca politica de expansiune a imperialismului american, ideea „guvernului mondial" fiind utilizată pentru a dezarma ideologic poporul, ce-şi apără independenţa. Astfel, Jdanov declară SUA, Anglia şi alte state occidentale – periculoase pentru URSS[11]. Această cuvântare a însemnat pentru ideologi, propagandişti şi istorici, intensificarea luptei contra cosmopolitismului şi acutizarea relaţiilor dintre statele occidentale şi URSS. Numeroşi ideologi au scris sute de pagini în argumentarea tezelor menţionate, mai silitori dovedindu-se a fi „filosoful" G.Alexandrov şi propagandistul A. Zvorâkin[12]. Explicaţia ce înseamnă „cosmopolitism" şi de ce trebuie de luptat contra lui, a oferit-o G.Franţev în ziarul „Pravda" la 7 aprilie 1949, în articolul Cosmopoilitismul – arma ideologică a reacţiei americane. Conform enciclopediei sovietice – ce îl citează pe Franţev, această ideologie, este umbrela sub care se ascunde tendinţa spre cuceriri şi jaf, înjugarea altor popoare, înăbuşirea mişcării revoluţionare, spre declanşarea unui nou război mondial, instaurarea dominaţiei mondiale a ţărilor imperialiste[13]. Prin urmare, cosmopolitismul a fost egalat cu politica de expansiune a ţărilor capitaliste şi un pericol real pentru sistemul socialist. Pentru a „salva" poporul sovietic de acest „rău", a fost iniţiată campania contra cosmopolitismului. După câteva luni de la cuvântarea lui Churchill la Foulton (5 martie 1946), serviciile ideologice ale URSS şi-au intensificat activitatea propagandistică. Aceasta era desfăşurată de Direcţia (din 1948 secţie) Agitaţie şi Propagandă a CC PC(b) al Uniunii Sovietice (AGHITPROP). Documentele emise de această structură demonstrează faptul că imediat după război însuşi Stalin a fost iniţiatorul intensificării „lucrului ideologic". Primul pas, ce a marcat noul curs – de intensificare a „lucrului ideologic", a fost toastul lui Stalin la recepţia de la Kremlin din 24 mai 1945. În această scurtă cuvântare a evidenţiat rolul poporului rus ca forţă conducătoare, l-a numit cea mai remarcabilă naţiune dintre toate naţiunile, care intră în Uniunea Sovietică, ceea ce a determinat un impuls al unei campanii similare în presă. Se menţiona că poporul rus fratele mai mare în familia popoarelor sovietice a luat asupra sa povara în lupta împotriva fasciştilor, îndeplinindu-şi cu demnitate rolul istoric; „fără ajutorul ruşilor, nici un popor n-ar fi putut să-şi apere libertatea şi independenţa"[14]. Stalin, de asemenea a dat şi unele instrucţiuni: „Organizaţiile de partid sunt obligate să propage tradiţiile marelui popor rus ca cel mai remarcabil popor ce face parte din URSS, să explice că aprecierea stalinistă este sinteza clasică a căii istorice, pe care l-a parcurs poporul rus"[15]. Intensificarea propagandei patriotismului sovietic devine o trăsătură specifică a acestei perioade. În această activitate, istoricii s-au antrenat plenar ţinând discursuri propagandistice, publicând articole şi monografii la temă. Titlurile acestora repetau practic întotdeauna clişeele istoriografice fixate de Stalin. La 13 aprilie 1946, Biroul Politic în frunte cu Stalin a emis Hotărârea prin care ordona tovarăşilor Jdanov şi Alexandrov să elaboreze un plan de intensificare a „lucrului ideologic". Iar instrucţiunile tovarăşului Stalin rezultă din aprecierea negativă a lucrului în domeniul ideologiei" [16]. În planul de acţiuni cu privire la propaganda în rândul populaţiei a ideii patriotismului sovietic se aduc instrucţiuni referitor la metodele şi principiile ce trebuie utilizate: Principiul superiorităţii orânduirii socialiste asupra celei burgheze, mândria pentru Patria Sovietică, credinţa oarbă cauzei Partidului. De asemenea, şi instrucţiuni, şi „sfaturi preţioase" pe care istoricii le-au exploatat cu zel, ca de exemplu: a demasca esenţa exploatatoare şi parazitismul societăţii capitaliste, a prezenta jugul naţional în capitalism, a explica superioritatea orânduirii socialiste; a demasca caracterul antinaţional al democraţiei capitaliste; a demasca sărăcia spirituală a oamenilor lumii burgheze etc. Aceste instrucţiuni se refereau la activitatea propagandistică, în general, în toate domeniile. Ştiinţa istorică şi istoricii aserviţi regimuluiб se demonstrează prin scoaterea la lumină a acestui document, că n-au făcut altceva decât să preia obiectivele trasate de CC şi să construiască dovezi în jurul acestora. Mai mult decât atât, AGHITPROP a fixat un şir de teme pe care urma să se publice articole (în ziare şi reviste) şi cărţi: Statul Sovietic – cel mai democratic stat din lume; Democraţia sovietică şi democraţia burgheză; rolul conducător al poporului sovietic în evoluţia umanităţii; importanţa istorică mondială a victoriei poporului sovietic în Marele Război pentru Apărarea Patriei etc. Pe aceste teme urmau, de asemenea, să se organizeze discuţii, lecţii, diverse întruniri. Planul prevedea: „de a ordona Ministerelor de învăţământ din republicile unionale ca la reeditarea manualelor să se ilustreze mai deplin realizările ştiinţei sovietice, eroismul oamenilor sovietici în apărarea patriei, de a arăta superioritatea orânduirii socialiste şi a culturii sovietice asupra capitalismului"[17]. A.Jdanov a trasat obiectivele ce urmau a fi realizate. Acestea se reduceau la obiectivul: a mări rolul conducător al partidului în toate ramurile ideologiei. Secretarul CC cerea celor prezenţi să se expună asupra metodelor şi etapelor de realizare a obiectivelor şi nu să discute instrucţiunea însăşi. Cuvântarea lui Jdanov şi propunerile membrilor, care conţineau acţiuni, s-au răsfrânt negativ asupra ştiinţei istorice şi ştiinţelor umanitare în general. După cele menţionate de Jdanov, „tovarăşul Stalin a pus problema că orice critică trebuie organizată în secţia «Propagandă» – iar orice altfel de critică trebuie exclusă"[18]. Astfel, istoricii au fost lipsiţi de dreptul de a se expune chiar şi asupra unor fapte istorice, urmând ca ei să accepte în unanimitate ideile prescrise în „propunerile şi sfaturile preţioase" ale CC şi în ediţiile oficiale ca Istoria PC(b) al Uniunii Sovietice. Curs scurt; Istoria filosofiei vest-europene, autor G.F.Alexandrov. Ofensiva împotriva istoriei a început cu critica lucrărilor academicianului E.V. Tarle – pentru „poziţia greşită cu privire la caracterul de apărare şi corect al Războiului Crimeii". S-a criticat „încercarea de a reevalua problema cu privire la rolul Rusiei de jandarm al Europei în prima jumătate a secolului XIX şi despre Rusia ţaristă ca închisoare a popoarelor". În calitate de obiectivism inadmisibil în ştiinţă a fost dezaprobată propunerea de a schimba „analiza de pe principii de clasă a faptelor cu aprecierea lor din punctul de vedere al progresului în general şi al intereselor naţionale". Istoricilor li se amintea că „ideile revizioniste" sunt dezaprobate de CC al partidului [19]. Deşi în lucrările lui Lenin se menţionează că „lumea fără naţiuni – este un lucru extraordinar şi aceasta va fi, doar că la altă etapă a comunismului" [20], dobândirea acestui „lucru extraordinar" – a fost amânată pe un timp de ideologii stalinişti. La acel moment, considerau liderii de partid, era necesar a se consolida patriotismul, adică a cultiva naţionalismul în variantă socialistă. În acest scop au fost adoptate hotărârile de partid cu privire la problemele de ideologie şi cultură. Printre primele a fost Hotărârea Biroului Politic al CC al PC(b) al URSS din 13 aprilie 1946 cu privire la instituirea ziarului Secţiei Agitaţie şi Propagandă „Kultura i jizn"[21]. Au urmat hotărârile cu privire la revistele „Zvezda" şi „Leningrad" (14 august 1946). Aceste reviste au fost învinuite că au publicat „opere ce cultivă spiritul slugarnic faţă de cultura burgheză", „faţă de tot ce e străin"[22]. Prin altă hotărâre a Biroului Politic se micşora suma destinată cumpărării literaturii din străinătate, se interzicea persoanelor fizice şi instituţiilor de stat să cumpere liber literatură din străinătate. S-a fixat o listă a instituţiilor (inclusiv de învăţământ superior), biblioteci care puteau să comande literatură de acest gen doar în conformitate cu o listă întocmită de CC[23]. Pentru a face lupta mai „efectivă", în martie 1947, din iniţiativa lui Stalin a fost luată decizia Consiliului de Miniştri al URSS de creare a aşa-numitelor „judecătorii ale demnităţii" în instituţii mai importante, destinate să contribuie la „educarea lucrătorilor organelor de stat în spiritul patriotismului şi credinţei intereselor statului sovietic, pentru lupta cu infractori ce ştirbesc demnitatea muncitorului sovietic" [24]. La 20 noiembrie 1948 a fost desfiinţat Comitetul Antifascist Evreiesc, fiind acuzat că ar fi fost centru de propagandă antisovietică [25] şi că ar fi oferit informaţii spionajului din străinătate. Decizia a fost luată în urma adresării de către G.Alexandrov şi M.Suslov către V.Molotov şi A.Kuzneţov cu rugămintea de a desfiinţa Comitetul Antifascist al Savanţilor şi Comitetul Antifascist al Evreilor (fondat în luna aprilie 1942). În scrisoare se menţiona că membrii comitetului corespondează cu evreii din toată lumea, primesc informaţii de peste hotare fiind cea mai cosmopolită [26]. Problema în opinia noastră a fost că cele mai multe contacte cu străinătatea le aveau reprezentanţii comunităţilor evreieşti, iar pătrunderea informaţiilor despre realizările lumii externe în URSS, şi invers, prezenta un pericol pentru regimul sovietic. G.Alexandrov recomanda, la 3 februarie 1947 printr-o scrisoare, lui A.Jdanov să interzică publicarea „Cărţii Negre" în care erau prezentate nenorocirile suferite de evrei în regiunile ocupate de fascişti în perioada războiului. Deoarece „citind cartea, conform opiniei lui G.Alexandrov se creează impresia că germanii luptau împotriva URSS doar pentru a-i nimici pe evrei, şi că faţă de restul popoarelor URSS germanii aveau o atitudine tolerantă" [27]. Concluziile lui Alexandrov referitor la „Cartea Neagră" sunt, fără îndoială, nişte exagerări. Liderii de partid şi de stat trebuiau să arate întregii lumi că poporul rus (şi sovietic) salvase omenirea de cel mai mare pericol care a existat vreodată – fascismul, şi că acesta era orientat împotriva întregii lumi. În caz contrar, ar fi fost combătute tezele lui Stalin expuse încă la 24 mai 1945. Începând cu anul 1947, astfel de cazuri erau mai des întâlnite, iar în anul 1949 campania contra cosmopolitismului capătă un caracter antisemit pronunţat, drept argument ne servesc deciziile Biroului Politic de închidere a teatrelor evreieşti în mai multe oraşe din URSS[28], lichidare a uniunilor culturale, a revistelor şi ziarelor în limba iudaică [29] etc. O altă tactică a campaniei, pe lângă activitatea propagandistică, erau presiunile asupra persoanelor particulare, prin controale efectuate în instituţii, mustrări, concedieri etc. Cu intensificarea „lucrului ideologic" se măreau şi cerinţele partidului faţă de istorici, astfel că „AGHITPROP" cerea lui Malenkov, secretarul CC al PC(b) al URSS de a elibera din funcţie un şir de funcţionari din cadrul Academiei de Ştiinţe, deoarece vicepreşedintele V.Volghin şi redactorul revistei „Vestnic Academii Nauk SSSR" V.Deborin,au fost acuzaţi de „nerealizarea obligaţiilor de serviciu, evitarea publicării articolelor referitoare la problemele stringente ale ştiinţei istorice, ale teoriei societăţii sovietice, împiedică dezvoltarea ştiinţei istorice marxsist-leniniste" şi, în cele din urmă destituiţi din funcţiile deţinute[30]. Astfel doi savanţi ce au deţinut funcţii administrative în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS au fost concediaţi de la locurile de muncă, deoarece nu îndreptăţeau aşteptările AGHITPROP-ului în „intensificarea lucrului ideologic". În acest, context au fost efectuate numeroase controale ale revistelor de specialitate în diverse domenii. Astfel, în urma controlului efectuat de AGHITPROP la redacţia revistei Voprosî istorii (în continuare – V.I.), editată de Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a URSS, s-au depistat un şir de „neajunsuri": „Revista «V.I.» şi-a înrăutăţit lucrul; redacţia revistei nu a dedus concluziile necesare din Hotărârile CC cu privire la problemele lucrului ideologic; revista nu este o ediţie conducătoare a ştiinţei istorice în ţară; nu luptă contra perversiunilor antimarxiste în domeniul istoriei; n-a declarat lupta contra istoriografiei reacţionare de peste hotare; a publicat un şir de articole pătrunse de spiritul cosmopolitismului burghez şi de închinare în faţa istoriografiei anglo-americane." De greşeli grave au fost învinuiţi şi membrii colegiului de redacţie: academicienii Е.А. Kosminski, I.I. Minţ, profesorii M.N. Tihomirov, A.V. Pankratova, M.M. Hvostov ş.a. Printr-o hotărâre a Biroului Politic şi Secretariatului CC a fost numit un nou Colegiu de redacţie în frunte cu A.D. Udalţov. În punctul doi al hotărârii redacţia era obligată să „corecteze" greşelile[31]. Prin urmare, istoricii erau practic impuşi să scrie istoria după placul liderilor de partid. Controalele deveniseră deja ceva obişnuit în Instituţiile de învăţământ superior şi în cele academice din toată Uniunea Sovietică. În cadrul Facultăţolor de istorie şi al Instutelor de istorie erau întotdeauna depistate „neajunsuri serioase": „persistă tendinţa de a renaşte tradiţiile istoriografiei ruse burgheze, de a şterge hotarul dintre ştiinţa istorică sovietică şi cea burgheză, întrucât unii autori abordează istoriografia sovietică în calitate de continuatoare a ştiinţei prerevoluţionare; au fost depistate perversiuni obiectiviste burgheze. Aceste perversiuni antimarxiste şi-au găsit reflectarea într-un şir de studii"[32]; „minimalizarea rolului poporului rus în istoria «patriei noastre», au tratat Istoria URSS doar factologic, ignorarea problemelor construcţiei sovietice, nu se prezenta misiunea eliberatoare a Armatei Roşii în Marele Război pentru Apărarea Patriei; Lauda imperialismului american, mascarea politicii antisovietice a Partidului Laburist din Anglia". Corpul didactico-ştiinţific era revăzut de nenumărate ori, se concediau din funcţie persoanele ce nu corespundeau cerinţelor politice şi ideologice, fiind deseori calificaţi că sunt „duşmani ai poporului" [33]. Un exemplu relevant este cazul Facultăţii de Istorie a Universităţii de Stat din Odesa, unde corpul didactic, în anul 1949, era constituit preponderent din evrei – aceştia au fost acuzaţi că răspândeau idei cosmopolite în rândul tineretului studios[34]. Din documentele relatate concluzionăm că oricine se împotrivea, sau cel puţin nu îndeplinea cu stricteţe dispoziţiile partidului, putea fi clasat drept „duşman al poporului" ceea ce echivala în epoca stalinistă cu ani grei de detenţie sau condamnare la moarte. Controalele nu reprezentau o raritate în instituţiile de învăţământ superior din URSS. „Greşeli", erau depistate în toate instituţiile unde existau catedre, sectoare de ştiinţe sociale. Propaganda oricăror elemente cosmopolite trebuia depistată şi înlăturată, conform ideologiei staliniste, deoarece ele reprezentau un pericol şi înşişi ideologii nu erau întotdeauna siguri de „corectitudinea" celor propagate de ei. Instituţiile de învăţământ superior şi de cercetări ştiinţifice din RSSM nu au fost o excepţie. Anual, în cadrul instituţiilor de învăţământ superior aveau loc controale efectuate de secţia "Propagandă" . Acuzaţiile aduse nu se deosebesc prin originalitate, ele deveniseră deja nişte şabloane răspândite în toată Uniunea Sovietică. În urma unui control la catedra Marxism-Leninism de la Institutul Pedagogic, s-au adus critici dure referitoare la calitatea proastă a propagandei marxist-leniniste: Catedra nu organizează lecţii şi activităţi cu celelalte catedre; În anul 1948 nici o lecţie nu s-a organizat cu colaboratorii Institutului Pedagogic la tema: „Patriotismul Sovietic" etc.[35] Toate cadrele treceau prin controale minuţioase la angajare. În RSSM o importanţă enormă avea faptul dacă specialistul vizat, în perioada interbelică şi a războiului, a fost sau nu pe teritoriul „ocupat", dacă a avut contacte cu „fasciştii români şi germani". Orice apreciere pozitivă adusă la adresa României, în timpul orelor, era aspru pedepsită. Mulţi profesori au fost acuzaţi de răspândire a românismului şi naţionalismului [36]. Începând cu anul 1945, predarea cursului de Istorie a Moldovei în RSSM se desfăşura conform Planului-Prospect elaborat de N.Narţov, în baza căruia, tot el pregătea un curs general de Istorie a Moldovei, menit să servească drept manual universitar.[37] După ce Narţov a pregătit macheta manualului, în organele superioare de partid şi de stat au început să parvină semnale că el denaturează istoria Moldovei. Autorul, obţinând aprobarea de a publica, a depus manuscrisul la editură [38]. În scurt timp, „Sovetskaia Moldavia" a publicat articolul Cum şi ce ne învaţă profesorul N.Narţov, în care macheta manualului şi cursul de lecţii au fost supuse unei critici violente pentru propagarea ideologiei burgheze în rândurile tineretului studios[39]. Acuzaţiile aduse au făcut ca manualul să fie discutat în cadrul organelor de partid [40]. La 25 noiembrie 1947 s-a suspendat predarea cursului de Istorie a Moldovei la Institutul Pedagogic, Narţov a fost concediat din funcţia de şef catedră Istoria URSS, manuscrisul a fost retras de la editură, iar CC PC(b) a ordonat pregătirea unui alt manual sub controlul Biroului CC PC(b)M [41]. Sfârşitul carierei de istoric a lui Narţov se datorează, în mare parte, şi faptului că acesta era evreu, din care cauză în 1948 a fost învinuit de rusofobie, devenind astfel „ţap ispăşitor" al antisemitismului existent în cercurile conducătoare sovietice şi al campaniei contra cosmopolitismului [42]. În 1950, un caz similar a avut loc la AŞ URSS. Referitor la manualul de Istorie a URSS la AGHITPROP au parvenit un şir de scrisori critice, în care se menţiona că manualul de Istorie a URSS a fost elaborat de foşti cadeţi, naţionalişti şi reprezintă un "buchet de teorii duşmănoase, fasciste şi cosmopolite". Chiar şi academicianul Grecov a fost calomniat aducându-i-se acuzaţiile „tradiţionale"[[43], ]. Totuşi, manualul a fost recomandat spre publicare cu condiţia corectării "greşelilor" depistate. Presiunile şi controalele efectuate au transformat istoricii în executori servili ai instrucţiunilor de partid, „slugărnicia cosmopolită" în acest caz a fost transformată în slugărnicia de partid, o dovadă a acestei afirmaţii fiind şi faptul că istoricii căutau de sine stătător instrucţiunile în documentele şi materialele Congreselor Partidului, publicaţiile oficiale etc., iar când nu le găseau apelau, la ideologii şi propagandiştii de frunte ai sistemuli, chiar şi la primele persoane din stat: academicianul E.S.Varg se adresează la 24 ianuarie 1952 preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS cu rugămintea să i se dea instrucţiuni cu privire la un şir de probleme legate de ştiinţa istorică. În încheierea scrisorii, Varg menţionează "aş fi nespus de recunoscător pentru orice alte instrucţiuni pe care aţi binevoi să mi le daţi"[ [44].] Referinţe bibliografice:________________________________ [1] Сталин и космополитизм. 1945-1953. Документы Агитпрома ЦК/ Под общ. ред. акад. А.Н. Яковлева; сост. Д.Г.Наджафов, З.С.Белоусова. – Москва, МФД: Материк, 2005. [2] Государственный антисемитизм в СССР. От начала до кульминации, 1938-1953. Россия. ХХ век. Документы. М., МФД, Материк, 2005, 592 c. [3] Политбюро ЦК ВКП(б) и Совет Министров СССР. 1945-1953. –Москва: РОССПЭН, 2002. 656 с. [4] Панкратова А.М. Великий русский народ. – Москва: Наука, 1948. [5] Модржинская Е.Д. Космополитизм – империалистическая идеология порабощения наций. – М., 1958. [6] Бабиченко Д.Л. Сталин: «Доберемся до всех»: (Как готовили послевоенную идеологическую кампанию. 1943-1946) // Исключить всякие упоминания. Очерки советской цензуры. – Москва, 1995. [7] Литвин А.Л. Без права на мысль. (Историки в эпоху Большого террора. Очерки судеб). – Казань: Татарское кн. изд-во, 1994. – 191 с. [8] Ваксберг А.И. Нераскрытые тайны. – Москва, 1993, с. 261-265. [9] Платонов О. А. Россия под властью криминально-космополитического режима. – Москва, 1996. [10] Россия и СССР в войнах ХХ века: Стат. исследование. – Москва, 2001. с. 447, 448 [11] Документ №52. Из доклада А.А. Жданова „O международном положении" на первом совещании коминформа . 25.09.1947 // Сталин и космополитизм, c.142-144. [12] Зворыкин А. О советском патриотизме в науке // Большевик. – 1948. – №22. – C.24. [13] Большая Советская Энциклопедия. 2-е изд. Т. 23. . – Москва, 1953, c. 113-114. [14] Документ №23. Текст выступления И.В. Сталина на приеме в Кремле в честь Командующих родами войск. 24 мая 1945 г. // Сталин и космополитизм, c.23. [15] Генкина Э. Ленин и Сталин – основатели Советского Союза // Пропагандист. – 1945. – №24. – C. 9. [16] Документ №16. Постановление Политбюро ЦК ВКП(б) по вопросам работы Оргбюро и Секретариата ЦК ВКП(б) от 13 апреля 1946 г. // Политбюро ЦК ВКП(б… с.33. [17] Документ №38. План мероприятий по пропаганде среди населения идей советского патриотизма. Документ агитпропа ЦК. 18 апреля 1947 г. Секретно // Сталин и космополитизм, с.110-125. [18] Документ №13. Из стенограммы выступления Секретаря ЦК ВКП(б) А.А.Жданов на совещании в Агитпропе ЦК по вопросам пропаганды. 18 апреля 1946 г. // Сталин и космополитизм. С. 46-47. [19] Против объективизма в исторической науке // Вопросы истории. 1948. №2. С. 11. [20] Ленин В. И. Полн. собр. соч. Т. 38. 1963. 602 с. p. 181. [21]. Документ №12. Из постановления политбюро ЦК ВКП(б) „вопросы оргбюро и секретариата ЦК ВКП(б)": об учреждении газеты агитпропа ЦК // Сталин и космополитизм. p.44-46. [22] Документ №19. Проект постановления оргбюро ЦК ВКП(б) "о журналах "Звезда" и "Ленингра"" с правкой И.В. Сталина // Сталин и космополитизм. с.66-72. [23] Документ №25. Постановление политбюро ЦК ВКП(б) „о выписке и использовании иностранной литературы" . 14.09.1946 // Сталин и космополитизм. c.81-84. [24] Документ №37. Постановление политбюро ЦК ВКП(б) об организации „судов чести". 28.03.1947. // Сталин и космополитизм. c.108-109. [25]. Документ №83. Постановление политбюро ЦК ВКП(б) о роспуске еврейского антифашистского комитета в СССР. 20.11.1948 . // Сталин и космополитизм. 1945-1953. c.193-195. [26] . Документ №31. Докладная записка Г.Ф. Александрова В.М. Молотову и секретарю ЦК ВКП(б) А.А. Кузнецову с предложением прекратить деятельность антифашистского комитета советских ученых и еврейского антифашистского комитета в СССР . 07.01.1947 // Сталин и космополитизм. с.98-101. [27] Документ №33. Докладная записка агитпропа ЦК А.А. Жданову по вопросу издания "Черной книги" . 03.02.1947 // Сталин и космополитизм. c.103-104. [28] Документ №137. Проект постановления секретариата ЦК ВКП(б) о закрытии московского государственного еврейского театра. 30.03.1949 . // Сталин и космополитизм. c.380-383. [29] Документ №33. Решение политбюро о ликвидации объединений еврейских писателей и альманахов на еврейском языке. 08.02.1949 // Государственный антисемитизм в СССР. c.380-383. [30] Документ №87. Докладная записка агитпропа ЦК Г.М. Маленкову о руководстве общественными науками в АН СССР . 11.12.1948. // Сталин и космополитизм.c.203-204. [31] Документ №140. Постановление политбюро ЦК ВКП(б) о новом составе редколлегии журнала "Вопросы истории" . 04.04.1949 . // Сталин и космополитизм. c.350-353. [32] Документ №235. Докладная записка агитпропа ЦК Г.А. Маленкову о результатах проверки работы института истории АН СССР. // Сталин и космополитизм.c.586-589. [33] Документ №144. Служебная записка сектора вузов агитпропа ЦК об итогах закрытых партийных собраний в МГУ, посввященных борьбе с космополитизмом. // Сталин и космополитизм. c.368-370. [34] Документ №211. Докладная записка агитпропа ЦК М.А. Суслову о "засоренности" профессорско-преподавательского состава вузов г. Одессы. // Сталин и космополитизм. c.527-530. [35] Arhiva Organizaţiilor Social-Politice (AOSP), F. 51. Inv. 7. D. 314. f. 89-90. [36] Cozma V., Istoria Universităţii de Stat din Moldova. 1946-1996. Chişinău: USM. 2006. p. 490. [37] AOSP, F.51. inv.4. d.331. f.4-5. [38] Лазарев А. Кум а фост скрисэ история Молдовей // Нистру, №2, 1989, п.127 [39] Воронов К., Kak и чему учит профессор Н.Нарцов // Советская Молдавия, 8 августа 1947, №155. [40] AOSP, F. 2865, inv. I. d. 7. f. 17 [41] Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей // Нистру, №2, 1989, п. 130. [42] Cozma V., Dolghi A. Primul M [43] Документ №242. Докладная записка агитпропа ЦК М.А. Суслову об учебнике для вузов „история СССР" (Т.1) . 14.12.1950 // Сталин и космополитизм. 1945-1953. c.611-613. [44] Документ №253. Письмо академика Е.С. Варги В.М. Молотову с просьбой дать ему „указания" по ряду научно-исторических вопросов. 24.01.1952. // Сталин и космополитизм. 1945-1953. c.635. Bibliografie: 1. Arhiva Organizaţiilor Social-Politice (AOSP), F.2865, inv. I. d.7; F.51. Inv.4. d.331; Inv.7. d.314. 2. Cozma V., Istoria Universităţii de Stat din Moldova. 1946-1996. Chişinău: USM. 2006. p. 490. 3. Wilhelmus Petrus Van Meurs. Chestiunea Basarabiei în Istoriografia Comunistă. Chişinău, 1996. 4. Большая Советская Энциклопедия. 2-е изд. Т. 23. М., 1953. С. 113—114 5. Ваксберг А. И. Нераскрытые тайны. М., 1993. 6. Генкина Э. Ленин и Сталин - основатели Советского Союза // Пропагандист. 1945. №24. c.9. 7. Зворыкин А. О советском патриотизме в науке // Большевик. 1948. №22. 8. Лазарев А. Кум а фост скрисэ история Молдовей // Нистру, №2, 1989. 9. Литвин А. Л. Без права на мысль. (Историки в эпоху Большого террор. Очерки судеб). -Казань: Татарское кн. изд-во, 1994.- 191 с. 10. Модржинская Е. Д. Космополитизм – империалистическая идеология порабощения наций. М., 1958. 11. Панкратова А.М. Великий русский народ. М.1948. 12. Платонов О. А. Россия под властью криминально-космополитического режима. М., 1996 13. Политбюро ЦК ВКП(б) и Совет Министров СССР. 1945-1953. М., С.33. 14. Против объективизма в исторической науке // Вопросы истории. 1948. №2. С. 11. 15. Россия и СССР в войнах ХХ века: Стат. исследование. М., 2001. С. 447, 448 16. Сталин и космополитизм. 1945-1953. Документы Агитпрома ЦК/ под общ. Ред. Акад. А.Н. Яковлева; Сост. Д.Г.Наджафов, З.С.Белоусова. – М.: МФД: Материк, 2005.
ВЛИЯНИЕ «ПЕРЕСТРОЙКИ» НА ИЗУЧЕНИЕ НАЦИОНАЛЬНОЙ ИСТОРИИ В МОЛДАВСКОЙ ССР ВЛИЯНИЕ «ПЕРЕСТРОЙКИ» НА ИЗУЧЕНИЕ НАЦИОНАЛЬНОЙ ИСТОРИИ В МОЛДАВСКОЙ ССРÎn: „Власть и общество в истории: Геополитические изменения на постсоветском пространстве в конце XX – начале XX вв.”; междунар. Лет. шк. (2008; Вадул луй Водэ). Власть и общество в истории: Геополитические изменения на постсоветском пространстве в конце XX – начале XX вв.” междунар. Лет. шк. молодых историков стран-участниц содружества независимых государств: Материалы для участников, 11-18 июня 2008г., Вадул-луй-Водэ, Респ. Молдова. – К.: CEP USM, 2008. p.165-168. Адриан ДОЛГИЙпреподаватель, докторант, Молдавский Государственный Университет AbstractIn the present report, the author clarifies and analyses certain aspects of the passing of the national histories teaching and study from the Marxist methodology and the soviet patterns towards the general human values, in the context of the soviet society reconstruction and of the soviet historical science.Wish the launching of „reconstruction” and the „Glasnosti” slogan, the truth – seeking euphoria began, as well as the rewriting of many pages of the Soviet History. These transformations took also place under the control of the party authorities and had as after the Congress XX (the twentieth Congress) certain limits although, this time, considerably larges. The national history as a subject of study and research in the two most important university center of the formulation of „The History of Moldova”, as part the „The History of Soviet Union” to „The History of Moldova” – a separate course, and in 1990-1991, the passage to the final stage takes place, namely to „The Romanian History”. The affirmation process of „The Romanian History” as subject of study and research in the universities of the Republic was taking place in the context of „reconstruction”, of democratization of soviet society and as part of the movement of national rebirth. Двадцать три года отделяют нас от апрельского 1985 г. Пленума ЦК КПСС, провозгласившего курс на перестройку. События, произошедшие в СССР после него, имеют огромное историческое значение как для судеб бывших союзных республик, так и для всего мира. Политика «перестройки» с ее гласностью, плюрализмом и открытостью представляла собой новый, после «оттепели» 60-х гг., импульс к изменениям в общественном сознании. Как всякая переломная эпоха, середина и конец 80-х гг. породила интерес общества к собственной истории, выразившийся в активизации исторической публицистики.[1] В Молдове в конце 80 гг. имел место взрыв национальных настроений, национального самосознания генерированными политическими изменениями в Советском Союзе. Неотъемлемой частью этих документов было концептуальное переосмысление прошлого страны. От этого зависело определение вектора дальнейшего развития.В данном докладе автор рассматривает и анализирует некоторые аспекты перехода преподавания, и исследования национальной истории от марксистской методологии и советских штампов к общечеловеческих и национальных ценностях в контексте перестройки советского общества и советской исторической науки. Многие советские и российские исследователи оценивали положение в исторической науке СССР второй половины 1980-х как кризисное. На эту тему высказывались А. Я. Гуревич, В. П. Данилов, В. И. Буганов, В. А. Козлов, А. А. Искандеров. [2] Что касается молдавской историографии проблемы, то об этом писали в своих книгах и статьях И.Цуркану, В.Козма, А.Ешану, А.Морару, А.Царану.[3] В работах молдавских ученых отмечается: что история молдавского общества и историческая наука данного периода характеризуется подъёмом национального настроения и возвращением преподавания и исследования национальной истории к национальным ценностям, изучении ранее запрещенных тем, разоблачением фальсификаций национальной истории в советской историографии. М.С. Горбачев, избранный в 1985 г. Генеральным секретарем ЦК КПСС, провозгласил программу ускорения социально-экономического развития страны, а затем перестройки[4]. Сигнал к изменениям отношения общества к своей истории прозвучал в докладе М.С. Горбачева «Великий Октябрь и перестройка», который призвал решительно пересмотреть прошлое с учетом общечеловеческих ценностей[5]. Этот призыв нашел отклик в среде ученых-историков. Об этом, в частности, свидетельствует материалы последнего Всесоюзного совещания заведующих кафедрами общественных наук (1986), Всесоюзного симпозиума историков (октябрь 1988). Там в докладе директора Института всеобщей истории А.О. Чубарьяна внимание было сосредоточено на идее о том, что догматизм и стереотипное мышление длительное время определяли застой в советской исторической науке.[6] На первый план вышли вопросы касающихся правдивости учения классиков марксизма-ленинизма, роли масс и личности в истории, соотношении теории и практики строительства социализма. Руководство страны пришло к ряду выводов, имевших концептуальное значение: социалистический выбор 1917 г. был верным; теория социализма, разработанная Марксом, Энгельсом, Лениным не предлагала конкретных рецептов созидания нового строя, не объясняла деталей этого процесса, но содержала верные методологические установки. Она и сегодня является руководством к действию; социалистический строй в СССР себя не исчерпал и имеет далеко идущие перспективы в развитии и совершенствовании [7]. Сделанные выводы устанавливали и в дальнейшем строгие рамки в изучении истории, хотя более обширные, чем раньше, на этот раз.С провозглашения перестройки и «гласности» началось «суматоха» поиска истины, пересмотра многих страниц Истории СССР. Эти преобразования имели места также под контролем партийных органов, и представляли также как после XX Съезда некоторые рамки, хотя более обширные на этот раз.Многие историки относились скептически к «гласности», и в первые годы среди них чувствовалось определенное опасение. Принципы марксистской методологии и тезисы, изложенные в работах Ленина, остались нетронутыми, историки продолжали руководствоваться в своих исследованиях решениями Съездов и постановлениями партийных комитетов. В одной из своих статьей в журнале «Вопросы Истории», В.И. Касьяненко, подтверждает руководящую роль партии в процессах, которые имели место, и что главную роль исторической науки конца 80 гг. в соответствии с высказываниями М.С.Горбачёва на Пленуме ЦК было «восстановить концепцию Ленина о социализме»[8].В докладе М.С.Горбачёва от 2 июля 1990 содержалось критика политбюро, за ошибки допущенные в периоде перестройки. Что касается оценки прошлого страны, не отказавшись от приоритетов социализма, Съезд показывал, что истоки кризиса содержались в искажениях социализма, среди которых: огосударствление всех сфер социальной жизни; диктат партийных лидеров, отдаление человека от собственности и власти; игнорирование культурно-исторических ценностей и интеллектуального богатства народа [9].История является одной из форм национального самосознания. Она – память народа, одно из средств определения его места в мировом историческом процессе, в прошлом, настоящем, а при объективном всестороннем анализе – и в будущем. Поэтому разные партии, от политических организаций до групп сторонников отдельных лидеров, привлекали и соответствующим образом интерпретировали прошлое для исторического обоснования своих программ. Провозглашая коммунизм последней стадии исторической эволюции, историческая наука и образование стала главной сферы идеологического фронта, целью которых было формировать советскому населению марксистско-ленинское мировоззрение, воспитать активных строителей коммунизма и патриотов «социалистической родины» [10]. Стало быть, намеривалось создать типичного советского гражданина – „homo-sovieticus”.После включения МССР в составе СССР в 1940, а потом 1944 г. элементы истории родного края преподавались в рамках курса История СССР в Кишиневском Педагогическом Институте а затем, начиная с 1946 г. и в Молдавском Государственном Университете [11]. Предметом изучения составлял история Союза Советских Социалистических Республик, с древнейших времен до новейшего времени, но курс был составлен из тем касающуюся Истории России, ее образования и развития в качестве многонационального государства. В курсе выделялось историческая важность так-сказанной «добровольной объединении» народов к русской империи, эта была история образования и развития СССР. В 1945 была создана неофициально Н.Нарцовым и 1946 закрыта, Кафедра Истории Молдавии, поскольку ее образование не было одобрено ЦК МКП(б). В 1947 г. преподавание курса Истории Молдавии прекратилось, а профессор Нарцов был уволен в связи с обвинениями в искажении истории и симпатиям к буржуазной историографии.[12] Только в 1957 г. в учебные планы, Молдавского Государственного Университета, был включён курс «Истории Молдавии»[13]. В 1960 г. в связи с переводом Педагогического Института в состав Университета, национальная история преподавалось в Республики только в его составе. В 1969 г. была создана Кафедра Истории МССР, но курс Истории Молдавии изучался как частью курса Истории СССР. Только в 1986 г. в связи с начатьем процесса перестройки, Кафедра История Молдавии была преобразована в межвузовскую кафедру, обеспечивая преподавание Истории Молдавии студентам пяти вузов Кишинёва [14].Таким образом, начался этап утверждения национальной истории в качестве предмета преподавания и научного исследования, обозначенный сменой политической конъюнктурой и исторической парадигмы. Речь идет о поиске новой концептуальной модели научного исследования и преподавания национальной истории. Этот процесс начался и проходил трудно и иногда драматически [15].Исходя из необходимости глубокого изучения истории родного края и возрастания интереса общества к материальной и духовной культуре нашего народа, и повышенных требованиях к подготовке преподавателей истории для учебных заведений республики, 1 сентября 1988 в составе Исторического Факультета Педагогического Института имени «И.Креангэ» была открыта Кафедра Истории Молдовы и Археологии [16].Первые выразили, открыто свои новые концепции о новой концептуальной модели исследования и преподавания национальной истории профессора И.Буга и А.Мошану. И.Буга в статье «Один родной язык – один алфавит», опубликованный 19 октября 1988, утверждал на основе аргументов что «…молдаване из СССР и румыны из РСР составные части одной нации… Это население имеет единый язык, единую национальную культуру, общее происхождение и этническую принадлежность исторически сложенную в одно временное и географическое пространство». Настойчиво изучались не только новые методы исследования, но и преподавания национальной истории. Профессор А.Мошану в статье «Перспективы национальной истории в образовании», опубликованный в 1990 г., дополняет новыми идеями концепцию национальной истории. Таким образом, уже в 1990 г., была предложена идея о введении «Истории Румын» в качестве предмета преподавания и исследования в системе национального образования.В 1990 г. выше упомянутая межвузовская кафедра Истории Молдавии была расформирована, и организована новая вузовская кафедра «История Родного Края». Зав Кафедры был избран доктор исторических наук, доцент П.Параска [17].Найдя компромиссный вариант, Министерство Науки и Образования МССР 21 августа 1990 г. издало приказ, которым курс «Истории Молдавии» был заменён «Истории Молдавского Государства и Румынского Народа» [18]. На Историческом Факультете Молд.ГУ мнения по данной проблеме, разошлись. Одна группа профессоров, во главе с деканом А.Петренку, настаивала над изменением названии кафедры. 23 октября А.Петренку представил Сенату университета предложение Научного Совета Факультета Истории о реорганизации структуры факультета. Сенат одобрил структуру Факультета Истории, в составе которой входили пять кафедр среди которых и Кафедра Истории Румын [19]На Факультете Истории и Педагогики Педагогического Института имени «И.Креангэ» имели место схожие процессы. В 1990 г. в подготовки кадров историков перешли к систематическому и хронологическому принципу, но Кафедра Истории Румын в составе этого Факультета была создана только в 1991 г. [20].Таким образом, национальная история в качестве предмета преподавания и исследования в двух важнейших университетских центров республики прошла путь от формулировкой «Истории Молдавии» в составе курса «Истории СССР» к «Истории Молдавии» - отдельный курс, а в 1990-1991 гг. имеет место переход - к завершающей формы «История Румын» Процесс утверждения «Истории Румын» в качестве предмета преподавания в вузах республиках имел место в контексте перестройки, демократизации советского общества и как часть движения национального возрождения. Под воздействием национального движения были приняты законы и постановления, касающиеся языка, культуры, прессы, издательской деятельности. Начиная с 1989 г. молдавское общество стало более уверенным в провозглашенные свободы и восприняло перестройку как шанс для национального возрождения, возвращения к национальным ценностям истории и культуры. Итак, политика перестройки и гласности, а также радикальные изменения политической системы страны привели к серьезным преобразованиям в исторической науке и поставили перед ней новые задачи. Начиная со второй половины 80 гг. в молдавской историографии имеет место переписка многих страниц национальной истории, которые в советское время были сфальсифицированы. Имеет место, как говорит академик А.Ешану «изменение облика» историографии Республики Молдова. [21] [1] Страницы истории советского общества: факты, проблемы, люди. - М., 1989; Историки отвечают на вопросы. - М., 1989; Октябрь 1917: величайшее событие века или социальная катастрофа? - М., 1991.[2] Данилов, В. П. Современная российская историография: в чем выход из кризиса. // Новая и новейшая история. – 1993. – № 6. – С. 101; Гуревич, А. Я. О кризисе современной исторической науки // Вопросы истории. – 1991. – № 2,3; Мерцалов, А. Мерцалова, Л. Сталинизм и война. – М., 1998. – С. 166,167; Казьмина М. В. Проблема перестройки и развитие исторической науки. // Электронный научный журнал «ИССЛЕДОВАНО В РОССИИ» http://zhurnal.ape.relarn.ru/articles/2006/123.pdf[3] Ţurcanu Ion, Istoricitatea Istoriografiei (oservaţii asupra scrisului istoric basarabean, Chişinău 2004; Cozma V., Istoria Universităţii de Stat din Moldova (1946-1996). - Chişinău, 1996.; Andrei Eşanu, Schimbarea la faţă a istoriografiei din Republica Moldova (1989-2002) //Destin Românesc, nr. 1/2003. p. 7.; Ţaranu A. M., Istoriografia naţională – imperativ al timpului // Revista de istorie a Moldovei. – 1992. –nr. 1. – p. 3.[4] Материалы апрельского Пленума ЦК КПСС. М., Политиздат, 1985.[5] Горбачев М.С. Великий Октябрь и перестройка. – М., 1987[6] См.: Новая и новейшая история. 1989. №1.[7] Горбачев, М. С. Перестройка и новое мышление для нас и для всего мира. – М., 1987. с. 32,39.[8] Касьяненко В.И. Основные закономерности развития и актуальные проблемы истории советского общества. // Вопросы истории. – 1988. №.6. [9] Программное заявление XXVIII съезда КПСС. – М., 1990. - С. 4.[10] Основные задачи в изучений историй СССР феодального периода. // Вопросы историй. № 11. 1949. с. 3.[11] Cozma V., Dolghi A. Istoria naţională la Universitatea de Stat din Moldova (1946-1990) // Conferinţa Ştiinţifică Internaţională, „Învăţământul Superior şi Cercetarea – Piloni ai Societăţii bazate pe cunoaştere”, dedicată jubileului de 60 ani ai Universităţii de Stat din Moldova, 28 septembrie 2006, rezumatele comunicărilor, ştiinţe socioumane – Volumul II. CEP USM, Chişinău – 2006. p.29-30..[12] Cozma V., Dolghi A. Primul manual universitar – prima sinteză de istorie a Moldovei. // Revista de Istorie a Moldovei. Nr. 3 (71) iulie-septembrie 2007. p.52-62.[13] Cozma V. Указ. соч., с. 222.[14] Там же., с. 224.[15] Cozma V., Dolghi A. Istoria naţională la Universitatea de Stat din Moldova (1946-1990)… p.30.[16] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, 2000, p. 85.[17] Cozma V. указ. Соч., с. 224.[18] Там же, с. 225.[19] Там же.[20] Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă…. P. 85.[21] Andrei Eşanu, Schimbarea la faţă a istoriografiei din Republica Moldova (1989-2002) //Destin Românesc, nr. 1/2003.
INSTITUŢIONALIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR ÎN URSSINSTITUŢIONALIZAREA ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR ÎN EPOCA STALINISTĂ. ASPECTE ISTORICO-TEORETICEÎn: Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, Seria „ştiinţe umanistice”. 2007, nr.4. p.34-41.Adrian DOLGHI Catedra Istorie UniversalăDans cet article on analyse le procès de l'institutionnalisation de la formation historique supérieure en URSS. On met en relief les directions de la politique de l'Etat soviétique dans le domaine de la formation historique supérieure et de la science historique. On a apporté les preuves de l'intervention grossière du parti-Etat et de l’homme-Etat - Staline dans l’activité didactico-scientifique des écoles supérieures et des centres de recherches. Par le prisme des procès de l'institutionnalisation de la formation historique supérieure et de la science historique on découvre la politique de l'Etat soviétique d'idéologisation et de répression de la science historique, d'établissement du marxisme comme base idéologique de l’enseignement et de la rechercheAtitudinea societăţii faţă de trecutul său reprezintă o importantă condiţie a existenţei sale. În trecut se găsesc originile, bazele fiecărei epoci istorice; prin urmare, societatea nu poate să nu ţină cont de aceasta la rezolva¬rea multiplelor probleme de ordin politic, social-economic etc. Trecutul este un element indispensabil al conştiin¬ţei istorice a popoarelor. A distruge conştiinţa istorică, a o fragmenta înseamnă a pune bazele autodistrugerii unei naţiuni.Lovitura de stat în Rusia din anul 1917 a determinat instaurarea, pe o durată de şapte decenii, a monopolului marxist-leninist asupra procesului de scriere şi interpretare a istoriei. „Destinul muzei Clio a fost încătuşat de urmările revoluţiei condusă de Lenin, apoi de directivele trasate de Stalin. Astfel, practic întreaga concepţie despre istorie, ca şi libertatea celui care o scria, a fost anulată” [1]. Revoluţia a marcat descompunerea structu¬rilor socioculturale, a determinat nefast destinul a zeci de popoare, cu manifestări relativ diferite în anumite perioade ale regimului sovietic. În prezentul articol ne-am propus drept scop să analizăm procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi a ştiinţei istorice sovietice în perioada 1917-1938 – oficializarea şi organizarea studierii/ cercetării istoriei prin prisma ideologiei marxist-leniniste, subordonate organelor de partid şi de stat. Totodată, vom cerceta procesul de formare şi dezvoltare a sistemului de pregătire a istoricilor marxişti (cadre de partid, didactico-ştiinţifice şi propagandistice) pentru fundamentarea şi justificarea ideologiei comuniste, şi a regimului instituit în URSS şi de instituire a unui control total asupra activităţii istoricilor şi procesului didactico-ştiinţific. Procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi ştiinţei istorice se desfăşura printr-un şir de acţiuni întreprinse de puterea sovietică: a) lichidarea vechilor şi crearea noilor instituţii de învăţământ superior de predare/învăţare a istoriei; b) crearea centrelor ştiinţifice noi de cercetări şi transformarea celor vechi în instituţii marxist-leniniste; c) formarea şi consolidarea sistemului de propagandă; d) atragerea reprezentanţilor vechii şcoli în şcoala marxistă şi înlăturarea istoricilor incomozi etc. Acţiunile enumerate aveau caracter ideologic şi propagandistic, creându-se de fapt sistemul de propagandă şi agitaţie. Totodată, propaganda marxist-leninistă se desfăşura în strânsă legătură cu activitatea „ştiinţifică”, pregătind şi argumentând tezele ideologice ale partidului-stat. Deşi putem evidenţia mai multe direcţii în procesul instituţionalizării, totuşi se evidenţiază tranşant o singură politică (multiaspectuală) a regimului sovietic faţă de învăţământul istoric superior – formarea şi consolidarea sistemului instructiv-educativ, de pregătire a specialiştilor în domeniul ştiinţei istorice-marxiste, şi subordonarea acestuia Partidului-stat, în vederea manipulării maselor, argumentării şi justificării regimului instituit.În atenţia cercetătorilor au fost până în prezent diverse aspecte ale evoluţiei învăţământului istoric superior din URSS, relaţiilor partidului-stat cu ştiinţa istorică şi savanţii din domeniu, instituţionalizării învăţământului istoric superior şi ştiinţei istorice. Istoriografia din fosta URSS a avut de înregistrat rezultate „semnificative” ale impactului său cu puterea sau cu anumite curente politice şi sociale influente în zona habitatului şi a activităţii istoricilor. Situaţia de colonie a republicilor unionale a determinat, pentru cercetătorii locali, o aservire aproape fără excepţii a acestora de către putere. În cadrul acesteia, se evidenţiază câteva tendinţe: a) studii referitoare la istoria universităţilor, în care autorii elucidează evoluţia universităţilor din URSS, şi a facultăţilor de istorie din cadrul lor [2]; b) o altă categorie sunt studiile consacrate evoluţiei învăţământului şi ştiinţei istorice. Studiile la tema dată din perioada sovietică au un caracter fragmentar şi tendenţios [3].În istoriografia postsovietică, cercetările asupra problemei date abia încep să capete amploare. O primă categorie a studiilor sunt publicaţiile ştiinţifice ale unor autori ce se referă nemijlocit la unele aspecte ale impactului regimului totalitar comunist asupra evoluţiei învăţământului universitar şi a ştiinţei din URSS. Printre cele mai importante enumerăm: M.G. Iaroşevski [4]; B.C. Ilizarov face unele incursiuni în politica lui Stalin faţă de învăţământul şi ştiinţa istorică [5]; Stephane Courtois [6]; V.S. Braciov [7]; D.D. Tumarkin [8]; S.Markedonov [9].Direcţiile politicii statului sovietic în domeniul învăţământului istoric superior şi metodele de realizare a acesteia se desprind din documentele şi actele care de fapt le-au generat, şi care servesc drept suport docu¬mentar al investigaţiei. Întregul proces de creare a „societăţii comuniste” se baza pe lucrările „clasicilor”: K.Marx şi F.Engels [10], V.Lenin [11], care au determinat evoluţia învăţământului istoric şi a ştiinţei istorice în ansamblu din statul sovietic; Hotărârile CC al PCUS, ale Sovietului Miniştrilor URSS, Materialele Con¬greselor PCUS şi alte documente cu referire la învăţământul istoric superior [12].Deschiderea parţială a arhivelor după 1991 a permis accesul cercetătorilor la documente secrete. Totodată, multe personalităţi, participanţi la exercitarea puterii sau jertfe ale regimului, după destrămarea URSS, s-au ocupat de scrierea memoriilor, analiza şi comentarea evenimentelor care s-au produs. Un şir de documente şi mărturii de acest gen sunt publicate pe pagini Web [13]. Documentele nominalizate vorbesc despre caracterul ideologizat al procesului de studii şi de cercetare în instituţiile de învăţământ superior şi ştiinţifice, despre imixtiunea brutală al partidului-stat (în perioada stalinistă a „Omului-stat” – Stalin) în aceste procese.În această ordine de idei se înscrie aprecierea impactului regimului stalinist asupra ştiinţei istorice. În perioada „socialismului” au fost falsificate şi chiar nimicite formele de organizare socială a societăţii, încercate de experienţa civilizaţiei mondiale, formele vieţii spirituale şi morale. Dauna a fost colosală şi greu de întregit. Din fericire, definitiva „mancurtizare” a societăţii nu s-a reuşit, despre ce vorbeşte renaşterea spirituală a popoarelor după dezintegrarea URSS. Atenţia asupra acestei teme în ultimul timp a diminuat. Dar anumite elemente ale mentalităţii staliniste persistă în gândirea unor reprezentanţi ai societăţii. De aceea este necesar a analiza în continuare acest fenomen în diversele manifestări ale sale, în calitate de obstacol principal pe calea eliberării conştiinţei maselor de confuziile utopice ale epocii sovietice.Procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi ştiinţei istorice în URSS nu poate fi cercetat separat de impactul regimului totalitar comunist asupra societăţii, în general, şi procesului didactico-ştiinţific, în particular. Totodată, în tratarea unor aspecte ale problemei este necesar a ţine cont de legătura strânsă din¬tre învăţământul universitar şi ştiinţă. Învăţământul superior este în strânsă legătură cu dezvoltarea ştiinţei, iar dezvoltarea ştiinţei nu poate avea loc fără pregătirea specialiştilor în învăţământul superior. Acest adevăr a fost constatat chiar şi în Hotărârile Consiliului Comisarilor Norodnici, a Ministrului Învăţământului supe¬rior şi Comitetului Central al PC (b) [14]. Accentuarea legăturii strânse între învăţământul superior şi ştiinţa istorică în URSS se făcea centralizat, prin directive şi hotărâri de partid şi de stat, nu atât în scopul propăşirii ştiinţei istorice şi învăţământului, cât în scopul direcţionării şi ideologizării lui prin fixarea şabloanelor istoriografice, a principiilor marxist-leniniste, şi metodelor specifice de predare/învăţare a istoriei, şi în scopul creării cadrelor de istorici-marxişti, de partid şi de stat loiali partidului comunist.Institutul social al învăţământului şi ştiinţei include în sine un şir de concepte, printre care se numără o structură organizaţională deosebită, subiecţi ai muncii didactico-ştiinţifice (cadrele), mijloace ale activităţii didactico-ştiinţifice, baza materială etc. Printre factorii ce influenţează dezvoltarea învăţământului şi ştiinţei, o importanţă mare o are politica statului, în general, faţă de educaţie, ştiinţă şi savanţi. Pentru ţara, unde puterea practic de la început s-a format ca o dictatură de partid şi de stat, factorul politic este hotărâtor. Impactul său asupra dezvoltării nu numai economice, dar şi spirituale era enorm. Rolul şi locul altor componente în istoria învăţământului şi ştiinţei pot fi apreciate adecvat doar prin prisma factorului politic, inclusiv şi factorilor interni ca structura şi sistemul organizării învăţământului, ştiinţei şi savanţilor.În statul sovietic, ştiinţa istorică avea o importanţă deosebită. Conform istoriografiei sovietice, ce „ajuta la educarea politică a muncitorilor, conştientizarea schimbărilor istorice, ce aveau loc ca rezultat al revoluţiei din Octombrie” [15]. Cu alte cuvinte, ştiinţa istorică a devenit o unealtă a noului regim de justificare a crimelor şi un mijloc de manipulare ideologică a maselor. Evoluţia ştiinţei în general în URSS nu poate fi cercetată independent, fără a ţine cont de factorul politic. Impactul regimului sovietic, în special stalinist, cu ştiinţa istorică, cere de a pătrunde în esenţa sistemului politic, social şi ideologic instituit de Stalin – „Om-stat”. „Omul-stat” – fenomen unic în istorie, creează un astfel de sistem politic, în cadrul căruia îi sunt supuse nu numai institutele de bază ale societăţii. Voinţei unui singur om îi este subordonată întreaga sferă materială, spirituală şi culturală, şi total înrobit aparatului de stat sau partidului-stat. Conducătorul, cum nu s-ar numi, îşi subordonează totul sie prin teroare, intrigi, intelect, corupere – cu toate mijloacele. Omul care a realizat toate aceste lucruri capătă nu, pur şi simplu, putere asupra ţării, resurselor şi instituţiilor sale, dar controlul asupra tuturor oamenilor acestei ţări de la mic la mare. Puterea îi este atât de nelimitată, că el poate nu numai să reconstruiască trecutul (istoria) după bunul plac, dar şi viitorul. Aceasta nu este o metaforă, dar un rezultat real al activităţii lui Stalin [16]. Stalin a distrus aparatul de stat, reprimat şi supus sie personal într-un mod cumplit. Acelaşi lucru îl făcea şi cu alte pături sociale. În pofida opiniei oficiale, devenită obligatorie pentru toţi locuitorii URSS pentru toate timpurile, în societate domina frica [17]. Toate manualele şcolare de istorie au fost studiate minuţios de Stalin nu numai din punctul de vedere al conţinutului, dar şi al imaginilor vizuale. El a fost un formalist total în tot ce se referă la creativitate – în treburile de stat, politice şi ştiinţifice. Ca urmare, veşnic flămândă şi ruinată până în temelii, ţara a fost transformată într-un lagăr de concentrare, declarându-se raiul mult aşteptat pentru omul muncitor. Şi toţi care se aflau fie la libertate, fie în lagăre trebuiau să repete aceasta la infinit până nu credea în aceasta. Propaganda declara că în ţară este cea mai deplină din lume democraţie şi cel mai corect sistem politic. Şi deşi iniţial nimeni nu credea, se credea formal.Ştiinţa este materia cea mai fină, domeniu fără care nu poate avea loc progresul societăţii. Dar Stalin s-a infiltrat în ea. Formalismul odată şi pentru totdeauna s-a încetăţenit prin scheme învechite ale manualelor pentru şcoala primară, medie superioară, formalismul adunărilor de partid, al mitingurilor stihiinice, al demonstraţiilor bine dirijate, formalismul proceselor judiciare, formalismul în cultură şi artă în toate manifestările sale. Chiar cei mai apropiaţi lui Stalin trăiau într-o lume formală inventată de dânsul. Unicul care era creatorul real şi absolut liber al acelei lumi, era doar el – Stalin [18].Dictatul ideologic de monopol s-a conturat pe parcurs. În anii ’20, ştiinţa istorică încă nu era unificată total de teoria marxistă a istoriei. După Octombrie 1917 continuau să activeze reprezentanţi de vază ai şcoli¬lor istorice „vechi” (N.I. Kareev, D.M. Petruşevski, E.V. Tarle ş.a.), erau publicate lucrările lor, neînscrise în limitele ideologiei oficiale de stat. Anume cadrele ştiinţifice vechi au făcut foarte mult pentru recunoaşterea ştiinţei istorice sovietice peste hotare. Ei reprezentau în sine ştiinţa istorică naţională şi păstrau într-o anumită măsură o linie a continuităţii în dezvoltarea ştiinţei istorice ruse, pregătind un şir de discipoli. Erudiţia largă a lor, profesionalismul, cultura cercetării, analiza minuţioasă a izvoarelor etc. – trezeau stimă din partea savanţilor europeni şi ofereau ştiinţei istorice sovietice o posibilitate recunoscută de a participa la dialogul ştiinţific pe arena internaţională [19].În primii ani de activitate (1917-1920), Guvernul Sovietic şi Partidul comunist au avut o atitudine prudentă faţă de şcoala superioară prerevoluţionară şi, în primul rând, faţă de cadre. În primul deceniu după Revoluţia din Octombrie, meseria de istoric a fost dominată de istorici necomunişti. Noului regim nu-i ajungeau forţe pentru a asigura instituţiile de învăţământ cu cadre marxiste. Profesorii au avut posibilitatea de a-şi continua activitatea la catedrele universitare. Totodată, se întreprindeau măsuri pentru a rezolva problema cadrelor marxiste şi crearea centrelor de propagandă. În societate exista un pluralism teoretico-metodologic binecu¬noscut, deşi limitele lui se diminuau an de an. Anul de cotitură în acest sens a fost 1929, când conducătorul oficial al ştiinţei istorice M.N. Pokrovski a anunţat despre sfârşitul „perioadei de coexistenţă paşnică” cu savanţii şcolii din perioada ţaristă, s-a început purificarea Academiei de Ştiinţe, iar V.M. Molotov, devenit preşedinte al Sovietului Comisarilor Norodnici, a declarat că anul 1930 trebuie să devină „…ultimul an pentru vechii specialişti” [20], activitatea cărora a fost sfârşită prin bine cunoscutul „Dosar academic” al lui S.F. Platonov şi a unui şir de istorici renumiţi în anii 1929-1931.Comanda socială a noii orânduiri punea pentru istoriografia sovietică nou „născută” scopul de a crea noi instituţii ştiinţifice şi de învăţământ, de asemenea şi tematici de cercetare, corespunzătoare postulatelor comuniste. Cea mai mare atenţie a fost acordată organizării noilor centre ştiinţifice, propagandei teoriei marxism-leninismului, cercetării ideilor socialiste şi comuniste, mişcării revoluţionare internaţionale etc.Primul centru marxist de ştiinţe sociale a fost Academia Socialistă (în continuare Comunistă), creată la 25 iunie 1918. Pentru atragerea savanţilor în tabăra marxistă, din noiembrie 1919 în Academie au început să fie formate cabinete speciale (de istorie a socialismului, a internaţionalei II şi III, a politicii externe), în faţa cărora era pus scopul de a cerceta problemele importante ale istoriei moderne şi contemporane [21]. Dar din cauza că majoritatea istoricilor şcolii vechi au întâmpinat cu precauţie aceste măsuri, iar unii chiar au luat o atitudine ostilă faţă de noua ideologie, puterea sovietică a recurs la lichidarea facultăţilor de istorie şi a secţiilor de istorie (din cadrul facultăţilor de istorie şi filologie, a facultăţilor de istorie şi drept), având ca scop de a dezrădăcina „…ştiinţa istorică ţaristă şi metoda ei de pregătire a cadrelor” [22].Dintre instituţiile de pregătire a istoricilor-marxişti, prima a fost Universitatea Comunistă „I.M. Sverdlov” organizată în anul 1919 [23]. Iar în locul facultăţilor de istorie, lichidate în anul 1919, au fost create la universităţile din Moscova şi Petrograd Facultăţi de Ştiinţe Sociale (aşa-numitele ФОНы) cu secţii economice, politico-juridice şi istorice [24], dar în care în parte procesul de studii prioritar avea loc după metodele vechii şcoli. Situaţia a început să capete culoare spre sfârşitul anului 1920 – începutul anului 1921, când „Republica Sovietică a biruit forţele contrarevoluţionare”. În anul 1920, prin Hotărârea CC al PC a fost adoptată decizia de a crea Muzeul Marxismului care în 1921 s-a desprins din Academie în Institutul „K.Marx şi F.Engels” [25]. Un pas hotărâtor spre transformarea şcolii sovietice a fost adunarea de partid pe problemele învăţământului la 31 decembrie 1920-4 ianuarie 1921 la Moscova. În cadrul acestei adunări, au fost discutate propu¬ne¬rile Comisiei pentru reorganizarea radicală a predării ştiinţelor umanitare în şcolile superioare, creată în noiembrie a aceluiaşi an. Scopul acestei comisii, în frunte cu F.A. Rotştein era de a revizui programele de studiere a ştiinţelor umanitare şi de a rezolva problema pregătirii cadrelor marxiste pentru şcoala superioară şi a pregăti planul „reformării radicale” a învăţământului public [26]. În baza raportului Comisiei şi a articolelor lui Lenin, a fost finisată elaborarea „strategiei” de reorganizare a învăţământului public. V.Lenin a emis trei decrete: Decretul Consiliului Comisarilor Norodnici de la 11 februarie despre înfiinţarea aşa-numitelor „Institute ale Profesurii Roşii” [27] şi două la 4 martie 1921 despre Planul fixării minimului ştiinţific, obligatoriu pentru predarea în toate şcolile superioare din RSFSR, ce au jucat un rol decisiv în predarea ştiinţelor umanitare în învăţământul superior de pe principii marxiste şi în pregătirea cadrelor. Fiecare cadru didactic, pentru a putea preda în instituţiile de învăţământ superior, trebuia să posede, conform decretelor, un minim de cunoştinţe despre marxism, şi să împărtăşească viziunile partidului de la guvernare, transformându-l în unul ideologizat, instaurând, totodată, controlul asupra cadrelor ce urmau să fie angajate în instituţiile de învăţământ superior. Pe lângă ideologizarea învăţământului universitar şi pentru o subordonare mai strictă a cadrelor, s-a recurs la crearea diverselor societăţi şi organizaţii „ştiinţifice”, ”culturale”, propagandistice etc.În anul 1921 a început reorganizarea facultăţilor de ştiinţe sociale, şi crearea altelor noi. În 1923, la uni¬versităţile din Rusia Sovietică erau şapte facultăţi de ştiinţe sociale (în cadrul cărora erau incluse facultăţile de istorie şi de litere şi facultăţi de drept) [28]. La aceste facultăţi a fost create secţii sociopedagogice care aveau drept scop a pregăti cadre de ştiinţe sociale (adică de filosofie marxistă, de materialism istoric, ideologie comunistă în ansamblu). Au fost anulate cursurile „vechi” de istorie, ceea ce a „a dat o lovitură zdrobitoare asupra istoriei burgheze” şi au fost introduse cursuri noi de „ştiinţe sociale” (printre care şi istoria socialismului, istoria mişcării revoluţionare, a revoluţiei), întrucât noua armată de profesori „nu era suficient pregătită politic” – nu era pătrunsă îndeajuns de ideologia marxistă, şi nu erau convinşi de veridicitatea ei, nu era gata să elaboreze cursuri şi manuale noi bazate pe principiile marxism-leninismului şi să reorganizeze de sine stătător predarea istoriei. De asigurarea cu cadre, de care duceau lipsă Facultăţile de ştiinţe sociale, se ocupa Secţia de Agitaţie şi Propagandă a CC PCR(b) şi secţiile respective din organizaţiile de partid din Moscova şi Petrograd care „rezolvau activ toate problemele legate de activitatea Facultăţilor de ştiinţe sociale” [29]. Observăm că de problemele legate nu numai de educare a tinerei generaţii, dar şi de pregătire a specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior se ocupa de fapt nu Comisariatul Norodnic al Învăţământului Public, dar Secţia de Propagandă a PCR (b) şi secţiile respective din organizaţiile orăşeneşti de partid, subordonând întregul proces de studii, de asigurare cu cadre didactico-ştiinţifice, chiar tehnico-ma¬terială, având în mâinile lor toate pârghiile puterii centrale şi locale. Cerându-i-se opinia referitor la politica puterii sovietice în învăţământul superior şi la reformarea acestuia, Nicolai Berdeaev a răspuns: „Nu compătimesc politica puterii sovietice referitor la învăţământul superior, întrucât ea încalcă libertatea ştiinţei şi a predării şi constrânge libertatea vechii filosofii [30].În anii 1921-1923, Universităţi comuniste au fost organizate încă în nouă oraşe din Rusia Sovietică. Acestea pregăteau lucrători de partid, profesori pentru şcolile de partid, inclusiv profesori de istorie [31]. Societatea ştiinţifică a marxiştilor, creată în anul 1921, era după revoluţie primul centru ideologic, ce reunea cadre ştiinţifice din cel mai mare oraş al ţării – Petrograd. Iar în anul 1922 a fost creată Asociaţia institutelor de cercetări ştiinţifice din Rusia (РАНИОН), în componenţa căreia a intrat Institutul de Istorie [32]. O amploare mai mare, la nivelul întregii ţări, a căpătat-o Societatea istoricilor-marxişti, organizată pe lângă Academia Comunistă. În primii ani ai existenţei sale (1925-1929), ea includea o secţie unică de Istorie a Occidentului. Din 1929 ea a fost despărţită în două secţii: de Istorie a Capitalismului Industrial şi de Istorie a Imperialismului. Cea mai mare realizare a Societăţii Istoricilor-marxişti consta în unirea savanţilor, ce lucrau în centru şi în regiuni, petrecerea reuniunilor unionale, de asemenea, organizarea discuţiilor pe diverse prob¬leme ale metodologiei şi istoriei ştiinţei istorice. Momentul de cotitură în dezvoltarea instituţiilor istorice a fost anul 1929, când Institutul de Istorie a fost transferat în cadrul Academiei Comuniste. Explicând motiva¬rea acestei măsuri, patriarhul ştiinţei istorice sovietice explica că „РАНИОН nu este un organ ştiinţific, iar pe doctoranzi acolo îi pregătesc după reţeta anului 1910” [33], astfel politicul se implica din ce în ce mai mult în ştiinţă.Cel mai mare rol în pregătirea cadrelor de propagandă a metodologiei marxist-leniniste a istoriei a avut-o activitatea Institutelor „V.I.Lenin”, Institutul „K.Marx şi F.Engels”, Institutul de Istorie a Partidului. În anul 1928 Institutul „V.I.Lenin” a fost unit cu Institutul de Istorie a Partidului, iar în anul 1931 în urma fuzionării acestuia cu Institutul „K.Marx şi F.Engels” a fost creat Institutul „Marx-Engels-Lenin” (IMEL) pe lângă CC PC (b).Începând cu 1925, istoricii nemarxişti au fost treptat înlăturaţi din poziţiile academice de conducere. În anul 1925 a fost creată Asociaţia istoricilor-marxişti, iar lucrul cabinetelor Academiei Comuniste se realiza în contact cu secţiile respective ale Asociaţiei. Din decembrie 1922 Academia a început să publice organul periodic „Mesagerul Academiei Socialiste” [34]. O mare rezonanţă a avut-o prima Conferinţă Unională a istoricilor-marxişti la sfârşitul anului 1928 - începutul anului 1929. Activitatea de propagandă lua amploare prin organizarea discuţiilor de demascare a capitalismului, a caracterului său exploatator etc. în contextul înăspririi regimului de teroare în URSS [35].Instituţionalizarea ştiinţei istorice marxiste se realiza în URSS pe diverse căi, una dintre cele mai „efective” erau represiunile împotriva istoricilor, reprezentanţi ai „şcolii vechi”. Silirea lor de a se încadra în noile organizaţii de partid şi instituţii de învăţământ şi de cercetări ştiinţifice create de bolşevici, concedierea, exilarea, lichidarea fizică erau metode obişnuite practicate de organele de partid şi serviciile speciale. Pe lângă repre¬siunile de masă, se ducea lupta împotriva intelectualităţii, pentru a o ţine într-o permanentă frică. O astfel de politică, ce s-a răsfrânt asupra unor reprezentanţi ai intelectualităţii încă în anii 20 (de exemplu, exilarea din ţară în anul 1922 a celor mai reprezentativi gânditori) a luat în continuare o formă de dosare falsificate, care au fost un preludiu pentru procesele viitoare din 1937-1938 şi anii următori [36].Cea mai mare parte a lucrărilor savanţilor, ce au respins marxismul dar n-au emigrat, n-au fost acceptate. Una dintre cele mai mari figuri din numărul lor a fost patriarhul istoriografiei ruse N.I. Kareev, care a fost înlăturat de la predarea în universitate [37]. În mare parte, cele întâmplate nu doar cu Kareev, dar cu întreaga ştiinţă istorică din URSS era o urmare a instaurării unui regim nou, deosebit de cel instaurat în 1917 şi 1922, odată cu formarea URSS şi chiar deosebit de cel ce a urmat până în anul 1929 – stalinismul.Către anul 1929, reţeaua instituţiilor de învăţământ superior şi de cercetare s-a consolidat într-un sistem centralizat, formalizat şi dirijat din centru. Structura instituţiilor, calitatea cadrelor didactico-ştiinţifice, nu¬mărul studenţilor, conţinutul programelor de studii – toate erau planificate şi orientate spre săvârşirea „revo¬luţiei culturale” şi crearea unei noi „societăţi sovietice” şi a unui cetăţean tipic „homo-sovieticus”. Ceea ce a urmat după anul 1929 a fost – perfectarea şi înăsprirea sistemului de îndoctrinare, mancurtizare şi de teroare (fizică şi intelectuală) a maselor. Cartea neagră a comunismului a consemnat că în URSS anii 30 au cunoscut „o represiune fără precedent la scara întregii societăţi”, fiind lovite „toate păturile populaţiei sovietice, – de la membrii Biroului Politic până la cetăţenii de rând, arestaţi în stradă pentru îndeplinirea planului de represiune a „elementelor contrarevoluţionare” [38].Începând cu intelectualitatea tehnică („Dosarul minerilor”, 1928), Stalin în curând şi-a orientat atenţia asupra reprezentanţilor ştiinţelor socioumanistice. Prima acţiune s-a răsfrânt asupra istoricilor, majoritatea cărora era legată de Academia de Ştiinţe. Lansarea primului plan cincinal de către Stalin, în 1928, s-a soldat şi cu o campanie generală împotriva ultimilor istorici „burghezi”, iar în 1929-1930 aceasta a culminat cu epu¬rarea de cadre în Academia de Ştiinţe [39]. Astfel au început prigonirile academicienilor incomozi. Din academie au fost concediaţi 800 de savanţi, fiind astfel distrus potenţialul ştiinţific al ştiinţei ruse şi continuiatea fără de care nu era posibilă dezvoltarea normală a ştiinţei. Se creau premise pentru stagnarea gândirii ştiinţifice în statul sovietic [40]. „Purificarea” în Academia de Ştiinţe a durat mai mult de un an şi s-a terminat în februarie 1931 prin aşa-numitul Dosar al Academicianului S.F. Platonov [41]. În 1931, pe neaşteptate, Stalin a intervenit printr-o scrisoare adresată ziarului Revoluţia proletară [42], în care critica istoricii fiindcă „puneau discutarea axiomelor înaintea intereselor vitale ale Partidului”, impunând istoricilor propria sa definiţie privind „spiritul de partid”, supunerea faţă de ordinele curente ale partidului. În acest mod, Misiunea istoricului nu mai era să investigheze în mod critic trecutul, bazându-se pe marxism, ci de a modela istoria după axiomele politice la zi şi de a denunţa, de regulă, toate celelalte opinii. Astfel, Stalin a făcut din scrierea istoriei un instrument de îndoctrinare a întregului popor şi în mod special a membrilor partidului [43].Unul dintre cei mai activi participanţi la propaganda comunistă şi primul director al Institutului „K.Marx şi F.Engels” a fost D.B. Riazanov. Acesta nu se considera Leninist, dar cunoaşterea profundă a lucrărilor lui Marx şi Engels îl apropia de bolşevici. El menţiona: „Eu nu sunt bolşevic, nici menşevic şi nici leninist. Eu sunt doar marxist şi ca marxist sunt comunist” [44]. Din cauza spiritului său activ şi agitat, a trezit nemulţu¬mirea lui Stalin, astfel în februarie 1931 Riazanov a fost demis din funcţia de director al Institutului, exclus din partid şi exilat în oraşul Saratov, în anul 1937 a fost din nou arestat, iar în 1938 executat [45].Sarcina de bază a Institutului de Istorie în primii ani era de a scrie manuale şcolare de istorie. Începând cu anul 1935, din ce în ce mai mult loc în planurile sectoarelor Institutului Academiei Comuniste încep să aibă monografiile. Aceleaşi procese aveau loc şi în cadrul Institutului de Istorie a secţiei Academiei Comuniste din Leningrad. Dar în curând, prin decizia SCN (Sovietului Comisarilor Norodnici) din 8 februarie 1936, Academia Comunistă a fost lichidată, iar institutele ei au trecut în cadrul Academiei de Ştiinţe a URSS. Primul dintre directorii acesteia a fost numit unul dintre cei mai de seamă savanţi – şi propagandişti sovietici – specialişti în domeniul istoriei moderne – academicianul N.M.Lukin [46].În anii ’30-40, în cadrul discuţiilor desfăşurate în ştiinţa isto¬rică sovietică, s-a reliefat o tendinţă definitorie a ei – renunţarea la vechile tradiţii istoriografice şi izolarea de realizările ştiinţei istorice din alte ţări. Obliga¬to¬riu pentru istoricii sovietici devenise necesitatea de a se călăuzi în activitatea lor de clişeele teoretico-meto¬dologice trasate de faimosul „Краткий курс историй ВКП(б)”. Ca rezultat, în ştiinţa istorică a fost acceptat un stil dogmatic de interpretare a trecutu¬lui care, în mare măsură, continuă să contamineze şi astăzi lucrările şi minţile multor savanţi [47]. Pentru a consolida regimul stalinist şi pentru a face să crească sprijinul popular, istoricii trebuiau să rescrie istoria, iar pentru a convinge masele de corectitudinea interpretării comuniste a istoriei, prezentarea politică a istoriei trebuia înlocuită cu cea social-economică. Iar pentru a sublinia modul în care popoarele Uniunii Sovietice au împărtăşit trecutul comunist, trebuia dedicat mai mult spaţiu istoriei prerevoluţionare, eroilor ei, „trecutului comun trăit de popoarele URSS” [48].Vorbind despre teroarea ştiinţei, trebuie de înţeles sub aceasta nu doar totul ce a fost rezultatul represiunilor, în sensul exterminării oamenilor, cărţilor, convingerilor, lichidării ştiinţelor şi altele. Represaţi într-un anumit sens s-au dovedit a fi, de asemenea, şi savanţii, care nu au nimerit în măcel. Majoritatea dintre ei, supunându-se dictatului birocraţiei de partid, pe de o parte, păstrând receptivitatea faţă de glasul conştiinţei, pe de altă parte, trebuiau să trăiască cu conştiinţa scindată, cu morală dublă [49]. Istoricilor le-a fost rezervat de Stalin un mare rol în bătălia iniţiată cu „cosmopolitismul”. Campania prescria de a trasa calea ştiinţei sovietice, de a o izola de la cea universală, confirmând întâietatea ştiinţei sovietice în toate domeniile. Cu aceasta o astfel de disciplină ca istoria, chemată să oglindească faptele trecutului, se transforma într-o ştiinţă represată. Să reconstruiască adecvat faptele trecutului, otrăvită de stalinism, istoria nu putea. Dar cunoaşterea trecutului serveşte o condiţie obligatorie de înţelegere nu numai a originilor, dar şi a căii spre viitor [50].Procesul instituţionalizării învăţământului istoric superior şi al ştiinţei istorice sovietice reprezintă politica Statului sovietic de ideologizare şi represare a ştiinţei istorice – statornicire a marxismului ca bază în predarea şi cercetarea ei.Referinţe:1. Teodorescu L. Clio după Gratii // Lucrările Congresului al XXII-lea al Academiei româno-americane de ştiinţe şi arte (26-29 iunie 1997). - Târgovişte, 1997, p.104.2. Тираспольский государственный педагогический институт имени Т.Г. Шевченко. - Кишинев, 1980. - 264 с.; Мавродин В.В. История ленинградского университета 1819-1969. - Лeнинград, 1969. - 664 с.; От учитель¬ского института до педагогического университета (история ПГПУ им. В.Г.Белинского: 1939-1999 гг.). - Пенза: Пензенский государственный педагогический университет имени В.Г. Белинского, 1999. - 76 c.; Хохлов А.Ф. Университет рожденный трижды. История создания и становления Нижегородского универ¬си¬тета. - Н.Новгород: Нижегородский Университет, 2001. - 70 c.3. Развитие исторического образования в CССР (Межвузовский сборник научных трудов). - Воронеж: изда¬тель¬ство Воронежского Университета, 1986. - 149 c.; Иванова Л.В. У истоков советской исторической науки (Подготовка кадров историков-марксистов в 1917-1929 гг.). - Москва: Издательство «Мысль», 1968. - 197 с.; Очерки истории исторической науки в СССР. В 7 томах. - Москва: Изд-во АН СССР, 1955-1988.4. Ярошевский М.Г. Сталинизм и судьбы советской науки // Репрессированная наука. - СПб.: „Наука”, 1991, c.9.5. Илизаров Б.С. Сталин, штрихи к портрету на фоне его библиотеки // Новая и Новейшая История. - 2000. - №3, 4. - С.164-166.6. Stephane Courtois et al. Cartea neagră a comunismului. Crime. Teroare. Represiune. - Bucureşti: Editura Humanitas/ Fundaţia Alianţa Civică, 1998, p.175, 192.7. Брачев В.С. „Дело” академика С.Ф. Платонова // Вопросы истории. - 1989. - №5. - С.117; Брачев В.С. Опас¬ная профессия – историк. - СПб.: Стомма, 2005. - 372 с.8. Репрессированные этнографы. Вып. 2 / Сост. Д.Д. Тумаркин. - Москва: Вост. лит., 2003. - 495 с. 9. Маркедонов Сергей. Историческая наука в посткоммунистической России. От несвободы к непрофессио¬на¬лизму? // Русский Журнал / Политика / www.russ.ru/politics/20011003-mar.html10. Маркс К., Энгельс Ф. Об историческом опыте и его уроках. - Москва: Издательство политической литера¬туры, 1989. - 155 с.; Маркс К., Енгелс Ф. Опере aлесе ын трей волуме. - Кишинэу: Едитура „Картя Молдо¬венеаскэ”, 1977.11. Ленин В.И. Опере комплете ын 50 volume. - Кишинэу: Едитура «Картя Молдовенеаскэ», 1975 .12. Сборник декретов и постановлении Рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. - Москва: Высшая школа, 1920; Основные постановления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И. Карпова и В.А. Северцева. - Москва, 1957. - 655 с.; XVIII съезд всесоюзной Коммунистической партии (б). 26 января-10 февраля 1934 г. Стенографический отчет. - Москва: Партиздат, 1934. - 720 с.; Как ломали НЭП. Стенограммы пленумов ЦК ВКП(б) 1928-1929 гг. В 5-ти томах. (Россия. ХХ век.) / Ред. коллегия: В.П.Данилов, О.В.Хлевнюк и др. - Москва: Партиздат, 2000; Общество и власть: 1930-е годы. Повест¬вова¬ние в документах / Отв. ред. А.К. Соколов. - Москва: РОССПЭН, 1998. - 351 с.; Академия наук в решениях Полит¬бюро ЦК РКП(б)-ВКП(б)-КПСС. 1922-1991/1922-1952. - Москва: РОССПЭН, 2000. - 592 с; Аппарат ЦК КПСС и культура. 1958-1964: Документы. - Москва: „Российская политическая энциклопедия” (РОССПЭН), 2005. - 872 с. etc.; Народное хозяйство СССР за 60 лет. Юбилейный статистический ежегодник. - Москва: Статистика, 1997. - 710 с.13. История (документы, мемуары) // http://elibrus.1gb.ru/ist.shtml; Рожденным в СССР посвящается. СССР „История-Анализ-Коментарии-Oбсуждeния-Архивы” // http://cccp.narod.ru/; Сборники документов „Россия ХХ век” на сайте Международного фонда „Демократия” (Фонд Александра Яковлева)// http://www.idf.ru/ almanah.shtml; Документы (сентябрь 1922-сентябрь 1927 гг.) // http://his95.narod.ru/doc3.htm; Документы по советской истории // http://www.memo.ru/links/links33.htm.14. Научно-исследовательская работа в высших учебных заведениях. Из Постановления СНК СССР и ЦК ВКП (б) от 23 июня 1936; О мерах улучшения научно-исследовательской работы в высших учебных заведениях. Из приказа Высших учебных заведениях. Из приказа министра высшего образования СССР от 24 апреля 1956 г. №.357 // Основные постановления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И. Карпова и В.А.Се¬вер¬цева. - Москва: Высшая школа, 1957, с.213-215.15. Историография истории СССР (эпоха социализма), c.54.16. Илизаров Б.С. Op. cit., с.164-166.17. Ibidem.18. Ibidem.19. Дунаевский В.А. Становление и развитие советской историографии нового и новейшего времени стран Европы и Америки // ИСТОРИЯ США В МГУ. http://www.amstud.msu.ru/20. Ibidem.21. Историография истории СССР (эпоха социализма), c.55. 22. Иванова Л. В. Op. cit., p.12. 23. Историография истории СССР (эпоха социализма), с.58.24. Постановление о создании факультетов общественных наук от 3 марта 1919 г. // Сборник декретов и по¬становлении Рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. - Москва: 1920, с.16.25. Исторография истории СССР (эпоха социализма), c.55.26. Иванова Л. В. Op. cit., p.14. 27. „Инcтитуты Красной Профессуры”; Берхин И.Б. История СССР (1917-1978): Учеб. пособие. 3-е изд., пере¬раб. и доп. - Москва: Высш. школа, 1979, с.325.28. Tioulpanov S.I. L’enseignement supérieur des humanités en URSS // Études et documentes d’éducation. - UNESCO. - 1962. - No39. - P.34.29. Иванова Л.В. Op. cit., p.23.30. Протокол допроса Н.А. Бердяевa. Отдел секретный 18 августа 1922 г. // История России. 1917-1940: Хре¬сто¬матия / Сост. В.А. Мазур и др. - Екатеринбург, 1993 // http://his95.narod.ru/doc20/id30_4.htm 31. Историография истории СССР (эпоха социализма), c.58.32. Дунаевский В.А. Op. cit.33. Ibidem.34. Вестник Социалистической Академии (în continuare: Вестник Коммунистической Академии); Дуна¬ев¬ский В.А. Op.cit.35. Всесоюзный XVI съезд Коммунистической партии (б). Стенографический отчет. - Москва-Ленинград, 1930, с.417.36. Wilhelmus Petrus Van Meurs. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. - Chişinău: Editura Arc, 1996, p.24.37. Дунаевский В.А. Op. cit.38. Stephane Courtois. Op. cit., p.175, 192.39. Meurs W.P. Op. cit., p.24.40. Рокитянский Я.Г. Трагическая судьба академика Д.Б.Рязанова // Новая и новейшая история. - 1992. - №2. - С.122, 123.41. În istoriografie referitor la acest proces mai este utilizată şi sintagma: „dosarul istoricilor” sau mai cunoscut prin denumirea „Dosarul Academiei de Ştiinţe”. Брачев В.С. „Дело” академика С.Ф. Платонова // Вопросы исто¬рии. - 1989. - № 5. - С.117-129; Перченок Ф.Ф. Дело Академии наук // Природа. - 1991. - № 4. - С.96-104.42. Пролетарская революция.43. Meurs W.P. Op. cit, p.24.44. Вестник Коммунистической Академии. - 1924. - № 8. - С.392.45. Дунаевский В.А. Op. cit.46. Ibidem.47. Ţaranu Anatol. Istoriografia Naţională imperativ al timpului // Revistă de istorie a Moldovei. - 1992. - Nr.1. - P.3-4.48. Meurs W.P. Op. cit., p.25.49. Ярошевский М.Г. Op. cit., p.10-12.50. Ibidem.
IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR ÎN RASSM ŞI RSSMADRIAN DOLGHI. IMPUNEREA MODELULUI SOVIETIC AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR ÎN RASSM ŞI RSSM (1930-1954).În: Destin Romanesc, (Serie nouă). Revistă de istorie şi cultură, 2009, An.IV (XV), nr.4 (62), p.55-74S-a născut la 28 februarie 1981, în satul Fundurii-Vechi (Glodeni). Licenţiat al Facultăţii de Istorie şi Psihologie a USM (2005), Masterat în istorie la aceiaşi instituţie (2006); profesor de liceu (2003-2005); cercetător ştiinţific la USM (2006-2008); studii de doctorat la USM (2006-2009); lector la Catedra Istorie Universală a USM (din 2006)Autor a cca. 20 de articole şi comunicări privind problematica politicii statului sovietic în domeniul ştiinţei şi învăţământului superior.Politica statului sovietic în domeniul ştiinţei şi învăţământului istoric superior la periferiile Uniunii Sovietice, pe lângă trăsăturile generale caracteristice întregii uniuni a mai avut un şir de particularităţi specifice atât tuturor republicilor unionale cât şi fiecărei republici în parte.Ştiinţa istorică, în republicile unionale, era chemată prin intermediul propagandei şi miturilor istoriografice să contribuie la educarea cetăţeanului sovietic, să argumenteze - legitimeze „alipirea benevolă” a popoarelor sau republicilor unionale la Imperiul Rus sau la URSS, sau „eliberarea”de către Uniunea Sovietică a ţărilor ocupate de Germania fascistă. Învăţământului istoric superior în acest caz i se atribuia rolul de formator al cadrelor marxiste pentru aparatul de partid şi învăţământul preuniversitar în cadrul căruia se educa „omul sovietic”. La periferiile URSS învăţământul şi ştiinţa istorică a fost transformată într-o unealtă nu doar de ideologizare a societăţii dar şi de deznaţionalizare a popoarelor din cadrul URSS şi de transformare a lor în părţi componente a “poporului sovietic”.Pentru a elucida procesul impunerii modelului sovietic al învăţământului istoric superior pe teritoriul ţării noastre în anii 1930-1954, în prezentul articol ne-am propus să analizăm procesul instituţionalizării învăţământului istoric marxist; Politica marxistă de cadre - componenţa şi evoluţia corpului didactic şi studenţesc de la facultăţile de istorie din RSS Moldovenească.Deosebit de preţioase în efectuarea studiului nostru sunt lucrările referitoare la istoria universităţilor din Republica Moldova, în cadrul cărora autorii se referă şi la învăţământului istoric superior din RSSM. În prezent avem doar două astfel de studii: „Istoria Universităţii de Stat din Moldova” [1] şi „Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău 1940-2000” [2].Alt grup îl constituie studiile ce elucidează evoluţia ştiinţei istorice din Republica Moldova. Unele aspecte ale evoluţiei ştiinţei istorice din RSSM sunt cercetate în cartea istoricului Ion Ţurcanu: „Istoricitatea istoriografiei”. Lucrarea repune în discuţie anumite aspecte ale istoriei naţionale, analizând tratarea lor în istoriografia sovietică [3]. În lucrarea „Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice” istoricul Anton Moraru vine să judece intenţiile premeditate de falsificare a istoriei românilor[4]. O altă carte de o valoare incontestabilă asupra evoluţiei ştiinţei istorice din URSS şi RSSM este „Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă” de W.P. van Meurs [5]. În lucrarea sa Van Meurs elucidează un şir de aspecte ce ţin de domeniul educaţional sovietic în RSSM [6].Un aport considerabil la studierea istoriografiei sovietice, propagandei comuniste, deznaţionalizării etc. îl aduc autorii: Andrei Eşanu în articolul „Schimbarea le faţă” a istoriografiei din Republica Moldova (1989-2002)”; Valentin Burlacu cu articolele „Propaganda cultural-educativă în modelarea conştiinţei şi mentalităţii populaţiei RSSM (1944-1950)”[7], „Instituţiile cultural-educative din RSS Moldovenească - instrument de rusificare (1944-1950)” [8]; Maria Eremia în articolele Facultatea de Istorie din cadrul Institutului Pedagogic Moldovenesc (1941-1944) [9] şi Rolul ideologiei marxist-leniniste în pregătirea cadrelor istorice în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească [10] elucidează unele aspecte ale activităţii facultăţii de istorie a Institutului pedagogic Moldovenesc şi pregătirii cadrelor de istorici marxişti în RSSM.Sinteza lucrărilor menţionate şi valorificarea documentelor de arhivă ne permite să elucidăm procesul impunerii modelului sovietic al învăţământului istoric superior în RASSM şi RSSM.a) Instituţionalizarea învăţământului istoric marxist în RASSM – „Premisă” a implementării acestuia în RSSM.Premise ale instituţionalizării modelului sovietic al ştiinţei şi învăţământului istoric pe teritoriul ţării noastre au apărut odată cu instaurarea puterii sovietice pe teritoriul din stânga Nistrului. În memoriul cu privire la necesitatea creării Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM) în opinia noastră pot fi identificate şi premisele instituţionalizării învăţământului şi ştiinţei istorice marxiste pe teritoriul ţării noastre. În acest memoriu se menţiona: „Din punct de vedere al URSS, este cu atât mai necesară, cu cât este posibilă eventualitatea, mai devreme sau mai târziu, a apariţiei conflictelor militare în timpul cărora este necesar un spate al frontului bine asigurat, lipsit de stări de nemulţumire. Republica Moldovenească ar putea juca rolul de factor politico-propagandistic pe care-l joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia şi cea Karelă faţă de Finlanda”[11]. Prin urmare ştiinţa şi învăţământul istoric marxist, ca instrument al sistemului politic sovietic, urma să justifice şi legitimeze crearea noii structuri statale, instaurarea regimului totalitar comunist în teritoriu, pretenţiile asupra teritoriilor din dreapta Nistrului şi altor teritorii. În afară de aceasta învăţământul istoric superior urma să asigure cu cadre marxiste acţiunile de propagandă a ideologiei comuniste şi să alimenteze teoria exportului de revoluţie în statele Europei de Est.Noua structură statală – RASSM a apărut în urma hotărârii Comitetului Executiv Ucrainean din 12 octombrie 1924 la Harkov, în Transnistria implantându-se stilul clasic al sistemului administrativ de comandă [12]. Istoriografia sovietică, referitor la această problemă, a afirmat că prin formarea RASSM s-a realizat „politica naţională leninistă a Partidului Comunist al Uniunii sovietice”, că a biruit „politica leninistă a prieteniei popoarelor şi internaţionalismului proletar”. De asemenea crearea RASSM a fost considerată drept un „cap de pod”[13] al URSS în lupta sa pentru re-anexarea Basarabiei – „începutul eliberării Basarabiei”[14] şi chiar o metodă eficientă de sovietizare a României, de exportare a comunismului rus spre Balcani în vederea creării unei republici socialiste mondiale [15]. Parte componentă a sistemului politic totalitar instituit a fost sistemul de învăţământ şi propagandă ce avea menirea să justifice politica PC(b), să supună sub aspect spiritual, ideologic toată populaţia [16].Instituţionalizarea învăţământului istoric marxist a început în anul 1930, cu inaugurarea la Tiraspol a Institutului Pedagogic „T.G. Şevcenco”[17]. De la bun început această instituţie de învăţământ şi-a desfăşurat activitatea ca o unealtă docilă regimului. Facultatea de Istorie însă a fost creată abia peste doi ani, pregătirea cadrelor de istorici demarând astfel în 1932 [18], deşi ideologia marxistă (Bazele marxism-leninismului, Istoria PC(b) din toată Uniunea) se studia în cadrul altor specialităţi.În componenţa Institutului intrau patru facultăţi inclusiv Facultatea de Istorie [19]. În cadrul Facultăţii de Istorie activau 2 catedre: Catedra Marxism-leninism, Catedra de Istorie. [20] Printre cadrele ce au activat în cadrul acestei facultăţi putem enumera: I.Ceban, V. Senkevici, S. Afteniuc, N. Chiricenco, A. P. Gozun, I. Grosul[21] care au devenit mai târziu „soldaţii” principali ai frontului ideologic din RSSM, deţinând funcţii importante.Perioada anilor 1930 (1832) -1940 a însemnat pentru învăţământul superior din RSSM pregătirea cadrelor autohtone marxiste, necesare atât pentru asigurarea necesităţilor regimului local cât şi pentru un eventual export al acestora în alte teritorii „eliberate”.b) Institutul Pedagogic Moldovenesc în evacuareDupă ocuparea Basarabiei de către Uniunea sovietică, în anul 1940 la Chişinău a fost inaugurat Institutul Pedagogic Moldovenesc de Stat [22]. Institutul la momentul fondării avea 5 facultăţi printre care şi Facultatea de Istorie. Primul ei decan a fost N. Chiricenco [23].Evenimentele ce s-au perindat în perioada anului 1941 (22 iunie-26 iulie) au influenţat şi dezvoltarea învăţământului istoric superior din RSSM. În adâncul Uniunii Sovietice a fost evacuat Institutul Pedagogic din Chişinău (IPC) şi cel din Tiraspol. Institutele pedagogice au fost evacuate în regiunea Orenburg (atunci Ci-kalov), în oraşul Buguruslan. Aici Institutele au fost unite într-o singură instituţie cu denumirea de - Institutul Pedagogic Moldovenesc. În anul de studii 1941-1942 Institutul Pedagogic nu şi-a desfăşurat activitatea în mod normal. Studenţii şi cadrele au fost transferaţi în cadrul Institutului Pedagogic din Ci-kalov şi în cadrul Institutului de Învăţători din Biisk. Institutul Pedagogic Moldovenesc evacuat şi-a început activitatea propriu zisă la 1 octombrie 1942 conform deciziei nr. 8 a Comitetului Învăţământului Public [24].Necesitatea în cadre istorice nu s-a spulberat, nici în anii grei ai războiului, deoarece orice rapt teritorial (în cazul dat e vorba despre problema Basarabiei) trebuia urmat de motivaţii teoretice, puse desigur pe seama istoricilor şi a lingviştilor, mai mult ca atât, istoricii fiind educaţi şi dăscăliţi în spiritul marxist-leninist în viitor deveneau cei mai devotaţi piloni ai ideologiei şi regimului. La începutul anului de studiu 1942-43, erau trei ani la facultate, se numărau 39 de studenţi, din 98 ce erau în total (sau 40%). La data de 20 mai 1943 La Institutul Pedagogic îşi făceau studiile 126 studenţi, dintre aceştia 7 erau moldoveni, 2 bulgari, 2 polonezi, 1 rus, restul 114 – evrei [[25]]. Din 126 de studenţi ai Institutului în anul 1943, 58 de studenţi îşi făceau studiile la Facultatea de Istorie [[26]]. Iar în 1944 numărul lor va ajunge la 104, repartizarea pe ani era următoarea: anul l - 6 studenţi, anul II - 20 studenţi, anul III - 13 studenţi [27].În ce priveşte cadrele didactice, situaţia nu era nici ea prea bună, însă a fost rezolvată pe două căi: l. Ajutorul Sovietului Comisarilor Norodnici al URSS ce a îndreptat la lucru în Institut absolvenţi şi doctoranzi ai Universităţii de Stat din Moscova şi Leningrad; 2. Colaboratorii Institutului de Cercetări Ştiinţifice din Moldova în domeniul istoriei, economiei, limbii şi a literaturii (ce se afla în evacuare, în acelaşi oraş) activau în calitate de colaboratori la institut [28]. Tinerii specialişti au avut posibilitatea de a-şi continua studiile şi în anii războiului. S-a permis admiterea la doctorantură în cadrul Universităţii de Stat din Moscova, cu o singură cerinţă - ca temele de cercetare să ţină de Istoria Moldovei, începând cu secolul al XV-lea şi până în zilele noastre. Colaboratorii Catedrei de Istorie cercetau teme legate de istoria Moldovei: N.O. Pavliţkaia “Relaţiile ruso-moldave în a II-a jumătate a sec. al XVII-lea”, Z.V. Udalţova „Perioada antică în istoria Moldovei”, N.V. Berezneakov „Bucovina sub jugul Austriei”, „Ocuparea Basarabiei de România”, Ia.S.Grosul „Reforma ţărănească din 1868 din Moldova”. Tematica în cea mai mare parte corespundea cerinţelor politice ale regimului stalinist.În anul 1943 în oraşul Moscova, în cadrul şedinţei Sovietului Comisarilor Norodnici al URSS, a fost ascultat raportul conducerii institutului. În raport se sublinia faptul că lipseşte un specialist la „Istoria URSS” şi la „Istoria ţărilor coloniale”, iar catedrele sunt pregătite pentru editarea manualelor şi programelor în limba moldovenească etc. La aceiaşi şedinţă s-a luat hotărârea de a introduce în planurile de studii, anii 1943-1944 la facultăţile umanistice disciplina „Istoria RSSM”. Pentru aceasta erau necesare programe şi manuale, care trebuiau elaborate în cadrul institutului. De asemenea s-a hotărât problema editării „Analelor ştiinţifice”. La 16 iunie 1944, prin Hotărârea nr. 726, în cadrul institutului sunt îndreptaţi la lucru patru candidaţi în ştiinţe istorice [29]. În perioada evacuaţiei, până în 1944, funcţiile de decan au fost îndeplinite de N.V. Berezneakov. În februarie 1944 în postul de conferenţiar al Catedrei de Istorie a fost angajat doctorul în istorie I.Grosul, care în mai 1944 a fost numit şef al Catedrei de Istorie şi decan al Facultăţii de Istorie [30]. Lista cadrelor didactice se prezenta în felul următor: 1) N.V. Berezneakov; Z.V. Udalţova; N.O.Pavliţkaia; V.Senkevici; I.S. Grosul [31].Anul 1944 s-a marcat prin faptul că facultatea de Istorie a fost absolvită de 34 persoane. După „eliberarea” teritoriului Moldovei, colectivul Institutului a primit ordin de reevacuare în următoarea ordine: restabilirea Institutului Pedagogic de Stat din Chişinău şi a celui de învăţători din Tiraspol (ambele având facultate de istorie) [32]. De asemenea în oraşul Buguruslan, în vederea asigurării activităţii regimului într-o eventuală reinstaurare a puterii sovietice în Basarabia, CC a PC(b) din Moldova a adoptat hotărârea de a organiza cursuri de trei luni pentru pregătirea lucrătorilor de partid în număr de 150 de persoane[33]. De asemenea au fost organizate cursuri pentru pregătirea activului de partid [34]. Cadrele didactice şi lucrătorii de partid, pregătiţi în spiritul ideologiei marxist-leniniste, conform intenţiilor puteri sovietice urmau să faciliteze instaurarea regimului sovietic în Basarabia.c) Instituţionalizarea Învăţământului istoric superior în RSSMÎn vara anului 1944, în timpul când operaţiile militare pe teritoriul Basarabiei încă nu erau finisate, Sovietul Comisarilor Norodnici al URSS a elaborat un plan minuţios de restabilire a regimului sovietic de comandă în toate sferele de activitate: organizare socială şi politică, economie, cultură, învăţământ. Referitor la învăţământul superior a fost emisă Hotărârea „cu privire la acţiunile de îmbunătăţire a lucrului politic şi cultural de masă şi restaurarea instituţiilor învăţământului public şi medicale în raioanele RSSM, eliberate de ocupanţii germano-români” (iunie 1944) [35]. În acest document se înainta drept sarcină de neamânat restabilirea învăţământului public, îmbunătăţirea lucrului politic şi propagandistic în republică. Prin altă hotărâre din 16 iunie 1944 Sovietul Comisarilor Norodnici al URSS obliga Comitetul Unional pentru Şcoala Superioară din URSS să îndrepte în Moldova pentru activitatea în Institutele pedagogice 6 doctori în ştiinţe (2 – pentru predarea Marxism-leninismului, 2 - a literaturii ruse, 2 – a istoriei)[36]. În spiritul acestor hotărâri în perioada 25-27 iunie 1944 a avut loc Plenara CC al PC(b)M în cadrul căreia s-a discutat problemele ce necesitau a fi soluţionate în vederea instaurării puterii sovietice în teritoriul „eliberat”. În stenograma plenarei se menţionează: „Ţinând cont de faptul că populaţia teritoriilor eliberate s-a aflat mult timp în condiţiile ocupaţiei germano-române, a fost educată de propaganda fascistă în spirit duşmănos nouă (puterii sovietice –A.D.) şi a fost lipsită de informaţia sovietică veridică, - CC PC(b) din toată Uniunea cere de la noi (PC(b)M – A.D.) desfăşurarea lucrului de propagandă în rândul ţăranilor, muncitorilor, intelectualităţii şi tineretului” [37]. În stenogramă se mai menţionează despre „ajutorul” acordat de CC al PC(b) din toată Uniunea în realizarea scopurilor politice, propagandistice, ideologice în teritoriu ocupat; despre 41 specialişti trimişi să organizeze lucrul propagandistic, editarea ziarelor comuniste etc. De asemenea CC al PC(b) din toată Uniunea a ordonat PC(b)M, în aceiaşi ordine de idei, să restabilească sistemul de învăţământ, de pregătire şi perfecţionare a cadrelor didactice[38]. Din documentele prezentate rezultă că puterea sovietică în anul 1944 paralel cu desfăşurarea operaţiunilor militare pe teritoriul Basarabiei, pregătea terenul pentru instaurarea puterii sovietice, de remarcat că un rol preponderent îl avea propaganda ideologiei marxist-leniniste în rândul populaţiei în vederea atragerii ei de partea sa şi constituirii unei mase largi a populaţiei loiale regimului pe o durată îndelungată de timp, întrucât aveau loc nu doar acţiuni propagandistice efemere ci constituirea unui sistem al aparatului de partid şi de învăţământ pe întregul teritoriu ocupat.Obiectivele puterii sovietice urmărite prin instituirea sistemelor de propagandă şi învăţământ în RSSM le observăm într-o circulară, emisă de Comisariatul Învăţământului în anul 1945 pentru toate instituţiile de învăţământ din republică, cu titlul „Scopurile pentru anul de studii 1945-1946”. În documentul dat se menţionează că în faţa întregii ţări stă drept sarcină primordială „de a restabili economia şi cultura, de a lichida urmările războiului şi a ocupaţiei germano-române” [39] în afară de aceasta, circulara constată un şir de daune aduse învăţământului de „ocupanţii germano-români”: „au distrus sistemul învăţământului sovietic şi au adus daune şcolilor, au fot extrase circa 100 mii de bănci, circa 3 mln. volume de literatură ştiinţifică şi artistică” etc.[40] Cea mai mare crimă conform documentului a fost că „3 ani de zile copiii au studiat în şcolile românizate, au fost sub influenţa ideologiei fasciste”, în rezultat documentul constată că elevii „au pierdut timpul de trei ani în ce priveşte educaţia normală, au probleme în conştiinţă, au fost traumatizate sufletele a sute de mii de copii sovietici” [41]. În acest context Comisariatul Norodnic al Învăţământului fixează drept sarcini pentru anul de studii 1945/1946: „de a lichida urmările ocupaţiei germano-române din învăţământ [….] de a educa tânăra generaţie în spiritul ideologiei marxist-leniniste, a Marelui Octombrie a moştenirii lăsate de marele Lenin şi Stalin” [42]. Prin urmare instituirea sistemului învăţământului sovietic preuniversitar şi superior avea drept scop principal nu de a alfabetiza populaţia şi a pregăti cadre pentru economia naţională cât de a modela conştiinţa locuitorilor Basarabiei în vederea constituirii unei mase de populaţie loiale regimului. Un argument în plus la această afirmaţie ne serveşte informaţia profesorului M.Pavlov (directorul IPC în anul 1945) „Cu privire la necesitatea deschiderii unei universităţi în RSS Moldovenească” adresată Secţiei Şcoli a CC PC(b) din toată Uniunea. În această informaţie profesorul M.Pavlov constată că IPC nu poate asigura în întregime necesitatea de specialişti calificaţi, dar atragerea tineretului la studii este necesară pentru a demonstra că „puterea sovietică, pentru poporul moldovenesc - este puterea proprie, maternă, realizată prin străduinţele sale, cu propriile mâini” [43]. Iar din considerentul că „Boierii români au deschis la Chişinău filiala Universităţii din Iaşi în componenţa Facultăţii de Teologie şi a Facultăţii Agricole, puterea sovietică trebuie să deschidă o universitate completă cu şapte facultăţi”[44]. Prin urmare dezvoltarea învăţământului superior în RSSM era necesară pentru a demonstra populaţiei autohtone că regimul sovietic instituit are o faţă umană orientată spre bunăstarea populaţiei şi că are o mai mare grijă de ea de cât statul român în perioada interbelică.În vederea aplicării în practică a hotărârii „cu privire la acţiunile de îmbunătăţire lucrului politic şi cultural de masă şi restaurarea instituţiilor învăţământului public şi medicale în raioanele RSSM, eliberate de ocupanţii germano-români” din iunie 1944 [45]. Sovietul Comisarilor Norodnici din RSSM a emis un şir de hotărâri: Hotărârea din 15 iulie 1944 a instituit 15 şcoli internate, a ordonat comisarului învăţământului M.Radul să completeze şcolile cu cadre didactice, iar pentru a asigura cu cadre şcolile a permis absolvirea înainte de termen a studenţilor Institutului Pedagogic Moldovenesc, cu oferirea condiţiilor de aşi continua studiile dacă doresc [46]; Hotărârea din 24 iulie 1944 „Cu privire la restabilirea reţelei instituţiilor de învăţământ superior şi mediu de specialitate a sistemului Comisariatului Învăţământului Public al RSSM” [47] prevedea restabilirea Institutului de Învăţători din Tiraspol, a Institutului Pedagogic din Chişinău şi a unui şir de şcoli pedagogice şi profesionale; o hotărâre specială a Sovietului Comisarilor Norodnici a fost emisă la 29 septembrie 1944 prin care se prevedea restabilirea reţelei de şcoli superioare şi medii de specialitate existente în anul 1941 în RSSM şi începerea procesului de studii la 15 octombrie 1944 [48].Peste un an, în 1945, hotărârea CC al PC(b)M şi a Consiliului Comisarilor Norodnici din RSSM a instituit Institutul de Învăţători de Stat din Bălţi, în componenţa căruia figura Secţia de Istorie [49], iar prin hotărârea al PC(b)M şi a Consiliului Comisarilor Norodnici din RSSM din 4 martie 1946 se prevedeau acţiunile de întemeiere a Universităţii de Stat din Chişinău în componenţa a cinci facultăţi, inclusiv cu Facultatea de Istorie şi Filologie. Peste trei ani, în 1949 printr-o dispoziţie similară a fost instituit Institutul de Învăţători din Soroca [50].În afară de aceste acţiuni, în vederea asigurării sistemului de învăţământ sovietic instituit în RSSM s-au organizat cursuri de scurtă durată de pregătire a profesorilor pentru şcolile primare şi şcolile medii din republică. Cursurile de obicei se desfăşurau în instituţiile de învăţământ instituţionalizate (la Chişinău, Bălţi, Cahul, Soroca) [51].În perioada anilor 1944-1954 pe teritoriul RSSM au activat 5 instituţii de învăţământ superior în cadrul cărora se pregătea cadre de istorici marxişti: Institutul de Învăţători din Tiraspol, din 1952 institut pedagogic; Institutul de Învăţători din Bălţi, din 1953 institut pedagogic; Institutul de Învăţători din Soroca; Institutul Pedagogic „I.Creangă” din Chişinău; Universitatea de Stat din Chişinău.Institutele de ÎnvăţătoriInstitutul de Învăţători din Tiraspol sa restabilit prin Hotărârea Consiliului Comisarilor Norodnici ai RSS Moldoveneşti din 2 septembrie 1944 începând cu data de 1 noiembrie 1944 cu cinci facultăţi, printre care şi Facultatea de Istorie [52], care avea în componenţa s-a o singură catedră - Catedra de Istorie. În a doua jumătate a anului de studii 1945-1946, Catedra Bazele Marxism-leninismului se desprinde de Catedra de Istorie. Catedra Bazele Marxism-leninismului avea statut de catedră universitară, asigurând predarea disciplinelor ideologice la toate facultăţile.Institutul din Tiraspol s-a restabilit cu statut de Institut de Învăţători cu doi ani de studii fiind transformat în Institut Pedagogic cu patru ani de studii abia în anul 1952 [53]. În anul 1954 Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic „T.G.Şevcenco”este transferată la IPC.Insuficienţa cadrelor didactice în şcolile republicii şi a ideologilor marxişti-leninişti a impus necesitatea creării în 1945 a Institutului de Învăţători din Bălţi care avea în componenţa sa trei secţii: Secţia de Istorie şi Filologie; Ştiinţe ale naturii şi Geografie, Secţia de Matematică. La Secţia de Istorie şi Filologie se pregăteau profesorii de istorie şi limba şi literatura moldovenească şi profesori de istorie şi limba şi literatura rusă. În primul an de studii la această secţie erau două grupe: una cu învăţare în limba moldovenească iar alta cu învăţare în limba rusă [54].Catedrele la Institutul de Învăţători şi-au început activitatea abia în al doilea semestru al anului de studii 1945/1946. La secţia de Istorie şi Filologie activau pe lângă catedrele filologice şi Catedra de Istorie [55]. În anul 1946 este constituită Catedra Bazele Marxism-leninismului[56]. În Raportul Institutului de Învăţători de Stat din Bălţi se menţionează că această instituţie de învăţământ superior „şi-a început activitatea în luna mai a anului 1945 sub semnul grijii mai a Partidului şi guvernului faţă de învăţători şi şcoală” [57]. Anul de studii a început la 17 septembrie 1945 şi s-a finisat la 1 iulie 1946.În documentele anului 1948 se întâlneşte denumirea de Facultatea de Istorie şi Filologie a Institutului din Bălţi. Institutul de Învăţători din Bălţi nu era organizat pe facultăţi ci pe secţii. Această denumire în rapoartele controlorilor de partid este întâlnită din obişnuinţa acestora de a utiliza referitor la instituţiile de învăţământ superior denumirea de facultăţi intrată în uz chiar şi în rândul studenţilor şi profesorilor acestei instituţii de învăţământ. În fruntea Secţiei de Istorie şi Filologie s-a situat până în anul 1949 profesorul de literatură Vaisman, care de altfel a fost înlăturat din funcţie prin ordinul ministrului învăţământului [58]. În fruntea Facultăţii de Istorie şi Filologie a fost numit tânărul absolvent al Facultăţii de Istorie a Institutului Pedagogic din Chişinău Grosul Gheorghe S. [59]O altă instituţie de învăţământ superior în cadrul căreia pe o perioadă scurtă au fost pregătite cadre didactice în domeniul istoriei, şi despre care se cunoaşte mai puţin întrucât fondurile de arhivă cu privire la activitatea acestei instituţii lipsesc, a fost Institutul de Învăţători din Soroca, cu doi ani de studii. Institutul a fost organizat în anul 1949. El nu avea o organizare pe facultăţi, dar ca şi cel din Bălţi pe secţii şi pregătea profesori de diferite specialităţi inclusiv de „istorie şi geografie”, pentru asigurarea claselor a V-VII-a a şcolilor medii din republică cu profesori de istorie şi geografie [60].La începutul anului de studii 1951-1952 a avut loc unele modificări ale structurii învăţământului istoric superior din RSSM, astfel că în conformitate cu Hotărârea ministrului învăţământului din RSSM au fost fuzionate facultăţile sau secţiile istorice cu cele filologice de la Institutele pedagogice şi de învăţători. La IPC au fost fuzionate Facultatea de Istorie şi cea de Literatură în Facultatea de Istorie şi Filologie cu două secţii respective. În funcţia de decan al Facultăţii a fost numit Penzul A. La institutele de învăţători din Bălţi şi Soroca au fost create secţii de istorie şi filologie şi au fost desemnaţi şefi de secţie Cernea S.A. şef Secţie Istorie şi Filologie la Institutul de Învăţători din Bălţi şi respectiv Rudenco I.A. şef Secţie Istorie şi Filologie la Institutul de Învăţători din Soroca [61].La Facultăţile (Secţiile) de Istorie a institutelor de învăţători se simţea chiar de la fondarea lor, şi după transformarea unora dintre ele în institute pedagogice, o lipsă a cadrelor de înaltă calificare, ceea ce diminua calitatea procesului instructiv-educativ. Astfel, conform unei informaţii privind susţinerea tezelor de doctor a cadrelor din instituţiile de învăţământ superior din RSSM în perioada 1945-1949: nici un colaborator al Institutelor de învăţători din Bălţi şi din Soroca de la nici o secţie nu a susţinut vre-o teză de doctor în ştiinţe, deşi numeroase cadre au fost delegate în universităţi din URSS pentru aşi face studiile postuniversitare [62]. Lipsa cadrelor de înaltă calificare cât şi numărul relativ mic al studenţilor de la Facultăţile de Istorie a Institutului Pedagogic din Tiraspol, a celui din Bălţi şi a celui din Soroca (în anul de studii 1949-1950 au fost planificate 50 de locuri la Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic din Tiraspol dar abia de s-a putut acumula 20 de studenţi [63]) a dus ca pe la mijlocul anilor '50 să se producă mari schimbări în pregătirea profesorilor de istorie pentru şcolile republicii. Până în anul de învăţământ 1954-1955 dascălii de istorie erau pregătiţi la Institutele de învăţători din Bălţi, Tiraspol, Soroca, la IPC şi la Universitatea de Stat din Chişinău (USC). Începând cu acest an de studii obligaţia respectivă şi-au asumat-o IPC şi USC. Deoarece în anul 1954 la IPC au fost transferate facultăţile de istorie din Bălţi, Tiraspol şi Soroca [64], Institutul de Învăţători din Soroca fiind în întregime lichidat, o parte din facultăţi fiind transferate la Institutul Pedagogic din Bălţi iar cea de istorie la IPC. Această schimbare a jucat un anumit rol în ridicarea calităţii pregătirii profesorilor de istorie. În aceste condiţii Facultăţile de Istorie a Universităţii de stat din Chişinău şi a Institutului Pedagogic de Stat „Ion Creangă” au avut rolul decisiv în procesul de formare a specialiştilor istorici marxişti şi a cadrelor de partid din RSSM.Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic din ChişinăuIPC s-a restabilit în componenţa a 5 facultăţi, printre care şi Facultatea de Istorie [65]. Iniţial la Facultatea de Istorie era o singură Catedră de Istorie, în anul de studii 1944-1945 au fost create trei catedre: de Istorie a URSS. (şef al catedrei I.Grosul, doctor în istorie), de Istorie Universală (şef al catedrei N.Koroliov) şi de Istorie a Moldovei (şef al catedrei N.Narţov). Comitetul pentru învăţământul Superior de pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici al URSS n-a aprobat înfiinţarea acestei catedre, rămânând în cele din urmă doar două catedre: de Istorie a URSS şi de Istorie Universală. În legătură cu transferarea lui I.Grosul la USC, în postul de şef al Catedrei de Istorie a Popoarelor URSS a Institutului Pedagogic din Chişinău a fost numit profesorul N.Narţov. După eliberarea din serviciu a lui N. Narţov (1947), în postul de şef al Catedrei de Istorie a URSS a fost numit prin cumul N. Berezneakov, doctor în istorie, conferenţiar universitar. Începând cu anul 1949 funcţia de şef al Catedrei Istoria URSS a exercitato doctorul în istorie S.Afteniuc. [66]În cadrul Institutului Pedagogic din Chişinău din anul 1944 activau catedrele Bazele Marxism-leninismului (transformată în anul 1956 în Catedra de Ecnomie politică şi Filozofie) şi Catedra Istoria PC(b)din toată Uniunea (Istoria PCUS din 1952). Aceste două catedre aveau statut de catedre universitare şi asigurau predarea cursurilor ideologice la toate facultăţile, inclusiv la cea de istorie [67].În anul 1951 în baza Facultăţii de Istorie şi a Facultăţii de Filologie a fost creată Facultatea de Istorie şi Filologie. Primul decan al acesteia a devenit A. Penzul, iar în ianuarie 1952, în legătură cu plecarea sa la studii, a fost numită decan L. Neizvestnâh. În decembrie 1952 L. Neizvestnâh a fost transferată în postul de şef al Catedrei de Literatură Rusă şi Universală, iar decan al Facultăţii de Istorie şi Filologie a fost numită Vera Smelâh, lector superior la Catedra de Economie Politică şi Filozofie, în septembrie 1953 decan a fost numit Afanasie Repida, care a lucrat în acest post până la comasarea IPC cu USC (1960). În anul 1954 are loc deja cunoscuta transferare a tuturor facultăţilor de istorie a institutelor pedagogice şi de învăţători la IPC, structura facultăţii rămânând aceiaşi până în anul 1955 când în conformitate cu ordinul Ministrului Învăţământului al RSS Moldoveneşti din 17 august, Catedra de Istorie a Popoarelor URSS şi Catedra de Istorie Universală au fost unite într-o singură unitate - Catedra de Istorie, în postul de şef al Catedrei de Istorie a fost numit S. Afteniuc [68].Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău.Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din Chişinău îşi începe activitatea din momentul inaugurării universităţii. Iniţial purta denumirea de Facultatea de Istorie şi Filologie. Responsabil de organizarea facultăţii şi asigurarea începutului studiilor la l octombrie 1946 a fost numit I.Grosul. În 1946 doctorul în istorie I. Grosul este transferat de la IPC la USC, unde participă în mod nemijlocit la crearea Facultăţii de Istorie şi Filologie, primul decan al căreia a fost până în 1948. Conduce de asemenea până în 1960 Catedra de Istorie a URSS [69].Facultatea de Istorie şi Filologie avea în structura sa trei secţii; limba şi literatura moldovenească, limba şi literatura rusă, istoria. Secţia de istorie, la rândul său, avea la început două catedre: Catedra de Istorie a Popoarelor URSS şi Catedra de Istorie Universală. În primii ani de activitate ai universităţii (1946-1948) studiile se efectuau exclusiv în limba rusă. Pe parcursul anilor 1946-1954 funcţia de decan al Facultăţii de Istorie şi Filologie au deţinut-o atât specialiştii istorici, cât şi filologi. Decani ai facultăţii au fost până la 1960, în ordinea ce urmează: I.Grosul (1946-1948), M.Pustânikova (1948), A.Simonov (1948-1950), I.Varticean (1950), M.Muntean (1950), A.Malikov (1951), I.Meşceriuk (1952), B. Ardentov (1952-1953), A.Simonov (1953-1954), P.Mezenţev (1954), V.Senkevici (1954) [70].d) Politica privind componenţa corpului didactic al facultăţilor de istorieDocumentele de arhivă depistate ne demonstrează că în primul deceniu postbelic în RSSM, criteriile de care se ţinea cont la angajarea specialiştilor la serviciu în instituţiile de învăţământ superior erau următoarele: deţinerea diplomei de studii superioare (preferabil de studii postuniversitare, de candidat sau doctor în ştiinţe), apartenenţa naţională şi de partid, Localitatea unde s-a născut persoana respectivă şi de unde a venit dacă nu era local, şi cel mai important în primii ani postbelici era dacă specialistul în timpul „ocupaţiei” a fost sau nu pe teritoriul dintre Prut şi Nistru [71]. În rezultatul analizei documentelor observăm faptul că majoritatea specialiştilor angajaţi la instituţiile de învăţământ superior din RSSM în anii 1944-1946, în timpul „ocupaţiei” (1941-1944) au locuit evacuare în oraşul Buguruslan, s-au aflat în diverse regiuni ale Uniunii Sovietice, şi puţine dintre persoanele angajate, s-au aflat în Basarabia în această perioadă. În ce priveşte componenţa naţională, observăm de asemenea că nu a fost angajat nici o persoană de naţionalitate român, deşi în republică erau specialişti care-şi făcuse studiile în perioada interbelică la instituţii de învăţământ din România. Persoanele care nu au fost în evacuare în perioada 1941-1944 s-au şi-au făcut studiile în România, erau considerate persoane periculoase pentru statul sovietic, întrucât erau considerate că au fost supuse ideologiei burgheze, fasciste etc.Încă din anul 1944 asupra instituţiilor de învăţământ superior a fost stabilit un control riguros. În conformitate cu Hotărârea nr.378 din 19 august 1944 a Comitetului Unional pentru Şcoala Superioară de pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici din URSS „În legătură cu lipsa măsurilor necesare pentru crearea corpului profesoral-didactic” se instituia un control dur al cadrelor didactico-ştiinţifice din partea comisariatelor pentru învăţământ şi directorii instituţiilor de învăţământ superior. Astfel comisariatele pentru învăţământ şi directorii institutelor trebuiau să efectueze controlul (din punct de vedere politic) şi evidenţa cadrelor, să organizeze concursuri pentru ocuparea funcţiilor, să interzică transferul cadrelor dintr-o instituţie în alta, de asemenea să efectueze un şir de acţiuni menite să asigure buna activitate şi controlul exigent asupra lucrului didactico-ştiinţific şi propagandistic din instituţiile de învăţământ superior. Iar rezultatele să fie raportate la Comisariatul Învăţământului Superior din URSS [72]. Acţiunile întreprinse aveau scopul să identifice cadrele didactico-ştiinţifice din republică care au pierdut legătura cu instituţiile de învăţământ superior în legătură cu evacuarea institutului pedagogic în Buguruslan, să atragă altele noi, şi în urma unui control riguros să le păstreze în cadrul institutelor, întru-cât numărul cadrelor calificate în RSSM în anul 1944 era foarte mic.La Chişinău institutul Pedagogic s-a reîntors în componenţa a 20 de cadre didactico-ştiinţifice şi 160 de studenţi, urmând ca Sovietul Comisarilor Norodnici din RSSM să ofere spaţiu de studiu şi toate cele necesare desfăşurării procesului didactic al unei instituţii de învăţământ superior [73]. Către începutul anului de studiu 1944/1945 institutul dispunea de 38 cadre didactico-ştiinţifice, dintre care doar cinci activau la Facultatea de Istorie (Grosul I.S., Amosov P.A., Koroliov N.V., Meţeriuc I.I., Şteiman L.V.) dintre care 2 ruşi, 1 moldovan, 1 bulgar, 1 evreu.Către începutul anului de studii 1944-1945 Institutul de Învăţători din Tiraspol, restabilit după întoarcerea din evacuare, avea în componenţa sa 22 cadre didactice, dintre care doar 3 profesori asigurau activitatea Catedrei de Istorie: Dubinskaia Raisa Abramovna (preda cursul Istoria URSS), Nazarova Nadejda Iacovlevna (Istoria universală), Koifman Ilia Borisovici (Bazele marxism-leninismului, Istoria PC(b) din toată Uniunea). Koifman I.B. a exercitat funcţia de şef al catedrei Istorie până în anul 1954, când secţia istorie a fost transferată la IPC. În ce priveşte componenţa naţională a cadrelor, la Catedra Istorie erau doi evrei şi un rus [[74]]. Peste doi ani, la 1 septembrie 1947 la Institutul de Învăţători din Tiraspol activau în total 22 de cadre didactice. Dintre aceştia: 9 – moldoveni; 7 ruşi, 8 – evrei (9 - membri ai PC, 3 - candidaţi în membri, 12 - fără bilet de partid [75]).La Institutul de Învăţători din oraşul Bălţi în anul 1945/1946 activau 21 de specialişti. Din a doua jumătate a anului de studiu, după organizarea Catedrei Bazele Marxism-leninismului şi Istorie, în componenţa acesteia au intrat 4 persoane: Bolişacov I.I. (asigura predarea cursului Bazele Marxism-leninismului pentru toate specialităţile, exercita funcţia de şef de catedră), Chirstea C.F (preda cursul Istoria Moldovei), Rivilis M.I. (cursul Istoria universală), Poplavscaia D.E. (cursul Istoria URSS). După apartenenţa naţională erau 1 rus, 1 moldovean şi respectiv 2 evrei [76].În anul 1946 are loc separarea Catedrei Bazele Marxism-leninismului şi Istorie în Catedra de Istorie şi Catedra Bazele Marxism-leninismului. La Catedra Istorie activau 3 lectori superiori: Poplavskaia D.E., Rivilis S.I., Stoliar H.S.[77]. Şef interimar al catedrei de Istorie în anii 1946-1947 a fost Poplavskaia D.E.La Catedra Bazele Marxism-leninismului a aceleiaşi instituţii activau 3 lectori superiori: I.I.Bolişakov, şef interimar al catedrei; Karpenko V.I.; Kaidalov V.N.[78]. Pe parcursul anului de studiu 1947-1948 Bolişakov I.I. a fost concediat şi şef interimar al catedrei a fost numit Konev N.I. lector superior. Iar catedra în anii 1948-50 avea 3 profesori, Konev N.I. Titov M.S. Karpenko V.I. [79]. În anul de studii 1951/1952 erau deja 5 profesori: Gozun A.P şef al catedrei; Sîci V.V.; Eremenko P.P.; Drozdov K.A.; Karpenko V.C. După apartenenţa naţională erau 2 moldoveni şi 3 ruşi[80].În anii 1948-50 la Catedra de Istorie erau 4 profesori, Şef al catedrei de Istorie a fost numit în anul 1949 Grosul Gheoghii Sergheievici, Stoliar Ana Izrailevna, Bogatîi Pantelei Gavrilovici, Poplavskaia Dora Emanuilovna [81] (în anul 1948-49 pentru câteva luni funcţia de şef catedră a fost exercitată de Stoliar A.I. şi Poplavskaia D.E.) [82]. În anul 1949 din 32 profesori în total la Institutul de Învăţători din Bălţi, doar 10 erau moldoveni şi aceasta era considerat de unii demnitari de partid ca naţionalism local [83]. Din aceste considerente numărul specialiştilor autohtoni în primul deceniu postbelic a continuat să fie mic.Componenţa corpului profesoral al Catedrei Istorie în anul 1951 se modifică categoric: Şef al catedrei de Istorie devine Bakerman David Iacovlevici, Medvedev Mark Abramovici; Smolinkina Ecaterina Alexeievna, Bazarenko Nikolai Nikiforovici, Frolova Maria Mihailovna - După componenţa naţională erau doi evrei, doi ruşi, un moldovean [84]. Iar în anul de studii 1953/1954 la Catedra de Istorie erau patru lectori superiori. Toţi membrii catedrei erau profesori tineri, ce activau la institut nu mai mult de doi ani, şi nu aveau grade ştiinţifice: Lectorul superior Radul V.A. exercita funcţia de şef interimar al Catedrei Istorie(1952-1954; Lectorul superior Feider L.V preda „Istoria modernă”, „Metodica predării istoriei şi constituţiei”; Lectorul superior Certan E.E. a activat la institut din anul 1952, preda cursurile „Istoria antică”, „Istoria Moldovei” la secţia de limbă şi Literatură.; Lectorul superior Rîbalko P.L. preda cursul „Istoria URSS” şi „Istoria evului mediu”[85].La secţia Istorie şi Filologie a Institutului de Învăţători din Bălţi observăm schimbarea frecventă a cadrelor din cauza necorespunderii acestora pentru învăţământul superior. Un şir de specialişti erau delegaţi pentru studii postuniversitare în universităţi din URSS, dar care nu se mai întorceau înapoi, iar o parte, în urma criticilor aduse de către inspectorii Secţiei Şcoli şi Instituţii de învăţământ superior a CC a PC(b)M erau concediaţi, astfel majoritatea cadrelor ce au activat în perioada 1945-1954 la Secţia Istorie şi filologie erau persoane ce nu aveau experienţă de lucru în învăţământul superior.Catedra Istorie din cadrul secţiei Istorie şi Filologie a Institutului de Învăţători din Soroca avea în componenţa sa un singur lector titular Şuliman K.B. Tot el exercita funcţia de şef al catedrei [86]. La catedră mai activau periodic profesori invitaţi de la Institutul de Învăţători din Bălţi şi de la IPC.Catedra Bazele Marxism-leninismului îl avea în frunte pe Ţurcan F.F. care asigura predarea disciplinelor ideologice la toate specialităţile, întrucât la institut erau în total patru grupe de studenţi, câte două grupe în fiecare secţie: Istorie şi Filologie, şi Ştiinţe ale Naturii şi Geografie [87].Lipsa cadrelor didactico-ştiinţifice de înaltă calificare era problema principală pentru toate facultăţile şi secţiile de istorie a instituţiilor de învăţământ superior din RSSM, ceea ce diminua calitatea procesului instructiv-educativ. Astfel, conform unei informaţii privind susţinerea tezelor de doctor a cadrelor din instituţiile de învăţământ superior din RSSM în perioada 1945-1949: nici un colaborator al Institutelor de învăţători de la nici o facultate nu a susţinut teza de doctor în ştiinţe [88], deşi şi-au făcut studiile în aspirantură.Situaţia la IPC nu se deosebea cu mult de cea de la Institutele de învăţători. La Catedra Istoria URSS în anul de studii 1951/1952 activau 6 cadre didactice titulare: Afteniuc S., Repida A.V., Kiricenko N.P., Roitman N.D., Dubinskaia R.A., Stratievski K. [89]. Dintre specialiştii ce lucrau la catedră doar Aftenic S. şi Repida A.V. deţineau titlul de doctor în istorie. În afară de aceştia la catedră cumulau Senchevici V.M. şi Esaulenco A.S [90].La catedra Istoria Universală corpul profesoral-didactic nu a cunoscut schimbări esenţiale din anul 1945. Ea avea în componenţa sa în anul 1951-1952 3 lectori titulari: Koroliov N.V. şef al catedrei în anii 1945-1955, Şlaen I.M., Krociak I.S. Nici un membru al catedrei nu deţinea grad ştiinţific şi titlu didactic [91]. În anul de studii 1952-1953 corpul profesoral al Catedrei Istorie Universală este completat cu două cadre tinere, absolvenţi ai Institutului - Constantin Drahenberg şi Vladimir Potlog [92].Catedra de Istorie Universală a USC a fost inaugurată odată cu înfiinţarea Facultăţii de Istorie şi Filologie. Iniţial, catedra dispunea de numai doi colaboratori - N.Mohov şi M.Muntean, ultimul transferându-se mai târziu la Catedra de Istorie a URSS. În 1947-1948 catedra se completează cu noi specialişti: lectorii superiori R.Enghelgardt şi N.Koroliov, lectorii G.Smirnov şi V.Totrov. Mai târziu membri titulari ai catedrei devin A.Mirkind, B.Model, V.Antonova, V.Starojuc. În 1951 la catedra, în postul vacant de lector superior, a fost angajată absolventa aspiranturii Universităţii „M.V. Lomonosov” din Moscova N.Bregovskaia [93]. Primul şef al catedrei a fost doctorul în istorie N.Mohov (1946-1952), pe care l-a urmat doctorul în istorie, conferenţiar V.Antonova (1952-1954) [94].Catedra de Istorie a URSS era considerată ca una din catedrele principale ale Facultăţii de Istorie a USM. Despre importanţa mare ce i se acorda acestei catedre în pregătirea viitorilor istorici ne vorbeşte elocvent creşterea continuă a numărului colaboratorilor ei. În primul an de studii, 1946-1947, catedra şi-a început activitatea în componenţa a doi profesori (Ia. Grosul, I. Meşceriuk) [95].Pentru pregătirea istoricilor marxişti, instituţiile de învăţământ superior din RSSM aveau nevoie de cadre marxiste calificate. Întrucât populaţia autohtonă fusese supusă „ideologiei burgheze, fasciste”, ele nu inspirau încredere puterii sovietice, astfel că majoritatea cadrelor universitare în primii ani postbelici erau aduse din alte regiuni ale URSS, fapt demonstrat de componenţa corpului profesoral al instituţiilor de învăţământ superior. Abia după absolvirea primelor promoţii de istorici marxişti, pregătite în condiţiile regimului totalitar de comandă, în strictă corespundere cu ideologia marxist-leninistă, corpul profesoral al facultăţilor de istorie din RSSM, a început să fie completat cu cadre locale. În ceia ce priveşte componenţa corpului studenţesc, de asemenea majoritatea studenţilor în primii ani postbelici o constituiau alogenii. Această stare de lucruri era determinată de politica statului privind componenţa şi dinamica contingentului studenţesc de la facultăţile de istorie din RSSM, ca parte componentă a politicii în domeniul învăţământului istoric superior.e) Politica privind contingentul de studenţiDinamica contingentului de studenţi în cadrul instituţiilor de învăţământ superior din RSSM a fost determinată atât de necesitatea de cadre pentru instituţiile de învăţământ preuniversitar cât şi de politicile de propagandă a ideologiei comuniste şi de completare a organizaţiilor de partid cu cadre marxiste, de realităţile politice ale perioadei.În RSS Moldovenească, conform raportului şefului Secţiei Cadre a Comisariatului Învăţământului din 19 octombrie 1944, nu ajungeau la zi 627 profesori pentru şcolile medii [96], deşi încă nu toate şcolile medii îşi reluase activitatea. În aceste condiţii, rolul principal în pregătirea cadrelor pentru învăţământul preuniversitar îi aparţinea IPC şi institutelor de învăţători.În anul de studii 1944/1945 din 384 de studenţi de la IPC, la Facultatea de Istorie îşi făceau studiile 84 de studenţi (36 la anul I, 10 la anul II, 20 la anul III, 18 la anul IV). Ponderea Facultăţii de istorie o constituia 21,8 % [97]. Dintre aceştia 8 moldoveni, 25 ruşi, 35 evrei, 16 ucraineni [98].La Facultatea de Istorie de la Institutul de Învăţători din Tiraspol în anul de studii 1944/1945 îşi făceau studiile 41 de studenţi înmatriculaţi la anul 1, întrucât a fost restabilit din evacuare cu statut de institut de învăţători cu doi ani de studii, studenţi la anul doi nu avea. Din 41 de studenţi 18 erau moldoveni, 5 ruşi, 18 ucraineni. Studiile se desfăşurau în două limbi - moldovenească şi rusă. În grupa cu studii în limba moldovenească erau 18 studenţi în cea cu studii în limba rusă – 23 studenţi [99].La Institutul de Învăţători din Bălţi planul de admitere în anul de studii 1945/1946 era de 120 de persoane, la secţia de Istorie şi Filologie au fost înmatriculaţi 57 de studenţi [100]. Pe parcursul anului la această secţie au mai fost înmatriculaţi 8 studenţi, astfel către finele anului de studii 1945/1946 la Secţia Istorie şi Filologie erau 65 de studenţi la anul I, 35 de studenţi în grupa cu predare în limba moldovenească şi 30 de studenţi în grupa rusă. În total institutul avea 125 de studenţi [101].În primul an după restabilirea Institutului Pedagogic din Chişinău, a celui de învăţători din Tiraspol (1944-1945) şi crearea Institutului de Învăţători din Bălţi (1945-1946) la Facultăţile de istorie din RSSM îşi făceau studiile mai mulţi studenţi de origine alogenă de cât moldoveni. Dar reieşind din faptul că şcoli medii în republică cu predare în limba moldovenească erau mai multe de cât cu predare în limba rusă la nivelul CC al PC(b)M şi Ministerului Învăţământului s-a pus problema pregătirii cadrelor autohtone, vorbitoare de limba moldovenească. Astfel, în conformitate cu Hotărârea nr.110 a Consiliului de Miniştri şi a CC a PC(b)M din 1946 „Cu privire la acţiunile de consolidarea activităţii Institutului Pedagogic din Chişinău” se prevedea ca la anul de studii 1946-1947 să acorde o mai mare atenţie la înmatricularea tinerilor de naţionalitate autohtonă [102]. Una dintre cauzele că în instituţiile de învăţământ superior din RSSM studenţii moldoveni erau mai puţini de cât ruşi, ucraineni şi evrei era situaţia materială proastă a populaţiei autohtone ce nu le permitea tinerilor să se întreţină, să facă studii, şi să achite taxa pentru studii introdusă în anul 1940 (anulată abia în anul 1954) [103]. În vederea atragerii populaţiei autohtone la studii prin hotărârea Consiliului de Miniştri şi a CC al PC(b)M se prevedea ca studenţilor să li se acorde condiţii normale de studii [104]. În pofida măsurilor întreprinse, creşterea numărului populaţiei autohtone în rândul studenţilor n-a avut loc imediat. Intenţiile de pregătire a cadrelor în instituţiile de învăţământ superior din rândul moldovenilor a întâlnit rezistenţă în rândul minorităţilor naţionale care ocupau o poziţie dominantă în aparatul de partid şi de stat. Acţiunile de a facilita înmatricularea moldovenilor la studii a fost calificată drept naţionalism local [105].În aceste condiţii, chiar şi după inaugurarea Universităţii de Stat din Chişinău, despre care se menţiona că ar fi fost naţională, şi după transferarea în anul 1946 a studenţilor anului doi de la un şir de facultăţi de la IPC la Universitate [106], în rândul studenţilor universităţii dominau reprezentanţii minorităţilor etnice. La 1 noiembrie 1946 la secţia istorie a Facultăţii de Istorie şi Filologie a Universităţii de Stat din Chişinău erau 59 studenţi, dintre care 33 ruşi, 8 moldoveni, 6 Evrei, 8 ucraineni, 4 studenţi de alte naţionalităţi. Din numărul total de studenţi ai secţiei, 12 studenţi erau membri ai PC şi 32 erau membri ai organizaţiei comsomoliste [107].Începând cu anul 1948 admiterea la studii în instituţiile de învăţământ superior din URSS se desfăşura în conformitate cu Ordinul Ministrului Învăţământului Superior din URSS S.Caftanov „Cu privire la desfăşurarea examenelor de admitere în instituţiile de învăţământ superior din URSS” în care menţiona că examenele trebuie să se desfăşoare strict în conformitate cu regulamentul aprobat de minister şi publicat în Buletinul Ministerului pentru anul 1948. La disciplina istoria de la abiturienţi trebuia să se ceară cunoştinţe ce n-ar fi depăşit programa şcolii medii, dar urma să se acorde o mai mare atenţie istoriei statului sovietic şi a „Marelui Război pentru apărarea Patriei”. Examinatorii trebuiau să ceară de la candidaţii la studii ca aceştia să aprecieze procesele economice, sociale şi politice din diferite perioade prin prisma ideologiei marxiste şi a mişcărilor revoluţionare [108].La IPC în anul 1948 au absolvit Facultatea de Istorie 23 de persoane [109], însă au fost înmatriculaţi 21 de studenţi, deşi planul de admitere fixa 25 de locuri [110]. La sfârşitul anului de studii 1948/1949 la specialitatea istoria erau în total 80 de studenţi (la anul I de studii – 20, II – 25, III – 19, IV – 16 studenţi)[111]. Ministerul Învăţământului Superior din URSS a sesizat micşorarea numărului de studenţi în instituţiile de învăţământ superior şi în special la facultăţile de istorie. Pentru a mări numărul de studenţi la un şir de facultăţi, a „apropia a învăţământul superior cu viaţa”, a acoperi insuficienţa de cadre marxiste, vice-ministrul A.Samarin a emis la 26 mai 1950 ordinul de deschidere a secţiei serale de studii la un şir de institute din URSS şi la IPC [112]. Aplicând ordinul menţionat, Ministerul Învăţământului din RSSM prevedea pentru anul de studii 1950/1951 la facultăţile şi secţiile de istorie a institutelor de învăţători cu doi ani de studii 100 de locuri cu studii la zi şi 125 de locuri cu studii fără frecvenţă, iar pentru Secţia de Istorie a Facultăţii de Istorie şi Filologie de la IPC - 25 locuri cu studii la zi, 25 – la secţia serală, 50 – la secţia fără frecvenţă [113].În conformitate cu Ordinul Ministerului Învăţământului Superior din URSS „Cu privire la măsurile de ajutor pentru Universitatea de Stat din Chişinău”, planul de înmatriculare la Universitate la specialitatea Istorie era de 25 de persoane. În total la universitate în anul de studii 1950/1951 îşi făceau studiile 1435 de studenţi, dintre care ruşi – 638, evrei - 316, moldoveni – 284, ucraineni – 158, alte naţionalităţi – 41 [114].Planul de admitere la institutul Pedagogic din Bălţi în anul 1953/1954 era la Secţia Istorie de 25 de persoane[115]. În total după înmatriculare la institut la Secţia Istorie (din anul 1953) erau 60 de studenţi dintre care 41 erau moldoveni, 3 ruşi, 13 ucraineni, 10 evrei. După apartenenţa la partid 1 membru al PC, 53 comsomolişti, 6 fără apartenenţă politică [116].Lipsa cadrelor de înaltă calificare cât şi numărul relativ mic al studenţilor de la Facultăţile de Istorie a Institutului Pedagogic din Tiraspol şi a celui din Bălţi (În anul de studii 1949-1950 au fost planificate 50 de locuri la Facultatea de Istorie a Institutului Pedagogic din Tiraspol dar abia de s-a putut acumula 20 de studenţi [117]) a dus ca Facultăţile de istorie de la Institutele de învăţători din RSSM să fie transferate la IPC. În anul de studii 1953-1954, până la transferarea facultăţilor (secţiilor) de istorie la IPC, contingentul de studenţi la institutele de învăţători şi pedagogice din RSSM era următorul: IPC – 119 studenţi; Institutul Pedagogic din Tiraspol – 50; Institutul Pedagogic din Bălţi – 60; Institutul de Învăţători din Soroca -75 [118]. Numărul studenţilor la Secţia Istorie a Facultăţii de Istorie şi Filologie de la IPC a crescut considerabil pe seama studenţilor transferaţi de la institutele din Tiraspol şi Bălţi. Aceştia nu puteau fi transferaţi şi la universitate întrucât studiau după programele institutelor de învăţători cu doi ani de studii, iar programa de studii de la USC era pentru cinci ani.Impunerea modelului sovietic al învăţământului istoric superior în RASSM şi RSSM a avut drept scopuri principale încadrarea sistemului politic şi educaţional din republicile noi create în cel sovietic, motivarea teoretică a anexiunilor şi crimelor făcute, atragerea populaţiei autohtone de partea regimului comunist, constituirea prin ideologizare şi propagandă a unei mase largi a populaţiei loiale regimului pe o durată îndelungată de timp, ştergerea identităţii naţionale a românilor basarabeni şi crearea „poporului sovietic”.Modelul sovietic al învăţământului istoric superior instituit în RSSM a avut un caracter antinaţional. Acest lucru este dovedit de componenţa naţională a corpului didactic şi studenţesc, care în primii ani de după război, era constituit în cea mai mare parte din reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, deoarece populaţia autohtonă reprezentau, în viziunea oficialităţilor, un pericol pentru puterea sovietică ea fiind o perioadă de timp sub „ocupaţia germano-română”.NOTE:[1] Cozma V., Istoria Universităţii de Stat din Moldova (1946-1996). - Chişinău, 1996. p. 217-256.[2] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000, p. 44-50, 81-126. 184-190,[3] Ţurcanu I, Istoricitatea istoriografiei: observaţii asupra scrisului istoric basarabean -Chişinău, 2004, pag. 9.[4] Moraru, Anton, Ştiinţa istorică în contextul intereselor politice. -Pontos. Chişinău, 2003.[5] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Chestiunea Basarabiei în Istoriografia Comunistă. Chişinău: editura Arc, 1996.[6] Ibidem, p.20[7] Burlacu Valentin. Propaganda Cultural - Educativă în Modelarea conştiinţei şi mentalităţii populaţiei RSSM (1944-1950). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi cultură, Chişinău - Bucureşti. Nr. 2 / 2003. p. 80-91.[8] Burlacu Valentin. Instituţiile cultural educative din R.S.S. Moldovenească - instrument de rusificare (1944-1950). // Destin Românesc. Revistă trimestrială de istorie şi culrură, Chişinău - Bucureşti. Nr. 2 / 2002. p. 73-85..[9] Eremia, Maria, Facultatea de Istorie din cadrul Institutului Pedaggogic Moldovenesc (1941-1944) // Conferinţa corpului didactico-ştiinţific “Bilanţul Activităţii ştiinţifice a USM pe anii 1998/99”, 27 septembrie – 2 octombrie 2000, rezumatele comunicărilor, ştiinţe socio-umane, Chişinău – 2000. p. 294.[10] Eremia, Maria. Rolul ideologiei marxist-leniniste în pregătirea cadrelor istorice în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. // Analele ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socio-umane”. -Chişinău, 1999. p. 215-218.[11] Moraru Anton. Istoria Românilor. Basarabia şi Transnistria (1812-1993) – Chişinău:Editura „universul”, 1995. p. 283.[12] Ibidem.[13] Ibidem.[14] Бокхашер М.Н. Молдавия. – Москва: Госиздат,1926, с.46. Citat după: Fruntaşu, Iulian, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002) – ed. 1. Cartier, 2002. p.147.[15] Fruntaşu, Iulian, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002) – ed. 1. Cartier, 2002. p.147.[16] Ibidem, p.292.[17] Бырка Г. И. Подготовка кадоров высшей и средней квалификаций в МССР.- Кишинев, 1981, с. 10.[18] Тираспольский Государственный Педогогический Институт имени Т. Г. Шевченко, -Кишинев, 1980, с. 3.; Первенец высшей школы Молдавий // Советская Молдавия. 5 октября, 1980.[19] Arhiva Organizaţiilor Social Politice a Republicii Moldova (AOSP RM), F.51, inv. 7. d.317. f. 23-29[20] Ibidem, inv. 5. d.544, f.6.[21] Тираспольский Государственный Педагогический Институт имени Т. Г. Шевченко, -Кишинев, 1980, с. 12,[22] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000, p. 7.[23] Ibidem. p. 44.[24] Arhiva Naţională a Republicii Moldova (AN RM), F.2991, inv.9a, d.87. f.9.[25] Ibidem, inv.5, d.2. f.14.[26] Ibidem.[27] Maria Eremia, Facultatea de Istorie din cadrul Institutului Pedagogic Moldovenesc (1941-1944). p. 294.[28] Ibidem, p. 294.[29] Ibidem. p. 295.[30] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1940-2000), - Chişinău, -2000, p. 7.[31] AN RM, F.2991, inv.5, d.2. f.154-155.[32] Ibidem, d.6. f.76.[33] Бырка Г. И. Op.cit., p.25.[34] Очерки истории Коммунистической Партии Молдавии. Кишинев, 1964. с.276.[35] Постоновление СНК СССР О мероприятиях по улучшению массово-политической и культурной работы и востоновлению учереждений народного просвещения и здравоохранения в районах МССР, освобожденных от немецко.румынских оккупантов // Коллективизация крестьянских хозяйств в правобережных районах Молдавской СССР. Сб. документов. Кишинев, 1969, с.81.[36] AOSP RM, F.51, inv.2, d.37, f.85.[37] Ibidem, d.2, f.36-40.[38] Ibidem.[39] Ibidem, d.147, f.115-120.[40] Ibidem.[41] Ibidem.[42] Ibidem.[43] Ibidem, inv.3, d.267, f.16.[44] Ibidem.[45] Постановление СНК СССР О мероприятиях по улучшению массово-политической и культурной работы и восстановлению учреждений народного просвещения и здравоохранения в районах МССР, освобожденных от немецко-румынских оккупантов // Коллективизация...1969, с.81.[46] AOSP RM, F.51, inv.2. d.146, f.1.[47] AN RM, F.2991, inv.5, d.6. f.76.; Бырка Г. И. Op.cit., p.27.[48] AOSP RM, F.51, inv.2, d.146, f.6.[49] AN RM, F.3143, inv.1. d.3, f.1.[50] Ibidem, F.2991, inv.9a, d.87, f.9-10.[51] AOSP RM, F.51, inv.2. d.147, f.81-84.[52] AN RM, F.2991, inv.5, d.6. f.76; Ibidem, d.2, f.202.[53] Ibidem, inv.9a, d.87. f.10.[54] Ibidem, F.3143, inv.1. d.3, f.1-2.[55] Ibidem, F.2991, inv.5, d.11. f.223.[56] AN RM, F.3143, inv.1, d.7, f.1.[57] Ibidem, d.3, f.1.[58] AOSP RM, F.51, inv. 9. d.314, f. 27.[59] Ibidem, F.51, inv. 7. d. 314, f. 89-90.[60] AN RM, F.2991, inv.9a, d.87, f.9-10.[61] Ibidem, F.1961, inv.1, d.9, f.22-23.[62] AOSP RM, F.51, inv.8, d.38, f. 20-27[63] Ibidem, F.51, inv.8, d.787, f. 123.[64] Бырка Г. И., Op. cit, p. 44.[65] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1940-2000), p. 45.[66] Ibidem, p. 48.[67] AN RM, F.1961, inv.1, d.292, f.11-36.[68] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” din Chişinău (1940-2000), p. 48.[69] Cozma V. Op. Cit., P. 217.[70] Ibidem, p. 218.[71] AOSP RM, F.51, inv.2, d.147, f.55-57.[72] Ibidem, d.150, f.17-18.[73] AN RM, F.2991, inv.5, d.6, f.76.[74] AOSP RM, F.5, inv.3, d.267, f.1-2.[75] AN RM, F.2991, inv.5, d.16, f.1-15.[76] Ibidem, F.3143, inv.1, d.1, f.53-verso.[77] Ibidem, F.2991, inv.5, d.16, f.1-15.[78] Ibidem.[79] Ibidem, d.26, f.170.[80] Ibidem, d.57. f. 2.[81] Ibidem, d.26, f.170-172.[82] Ibidem, F.3143, inv.1, d.7, f.2-3.[83] AOSP, F.51, inv. 9. d. 314, f. 6.[84] ANRM, F.2991, inv.5, d.57, f. 3.[85] AN RM, F.2991, inv.5, d.94, f.53.[86] ANRM, F.1961, inv.1, d.148, f.13, 16.[87] Ibidem.[88] AOSP RM, F.51, inv 8, d.38, f. 20-27[89] AN RM, F.1961, inv.1, d.128, f.9-10, 25.[90] Ibidem, f.9-10.[91] Ibidem, f.26[92] Cozma V., Op. Cit., p.[93] Ibidem, p. 231.[94] Ibidem.[95] Ibidem, p.111.[96] AOSP RM, F.51, inv 2, d.147, f.30.[97] AN RM, F.1961, inv.1, d.6, f.37.[98] AOSP RM, F.51, inv.3, d.267, f.27.[99] Ibidem, f.29.[100] AN RM, F.3143, inv.1, d.3, f.1-2.[101] Ibidem, d.2, f.13.[102] Ibidem, F.2991, inv.5, d.15, f.120.[103] Постановление №638. «Об установление платности обучения в старших классах средних школ и в высших учебных заведениях СССР и об изменении порядка назначений стипендий.». // «Собрание постановлений и распоряжений Правительства Союза ССР»). стр. 236-237; Платное образование — наследие СССР // http://nprospekt.ru/2008/06/06/platnoe-obrazovanie--nasledie-sssr[104] În vederea asigurării studenţilor cu haine şi încălţăminte de care se ducea lipsă se prevedea ca institutului să i se ofere 250 paturi de dormit, 20 000 m de ţesătură de bumbac pentru haine şi lingerie de pat, 200 paltoane pentru bărbaţi şi 200 pentru femei, 300 perechi de pantofi pentru bărbaţi, 100 pentru femei.[105] AOSP RM, F.51, inv. 9, d. 314, f. 6.[106] AN RM, F.2991, inv.5, d.26, f.71[107] AOSP RM, F.51, inv 4, d.330, F.32.[108] AN RM, F.2991,inv.5, d.23, f.41-verso, 42.[109] Ibidem, d.26, f.70[110] Ibidem, f.65.[111] Ibidem, f.69.[112] AN RM, F.1961, inv.1, d.9, f.9.[113] Ibidem, f.8.[114] Rectorii, p.46.[115] AN RM, F.2991, inv.5, d.94. f.9.[116] Ibidem, f.10.[117] AOSP RM, F.51, inv.8, d.787. f.123.[118] AN RM, F.2991, inv.5, d.141, f.6-18.RÉSUMÉDans cet article on analyse le procès de l'institutionnalisation de la formation historique supérieure en RSSM. On met en relief les buts de l'implementations du modèle soviétique de la formation historique supérieure. On a apporté les preuves de l'intervention grossière du parti-Etat dans l’activité didactico-scientifique des écoles supérieures. Par le prisme des procès de l'institutionnalisation de la formation historique supérieure on découvre la politique antinationale de l'État soviétique en Moldavi.
DESPRE CUM S-A SCRIS ISTORIA MOLDOVEI ÎN URSS
Adrian Dolghi. DESPRE CUM S-A SCRIS ISTORIA MOLDOVEI ÎN URSS – UN EXEMPLU TIPIC AL IMIXTIUNII POLITICULUI ÎN VIAŢA DIDACTICO-ŞTIINŢIFICĂ În: Transilvania / serie nouă, anul XXXVII (CXIII). ISSN 02550539, revistă editată de Centrul Cultural Interetnic Transilvania, sub autoritatea Consiliului Judeţean Sibiu. Numărul 11 / 2008. p.69-75. AbstractThe first attempt of the publication of the one of the university rate of the History of Moldova, was effectuated by professor Naum Nartov, in 1947. The textbook was not published because of intrigues between the history sciences and the pressures of the Communist Party. In 1951 was published the first volume, and the second in 1955. The first volume is a typically – stalynistic work with the pure propagandistic character, and the second was proved to be relative more honest and a little propagandistic than all the previously writings.The elaborating process of the first synthesis of the first textbook of the History of Moldova, is a typically case of immixture of the Party/State in the didactic – scientifically activity from a framework of the Institute of higher education and scientific research of RSSM.Statutul oficial al istoricului în statul sovietic avea un caracter dublu şi nedeterminat. Pe de o parte istoricul se prezenta ca luptător de partid, ce împărtăşea principiile abordării de clasă şi a „adevărului de clasă". Pe de altă parte se declara cercetător nepărtinitor al trecutului bazându-se pe principiul istorismului şi al obiectivităţii ştiinţifice. În contradicţiile dintre aceste poziţii, hotărâtor, era aproape întotdeauna ataşamentul istoricului faţă de aprecierea evenimentelor de pe poziţii de clasă. Partinitatea constituia un criteriu mult mai important de cât adevărul. Puterea politică a transformat ştiinţa în mecanism al sistemului politic. La includerea istoriei în regimul sovietic participa şi organele securităţii de stat. În şaptezeci de ani s-a creat un triunghi specific: PCUS – KGB – Academia de Ştiinţe şi instituţiile de învăţământ superior. Această „cooperare" s-a reflectat în formulările laconice a funcţiilor ştiinţei istorice: a depista şi demasca scopurile de clasă a „reacţionarilor occidentali"; a prezenta realizările socialismului matur; a educa ura faţă de exploatatori şi mândria pentru revoluţia săvârşită de popor; a demasca esenţa anticomunismului; a servi cauza progresului social. Aceste concluzii au fost efectuate nu în timpul regimului stalinist ci la mijlocul anilor 80, ceia ce dovedeşte că esenţa regimului totalitar, statutul ştiinţei istorice nu s-au schimbat pe parcursul întregii perioade sovietice.„Necesitatea" argumentării anexiunilor făcute pe parcursul istoriei de Imperiul Rus, apoi de URSS, a justificării regimului instaurat în Moldova, pe de o parte, şi necesitatea asigurării cursului Istoria Moldovei cu un suport temeinic în vederea pregătii tinerilor istorici în spiritul „relaţiilor seculare ale poporului moldovenesc cu marele popor rus" întru realizarea obiectivelor regimului în teritoriu pe de altă parte, impunea necesitatea elaborării unui manual de Istorie a Moldovei, a unei sinteze a istoriei acestui teritoriu. Prima încercare de elaborare a unui astfel de manual aparţine profesorului N.Narţov, doctor habilitat, profesor universitar la Institutul Pedagogic. Paralel cu predarea cursului de Istorie a Moldovei, Narţov a efectuat şi unele investigaţii ştiinţifice fiind şi şeful secţiei de Istorie a Moldovei de la Institutul de Istorie, Limbă şi Literatură a Bazei Academiei de Ştiinţe a URSS în RSSM. Pentru prima dată în republică a fost creată o Catedră de Istorie a Moldovei în anul 1945 la Institutul Pedagogic. Fiind şef al acestei catedre, N. Narţov a întocmit proiectul programei cursului de Istorie a Moldovei. La 13 noiembrie 1945, proiectul a fost discutat şi aprobat la şedinţa catedrelor de ştiinţe socio-umanistice, iar la 15 noiembrie 1945 – la şedinţa Consiliului Ştiinţific al Institutului [[1]]. Planul Prospect al cursului Istoria Moldovei era compus din 22 de compartimente [[2]]. Tematica cursului era formulată în spiritul „relaţiilor seculare ale porului moldovenesc cu marele popor rus" şi a misiunii eliberatoare a acestuia, inclusiv a Uniunii Sovietice. Vom numi doar unele dintre aceste teme: Etnogeneza poporului Moldovenesc, Războiul Ruso-turc şi eliberarea poporului Moldovenesc de sub jugul turcesc; Basarabia în componenţa Imperiului Rus în prima jumătate a secolului XIX; Basarabia sub Jugul român 1918-1940; Lupta puterii sovietice pentru eliberarea Basarabiei; Reunirea (воссоединение) poporului moldovenesc şi întemeierea RSSM[[3]]. În acest Plan Prospect s-a evitat intenţionat introducerea unor teme ce ar fi impus tratarea unor aspecte ale istoriei celorlalte principate. Membrii Consiliului Ştiinţific şi-au expus opiniile, care deşi conţineau unele sugestii pentru îmbunătăţirea cursului, erau pozitive: Grosul I. şeful Catedrei Istoria URSS, spunea că „Proiectul Programei la Istoria Moldovei a fost alcătuit pe Baza cercetărilor profesorului Narţov şi este prima interpretare marxistă a Istoriei Moldovei" ; Şefa Catedrei Bazele Marxism-Leninismului, Claudia Sluţki, menţiona: „Proiectul discutat este primul proiect bazat pe metodologia marxist-leninistă şi că scopul acestui curs este de a da istoriei Moldovei o interpretare obiectivă de pe poziţiile sovietice"; În acest context e cazul de menţionat poziţia istoricului Mohov, lector superior, candidat în ştiinţe istorice, care mai târziu şi-a schimbat poziţia privind acest curs şi conţinutul machetei manualului propus de Narţov, el menţiona: „În programa discutată, teoretic bine se ilustrează influenţa culturii ruse asupra Istoriei Moldovei"; Directorul Institutului Pedagogic, Baranovschi A. a declarat „prin lucrare trece ca un fir roşu legătura firească a istoriei poporului Moldovei cu istoria marelui popor rus", după care a propus ca Planul Prospect să fie aprobat [[4]]. Consiliul Ştiinţific a decis de „a încuviinţa proiectul programei la istoria Moldovei şi a-l recomanda pentru aprobare Comisariatului Norodnic pentru învăţământ" [[5]]. Acesta a fost primul proiect cunoscut nouă, al programei cursului Istoria Moldovei. Însă din cauze necunoscute Comisariatul Norodnic pentru Învăţământ al RSSM nu a discutat proiectul programei, iar Comitetul pentru Învăţământul Superior de pe lângă Sovietul Comisarilor Norodnici al URSS n-a aprobat înfiinţarea acestei catedre. N. Narţov a fost transferat în cadrul Catedrei de Istorie a URSS, continuând să-şi predea cursul, iar Catedra de Istorie a Moldovei şi-a încetat existenţa.În a doua jumătate a anilor '40, se simţea o criză acută a materialelor didactice, a literaturii de specialitate. Dacă manualele referitoare la Istoria universală şi Istoria URSS erau trimise din URSS, de la alte instituţii de învăţământ superior, atunci cele referitoare la Istoria Moldovei practic lipseau. Iar cărţile de origine românească au dispărut din biblioteci. Predarea cursului de Istorie a Moldovei se efectua iniţial în baza programei, a Planului-Prospect şi notelor efectuate de profesorul Narţov. Acest Plan-Prospect desfăşurat al cursului general de studiere a istoriei Moldovei a fost discutat şi, în principiu, aprobat de instanţele ştiinţifice ale AŞ a URSS, în special a Institutului de istorie. În conformitate cu acest Plan-Prospect profesorul N.A.Narţov a desfăşurat o muncă în vederea redactării unui curs general de Istorie a Moldovei, menit să servească drept manual universitar.După ce Narţov a pregătit macheta manualului de istorie a Moldovei, în organele superioare de partid şi de stat au început să parvină semnale că profesorul N. Narţov denaturează istoria Moldovei. Ca răspuns la aceste semnale, în ziua de 15 noiembrie 1946, la Institutul Pedagogic a avut loc o şedinţă comună a câtorva catedre: de Istorie a URSS, de Istorie Universală, a Bazelor Marxism - Leninismului, de Limbă şi Literatură Moldovenească, la care au fost invitaţi reprezentanţi de la alte catedre. La începutul şedinţei a luat cuvântul decanul Facultăţii de Istorie A.Gozun, după aceea profesorul N. Narţov a expus conţinutul de bază al machetei manualului său. Apoi a luat cuvântul doctorul în economie N. Mohov, care într-o formă categorică l-a învinuit pe profesorul N. Narţov de o serie de neajunsuri serioase cu caracter metodologic, de denaturare a factologiei în istoria Moldovei. Însă ceilalţi oratori, printre care şi A. Gozun, remarcând unele neajunsuri, subliniau, totuşi, că neajunsurile şi greşelile comise pot fi uşor îndreptate, deoarece este vorba numai de o machetă a manualului. Participanţii la şedinţă au atras atenţia profesorului N. Narţov asupra necesităţii de a lua în seamă observaţiile exprimate în procesul pregătirii machetei manualului pentru tipar [[6]].Pe măsură ce redactarea acestui curs avansa, unele capitole şi compartimente ale lui erau discutate la instituţiile ştiinţifice şi de învăţământ din Chişinău, Kiev, Moscova, pe marginile lor s-au făcut multe obiecţii critice, multe recomandări, în cele din urmă, încurajatoare, menite să grăbească elaborarea manualului. Unele probleme oglindite în acest manual de istorie, în curs de elaborare, de către profesorul N.A. Narţov erau predate nu numai în instituţiile ştiinţifice şi de învăţământ, ci şi în faţa activului de partid şi sovietic din republică, în faţa propagandiştilor şi intelectualităţii de creaţie. Elaborarea cursului de Istorie a Moldovei era oglindită în presa republicană şi a trezit o mare rezonanţă. La începutul anului 1947, redactarea manualului a fost încheiată. Lucrarea a fost prefaţată de academicianul N. S. Derjavin. Iată ce scrie academicianul N.S. Derjavin despre Narţov N.A. şi despre manualul său de istorie a Moldovei, întocmit de acesta: „Autorul cărţii de faţă profesorul N. A. Narţov, doctor în istorie, lucrează de mai de mult timp în domeniul istoriei Moldovei (inclusiv a Basarabiei) şi, fiind unul dintre cei mai buni specialişti în acest domeniu, se bucură de o mare popularitate printre istoricii şi filologii sovietici şi români" [[7]]. În continuare, academicianul spune: „Până la această lucrare a profesorului Narţov la noi n-a existat vreo operă de sinteză privind istoria care ar satisface cerinţele ştiinţifice ale cititorului sovietic contemporan. Lucrarea profesorului Narţov este prima operă în literatura istorică sovietică ce se ridică la nivelul cerinţelor ştiinţei şi contemporaneităţii şi, astfel complineşte o lacună considerabilă în cunoştinţele noastre despre marea noastră patrie şi strânsa ei familie frăţească de popoare în cunoştinţele noastre despre istoria eroicului popor moldav" [[8]].Manuscrisul, după ce a fost redactat în corespundere cu obiecţiile făcute de recenzenţi, este trimis la principalele instituţii ştiinţifice din ţară spre a fi discutat şi apreciat, primind avizele de recenzie a mai multor savanţi istorici de seamă din ţară. Aceste avize importante au parvenit de la academicienii B. D. Grecov, V.I. Piceta, membrii corespondenţi A.M. Pancratova, A .D. Udalţov, profesorul M.V. Levcenco[[9]]. Aceste avize şi recenzii conţineau o serie întreagă de obiecţii critice de ordin teoretic, factologic şi metodic. Cu toate acestea, aprecierile vădeau în linii mari o atitudine pozitivă binevoitoare, semnatarii lor recomandau manuscrisul spre publicare, după care s-ar fi operat amendamentele, concretizările cerute [[10]].Academicianul V.I. Piceta a dat următoarea apreciere manuscrisului: „Lucrarea lui N. A. Narţov este, de fapt, prima încercare de a întocmi o Istorie a Moldovei. Necesitatea unei asemenea opere este evidentă. Este imposibil să predai Istoria Moldovei în şcoala medie şi în cea superioară nedispunând măcar de un manual elementar. Opera lui este preţioasă prin însuşi materialul faptic înglobat. N. A. Narţov este destul de competent în problemele de istorie a Moldovei şi o revizuire a cărţii dintr-un alt punct de vedere, chiar şi adoptându-se o altă periodizare, nu va constitui o mare dificultate pentru dumnealui, va rezulta un preţios manual de Istorie a Moldovei". Încheind avizul, academicianul B. D. Grecov scrie: „Consider că avem de a face cu o carte folositoare. Conceptul cărţii merită tot sprijinul nostru. Deşi imperfectă, cartea îl familiarizează pe cititor cu Istoria Moldovei". Membrul corespondent A. M. Pancratova constata în avizul său: „Această operă amplă, denumită Istoria Moldovei, reprezintă prima în literatura istorică sovietică lucrare de sinteză a istoriei Moldovei din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre. Cartea este destinată să servească drept manual pentru instituţiile de învăţământ superior".Profesorul M.V. Levcenco menţiona în avizul său: „După ce va lua cunoştinţă de această lucrare amplă, oricare cititor obiectiv va trebui să recunoască, totuşi, că autorul a făcut faţă acestor dificultăţi şi cartea dumisale este un aport conştiincios şi preţios la ştiinţă".După parvenirea avizelor pozitive citate aici şi necitate, directorul Institutului pedagogic din Chişinău A. G. Baranovschi a recomandat în mod oficial manuscrisul lucrării profesorului N. A. Narţov editurii pedagogice „Şcoala sovietică" din RSSM, spre a fi editat în calitate de manual de istorie a Moldovei pentru instituţiile de învăţământ superior din republică [[11]]. Însă până la ieşirea manualului de sub tipar, la 8 august 1947, în ziarul republican „Sovetskaia Moldavia" („Moldova Sovietică") a fost publicat un articol semnat de K. Voronov, intitulat „Cum şi ce ne învaţă profesorul N. Narţov", în care macheta manualului şi cursul de lecţii al profesorului N. Narţov au fost supuse unei critici violente pentru propagarea ideologiei burgheze în rândurile tineretului studenţesc [[12]]. K.Voronov, autorul articolului, de fapt este un pseudonim sub care se ascund doi autori ai articolului: un istoric (Mohov) şi un filolog, care priveau duşmănos opera lui N. A. Narţov.Semnatarii acestui articol voiau să folosească ziarul în anumite scopuri. În acel timp manuscrisul lui N.A. Narţov, care se mai afla în portofoliul editurii pedagogice „Şcoala Sovietică" din RSSM a dispărut, lucru foarte suspect. Iar în articol autorii analizează conspectele studenţilor şi nu cursul integral stenografiat sau manuscrisul: „În conspectele lecţiilor nu a fost dată schema marxistă a procesului istoric, nu este prezentată schimbarea formaţiunilor sociale pe teritoriul Moldovei, şi în limitele acestei scheme lipseşte caracteristica evenimentelor istorice în ordine cronologică" [[13]]. Învinuirile cele mai grave, conform realităţilor vremii, constau în naţionalism şi propagarea ideilor burgheze. Astfel, în articol se menţionează: „Profesorul urmează născocirile false ale istoricilor burghezo-naţionalişti germani" [[14]]. O caracterizare mai adecvată a lucrărilor lui N.Narţov a facut-o şeful Catedrei de Istorie Universală N. Koroliov în alocuţiunea sa, la şedinţa Consiliului Institutului, el a spus: „La o examinare mai atentă a manualului şi a cursului de lecţii la istoria Moldovei lui Narţov observăm că acesta a fost împrumutat, mai exact, copiat de la istorici germani şi români. Dacă manualul şi prelegerile se deosebesc cu ceva de istoricii germani şi români, aceasta-i în măsura în care o traducere proastă se deosebeşte de original" [[15]]. Aceste învinuiri publice au făcut ca să fie discutat cazul în organele de partid. La 23 august 1947, acest articol a fost discutat la şedinţa biroului de partid al Institutului [[16]], la 16-17 septembrie - la Colegiul Ministerului Învăţământului al RSSM, iar la 3-4 octombrie 1947 - la şedinţa Consiliului Institutului. Toate aceste şedinţe au susţinut critica exprimată la adresa profesorului N. Narţov în ziarul „Sovetskaia Moldavia". Discuţiile aveau, în fond, un caracter politic, nicidecum ştiinţific [[17]]. La 25 noiembrie a avut loc şedinţa Biroului C.C. al P.C.(b) al Moldovei în conformitate cu decizia căruia s-a suspendat predarea cursului de istorie a Moldovei la Institutul Pedagogic din Chişinău, iar profesorul Narţov a fost concediat din postul de şef al Catedrei de Istorie a URSS şi de conducător al aspiranţilor istorici; manualul de istorie a Moldovei, scris de Narţov a fost retras oficial de Institut de la editură [[18]]. La aceeaşi şedinţă, CC PC(b) a ordonat pregătirea unui alt manual de istorie a Moldovei. Biroul CC PC(b) M a luat sub control şi conducerea sa întregul proces de pregătire, de redactare şi editare a cursului de Istorie a Moldovei. În acest scop, a fost creată o comisie specială pentru scrierea unui curs marxist-leninist „ştiinţific" de istorie a Moldovei. Comisia era alcătuită din 17 persoane în frunte cu secretarul CC al PC(b) al Moldovei, responsabil pentru problemele muncii ideologice M.M. Radul. Din 1949, în fruntea comisiei se situează A. M. Lazarev [[19]].Lui Narţov i s-a propus de la bun început să facă parte din comisia pentru elaborarea manualului şi să contribuie cu studiile sale la elaborarea acestuia, dar Narţov, simţindu-se ofensat, a refuzat categoric propunerea. Artiom Lazarev în articolul „Cum a fost scrisă Istoria Moldovei" menţiona: „Din păcate, profesorul Narţov a lăsat ca ambiţia să învingă bunul simţ, ca interesele personale să le predomine pe cele obşteşti" [[20]]. Dintr-un certificat al secţiei Instituţii Superioare de Învăţământ a CC PC(b) al Moldovei aflăm că Narţov N. s-a adresat către şeful secţiei propagandă şi agitaţie al CC PC(b)M tovarăşului Cernenea cu rugămintea despre reabilitarea sa ca savant ce a lucrat asupra problemelor Istoriei Moldovei. Profesorului Narţov i s-a comunicat că întrebarea despre reabilitarea sa poate fi rezolvată doar pe calea participării lui active în lucrul ştiinţific [[21]]. Acest fapt ne sugerează că membrii comisiei sus-numite au fost lipsiţi prin discreditarea lui Narţov de rezultatele cercetărilor sale, întâmpinând dificultăţi în elaborarea manualului. Cazul lui Narţov este un exemplu tipic al imixiunii organelor politice în viaţa instituţiilor superioare de învăţământ. Sfârşitul brusc al carierii sale este legată de concurenţa dintre tinerii istorici ce-au plăcut conducătorilor partidului şi istoricii consacraţi, mai învârstă. Dornic de afirmare, relativ tânărul Mohov a acţionat hotărâtor în discreditarea nu numai a lui Narţov, dar şi a lui Senchevici şi a altor istorici, construindu-şi cariera în mare parte pe criticile aduse acestora. Sfârşitul carierei de istoric a lui Narţov se datorează în parte şi faptului că acesta era evreu, din care cauză în 1948 a fost învinuit de rusofobie, devenind astfel, „ţap ispăşitor" al antisemitismului existent în cercurile conducătoare sovietice din epoca stalinistă târzie [[22]]. În acest caz, ne solidarizăm cu opinia lui Artiom Lazarev care menţionează: „Dacă în pofida neajunsurilor semnalate de avize şi recenzii, lucrarea lui Narţov ar fi fost publicată în anul 1947 în calitate de manual, chiar şi în acest caz lucrarea dată ar fi jucat, fie macăr temporar, un rol pozitiv, în primul rând, ca una dintre etapele de devenire a istoriografiei sovietice moldoveneşti şi ca primul şi deocamdată, singurul manual de istorie pentru studenţi, întrucât cu ajutorul lui aceştia ar fi studiat istoria ţinutului natal mai uşor decât fără nici un material didactic" [[23]]. Ne pare cu atât mai preţios acest manual nepublicat cu cât acesta n-a plăcut regimului, iar plagierile făcute de Narţov [[24]] din autorii români şi germani ar fi contribuit, posibil, l-a o cunoaştere mai obiectivă a istoriei.După ce în anul 1947 Comitetul Central ordonase pregătirea unui manual de istorie a Moldovei, în 1948, Nikolai Mohov şi-a prezentat cu mândrie propunerea de periodizare şi schiţa cronologică, în 1949, membrii Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură au încheiat pregătirea machetei Cursului de istorie a Moldovei; au fost tipărite apoi 300 de exemplare. Editorii erau Aleksandr Udalţov şi Lev Cerepnin din Moscova, istoricii republicani Iakim Grosul şi Nikolai Mohov, şi ministrul educaţiei din Moldova, Artiom Lazarev [[25]].Macheta cursului (referitor la această machetă a cursului de Istorie a Moldovei nu se utilizează în istoriografia sovietică termenul da „manual", iar autorul N. Mohov nici nu a pretins la această titulatură pentru lucrarea sa) [[26]] era un produs tipic al erei staliniste târzii. Aceasta urma o schemă marxistă foarte ortodoxă şi simplificată. Fiecare parte a cărţii corespundea unei formaţiuni social-economice (triburile primitive, feudalism, capitalism, socialism). Fiecare perioadă istorică era apoi descrisă în ordinea „corectă": mai întâi, sub raportul dezvoltării mijloacelor de producţie şi a relaţiilor de producţie, apoi în termenii suprastructurii politice şi, în sfârşit, din perspectiva dezvoltării culturii. Fiecare frază trăda lipsa de respect pentru cercetarea ştiinţifică şi, de asemenea, absenţa completă de studii ştiinţifice asupra istoriei Moldovei. Singurele surse la care se făceau referiri erau clasicii marxism-leninismului şi lucrările lui Stalin. Cartea era plină de declaraţii categorice asupra evenimentelor din trecutul îndepărtat, bazate doar pe unele dintre remarcile incidentale ale lui Lenin [[27]].Versiunea mitului moldovenesc şi etnogeneza prezentate în această carte erau noi şi radicale. Se presupunea că valahii – geto-dacii romanizaţi care au trăit în regiunea dintre Nistru, Dunăre şi Carpaţi – s-ar fi contopit cu populaţia slavă indigenă. Unirea valahilor cu slavii de sud a dus la etnogeneza românească (sau valahă). Unirea valahilor cu slavii de răsărit a produs etnogeneza moldoveană. Cu alte cuvinte, deosebirea dintre români şi moldoveni îşi avea originea în faza istorică a „naţiunii burgheze" din secolul al XIX-lea [[28]]. Aceasta implica o apreciabilă diferenţă dintre cele două naţiuni şi limbile lor şi corespundea conceptului curent utilizat al limbii moldoveneşti ca limbă slavă sau romano-slavă.Influenţa rusească şi slavă asupra istorici Moldovei, aşa cum era descrisă în acest volum, era zdrobitoare: toţi fruntaşii politici şi culturali basarabeni se presupunea că fuseseră influenţaţi de „marele popor rus şi de cultura lui avansată". Acest ataşament pro-rus culmina cu interpretarea anexării Basarabiei în 1812 şi cu formula răului mai mic. Politica colonială ţaristă subiectivă şi opresiunea naţională şi socială au fost complet trecute cu vederea, în timp ce consecinţele pozitive obiective ale anexării au fost subliniate: raidurile tătarilor au fost stopate, dezvoltarea economică, politică şi culturală au fost accelerate, produsele basarabene s-au putut vinde pe pieţele Rusiei, ideile ruseşti înaintate au ajuns la Chişinău, iar revoluţionarii ruşi au întărit mişcarea revoluţionară din Moldova. Influenţa poporului rus şi a intelectualităţii avansate a fost tratată drept absolut pozitivă, iar toate consecinţele negative au fost blamate, sub entitatea abstractă „ţarism". Administraţia ţaristă a fost apreciată drept un factor pozitiv, cu toate viciile sale [[29]]. Ataşamentul pro-rusesc domina conţinutul, în vreme ce ataşamentul pro-sovietic se remarca prin absenţă. Nu se făcea nici o referinţă la „familia popoarelor sovietice" şi foarte puţine la presupusa legătură naturală dintre popoarele moldovean, rus şi ucrainean. Cartea conţinea de asemenea şi semne ale unui ataşament pro-moldovean. Erau accentuate unicitatea şi trăsăturile specifice ale istoriei moldoveneşti, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată înainte. Guvernarea ţaristă era condamnată pentru planurile ei de rusificare a poporului moldovean şi intenţia de a distruge cultura sa, ceea ce constituia, de asemenea, o atitudine demnă de a fi remarcată în contextul evaluării pozitive a aceluiaşi regim din Basarabia. În plus, autorii încercau să demonstreze rădăcinile locale ale mişcării revoluţionare din Basarabia, deşi se ştia că mulţi dintre revoluţionari erau ucraineni şi ruşi. Comandantul militar rus Grigori Kotovski era glorificat ca „faimosul fiu al poporului moldav", deşi era etnic rus[[30]]. Acest lucru implica faptul că autorii defineau poporul moldovenesc alternativ, fie cu un concept teritorial, fie cu unul etnic. Totuşi, în ambele cazuri patriotismul local, solidaritatea şi mândria naţională erau pe cale de a fi fabricate, ca factor mobilizator. Ar trebui observat că, totuşi, atât naţionalismul rus, cât si cel moldovean erau subsumate structurii ortodox-comuniste a manualului şi nu, ca în studiile de mai târziu, conceptului sovietic de "prietenie a popoarelor" [[31]].Macheta a fost trimisă, spre luare de cunoştinţă şi discutare, instituţiilor ştiinţifice şi universităţilor din Moscova, Leningrad, Kiev, Odesa, Voronej, Tartu, Kazani, Cernăuţi, Minsk, Tbilisi, Taşkent şi din alte oraşe. Din toate acestea au parvenit zeci de avize, observaţii şi deziderate de care s-a ţinut cont la redactarea textului manuscrisului [[32]].La sfârşitul anului 1949, de la Institutul de Istorie a Academiei de Ştiinţe a URSS la CC PC(b) din RSSM a sosit o scrisoare prin care se anunţa că va avea loc discutarea machetei Cursului de Istorie a Moldovei, şi direcţia Institutului de Istorie al Academiei de Ştiinţe a URSS roagă de a delega pe cineva pentru a participa la discuţie, de asemenea să se confirme numele persoanelor. La Moscova a fost delegat grupul de autori Lazarev A. – preşedintele Comisiei de elaborare a cursului, Mohov N., Grosul I., Şemiacov D., Berezneacov N. [[33]].În luna ianuarie a anului 1950 persoanele sus-numite au asistat la discutarea machetei primului volum al Istoriei Moldovei la Institutele de Istorie şi la Universităţile din Kiev, Moscova, Leningrad [[34]], de la care au primit „recomandări şi sfaturi preţioase" de care urmau să ţină cont în elaborarea cursului de sinteză, menit să servească şi în calitate de manual universitar. Potrivit celor invitaţi să comenteze "macheta", această folosire a termenului „Moldova" era prea liberală. Se socotea de asemenea că era perfect clar publicului cititor că teritoriul Basarabiei nu era tot una cu teritoriul RSSM. Istoricii se întreceau în a dovedi că, deoarece regiunea Hotinului aparţinea acum Ucrainei, revoltele de la Hotin făceau parte şi ele din istoria Ucrainei, şi nu ar fi trebui tratate în manual [[35]]. Astfel, Istoria neamului nostru practic a fost scrisă de persoane incompetente în domeniu, cele scrise de autorii „autohtoni" erau recenzate şi practic re-scrise de istoricii de la Moscova, Kiev etc.Deşi macheta manuscrisului a fost discutată la diferite instituţii de învăţământ şi ştiinţifice din URSS, opera aceasta rămânea să fie nejustificată ştiinţific şi fără bază izvoristică bine cizelată, fără argumentări ferme şi precise şi apoi, după cum menţionează însuşi Artiom Lazarev „CC al PC(b) al Moldovei ţinea la control permanent desfăşurarea scrierii şi nivelul ştiinţific al cursului de sinteză a Istoriei Moldovei. Biroul CC PC(b) din Moldova asculta anual la şedinţele sale raportul preşedintelui comisiei în problema dată, aprecia starea de lucruri, "acorda ajutorul necesar, dădea „o serie de noi recomandări şi sfaturi" de care ţineam seama atât în munca organizatorică, cât şi în procesul cercetărilor ştiinţifice [[36]]." Totul se ţinea sub un control riguros, pentru ca să fie scrisă o istorie marxist-leninistă şi să nu se găsească cineva care să scrie vreo propoziţie în care să se conţină adevărul istoric despre neamului nostru. În 1951, a apărut în librăriile din Chişinău primul din cele două volume ale cărţii "История Молдавскои ССР". Editorii erau Udalţov şi Cerepnin, care figuraseră şi printre editorii machetei. Spre deosebire de „Курс Истории Молдавии", noua apariţie a fost în general bine primită. Recenzia din „Вопросы истории" conchidea că, exceptând câteva neajunsuri minore (revista fiind totuşi destinată cercului de istorici), cartea constituia un eveniment major în istoriografia sovietică. O recenzie absolut pozitivă descoperim în Moldova Socialistă din 2 iulie 1952, cu titlul „Un prinos la dezvoltarea culturii Moldoveneşti" de Ipatenco P. Aducerea unor citate aici ne scuteşte total de orice comentariu, întrucât acestea dezvăluie în totalitate caracterul atât „ştiinţific" cât şi ideologic al acestei prime sinteze (menit să joace rolul de manual universitar pentru studenţi): „Numai în învoielile (adică libertăţile democratice – n. n.) Moldovei Sovietice a putut fi scrisă istoria adevărată a poporului moldovenesc" [[37]], „Luminarea faptelor istorice cu farul învăţăturii marxist-leniniste are o mare însemnătate pentru educarea ideincă - politică a truditorilor din republica noastră, pentru lichidarea afirmaţiilor false ale istoriografiei române, care schimonosesc adevărul istoric, pentru a otrăvi conştiinţa norodului truditor, pentru a cleveti marele popor rus." În concluzie autorul menţionează: „În întregime „Istoria Moldovei" volumul I îi un prinos mare la dezvoltarea culturii Moldoveneşti, naţională după formă şi socialistă după conţinut, un spor al ştiinţei istorice sovietice" [[38]].Cea de-a doua parte a aceleiaşi istorii, publicată la doi ani după moartea lui Stalin, conţinea unele puncte de vedere şi concepte remarcabile. Primul lucru ce se evidenţia, din nou: completa lipsă a referirilor la literatura şi sursele istorice, în cea mai bună tradiţie stalinistă, doar Marx, Engels, Lenin şi Stalin erau citaţi. Spre deosebire de lucrările anterioare din perioada interbelică, cartea conţinea date despre unele eşecuri ale mişcării revoluţionare din Moldova. Se observă că sovietele locale sprijiniseră Guvernul Provizoriu în 1917-1918, în vreme ce bolşevicii locali nu reuşiseră să întreprindă o acţiune decisivă împotriva Sfatului Ţării. Revoltele de la Tighina, Hotin şi Tatarbunar erau caracterizate ca slabe, izolate, prost pregătite şi rău conduse [[39]]. În acest sens cel de-al doilea volum era mai onest decât scrierile anterioare şi relativ mai puţin propagandistic.Reînnoirea interpretării evenimentelor avea să devină acum trăsătura permanentă a istoriografiei moldoveneşti. La prepararea primei sinteze istoricii moldoveni au descoperit că de fapt, sovietele preluaseră puterea la Chişinău şi în alte oraşe la sfârşitul lui decembrie 1917 şi la începutul lui ianuarie 1918. Autorii au punctat preluarea puterii revoluţionare la Chişinău la 14 ianuarie 1918, ca dată oficială a instalării oficiale a puterii sovietice în Basarabia. Acest nou mit avea o mare putere de legitimare: dacă puterea sovietică fusese instalată în 1918, atunci în 1940 ea fusese restabilită. Potrivit manualului, Basarabia fusese eliberată în 1940, iar guvernarea sovietică fusese restabilită [[40]]. Expunerea istoriei politice era contaminată de panslavismul rus care propaga misiunea eliberatoare a Imperiului rus în Europa de Sud-Est [[41]].Volumul II al „Istoriei Moldovei" editat în 1955, pornea, la rândul său, de la premisa că în ianuarie 1918, în Basarabia a biruit puterea sovietică, care a fost înăbuşită de „România burghezo-moşierească", iar la 28 iunie 1940 a fost „eliberată" pe cale paşnică de către URSS. În acest context, era vehiculată ideea cum că moldovenii din stânga Nistrului (unde în 1924 se constituise o republică autonomă în componenţa Ucrainei - R.A.S.S.M.) s-au reunit cu cei din dreapta Nistrului, formând Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (2 august 1940) în componenţa URSS şi împreună au păşit pe calea „construcţiei socialiste" [[42]]. Al doilea volum trata în chip preponderent anii de după 1917. Patriotismul sovietic era mai uşor de remarcat, dar referirile cu privire la prietenia popoarelor şi ajutorul frăţesc erau mult mai puţin frecvente decât în manualele de mai târziu. Poporul moldovean fusese „reunit" în 1940, după ce în 1918 fusese „rupt cu forţa" de către români. În 1917 revoluţia eliberase poporul moldovenesc de opresiunea socială şi naţională. Spre deosebire de aceasta, din 1917 până în 1940 muncitorii din Basarabia au luptat pentru reunificarea cu patria mamă sovietică, pentru eliberarea de sub exploatarea capitalistă şi opresiunea străină. „Regimul român colonial" se spunea că interzisese folosirea limbilor rusă şi ucraineană în şcoli, însă reprimarea limbii moldoveneşti şi politica de românizare nu sânt pur si simplu menţionate, în general regimul românesc era condamnat pentru oprimarea socială şi doar apoi pentru ocupaţia străină.Sfatul Ţării era în continuare considerat un subiect primejdios şi activităţile lui (îndeosebi voturile privind Unirea) şi ale acelor „naţionalişti burghezi moldo-români" erau doar pe scurt menţionate. Atenţia acordată rolului independent al moldovenilor în propria lor istorie era de asemenea redusă: nici o adunare spontană pentru crearea fie a Republicii Autonome, fie a Republicii Unionale nu era menţionată, iar rolul conducător al revoluţionarilor ruşi în mişcarea bolşevică locală şi instaurarea guvernării sovietice în Basarabia era menţionat în mod repetat, în vreme ce activităţilor populaţiei indigene i se acorda doar o atenţie trecătoare.Este corect să spunem că prima sinteză de istorie a Moldovei era o interesantă mixtură de naţionalism şi comunism. Structura era marxistă, bazată pe dezvoltarea economică şi lupta de clasă. Revoltele ţăranilor din secolul al XVII-lea, ale narodnicilor, revoluţiile din 1905 şi 1917 erau toate prezentate pe larg, în aceşti termeni. Totuşi ataşamentul naţional pro-rus şi pro-moldovean câştiga teren. Din cauza subiectelor impuse şi a istoricilor de la Moscova, care au jucat un rol decisiv în pregătirea acestui volum, naţionalismul rus era mai evident în primul volum. Istoricii de profesie de pe malul stâng jucaseră un rol predominant în pregătirea celui de-al doilea volum. Prin urmare, destalinizarea şi revoluţiile în politica locală şi în ştiinţa istorică au asigurat o perspectivă foarte diferită asupra istoriei moldoveneşti în cea de-a doua ediţie, din anii '60.Primul volum editat în anul 1951 şi reeditat în anul 1962, reflectă perioada „din timpurile cele mai străvechi până la Marea revoluţie socialistă din octombrie" [[43]]. Lucrarea este compusă din 6 secţiuni. Al doilea volum, editat în 1955 şi reeditat în 1964, cuprindea doar calea de o jumătate de secol, parcursă de „poporul moldovenesc", de la victoria revoluţiei burghezo-democratice din februarie în Rusia până la mijlocul secolului al XX-lea. Volumul era compus din 8 secţiuni [[44]]. Faptul că primul volum cuprindea limite cronologice incomparabil de mari faţă de jumătate de secol relatat în volumul doi, şi faptul că primul volum era compus din 6 secţiuni, iar al doilea din 8, este de asemenea un truc al istoricilor sovietici pentru a demonstra că de la „instalarea puterii sovietice în RSSM" societatea a cunoscut o „înflorire" în toate domeniile vieţii şi că Basarabia a fost ocupată de „România regală" cunoscând în cadrul acesteia „un regres evident".Procesul de elaborare a primului manual universitar, a primei sinteze de istorie a Moldovei a avut loc sub controlul strict al organelor de partid şi de stat din URSS şi RSSM. Datorită importanţei ce i se acorda şi urma să o aibă această primă sinteză, în cadrul procesului de elaborare a ei au avut loc totodată şi luptele dintre istorici pentru posturile cheie prestigioase din instituţiile de cercetări ştiinţifice din republică şi pentru susţinerea partidului, ceea ce reprezenta de fapt o carieră strălucită. Marii învingători, după cum s-a dovedit, au devenit N. Mohov şi I. Grosul, iar marele învins – N. Narţov.Odată publicate cele două volume ale manualului-sinteză au reprezentat în acelaşi timp, prin conţinutul lor şi schimbarea paradigmei istorice: moartea lui Stalin şi începutul liberalizării hruşcioviste. Primul volum, o lucrare tipic stalinistă (publicată în anul 1951), cu caracter pur propagandistic, cu referinţe în cea mai mare parte numai la clasicii marxism-leninismului şi la operele lui Stalin, iar cel de al doilea volum s-a dovedit a fi relativ mai onest şi mai puţin propagandistic decât scrierile anterioare.Procesul elaborării primei sinteze-primului manual de Istorie a Moldovei, reprezintă unul dintre cele mai tranşante exemple ale imixiunii partidului/stat în activitatea didactico-ştiinţifică din cadrul instituţiilor de învăţământ superior şi de cercetări ştiinţifice din RSSM.[1] AOSP, F. 51. inv. 4. d. 331. f. 4-5.[2] Ibidem, f. 9-14.[3] Ibidem.[4] Ibidem, f.4-5.[5] Ibidem.[6] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000). Chişinău: Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă", 2000, p. 46.[7] Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей // Нистру, № 2, 1989, п. 127.[8] Ibidem. p. 127-128.[9] Ibidem.[10] Ibidem.[11] Ibidem.[12] Воронов К., Kak и чему учит профессор Н. Нарцов // Советская Молдавия, 8 августа 1947, № 155 (965).[13] Ibidem.[14] Ibidem.[15] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), ). Chişinău: Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă", 2000, p. 46.[16] AOSP, F. 2865, inv. I. d. 7. f. 17.[17] Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), ). Chişinău: Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă", 2000, p. 46.[18] Ibidem.[19] Лазарев А., Кум а фост скрисэ история Молдовей // Нистру, № 2, 1989, п. 130.[20] Ibidem, p. 133.[21] AOSP. F. 51. inv. 9. d. 314. f. 114.[22] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Chestiunea Basarabiei în Istoriografia Comunistă. Chişinău: editura Arc, 1996, p.210.[23] Лазарев А. Op.cit., p.129-130.[24] La şedinţa Consiliului Institutului Koroliov (şeful Catedrei de Istorie Universală) menţiona „La o examinare mai atentă a manualului şi a cursului de lecţii la istoria Moldovei lui Narţov observăm că aici a fost împrumutat, mai exact, copiat de la istorici germani şi români. Dacă manualul şi prelegerile se deosebesc cu ceva de istoricii germani şi români, aceasta-i în măsura în care o traducere proastă se deosebeşte de original". A se vedea: Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă" din Chişinău (1940-2000), ). Chişinău: Tipografia Universităţii Pedagogice de Stat „Ion Creangă", 2000, p. 46.[25] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Op. cit., p. 208.[26] Wilhelmus Petrus Van Meurs în lucrarea „Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă", atribuie acestei machete denumirea de manual, ceea ce după părerea noastră nu este corect, când lucrarea dată a fost publicată doar în 300 de exemplare şi nu avea acest statut, nefiind numită astfel de nici un recenzent. Acele 300 de exemplare erau destinate cercurilor de istorici pentru a fi discutat şi analizat.[27] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Op.cit., p. 210.[28] Курс Истории Молдавии, Том I, Кишинев: Едитура „Штиинца", 1949. c.35-46.[29] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Op.cit., p.223-235.[30] Ibidem, p. 212.[31] Ibidem.[32] Lazarev A. Op.cit., p.130.[33] AOSP, F. 51. inv. 9. d. 314, f. 53.[34] Lazarev A. Op.cit., p.135.[35] Wilhelmus Petrus Van Meurs. Op.cit., p. 212.[36] Lazarev A. Op.cit., p.135-136.[37] Ипатенко П., Ун принос ла дезволтаря културий молдовенешть // Молдова Советикэ, 2 юлие, 1952.[38] Ibidem; Дыков И, История Молдовей. Волумул 1 // Октомбрие, 1952, № 1. п. 90-96.[39] История Молдавской ССР. Том 1, Кишинев: Едитура „Картя Молдовенеаскэ", 1951, p. 213.[40] Ibidem, p. 214.[41] Dragnev, Demir, Jarcuţchi, Ion. Ştiinţa istorică din Moldova în anii 1946-2006 // Revistă de Istorie a Moldovei, Nr.1-2. ianuarie-iunie 2006, p.5.[42] Ibidem.[43] История РСС Молдовенешть. Волумул I. Кишинэу: Едитура „Картя Молдовенеаскэ", 1962.[44] История РСС Молдовенешть. Волумул II. Кишинэу: Едитура „Картя Молдовенеаскэ", 1964.(În imagine Naum Narţov)
ISTORIA ŞI ISTORICII ÎN SOCIETATEA SOVIETICĂÎn. Scientific and Technical Bulletin. Series: Social and Humanistic Sciences. Scientific and Technical Bulletin of the "Aurel Vlaicu" University of Arad. Anul XIV, Nr. 12, 2008. p.13-26. Adrian DolghiUniversitatea de Stat din Moldova Abstract In this article the status of science and that of the historian in the soviet society is researched. The author concludes that the historical science and the whole society as well, were transformed into a closed system, which lost its possibilities of developing itself. But the Soviet Historiography, fusioned with the policy and ideology, has become a component part of the totalitarian system. As a result, there was produced an unprecedented phenomenon in the history of the world culture – the phenomenon of the repressed science, it itself being not only the object of repression, but also their subject. The historians have become accomplice as well as victims of the totalitarian regime, the extollers of the reacting policy, faithful slaves of the leading elite. În secolul XX au avut loc perturbări în relaţiile dintre istorie şi societate. În transformările ce au avut loc, ştiinţa istorică a fost lipsită de rolul său de „magistra vitae". Sub acest aspect, istoria gândirii istorice în secolul XX se prezintă ca o istorie a căutărilor insistente a unui nou rol. Vectorul general al căutărilor este marcat de cunoscuta prognoză a lui L.Febvre: „În sânge şi în chinuri se naşte o nouă lume. Şi prin urmare trebuie să se nască o nouă istorie, o nouă ştiinţă istorică, corespunzătoare acestor timpuri imprevizibile" [[1]]. Una din cele mai importante sarcini ale ştiinţei istorice este studierea caracterului şi formelor de interacţiune a istoriei şi contemporaneităţii la diverse etape a dezvoltării societăţii. În acest context se reliefează funcţiile sociale ale ştiinţei istorice, ce exprimă locul ei în viaţa societăţii şi respectiv statutul ei social. Nefiind stabil acest statut reprezintă rezultatul interacţiunii diverşilor factori atât de ordin ştiinţific cât şi cu caracter neştiinţific, modificându-se în dependenţă de posibilitatea ştiinţei istorice de a răspunde cerinţelor timpului.În prezentul articol ne-am propus drept scop să analizăm statutul ştiinţei istorice şi al istoricului în societatea sovietică, întrucât în perioadele de criză deseori istoricii devin părtaşi şi jertfe ai cataclismelor politice, apologeţi ai politicii reacţionare, slugi credincioase ale elitei de conducere, ajutând tiranii şi despoţii de a întări dominaţia sa, „luminând" cu ideile sale scopurile politice, în lipsa altei alternative şi căi ale dezvoltării în continuare. Anume în astfel de regim activau mulţi istorici ai secolului XX, ce de obicei era cauza principală a devierii de la adevărul istoric.Statutul oficial al istoricului-marxist sovietic avea un caracter dublu şi nedeterminat. Pe de o parte istoricul se prezenta ca luptător de partid, ce împărtăşea principiile abordării de clasă şi a „adevărului de clasă". Pe de altă parte se declara cercetător nepărtinitor al trecutului bazându-se pe principiul istorismului şi al obiectivităţii ştiinţifice. În contradicţiile dintre aceste poziţii, hotărâtor, era aproape întotdeauna ataşamentul istoricului faţă de aprecierea evenimentelor de pe poziţii de clasă. Partinitatea constituia un criteriu mult mai important de cât adevărul. [[2]]Lovitura de stat în Rusia, din 1917, a determinat, pe o durată de şapte decenii, instaurarea monopolului marxist-leninist asupra procesului de scriere şi interpretare a istoriei. „Destinul muzei Clio a fost încătuşat de urmările revoluţiei conduse de Lenin, apoi de directivele trasate de Stalin. Astfel, practic întreaga concepţie despre istorie, ca şi libertatea celui care o scria, a fost anulată"[[3]]. „Revoluţia" a marcat descompunerea structurilor socioculturale, a determinat nefast, destinul a zeci de popoare, cu manifestări relativ diferite în anumite perioade ale regimului sovietic. Imaginea marxistă a ştiinţei istorice a fost determinată de un complex de măsuri iniţiat de organele de stat şi reprezentanţii de bază ai ştiinţei istorice marxiste. Prima sarcină, rezolvată în limitele instituţionalizării noii înfăţişări marxiste a ştiinţei istorice – a fost marxisizarea predării în şcoala superioară, care la începutul anilor 20 se prezenta în calitate de încercări, orientate spre curmarea tradiţiei istorico-ştiinţifice vechi, introducerea disciplinelor sociale, minimalizarea statutului ştiinţei istorice [[4]]. După „revoluţie" sistemul învăţământului istoric superior a fost lichidat. Înainte de toate, aceasta a fost legată de anularea predării istoriei în instituţii de învăţământ superior şi şcoli. Istoria a cedat locul ştiinţelor sociale. Utilizarea fără precedent a complexului de ştiinţe socio-umanistice în scopul întăririi ideologiei a determinat în mare parte crearea unui sistem al învăţământului şi ştiinţei subordonat puterii. Creatorii statului sovietic considerau că potenţialul ştiinţei istorice prerevoluţionare nu putea fi utilizat în continuare. În rezultat au fost întreprinse un şir de acţiuni care în condiţiile instituţionalizării ştiinţei istorice sovietice, şi a transformării marxismului în doctrină ideologică, a dus la formarea noilor institute ale ştiinţei istorice. Falsificarea istoriei din cele mai vechi timpuri a fost utilizată ca armă politică-cheie în lupta pentru putere. Secolul XX ne aduce multe exemple. Cel mai cunoscut este exemplul acţiunilor lui Stalin. Faţă de participanţii la lovitura de stat el face o revizie a istoriei PC(b) şi a războiului civil. Pe parcursul anilor versiunea stalinistă devine istoria sovietică oficială[[5]].Întregul proces de creare a „societăţi comuniste" se baza pe lucrările „clasicilor" K.Marx şi F.Engels[[6]], V.Lenin[[7]], care au determinat evoluţia învăţământului istoric şi a ştiinţei istorice în ansamblu în statul sovietic; pe hotărârile CC al PCUS, ale Sovietului Miniştrilor URSS, pe Materialele Congreselor PCUS şi pe alte documente cu referire la învăţământul istoric superior [[8]].Concepţia istorică a lui Lenin includea în calitate de teză fundamentală ideea despre procesul social. În linii mari modelul viziunii leniniste asupra istoriei a fost însuşită de istoriografia sovietică, acceptând-ul drept ghid pentru cercetare. Acest model a constituit baza ştiinţei istorice sovietice. Drept piloni în cercetarea istoriei au fost utilizate toate observaţiile şi afirmaţiile lui Lenin [[9]], ideile şi opiniile apologetului rămânând incontestabile pe parcursul întregii perioade sovietice.Deschiderea parţială a arhivelor după 1991 a permis accesul cercetătorilor la documente secrete; iar multe persoane au scris memorii.[[10]] Aceste documente atestă caracterul ideologizat al procesului de instruire şi de cercetare, imixtiunea brutală a partidului-stat în aceste procese.Până în prezent s-au conturat câteva direcţii de abordare a istoriografiei sovietice. Conform uneia din acestea, istoriografia sovietică pe parcursul a 70 de ani s-a dezvoltat ascendent. Bazându-se pe ideile marxiste, ea a putut chipurile să evite criza, în care s-a pomenit gândirea istorică universală la răscrucea secolelor XIX-XX, s-a afirmat ca cea mai de frunte direcţie ştiinţifică capabilă de a rezolva cele mai arzătoare probleme teoretico-metodologice. Experienţa şi realizările ştiinţei istorice sovietice, conform opiniei reprezentanţilor acestei direcţii, au fost recunoscute de multe şcoli de peste hotare [[11]]. Ei admit că procesul dezvoltării ştiinţei istorice nu a fost lipsit şi de unele lacune. Cele mai importante au fost următoarele: Versiunea stalinistă a interpretării marxism-leninismului a dus la o relativă coborâre a nivelului cercetărilor, la dezorientare teoretică a unui şir de cercetători [[12]]. Implicarea conducerii de partid în ştiinţă s-a manifestat prin numeroase interdicţii, limitări la lucrul cu documentele, prin reglementare strictă a contactelor cu reprezentanţii istoriografiei de peste hotare [[13]]; Lucrările istorice deseori se dovedeau a fi ideologizate, şi depindeau de conjunctura politică [[14]]. Dar chiar şi aceste neajunsuri, spun adepţii acestei versiuni, nu exclud importanţa ştiinţifică a tot ce a fost realizat în etapele precedente a dezvoltării istoriografiei. Pentru adepţii acestei versiuni sunt caracteristice contrapunerea perioadei leniniste (anii 20) şi staliniste a dezvoltării ştiinţei, evidenţierea rolului hotărârilor Congresului XX şi regret, că critica influenţei cultului personalităţii asupra ştiinţei istorice nu a fost consecventă. [[15]] Pentru altă abordare este caracteristic recunoaşterea necesităţii unei atitudini diferenţiate faţă de istoriografia sovietică. S-au constituit şi anumite variante a unei astfel de diferenţieri. De exemplu, manifestări negative în diferite ramuri ale ştiinţei istorice, în particular, se remarcă, că multe nenorociri ale ştiinţei istorice din perioada sovietică aveau loc din cauza poziţiei privilegiate a istoriei partidului, în timp ce alte direcţii, în special legate de studierea perioadei de înaintea revoluţiei se dezvoltau fructuos. [[16]] Conform opiniei adepţilor acestei abordări, este necesar de a se ţine cont în fiecare caz, de ceia ce în cercetările istorice este deformat şi de cele care corespund criteriilor ştiinţifice. În realitate deseori totul se reduce la aprecieri a istoriografiei după principiul „pe de o parte – pe de altă parte".[[17]]În abordarea şi aprecierea cea mai radicală a istoriografiei sovietice se pune problema în ce măsură istoriografia corespundea (dacă corespundea) cerinţelor ştiinţei, având în vedere nu doar viziunile contemporane despre ştiinţă dar şi viziunile anilor 20-70. Dacă în anii 1985-1986 despre criza internă a ştiinţei istorice sovietice vorbeau preponderent doar publiciştii, atunci după 1991, o astfel de abordare a căpătat o răspândire largă şi printre istoricii profesionişti.[[18]]Cu toate acestea, ne cătând la multitudinea de abordări, ele au comun – predominarea caracteristicilor axiologice a istoriografiei sovietice asupra analizei esenţei problemei.Cercetarea statutului ştiinţei istorice sovietice, presupune perceperea ei în două dimensiuni. Prima – locul, rolul şi funcţiile principale în societatea sovietică. A doua dimensiune – viaţa internă şi situaţia a înşişi ştiinţei istorice, structura, regulile, tematica, metodica, stilul.Începând cu sfârşitul anilor 80 istoricii au încercat specificul interacţiunii între putere şi ştiinţă în condiţiile dominaţiei ideologiei comuniste şi a regimului comunist. „În faţa noastră, afirmă istoricul Iaroşevschi M.G., e un fenomen fără precedent în istoria culturii universale – al ştiinţei reprimate". Obiectul represiunilor a fost comunitatea ştiinţifică în întregime, mentalitatea ei, viaţa sa în toate manifestările. Trebuie să vorbim nu numai despre savanţi reprimaţi, dar şi despre idei şi direcţii ştiinţifice, instituţii ştiinţifice, cărţi şi reviste, arhive declarate secrete [[19]]. Acest statut al ştiinţei istorice în societatea totalitară este bine cunoscut. Mai rar se elucidează o altă faţetă a caracteristicii ştiinţei istorice: fiind supusă represiunilor, ea înşişi a devenit un mijloc puternic al acestora. Falsificând istoria, deformând conştiinţa, răspândind mituri, ştiinţa istorică de rând cu organele represive reprima, nimicea, constrângea.[[20]] Acest rol al ştiinţei istorice nu este mai puţin important în aprecierea locului şi rolului ei în societatea sovietică. Ştiinţa istorică sovietică era parte componentă a sistemului social-politic sovietic. Anume această condiţie a determinat multe procese de ordin intern a istoriografiei, cât şi specificul interacţiunii între istoriografie şi alte institute de stat şi obşteşti. Relaţia oricărei puteri cu institutele ştiinţifice proprii, întotdeauna într-o măsură oarecare sunt conflictuale. Ideea autonomiei ştiinţei a apărut în rezultatul unui nivel suficient de înalt al dezvoltării statului, ca rezultat al necesităţii compromisului între stat, societate şi reprezentanţii ştiinţei. Totalitarismul ca principiu al organizării vieţii sociale exclude posibilitatea compromisului. De aceia activitatea autonomă a universităţilor şi ştiinţei în întregime în societatea totalitară este imposibilă. Ştiinţa şi institutele sale pot exista doar în măsura în care ele devin parte componentă a sistemului. Statul susţine doar acele ramuri ale ştiinţei, care nemijlocit satisfac necesităţile vitale. Nu întâmplător în regimul totalitar în situaţie privilegiată devin ramurile ştiinţei ce deservesc ideologia şi complexul militar, iar toate celelalte, chiar şi ştiinţele exacte, sunt susţinute doar în măsura în care ele sunt legate de asigurarea militară. Ştiinţa istorică din primele zile ale instaurării puterii bolşevicilor a nimerit printre disciplinele ştiinţifice privilegiate. Această selectivitate a noii puteri se baza pe considerente pragmatice. Căpătând puterea politică, partidul bolşevicilor nu avea bază socială stabilă. În schimb liderii lor erau convinşi în posibilităţile nelimitate de stăpânire. A supune oamenii să creadă în legitimitatea victoriei lor bolşevicii intenţionau, în primul rând cu ajutorul armelor. „...Dictatura presupune şi semnifică, în primul rând situaţia de război înăbuşit, situaţia măsurilor militare de luptă împotriva duşmanilor puterii proletare".[[21]]Scopul educării întregii populaţii a ţării în „spiritul socialismului" a devenit nu doar un obiectiv de partid ci şi de stat, în măsura în care partidul bolşevicilor, ce a luat puterea, pierdea trăsăturile de partid şi se transforma în sistem general de stat. În scurt timp s-a dovedit a fi posibil de a orienta nu doar întregul potenţial al partidului dar şi al statului spre realizarea obiectivelor propuse. În acest context, ştiinţa istorică, ca şi alte ştiinţe socio-umanistice, au început să fie privite înainte de toate ca instrument a politicii de stat. Ştiinţa istorică era susţinută de stat în măsura în care ea era capabilă să realizeze funcţiile instrumentale existente. Politizarea istoriei – a ştiinţei şi conştiinţei istorice a devenit o trăsătură distinctă a societăţii sovietice.În statul în care a avut loc „victoria revoluţiei socialiste", şi „realiza cu succes construcţia socialismului", nu se putea pune niciodată în prim plan problema înţelegerii proceselor ce au loc în societate. Esenţa proceselor au fost „înţelese" de liderii politici şi nu trezea îndoieli: în ţară a avut loc revoluţia socialistă în conformitate cu legile evoluţiei social-istorice, care au fost descoperite de Marx şi Engels, şi care au fost dezvoltate de Lenin, Stalin, Partidul Comunist. Scopul ştiinţei se reducea la faptul de a demonstra ceea ce era evident pentru fondatori. Astfel de atitudine faţă de „cunoaştere" este tradiţională pentru toată istoria gândirii marxist-leniniste: Iniţial a fost scris „Manifestul Partidului Comunist", în care au fost puse bazele viziunii marxiste a proceselor sociale, peste douăzeci de ani – „Capitalul", ce conţine principii necesare pentru concluzii expuse în „Manifest"; Lenin a criticat cercetătorii pentru subaprecierea dezvoltării capitalismului în Rusia, apoi a pregătit lucrarea „Dezvoltarea capitalismului în Rusia". Lenin la congresul partidelor comuniste a anunţat despre legităţile „revoluţiei socialiste" (în timp ce majoritatea în ţară şi partid au numito modest lovitură de stat), apoi circa zece ani istoricii au căutat confirmare a acestei aprecieri, până (după „explicaţiile" lui Stalin) nu au înţeles, că totul ce a fost spus de conducători nu necesită nici o confirmare; Întâi s-a anunţat despre faptul, că în ţară a fost construit socialism dezvoltat, apoi două decenii istoricii au meditat asupra faptului, ce este socialism dezvoltat şi când totuşi el a fost construit, până n-au „înţeles" (după cuvântarea următorului secretar general) că societatea creată, nici nu are „chip om". Aceste indicaţii generale au condiţionat problematica istoriografică corespunzătoare, noul limbaj al ştiinţei istorice sovietice. Formaţie, proces, clasă, partid, revoluţie, lege, marxism, proletariat – acestea sunt bazele noului vocabular istoric. Dar cel mai popular şi mai răspândit termin în istoriografia sovietică până la sfârşitul anilor 80 a devenit cuvântul „luptă". De aici rezultă şi formarea temelor centrale a cercetărilor istorice – istoria mişcării revoluţionare în Rusia şi alte republici unionale, istoria revoluţiilor ruse, istoria luptei claselor şi partidelor, istoria partidului bolşevic, temele cele mai importante în istoriografia sovietică – Leniniada istorică şi Marea Revoluţie socialistă din Octombrie.Puterea politică, prin diverse mijloace a transformat ştiinţa în mecanism al sistemului politic. Se elaborau de asemenea principii noi ale relaţiilor dintre ştiinţă şi stat. Astfel, principiul autonomiei instituţiilor ştiinţifice şi a universităţilor devenea inaplicabil. Academia de Ştiinţe cu libertatea academică a devenit un element străin, fiind chiar în pericolul de a fi lichidată. Dar noul regim a prevăzut posibilitatea transformării acestei instituţii pur ştiinţifice în organ de reprimare a ştiinţei. Includerea totală a istoriei în regimul sovietic era asigurată cu mijlocirea organelor securităţii de stat. Pe parcursul a şaptezeci de ani s-a creat un triunghi specific: PCR/PUC(b)/PCUS – CK/GPU/NKVD/KGB – Academia de Ştiinţe (cu institutele ei) şi instituţiile de învăţământ superior[[22]]. Întrucât nu doar fiecare cuvânt spus dar chiar şi fiecare gând era interpretat drept culpă, în astfel de „alianţă" nu era nimic neobişnuit, dimpotrivă, această relaţie era variată şi rezistentă. Cu ajutorul organelor de securitate Partidul Comunist „ajuta" istoricii să însuşească concepţia leninistă a procesului istoric, metodele marxiste de cercetare. Colaboratorii acestor instituţii obţineau de la istorici recunoaşterea celor mai grave crime: minimalizarea rolului „Marii revoluţii din Octombrie" în istorie, împărtăşirea concepţiilor burgheze etc. Metodele de obţinere a astfel de mărturii sunt bine cunoscute [[23]]. Aceste colaborări erau privite atât de fireşti încât profesorii sovietici au mai introdus printre sarcinile sale încă una: „Noi trebuie să devenim toţi cechişti".[[24]] Cooperarea între PCUS, KGB şi AŞ s-a reflectat în cele din urmă în formulările laconice a funcţiilor sociale a ştiinţei istorice. V.V. Ivanov a determinat următoarele funcţii ale istoriei: a depista şi demasca scopurile de clasă a „reacţionarilor occidentali"; a prezenta realizările socialismului matur; a educa ura faţă de exploatatori şi mândria pentru revoluţia săvârşită de popor; a demasca esenţa anticomunismului; a servi cauza progresului social.[[25]] Aceste concluzii au fost efectuate nu în timpul regimului stalinist ci deja la mijlocul anilor 80, ceia ce dovedeşte că esenţa regimului totalitar, statutul ştiinţei istorice, funcţiile ei, pe parcursul întregii perioade sovietice nu s-au schimbat. Înaintând ca obiectiv final al evoluţiei istorice – comunismul, ştiinţa şi învăţământul istoric a devenit domeniul principal al frontului ideologic în ansamblu. Scopul acestora era de a forma la populaţie sovietică o concepţie marxist-leninistă, de ai educa ca activi constructori ai comunismului şi patrioţi înfocaţi ai „patriei socialiste" [[26]]. Astfel, se preconiza de a crea un cetăţean sovietic tipic – „homo-sovieticus". Prin urmare istoria pe lângă funcţiile sale politice continua să aibă un rol educativ considerabil. Necesitatea de noi cadre istorice care total să corespundă cerinţelor noului regim întru realizarea obiectivelor partidului, impunea necesitatea creării instituţiilor de învăţământ superior şi facultăţilor de istorie unde să fie pregătiţi istorici conform cerinţelor partidului. Nu era îndeajuns „homo-sovieticus", era nevoie de „historicus sovieticus", de un om nou şi o istorie nouă. Astfel, s-a purces la un drum lung, dar care s-a soldat cu o victorie totală. S-a format o armată întreagă de istorici care au scris corespunzător gusturilor puterii. În urma reformelor, în a doua jumătate a anilor 30 are loc restructurarea organizaţională a ştiinţei istorice. Centrul principal devine Institutul de Istorie al AŞ URSS, unde a intrat Institutul Academiei Comuniste, alte structuri ce se ocupa cu studii istorice, a culturii materiale, artei etc. au intrat de asemenea în AŞ URSS. Astfel, cercetarea istoriei a fost concentrată într-un singur centru academic. Avea loc un fel de sinteză a cadrelor istoricilor-marxişti şi reprezentanţilor „şcolii vechi" ce au acceptat metodologia marxistă. Procesul de cercetare de la catedrele facultăţilor de istorie de asemenea a fost subordonat academiei. [[27]]În anii 30-40, în cadrul discuţiilor desfăşurate, în ştiinţa istorică sovietică s-a reliefat o tendinţă definitorie a ei – renunţarea la vechile tradiţii istoriografice şi izolarea de realizările ştiinţei istorice din alte ţări. Obligatoriu pentru istoricii sovietici devenise necesitatea de a se călăuzi în activitatea lor de clişeele teoretico-metodologice trasate de faimosul „Scurt curs al istoriei PC(b)". Ca rezultat, în ştiinţa istorică a fost acceptat un stil dogmatic de interpretare a trecutului [[28]]. Pentru a consolida regimul stalinist şi a creşte sprijinul poporului, istoricii trebuiau să rescrie istoria, iar pentru a sublinia modul în care popoarele URSS au împărtăşit trecutul comunist, trebuia dedicat mai mult spaţiu istoriei prerevoluţionare, eroilor ei, „trecutului comun trăit de popoarele URSS" [[29]].Vorbind despre reprimarea ştiinţei, sub aceasta trebuie de înţeles nu doar ceea ce a fost rezultatul represiunilor, în sensul exterminării oamenilor, cărţilor, convingerilor, lichidării ştiinţelor înseşi etc. Reprimaţi într-un anumit sens s-au dovedit a fi şi savanţii care n-au fost cuprinşi în acel măcel. Majoritatea din ei, supunându-se dictatului birocraţiei de partid, păstrând, pe de o parte, receptivitatea faţă de glasul conştiinţei, pe de altă parte, trebuiau să trăiască cu conştiinţa scindată, cu morala dublă [[30]]. Istoricilor le-a fost rezervat de către Stalin un mare rol în bătălia iniţiată cu „cosmopolitismul". Campania prescria de a trasa calea ştiinţei sovietice, de a o izola de cea universală, confirmând întâietatea ştiinţei sovietice în toate domeniile. Prin aceasta, istoria, chemată să oglindească faptele trecutului, se transforma într-o ştiinţă reprimată. Partidul comunist a început să conducă cu dezvoltarea ştiinţei atât de direcţionat şi organizat, cum nu a mai fost în istorie. Hotarul, care a marcat etapa finală a constituirii statutului ştiinţei istorice şi al istoricului sovietic, a fost editarea în 1938 a lucrării staliniste „Curs Scurt al istoriei PC(b)". Ideologia materialismului militant a pătruns şi cucerit conştiinţa majorităţii istoricilor. Pe primul loc era apartenenţa de partid, iar profesionalismul istoricului pe al doilea. Fără biletul de partid istoricul nu avea acces la multe ramuri de activitate, lucrări ale istoricilor din străinătate, documente de arhivă etc. Acomodându-se la conducerea de partid istoricii îşi pierdeau neatârnarea şi independenţa.Congresul XX al PCUS a anulat cultul personalităţii lui Stalin, a făcut o breşă în ideologia totalitară. Istoricii puteau deja să se îndoiască de corectitudinea principiilor expuse în „Cursul Scurt"; dar sperau să găsească limitele libertăţii de a cerceta în deciziile Congresului, lipsa cărora stopa cercetările - a apărut o altă situaţie în ştiinţa istorică, de confuzie şi de incertitudine. Istoricii se întrebau dacă libertatea este reală sau formală, care dintre tezele expuse în perioada precedentă trebuie să fie revizuite şi care să rămână intacte, vor urma iarăşi represiuni sau nu etc. Situaţia a fost clarificată într-o oarecare măsură de numărul revistei „Voprosî istorii" publicat în luna martie imediat după congres. Primul articol din revistă se intitula „Congresul XX şi sarcinile cercetărilor istoriei Partidului". Dar conţinutul acestui articol depăşea limitele titlului. În realitate se formulau noi direcţii de abordare în cercetarea istoriei. A fost declarată prioritatea caracterului ştiinţific.[[31]] În acelaşi timp articolul era scris în spiritul respectării deciziilor de partid. Istoricii erau chemaţi să cerceteze istoria de pe principiile leninismului şi să revadă din punct de vedere critic principiile expuse în lucrarea „Curs scurt" a lui Stalin. Articolele ce au urmat, puneau la îndoială „dogmele" staliniste şi se propunea o nouă abordare a problemelor. O atenţie deosebită a fost acordată problemelor metodologice, întrucât în perioada stalinistă şi tezele leniniste au fost denaturate conform indicaţiilor „apologetului". O trăsătură distinctivă a anilor 50-60 este satisfacerea setei izvoristice: Dacă în anul 1947 în sălile de lectură a Direcţiei Arhivelor de Stat au avut acces la unele documente circa 4000 de persoane, atunci în 1957 peste 23000. [[32]] Începând cu mijlocul anilor 50 a fost săltată puţin „cortina de fier", ce separa ştiinţa istorică sovietică de istoriografia universală. Astfel, istoricii au căpătat posibilitatea de a face cunoştinţă cu realizările şi rezultatele cercetărilor colegilor de peste hotare, deşi, desigur, utilizarea experienţei lor a fost limitată prin canalele ideologice existente „critica istoriografiei burgheze, antimarxiste şi revizioniste". Astfel a fost dovedit odată în plus că posibilitatea unor cercetări ştiinţifice, în sensul adevărat al cuvântului, depindea de conjunctura politică, ştiinţa nu s-a eliberat de influenţele externe, ea a dobândit doar o „libertate sancţionată". Esenţa acestui fenomen, constă în faptul că monopolul asupra adevărului rămânea în mâinile aparatului de partid şi de stat. [[33]] Pe parcursul anilor 60 s-a constituit un nou sistem al canoanelor ideologice, întărită prin publicarea operelor complete ale lui Lenin. Fenomenul „libertăţii sancţionate", ce se răspândea atât asupra metodologiei istoriei, cât şi asupra izvoarelor, a fost un factor important, ce stagna dezvoltarea ştiinţei istorice. Prelucrarea ideologică, sancţiunile administrative, limitarea dreptului de a publica şi a accesului la izvoare şi chiar posibilitatea arestului – erau şirul metodelor de presiune asupra istoricilor care cu voie sau fără voie au depăşit limitele admisibile. Astfel, istoricii sovietici, atât până la moartea lui Stalin, cât şi după Congresul XX al PCUS, declarând război dogmatismului, continuau să aştepte deciziile următorului Congres [[34]]. Reîntoarcerea la moştenirea leninistă, la înţelegerea profundă a tractatelor leniniste cu privire la dezvoltarea Rusiei declarată de Congresul XX, se realiza în ediţii ştiinţifice în mod formal şi primitiv. În locul citatelor din operele lui Stalin, aşa cum era până în 1956, au început să fie aduse afirmaţii ale lui Lenin cu privire la diverse probleme ale istoriei şi nu doar, dar şi a marxismului, preziceri ale viitorului, despre patriotismul revoluţionar, conceperea materialistă a istoriei, partinitate şi obiectivism etc. [[35]] Multiplele volume colective ale acelor ani, au devenit realizări ale directivelor partidului, a Secţiei Ştiinţă a CC PCUS, care îndrepta cercetările istoricilor în albia necesară puterii, a doctrinei oficiale de stat. O importanţă pentru ştiinţa sovietică şi viitorul ei căpătau astfel de întrebări ca scopul ştiinţei în noile condiţii sociale, poziţiile politice şi civice ale savanţilor, orientarea lor filosofică, socială şi politică. A apărut o nouă explicaţie a funcţiilor ştiinţei, criterii de apreciere a activităţii savanţilor, a colectivelor ştiinţifice şi rezultatelor activităţii lor, influenţa ştiinţei asupra culturii, conştiinţa socială a maselor, ideologia, memoria istorică a poporului. Toate aceste idei se formau sub acţiunea concepţiei marxiste a progresului social, care a fost declarată bază teoretică a ştiinţei istorice şi a concepţiei dezvoltării sale în condiţiile noului regim. Istoria treptat s-a transformat în ostatic al liderilor politici. Ei tindeau să o utilizeze pentru rezolvarea sarcinilor politice şi ideologice în detrimentul dezvoltării ştiinţei înşişi. Dictatul politic şi ideologic, în condiţiile căruia se afla ştiinţa sovietică, închidea caracterul ştiinţific în limite extrem de mici. Dar printre istorici existau savanţi, ce au putut să-şi menţină viziunile sale ştiinţifice. Mulţi dintre ei, rămânând în limitele metodologiei marxiste, conştient au ales teme ale cercetărilor sale mai îndepărtate de conjunctură, punând în prim plan bogăţia şi diversitatea materialului factologic. Astfel chiar şi în condiţiile celor mai aspre presiuni, unii istorici reuşeau să elaboreze studii cu adevărat ştiinţifice.Odată cu începutul restructurării şi lansarea lozincii „glasnosti" a început „euforia" căutării adevărului, revizuirea multor pagini din Istoria URSS. Aceste transformări au avut loc de asemenea sub controlul organelor de partid, şi presupunea ca şi după Congresul XX anumite limite, deşi în acest caz mult mai vaste. Mulţi istorici aveau rezerve faţă de această „glasnosti" şi în primii ani în rândul acestora se presimţea o anumită frică. Principiile metodologiei marxiste şi ideile expuse în lucrările lui Lenin au rămas intacte, istoricii continuând să se călăuzească în scrierile sale de deciziile Congreselor şi hotărârile comitetelor de partid până la căderea regimului. Membrul Corespondent al AŞ URSS V.I. Kasianenko într-un articol din revista „Voprosî istorii" confirmă rolul de frunte al partidului în procesele ce aveau loc şi că rolul principal al ştiinţei istorice la sfârşitul anilor 80 conform afirmaţiilor lui M.Gorbaciov la Plenara CC era de a „reconstrui viziunile lui Lenin despre socialism". [[36]] Ştiinţa istorică, ca şi întreaga societate sovietică reprezenta un sistem închis, ce şi-a pierdut posibilităţile de a se dezvolta. Iar istoriografia sovietică, fuzionată cu politica şi ideologia, a devenit parte componentă a sistemului totalitar. În rezultat s-a produs un fenomen fără precedent în istoria culturii universale – fenomenul ştiinţei reprimate, ea fiind nu doar obiectul represiunilor dar şi subiectul acestora; istoricii – au devenit complici şi jertfe ale regimului totalitar, apologeţi ai politicii reacţionare, slugi credincioase ale elitei de conducere pentru care raţionamentele şi scopurile politice erau indiscutabil, criteriu mult mai important, decât adevărul istoric. Referinţe bibliografice:[1]. Могильницкий Б.Г. История исторической мысли XX века. Программа спецкурса. Томск – 2002. с.1. // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://klio.tsu.ru/historiography.htm [Accesat: 20.08.2007] [2]. Козма В.Н. О статусе профессии советского историка: смена парадигмы и драма самопознания. // Научная конференция „Философия, человек, перестроика". – Кишинев. 1991. с.157.[3]. Teodorescu L. Clio După Gratii - Lucrările Congresului XXII-lea al Academiei româno-americane de ştiinţe şi arte (26-29 iunie 1997). – Târgovişte, 1997, p. 104.[4]. Быкова А.Г., Рыженко В.Г. Становление „нового" образа исторической науки // http://www.humanities.edu.ru/db/msg/20995 [Accesat: 21.08.2007][5]. Давиденко И., Кеслер Я., Мифы цивилизации. - М: Эксмо, 2005 г. c.5.[6]. Маркс К., Энгельс Ф., Об историческом опыте и его уроках. -Москва: Издательство политической литературы, -1989. – 155 с.; Маркс К., Энгельс Ф., Опере aлесе, ын трей волуме. – Кишинэу: Картя Молдовенеаскэ, 1977.[7]. Ленин В.И.. Опере Комплете. (50 volume). – Кишинэу: Картя Молдовенеаскэ, 1975.[8]. Сборник декретов и постановлений рабоче-крестьянского правительства по народному образованию. Вып.II. – Mосква, 1920; Высшая Школа. Основные постановления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И. Карпова и В.А.Северцева. – Москва, 1957. – 655 с.; XVIII съезд Всесоюзной Коммунистической партии (б). 26 января – 10 февраля 1934 г. Стенографический отчет. – Москва: Партиздат, 1934. – 720 с.; Как ломали НЭП. Стенограммы пленумов ЦК ВКП(б) 1928–1929 гг. В 5-ти томах. (Россия. ХХ век.) / Ред. коллегия: В.П. Данилов, О.В. Хлевнюк и др. – Москва: Партиздат. 2000; Общество и власть: 30-е годы. Повествование в документах / Отв. ред. А.К. Соколов. – Москва: РОССПЭН, 1998. – 351 с.; Академия наук в решениях Политбюро ЦК РКП(б)-ВКП(б)-КПСС. 1922-1991/ 1922-1952. – Москва: РОССПЭН, 2000, 592 с; Аппарат ЦК КПСС и культура. 1958-1964: Документы. – Москва: „Российская политическая энциклопедия" (РОССПЭН), 2005. – 872 с.; Народное хозяйство СССР за 60 лет. Юбилейный статистический ежегодник. – Москва: Статистика, 1997, 710 с.[9]. Историчичесская наука в XX в. М.: Научно-издательский центр "Скрипторий", 1997. c.60.[10]. История (документы, мемуары) // http://elibrus.1gb.ru/ist.shtml; Рожденным в СССР посвящается. СССР „История-Анализ-Коментарии-Oбсуждeния-Архивы" // http://cccp.narod.ru/; Сборники документов „Россия ХХ век" на сайте Международного фонда„Демократия"//http://www.idf.ru/almanah.shtml[Accesat: 20.08.07][11]. Афанасьев Ю.Н. Феномен советской историографии // Отечественная история. - М., 1996. № 5. с.146-168.[12]. Васютин Ю.С. Актуальность ленинского наследия и современность // Постигая Ленина: Материалы научной конференции. М., 1990.c.3-12; Голубева Е.И. О некоторых проблемах современной научной ленинианы // Там же. c.13-20.[13]. Волобуев П.В. «Круглый стол» советских и американских историков. 9-11 января 1989 г. // Вопросы истории. 1989. № 4. c.146-161.[14]. Зевелев А.И. Путь к истине // Суровая драма народа. – М., 1989. c. 508-511.[15]. Маслов Н.Н. «Краткий курс истории ВКП(б)» - энциклопедия культа личности Сталина // Суровая драма народа. – М., 1989. с. 334-352.[16]. Афанасьев Ю.Н. Op.cit., p. 147.[17]. Бордюгов Г.А., Козлов В.А. История и конъюнктура. М., 1992. с. 30-50.[18]. Искендеров А.А. Новый взгляд на историю // Вестник Рос. университета дружбы народов. Сер. история, философия. 1993. № 1. с. 6-9.[19]. Ярошевский М.Г. Сталинизм и судьбы советской науки//Репрессированная наука. – СПб.: Наука, 1991. с.10.[20]. Афанасьев Ю.Н. Op.cit., p. 148.[21]. Ibidem, p.149.[22]. PCR – Partidul comunist al Rusiei / PUC(b) – Partidul Unional Comunist al bolşevicilor / PCUS – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice; CK – Comisia extraordinară pentru lupta cu sabotajul, speculaţia şi cont-revoluţia (ВЧК-ЧК), în 1922 este reorganizată în Direcţia politică de stat (ГПУ) din Componenţa Comisariatului Norodnic al Afacerilor Interne (НКВД); KGB – Comitetul Securităţii de Stat instituită în 1953 (КГБ).[23]. Афанасьев Ю.Н. Op.cit., p. 95-109.[24]. Ibidem, p.161.[25]. Иванов В. В. Методология исторической науки. М., 1985. c. 51—64. [26]. Основные задачи в изучений историй СССР феодального периода. // Вопросы историй. № 11. 1949. с. 3.[27] Гришаев О. В. Изменения в системе исторического образования в СССР в середине-второй половине 30-х годов XX века // Категоріальний аппарат історичної науки. Харківський історіографічний збірник. Харків, НМЦ "СД", 2000. – Вип. 4. c. 82 – 90[28]. Ţaranu A. Istoriografia naţională imperativ al timpului // Revistă de istorie a Moldovei, 1992, nr. 1. p.3-4.[29]. Meurs W.P. Chestiunea Basarabiei în istoriografia comunistă. Chişinău: Editura Arc, 1996. p.25.[30]. Ярошевский М. Г., Op.cit., p. 10-12.[31]. XX съезд КПСС и задачи исследования истории партии // Вопросы истории. – 1956. – №.3. – С. 3-12. [32]. Историчичесская наука в XX в. М, 1997. c.247.[33]. Сидорова Л. А., Историческая наука СССР в первые послевоенные годы // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://modernhistory.omskreg.ru/page.php?id=793 [Accesat: 20.08.2007][34]. Историчичесская наука в XX в. М, 1997. c.262.[35]. Ibidem, p.296.[36]. Касьяненко В.И. Основные закономерности развития и актуальные проблемы истории советского общетва // Вопросы истории. – 1988. №.6.
CONSECINŢELE CONTRADICTORII ALE CONGRESULUI XX AL PCUS ÎN DOMENIUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI ISTORIC SUPERIOR DIN URSS În. Studia Universitatis. Revistă ştiinţifică a Universităţii de Stat din Moldova, Seria „ştiinţe umanistice". 2009, nr.4(24). p.53-61.Adrian DOLGHICatedra Istorie UniversalăThis article is dedicated to the study of the XXth Congress of the CPSU consequence about higher historical education. Author comes to conclusion that the XXth Congress of the CPSU resolutions had contradictory consequence in science and education domain. Higher education activity depended on political stream of party leaders, science obtaining just a "restricted freedom". After 1956 the Soviet state continued the repressive policy toward inconvenient intelligentsia also history was passed over because it was not as necessary for soviet regime as physics and biology which brought the reduction of didactic staff in pedagogical Faculties (including historical). In didactic and student staff medium has prevail party leadership directives expectation regarding raised or investigated problems resolution.Ştiinţa şi învăţământul istoric superior din statul sovietic, în perioada anilor 1956-1965, a suferit un ansamblu de transformări în ce priveşte conţinutul şi calitatea procesului ştiinţifico-didactic. Evenimentul ce urma să clarifice perspectivele dezvoltării nu doar a învăţământului şi ştiinţei istorice, dar şi a întregii societăţi sovietice, a fost Congresul XX al PCUS (Moscova, 14-25 februarie 1956). La Congres s-a dat citire bilanţului celui de-al cincilea cincinal, au fost aprobate directivele pentru cel de-al şaselea cincinal (1956-1960) şi a fost înaintată sarcina de a ajunge şi întrece ţările capitaliste „în termene istorice scurte" [1]. Cu referire la învăţământul superior, Congresul înainta drept sarcini: îmbunătăţirea pe toate planurile a calităţii pregătirii specialiştilor pe baza legăturii strânse a învăţământului cu producţia, repartizarea corectă a instituţiilor de învăţământ superior pe ţară, apropierea lor de producţie [2, p.3]. Congresul a mai considerat necesar de a întări legătura instituţiilor de cercetare cu producţia, de a le concentra eforturile creative spre soluţionarea celor mai arzătoare probleme, de a ridica rolul ştiinţei în realizarea sarcinilor construcţiei comuniste [3, p.3]. Directivele au provocat unele schimbări esenţiale în domeniul învăţământului superior în ansamblu în Uniunea Sovietică. Transformările ţin mai mult de modul de pregătire a specialiştilor, numărul de abiturienţi şi absolvenţi, structura şi conţinutul procesului de studii. Evenimentul ce urma să transforme societatea sovietică şi nemijlocit ştiinţa şi învăţământul istoric trebuia să aibă loc abia în ultima zi a Congresului. Pentru a pregăti delegaţii la Congres să asculte raportul lui Hruşciov şi pentru a se evita evoluţii nedorite ale evenimentelor, la 9 februarie 1956 Prezidiul CC al PCUS a decis să informeze delegaţii la congres despre „documentele nepublicate ale lui V.I. Lenin", expediindu-le: Testamentul şi Scrisoarea cu privire la problema naţională [4, p.352]. În aceeaşi zi, a fost numit drept raportor N.S. Hruşciov, [5p.352] iar la 13 februarie 1956 s-a decis de a desfăşura şedinţa din ultima zi, cu uşile închise [6]. În dimineaţa zilei de 25 februarie s-a desfăşurat şedinţa închisă a Congresului, la care N.S. Hruşciov a dat citire raportului Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale. Şedinţa nu a fost stenografiată, au fost fixate doar etapele desfăşurării şi hotărârea de la sfârşit. Hruşciov acuza pe Stalin de numeroase crime şi încălcări ale legilor, în abatere de la principiile leniniste a conducerii colective [7, p.353-379]. De asemenea, N. Hruşciov a prezentat Testamentul politic al lui V.I. Lenin, care se ţinea secret până la acel moment, şi analizându-l a pus începutul campaniei de reevaluare critică a activităţii lui Stalin. Au fost scoase la iveală dovezi ale fărădelegilor şi represiunilor în masă din perioada stalinistă, care au început să fie privite ca abatere de la „normele leniniste ale vieţii de partid şi stat". A fost declarat deschis despre greşelile lui Stalin în perioada de început al Războiului Germaniei împotriva URSS şi despre încălcarea principiilor leniniste cu privire la problema naţională [8, p.141-164]. În acelaşi timp, nu a fost atinsă esenţa sistemului comunist, iar multe acţiuni dure ale lui Stalin au fost aprobate şi justificate. Tendinţa de a reduce problema la particularităţile de caracter ale lui Stalin, a prezenta represiunile de masă drept întâmplare istorică se observă în raport (de asemenea, şi în Hotărârea CC ce a urmat după Congres, la 30 iunie 1956) [9, p.353-379]. După ce Hruşciov şi-a finisat Raportul, s-a hotărât ca dezbateri pe marginea lui să nu aibă loc. N.Bulganin a dat citire Proiectului de Hotărâre care a fost aprobat cu unanimitate de voturi. Prin Hotărârea Congresului XX se aproba conţinutul şi prevederile raportului CC al PCUS prezentat de N.S. Hruşciov şi ordona: „CC al PCUS să întreprindă acţiuni ce ar asigura depăşirea totală a cultului personalităţii, străin marxism-leninismului, lichidarea urmărilor acestuia în toate domeniile lucrului de partid, stat şi ideologic, urmarea strictă a normelor vieţii de partid şi principiilor conducerii colective, elaborate de marele Lenin" [10, p.380]. De asemenea, la Congres s-a adoptat şi Hotărârea cu privire la expedierea textului raportului organizaţiilor de partid fără publicarea acestuia în presă [11]. La 1 martie 1956, textul raportului tipărit într-un tiraj de 1 mil. exemplare a fost expediat membrilor şi candidaţilor în membri ai Prezidiului, secretarilor CC al PCUS. În textul raportului expediat, au fost efectuate unele redactări: au fost făcute referinţe la operele lui K.Marx, F.Engels, V.I. Lenin şi la alte surse citate, precizate datele adoptării diferitelor documente, incluse abaterile raportorului de la textul iniţial al raportului, remarcată reacţia delegaţilor la conţinutul raportului. Peste patru zile, la 5 martie 1956, Prezidiul CC al PCUS a adoptat Hotărârea cu privire cunoaşterea raportului tovarăşului N.S. Hruşciov „Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale", rostit la Congresul XX al PCUS. În această hotărâre, se menţiona: „A propune comitetelor regionale şi Comitetelor Centrale ale Partidului Comunist din republicile unionale de a aduce la cunoştinţa tuturor comuniştilor şi comsomoliştilor de asemenea şi a celora fără apartenenţă de partid, funcţionarilor şi colhoznicilor raportul tov. N.S Hruşciov «Cu privire la cultul personalităţii şi consecinţele sale» rostit la Congresul XX al PCUS; A expedia raportul tov. Hruşciov organizaţiilor de partid cu sigla «ne destinat publicării», eliminând de pe broşură sigla «strict secret»" [12]. Acest document de demascare, deosebit de cutezător pentru timpul său, în pofida caracterului său secret, a fost adus la cunoştinţă întregului partid, lucrătorilor aparatului de stat, activului organizaţiilor comsomoliste. Au luat cunoştinţă de el şi conducătorii delegaţiilor din străinătate. Apoi, a fost expediat preşedinţilor şi primilor secretari ai tuturor partidelor comuniste din lume [13, p.12]. Din acest moment, critica stalinismului şi a crimelor legate de acesta au devenit publice. Studierea şi propagarea raportului deja pe cale orală căpătase caracter de masă. A început o nouă etapă în istoria societăţii sovietice, în interacţiunea statului cu institutul social al învăţământului şi ştiinţei. Raportul rostit de N.S. Hruşciov la 25 februarie 1956 a provocat impresii zguduitore asupra delegaţilor [14], dezbinând societatea sovietică în adepţi şi adversari ai acestuia. Demascarea cultului personalităţii a contribuit la evidenţierea lui Hruşciov din cercul „gardei vechi", iar la Congresul XXII – a confirmat rolul său de frunte în conducerea partidului şi statului. Aceasta a fost o armă împotriva vechilor prieteni şi, totodată, adversari politici, ce nu recunoşteau rolul său de lider. Iniţiind campania „reabilitării" şi aruncând vina pe Stalin, Hruşciov tindea să preîntâmpine demascarea propriului rol în represiunile din anii '30 [15, p.177]. Demascând cultul personalităţii, N.S. Hruşciov a rezolvat problema vinovăţiei sale pentru crimele săvârşite şi cea a luptei pentru putere, neavând intenţia de a se îndrepta serios şi consecvent pe calea destalinizării. Însă acţiunile primului secretar al CC au afectat întreaga structură a societăţii sovietice şi, în cele din urmă, a avut consecinţe negative pentru sine însuşi [16, p.457-461].În URSS staliniştii şi-au revenit repede după Congresul XX şi au început să promoveze o politică de revizuire a rezoluţiilor lui. Pentru cohorta stalinistă era necesar, pe de o parte, să slăbească impresiile în urma demascărilor, să micşoreze numărul acuzaţiilor, iar pe de altă parte, să evite acuzaţiile de complicitate şi coparticipare în crimele lui Stalin, la adresa lor. Astfel, Plenara CC al PCUS la 30 iunie 1956 a adoptat rezoluţia Cu privire la depăşirea cultului personalităţii şi consecinţele sale [17, p.199-218]. În această hotărâre, Stalin a fost numit „teoretician şi organizator eminent", i se atribuiau meritele luptei cu opoziţia, a asigurării „victoriei socialismului" în URSS şi a dezvoltării mişcării comuniste internaţionale. El era învinuit doar de abuz de putere, care era, cum se menţionează în rezoluţie, rezultatul trăsăturilor negative de caracter. În rezoluţie se menţionează că deşi cultul personalităţii a frânat dezvoltarea societăţii sovietice, acesta nu a putut să schimbe caracterul orânduirii socialiste. Iar politica PCUS a fost corectă, întrucât exprima interesele poporului [18, p.199-218]. Rezoluţia a înlocuit deciziile Congresului XX şi a devenit baza ideologică principală a conformismului poststalinist [19, p.593-594].Congresul XX al PCUS a anulat cultul personalităţii lui Stalin, a făcut o breşă în ideologia totalitară. Istoricii puteau deja să se îndoiască de corectitudinea principiilor expuse în Cursul scurt; dar sperau să găsească limitele libertăţii în deciziile Congresului, lipsa cărora stopa cercetările. Ca rezultat a apărut o altă situaţie în ştiinţa istorică – de confuzie şi de incertitudine. Istoricii se întrebau dacă libertatea este reală sau formală, care dintre tezele expuse în perioada precedentă trebuie să fie revizuite şi care să rămână intacte, vor urma iarăşi represiuni sau nu? etc. Situaţia a fost „clarificată" prin articolul de fond al revistei „Voprosî istorii" publicat în luna martie imediat după Congres, cu titlul Congresul XX şi sarcinile cercetărilor Istoriei Partidului. Conţinutul acestui articol depăşea limitele titlului. În realitate, se formulau noi direcţii de abordare în cercetarea istoriei. A fost declarată prioritatea caracterului ştiinţific [20, p.3-12]. În acelaşi timp, articolul era scris în spiritul respectării deciziilor de partid. Istoricii erau chemaţi să cerceteze istoria de pe principiile leninismului şi să revadă din punct de vedere critic principiile expuse în lucrarea Istoria PC(b) din toată Uniunea. Curs scurt a lui Stalin. Conform articolului sus-numit „trăsătura principală a Congresului XX, care a fost unul din cele mai importante evenimente după moartea lui V.I. Lenin, este fidelitatea marxism-leninismului" [21, p.3]. În continuare, se recunoştea drept corectă demistificarea cultului personalităţii, care conform articolului era cauza principală a greşelilor efectuate, şi care minimaliza rolul partidului şi al conducerii colective. Corectitudinea politicii promovate de PCUS şi fidelitatea marxism-leninismului erau noile postulate de la care istoricii trebuiau să-şi pornească investigaţiile. Problemele dezvoltării societăţii, ale relaţiilor internaţionale, greşelile şi neajunsurile în activitatea ideologică şi propagandistică preluate şi expuse în articol deveneau sarcini pe care ştiinţa şi educaţia istorică trebuiau să le realizeze. Dacă planul general de dezvoltare a societăţii sovietice era de a creşte bunăstarea, şi dezvoltarea social-economică, atunci ştiinţa istorică, în acest context, trebuia să contribuie, la rând cu celelalte ramuri ale economiei naţionale, la realizarea acestui deziderat; Hruşciov a înaintat teza coexistenţei paşnice a sistemului socialist şi capitalist – de fundamentarea, argumentarea şi propagarea acestei teze trebuia să se ocupe ştiinţa şi învăţământul istoric. Articolul explică istoricilor care sunt obiectivele şi noul mod de abordare a istoriei. Limitele libertăţii, prin urmare, rămânea metodologia marxist-leninistă şi rezoluţiile Congresului. Sarcina majoră la zi a istoricilor era ca „în activitatea ştiinţifică şi pedagogică să depăşească reminiscenţele cultului personalităţii, să reflecte veridic evenimentele, să restabilească tezele şi aprecierile leniniste şi să le dezvolte creativ" [22, p.5].Tezele raportului lui Hruşciov „descifrate" în articolul din „Voprosî istorii" au avut o influenţă considerabilă asupra istoriografiei sovietice. Noua politică de destalinizare şi de coexistenţă paşnică cu Occidentul cerea un nou fel de istoriografie, iar istoricilor li s-au fixat trei obiective contradictorii: a) A se confrunta cu scriitorii şi istoricii din Vest la nivel academic, ceea ce înainte de 1953 nu se făcea, argumentele din publicaţiile occidentale nefiind discutate în mod deschis de către savanţii sovietici; b) Istoricii trebuiau să restabilească credibilitatea istoriografiei – şi, prin urmare, credibilitatea Partidului Comunist – pentru publicul larg din Uniunea Sovietică. Această misiune a devenit şi mai impresionantă în 1961, atunci când Hruşciov a decis că Partidul Comunist ar trebui să fie, în continuare, un partid al întregii populaţii a Uniunii Sovietice şi că istoricii ar trebui să contribuie la crearea unui nou „om sovietic"; c) De a cunoaşte şi scrie istoria adevărată, ceea ce, conform argumentelor oferite de Hruşciov, ar fi putut oferi conducerii partidului o informaţie preţioasă despre drumul cel mai bun către comunism [23, p.3-12]. Hruşciov dorea ca istoricii să creadă în propriile lor scrieri şi aprecia că interpretarea rutinară a declaraţiilor partidului nu mai era suficientă. Întrucât în articol s-au preluat un şir de expresii şi teze din raport, acestea după congres deveneau noi şabloane istoriografice.În concluzie, autorul trasează clar limitele libertăţii de creaţie a istoricilor, menţionând: „În URSS sunt suficiente cadre care, cu sentimentul înalt al responsabilităţii de partid, lucrează spre realizarea noilor sarcini. Este necesar de a ajuta cadrele să depăşească cultul personalităţii, buchereala şi dogmatismul şi să-şi construiască lucrul său pe baza marxismului-creativ; Istoricii sovietici îşi reorganizează activitatea lor în lumina rezoluţiilor Congresului XX". În situaţia de după Congres, când istoricii practic nu ştiau cum să-şi desfăşoare activitatea în continuare, această expresie suna drept o indicaţie „salvatoare" din situaţia dificilă, întrucât necunoaşterea limitelor şi aerul libertăţii ce se resimţea puteau avea urmări fatale pentru viaţa istoricilor prea îndrăzneţi. Sarcinile noastre, se menţionează în articol, sunt clar delimitate de Congresul XX. Este necesar de a sfârşi cu buchereala şi dogmatismul, a urma ferm învăţătura şi metoda leninistă şi a crea lucrări ştiinţifice noi, îmbibate cu idei noi, spirit creativ şi de cercetare silitoare, contribuind astfel la victoria comunismului [24, p.12]. Prin urmare, şi după Congresul XX, care prevestea o rază de libertate, ştiinţa istorică rămânea în serviciul regimului comunist şi ideologiei de partid în vederea argumentării şi justificării politicilor totalitare. Cursul „destalinizării dirijate" a societăţii şi ştiinţei, desfăşurat la sfârşitul anilor '50 - începutul anilor '60, a contribuit la unele schimbări pozitive în ştiinţa istorică. La elaborarea problemelor legate de istoria Rusiei şi cea universală au început să fie utilizate noi abordări teoretice (în special, despre transformarea statului dictaturii proletariatului în stat al întregului popor, concepţia despre capitalismul monopolist de stat în statele occidentale). Au fost readuse în actualitate şi iniţiate noi direcţii ştiinţifice: cercetările istoriografice, istoria fascismului, istoria gândirii sociale, istoria culturii, istoria luptei de eliberare naţională a popoarelor Asiei şi Africii şi Americii Latine [25, p.152-153, 183, 203-212].O trăsătură distinctivă a anilor 50-60, ca urmare a rezoluţiilor congresului, este satisfacerea setei izvoristice prin slăbirea întrucâtva a limitelor accesului în arhive: dacă în anul 1947 în sălile de lectură ale Direcţiei Arhivelor de Stat au avut acces la unele documente cca 4 000 de oameni, atunci în 1957 peste 23 000 [26, p.223]. Au fost publicate numeroase culegeri de documente referitoare la Istoria URSS şi la Istoria universală [27]. A fost reluată editarea regulată a culegerilor statistice [28]. În anul 1964 a avut loc Sesiunea Ştiinţifică Unională cu privire la utilizarea în cercetările istorice a metodelor sociologice. Sociologia a fost cerută pentru cercetările istorice [29]. Au apărut reviste istorice noi: „Voprosî istorii KPSS", „Vestnik istorii mirovoi kulturî"; „Istoria SSSR", „Novaia i noveişaia istoria", au început să fie editate şi ediţiile periodice ca „Slavianovedenie", „Narodî Azii i Afriki", de asemenea „Voieno-istoriceskii jurnal", în care erau publicate documente şi materiale cu privire la istoria celui de al Doilea Război Mondial. Concepţia marxistă a procesului istoric şi-a găsit de asemenea, reflectare într-un şir de lucrări de sinteză. Spre exemplu, Enciclopedia istorică [30], conţine 25 mii de articole, care cuprind evenimente ale istoriei URSS şi universale. Mai complicat a fost cu obiectivitatea aprecierilor personalităţilor istorice. Mulţi dintre istoricii sovietici, figuri politice s-au pomenit omise din enciclopedie, sau (Buharin, Troţki) au fost etichetaţi drept duşmani ai poporului [31].În anii „dezgheţului", ştiinţa istorică a căpătat un impuls pentru dezvoltarea sa, deoarece istoricii au obţinut posibilitatea de a elabora metodologia ştiinţei, deşi în limitele teoriei marxist-leniniste. Aceasta a fost perioada eliberării parţiale de dogmatism, – parţială, deoarece mulţi căutau soluţia în „înţelegerea pe nou a lui Marx", cauza tuturor relelor epocii staliniste fiind considerată „vulgarizarea" ştiinţei [32]. În acelaşi timp, apelurile de renaştere a spiritului creativ erau însoţite de condamnări şi acuzaţii „de prea multă independenţă" în abordarea istoriei [33]. Această atitudine faţă de activitatea istoricilor se explică prin frica conducerii de partid de a pierde controlul ideologic în sfera ştiinţei. După recunoaşterea de către Congresul XX al PCUS a deformărilor ideilor marxist-leniniste în activitatea practică pentru cercetătorii istoriei perioadei sovietice şi istoriei PCUS, sarcinile metodologice s-au complicat. A apărut necesitatea de a explica într-un fel s-au altul legătura dintre teorie şi practica concretă. Primele încercări se dovedeau a fi disperate. De exemplu, a fost înaintată problema cu privire la conţinutul şi forma manifestării legităţilor dezvoltării sociale. Abordând una dintre cele mai importante probleme ale istoriei URSS – lichidarea chiaburimii ca clasă, istoricii au avut curajul să mediteze despre „necesitatea principială" a unei astfel de lichidări şi despre formele prin care s-a realizat în practică. Mai mult decât atât, că represiunile pe parcursul lichidării chiaburimii au fost provocate nu de „condiţiile obiective" de creştere a luptei de clasă în procesul construcţiei socialismului, dar prin particularităţile transformărilor politice ce aveau loc în Uniunea Sovietică. Chiar şi timida înviorare a gândirii ştiinţifice în domeniul teoriei istoriei părea de scurtă durată. Ea a fost ferm întreruptă după Hotărârea CC PC(b) cu privire la activitatea redacţiei revistei „Voprosî istorii" [34, p.382]. În primul rând, a fost eliminată, de facto discreditată însăşi posibilitatea necoincidenţei tezelor teoretice şi practicii construcţiei socialiste, mai exact, posibilitatea deformării prevederilor teoretice pe parcursul construcţiei socialismului. O astfel de posibilitate a fost prescrisă unei singure perioade, iar responsabilitatea pentru aceasta se punea în seama unei singure persoane, concrete. Se mai prevedeau şirul de probleme în care o astfel de deformare se recunoştea a fi admisibilă. Mai dramatic era faptul că istoricilor din nou li s-a „confiscat" dreptul de a medita asupra problemelor teoretice, astfel încât doar PCUS avea dreptul de a dezvolta bazele teoretice ale marxism-leninismului şi de a aprecia în ce măsură practica corespunde ideilor şi concluziilor teoretice. Începând cu anul 1956, s-a anunţat oficial restaurarea „concepţiei leniniste" a procesului istoric, ca debarasare a istoriei de „greşelile şi perversiunile" staliniste. De asemenea, a fost întredeschisă „cortina de fier", ce separa ştiinţa istorică sovietică de istoriografia universală. Istoricii au căpătat posibilitatea de a lua cunoştinţă de realizările şi rezultatele cercetărilor colegilor de peste hotare, deşi utilizarea experienţei lor a fost limitată prin canalele ideologice existente „critica istoriografiei burgheze, antimarxiste şi revizioniste". A fost demonstrat o dată în plus că posibilitatea unor cercetări, ştiinţifice cu adevărat, depindea de conjunctura politică, ştiinţa nu s-a eliberat de influenţele externe, ea a dobândit doar o „libertate limitată". Esenţa acestui fenomen constă în faptul că monopolul asupra adevărului rămânea în mâinile aparatului de partid şi de stat [35]. Fenomenul „libertăţii limitate" se răspândea atât asupra metodologiei istoriei, cât şi asupra izvoarelor, fiind un factor ce stagna dezvoltarea ştiinţei. În a doua jumătate a anilor 50 şi în anii 60 ai secolului XX avea loc modernizarea ideilor staliniste, purificarea lor de cele mai odioase formulări [36, p.146-168]. Reîntoarcerea la moştenirea leninistă, la înţelegerea profundă a tezelor leniniste, declarată de Congres, se realiza în mod formal şi primitiv: în locul citatelor din operele lui Stalin au început să fie aduse afirmaţii ale lui Lenin cu privire la diverse teme ale istoriei, marxismului, despre concepţia materialistă a istoriei, partinitate şi obiectivism etc. [37, p.296].Procesul destalinizării a afectat istoriografia sovietică în şase modalităţi diferite: 1) prin reabilitarea victimelor epurărilor staliniste; 2) îmbunătăţirea nivelului ştiinţific al istoriografiei sovietice; 3) importanţa ştiinţei istorice în socializarea şi mobilizarea cetăţenilor sovietici a fost accentuată de către noua conducere colectivă; 4) naţionalismul rusesc excesiv al lui Stalin a fost înlocuit printr-o abordare mai ideologică şi revoluţionară; 5) atitudinea faţă de patriotism în republicile naţionale a devenit mai tolerantă; 6) Hruşciov a anunţat încheierea construirii socialismului.În perioada de conducere a lui Hruşciov, s-au investit în cercetare şi în învăţământ mai mulţi bani ca oricând în trecut. Numărul monografiilor istorice a crescut de la 556 în 1956 la 1602 în 1957. În această perioadă, au fost rectificate cele mai flagrante falsificări staliniste ale istoriei. Rolul politicii şi individului în istorie au fost reduse la proporţii mai moderate, iar naţionalismul rus a fost forţat să lase loc reabilitării istoriei unui număr de aproape 100 de naţionalităţi diferite. Cu alte cuvinte, o serie de nuanţe politice şi naţionaliste au fost înlăturate din scrierea comunistă a istoriei: „Eterna prietenie a popoarelor" şi „anexările progresiste" urmează şi în continuare să rămână în picioare. Astfel, cât timp istoricii subscriau la cele două mituri, ei puteau scrie cum doreau. Specific perioadei era, de asemenea, şi reînvierea abordării revoluţionare ideologico-tematice în istoriografie, alături de o toleranţă crescândă fată de patriotismul ne-rus în istorie şi o mândrie naţională pozitivă. În scrierea istoriei în acel moment, naţionalismul rusesc era extrem de discreditat, ca un exces stalinist, aşa încât ideologia şi ataşamentul s-au modificat, urmate şi de preferinţele tematice ale istoricilor. Istoricii au diluat de asemenea mult, în chip semnificativ, formula răului mai mic. Descrierile regimului ţarist au devenit mai critice; aspectele presupus pozitive ale ţarismului au dispărut şi ele. Astfel, în asemenea circumstanţe, vidul obţinut în urma atenuării naţionalismului rus a fost umplut de lucrări noi cu o tematică prosovietică şi pronaţională în toate republicile unionale. Deşi istoricilor le era permis să exploreze multe subiecte noi, unul le era cu insistenţă impus – istoria partidului, în perioada stalinistă, acest subiect fusese aproape tabu, un teritoriu exclusiv al propagandiştilor partidului. Popularizării istoriei în anii de după congres i s-a dat o mai mare prioritate decât scrierii profesioniste a istoriei. Istoricii profesionişti şi liderii Partidului Comunist în URSS erau producătorii principali în domeniul culturii sovietice. Consumul efectiv al producţiei culturale este o problemă extrem de dificilă în societăţile comuniste. În cazul Republicii Sovietice Moldoveneşti, câteva sute de copii sugerează doar numărul liderilor de partid şi al istoricilor profesionişti. Câteva mii indică profesorii şi propagandiştii, iar zecile de mii sugerează publicul larg. Cele mai multe periodice şi tipografii erau, de asemenea, legate de o anume organizaţie sau institut. În multe republici unionale, de altfel, limba publicaţiilor este foarte revelatoare, în Republica Sovietică Moldovenească, de exemplu, o publicaţie bilingvă sau moldovenească avea mai multe şanse să ajungă la masele largi decât o publicaţie rusească. Sporirea numărului publicaţiilor istorice reflectă şi creşterea profesionalismului în ştiinţa istorică. Totuşi, regimul politic pare însă să controleze clar fondurile şi distribuirea hârtiei tipografice, după cum o indică tendinţele din scrierea istoriei moldoveneşti. Istoricii, care-şi bazau opiniile pe evenimente reale, documente din arhive şi pe cercetare ştiinţifică, tindeau să deducă concluzii care nu conveneau sub raport politic şi, prin urmare, erau înclinaţi să pună în primejdie axiomele politice stabilite de partid. Hruşciov şi apoi Brejnev au fost de aceeaşi părere asupra faptului că „libertăţii istoricului" îi trebuiau impuse limite politice. Prelucrarea ideologică, sancţiunile administrative, limitarea dreptului de a publica şi a accesului la izvoare şi chiar posibilitatea arestului – erau şirul metodelor de presiune asupra istoricilor care cu voie sau fără voie au depăşit limitele admisibile. Prin urmare, istoricii sovietici, atât până la moartea lui Stalin, cât şi după Congresul XX al PCUS, declarând război dogmatismului, continuau să aştepte deciziile următorului Congres [38, p.262]. Încercările limitate de a critica ideologia marxist-leninistă aruncau automat persoanele din ştiinţă şi viaţa social-politică, negarea chiar şi a unei părţi a dogmei în public ameninţa pe curajoşi de a se trezi în închisori. Drept dovadă poate servi activitatea unui grup de absolvenţi ai Facultăţii de Istorie de la MGU, constituit în jurul tânărului istoric L.N. Krasnopevţev. Investigând particularităţile economiei Rusiei prerevoluţionare, mişcarea revoluţionară, alternativele de evoluţie a ţării după revoluţia din 1917, Krasnopevţev şi adepţii săi au ajuns la concluzia că lozincile de partid ale anilor '50 nu corespund realităţii. Pentru răspândirea foilor volante antiguvernamentale, membrii grupului „Krasnopevţev" au fost pedepsiţi cu 6-10 ani de detenţie [39, p.107-108]. L.N. Krasnopevţev ulterior menţiona că „imediat după Congresul XX al PCUS, în anii 1956-1957, au fost aruncaţi în închisori şi lagăre pe termene îndelungate numeroase grupuri de tineri şi sute de cetăţeni aparte, care au criticat metodele şi esenţa «statului PCUS» şi acţiunile lui cele mai provocătoare, – de exemplu, înăbuşirea sângeroasă a răscoalei ungare" [40]. În perioada 1956-1965, au fost condamnaţi la termene de detenţie în închisoare sau lagăre de muncă în conformitate cu art.70 al Codului penal al URSS – pentru agitaţie şi propagandă antisovietică – 5 748 persoane [41, p.184]. Pe de o parte, congresul a declarat drept sarcină principală a societăţii – depăşirea şi critica cultului personalităţii lui Stalin, a crimelor şi represiunilor. Pe de altă parte, regimul hruşciovist a continuat politica represivă la adresa intelectualităţii incomode.Congresul XX al PCUS a avut consecinţe contradictorii nu doar în domeniul ştiinţei istorice, a vieţii şi activităţii savanţilor istorici, dar şi în domeniul predării/învăţării istoriei în învăţământul superior. Rezoluţiile congresului referitor la învăţământul superior prevedeau: de a ridica calitatea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior, de a îmbunătăţi lucrul educaţiei ideologice de asemenea şi de a depăşi cultul personalităţii şi consecinţele sale [42, p.180]. Acest lucru realizat în practică a însemnat, de fapt, reformarea învăţământului istoric superior. Acţiunile nu s-au lăsat aşteptate, astfel că deja la 3 iulie 1956, prin ordinul ministrului învăţământului superior din URSS, s-au constatat un şir de neajunsuri în domeniul predării ştiinţelor sociale şi a educaţiei ideologice din cadrul instituţiilor de învăţământ superior din URSS. Neajunsurile se refereau în special la insuficienta propagandă a ideilor marxist-leniniste şi a realizărilor PCUS, persistenţa reminiscenţelor cultului personalităţii, superficialitate în domeniul predării Istoriei PCUS. De asemenea, în ordin se menţionează că un rol important în educaţia ideologică a tineretului studios trebuie să-l aibă catedrele de ştiinţe sociale, care „înarmează tineretul cu teoria marxist-leninistă" [43].Reformarea predării disciplinelor sociale, respectiv, şi a învăţământului istoric superior era motivată nu prin necesitatea optimizării procesului didactico-ştiinţific, ci prin necesitatea de „a consolida legătura dintre propaganda marxism-leninismului cu practica construcţiei comuniste". Din aceste considerente, începând cu anul de studii 1956-1957, în instituţiile de învăţământ superior s-a introdus predarea a trei cursuri de sine stătătoare: Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, Economia politică, Materialismul dialectic şi istoric. În acelaşi an, s-a introdus în toate instituţiile de învăţământ superior, inclusiv la facultăţile de istorie, examenul de stat la cursurile Istoria PCUS şi Economia politică [44]. Aceste modificări erau orientate spre depăşirea cultului personalităţii, ce presupunea de a exclude din programele universitare studierea obligatorie a lucrării Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Curs scurt, şi înlocuirea cursului Bazele marxism-leninismului cu Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Aceste măsuri au dus la centralizarea şi unificarea predării disciplinelor ideologice în şcoala superioară. Ca rezultat, s-a constituit un sistem unic de studiere a ştiinţelor sociale în instituţiile de învăţământ superior. Lista disciplinelor sociale a mai fost modificată o dată la 1 septembrie 1963, când s-a introdus predarea a patru cursuri de sine stătătoare: Istoria PCUS; Filosofia marxist-leninistă; Economia politică; Bazele comunismului ştiinţific [45, p.324].Referitor la transformările survenite în domeniul învăţământului istoric superior din URSS, L.A.Sidorova a sesizat corect afirmând că: „elaborarea şi căutarea unui nou model al interacţiunii conducerii de partid şi de stat şi ştiinţei istorice avea loc neliniar: perioada «liberalismului» şi «a organizării forţate» se succedau reciproc" [46, p.250-251]. „Dezgheţul Hruşciovist", deşi contribuia la o abordare creativă a trecutului, puţin contribuia la schimbarea conţinutului, formelor şi metodelor procesului didactic. În mediul cadrelor didactice şi al studenţilor prevala în continuare aşteptarea iniţiativelor „de sus", a indicaţiilor conducerii de partid cu privire la soluţionarea problemelor apărute, sau indicate spre a fi cercetate. Învăţământul sovietic în aceşti ani se afla în întregime sub controlul statului. Existenţa şi activitatea acestuia depindea în întregime de cursul politic al liderilor de partid. În contextul transformărilor survenite după congres în articolele revistei „Voprosî istorii" se menţionează că „facultăţile de istorie în anul 1956 şi-au reorganizat capital activitatea sa. Întreaga activitate didactico-ştiinţifică, politico-educaţională a colectivelor facultăţilor a fost orientată spre realizarea sarcinilor înaintate de Congresul XX în faţa instituţiilor de învăţământ superior [47, p.186-187].Paralel cu măsurile de stimulare a unor ramuri ale învăţământului şi ştiinţei, o atenţie mică se acorda altor ramuri, ştiinţelor socioumane. Unul din obiectivele înaintate de Congresul XX a fost îmbunătăţirea calităţii pregătirii specialiştilor şi ridicarea nivelului lucrului ştiinţific, de asemenea şi lărgirea pregătirii specialiştilor în instituţiile de învăţământ superior în măsura în care aceasta asigura necesitatea economiei naţionale şi „construcţia culturală". În acelaşi timp, directivele congresului prevedeau pregătirea specialiştilor pe baza apropierii instituţiilor de învăţământ superior cu procesul de producţie. În legătură cu aceasta, au fost majorate subsidiile pentru activitatea ştiinţifică: începând cu anul 1956 până în anul 1965, cheltuielile statului în aceste scopuri urmau să crească de la 3,6 mlrd. ruble la 8 mlrd., numărul colaboratorilor ştiinţifici urma să crească de trei ori [48]. Însă realizând directivele partidului, subsidiile erau destinate în cea mai mare parte dezvoltării specialităţilor tehnice, în special care aveau importanţă militară. Măsurile de dezvoltare a ştiinţei în ansamblu nu îmbunătăţeau calitatea instituţiilor de cercetare şi a cadrelor ştiinţifice deja existente, prin urmare, dezvoltarea avea loc pe cale extensivă. Directiva congresului „despre legătura ştiinţei cu viaţa şi producţia" a dus ca profesorii institutelor pedagogice în loc să se ocupe cu activitatea ştiinţifică propriu-zisă, se limitau la elaborarea manualelor, materialelor didactice. Prin urmare, rezoluţiile Congresului XX al PCUS au avut consecinţe contradictorii asupra învăţământului şi ştiinţei istorice.Pentru politica statului în domeniul învăţământului, la sfârşitul anilor 50, a fost caracteristic şi diminuarea procesului de pregătire a istoricilor şi profesorilor de istorie. Se micşora numărul facultăţilor umanistice, specialităţilor, instituţiilor de învăţământ [49, p.102-103]. „Istoria", din punctul de vedere al luptei pentru „dezvoltarea rapidă a agriculturii", direcţia principală a politicii hruşcioviste, nu era atât de necesară, ca fizica şi biologia. Creşterea numărului de studenţi la forma serală şi fără frecvenţă de studii şi micşorarea numărului la forma de zi, orientarea abiturienţilor spre institutele politehnice şi agricole la sfârşitul anilor '50 – a dus la micşorarea numărului de cadre didactice la facultăţile de istorie, şi în general la facultăţile cu profil pedagogic. Drept rezultat, la sfârşitul anilor '50 - începutul anilor '60, în sfera învăţământului istoric superior s-a constituit o situaţie dificilă, legată de calitatea joasă a pregătirii cadrelor de istorici. În legătură cu aceasta, la 18-21 decembrie 1962 la Moscova a avut loc Conferinţa Unională Cu privire la măsurile de îmbunătăţire a pregătirii cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul ştiinţelor istorice, la care au participat cca 2 mii de istorici: colaboratori ştiinţifici, profesori, arhivişti. Sesiunea a fost deschisă de preşedintele Academiei de Ştiinţe din URSS M.V. Keldâş, care a subliniat că „pentru dezvoltarea ştiinţei istorice o importanţă mare o au cadrele de istorici..." [50, p.9]. La conferinţă a fost analizată situaţia pregătirii cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul istoriei. Conform datelor prezentate, la 1 octombrie 1961, în instituţiile de învăţământ superior şi instituţiile de cercetări ştiinţifice din URSS activau 17 mii de istorici, dintre aceştia la instituţii de învăţământ superior activau 7 980. Din numărul acestora 5 964 specialişti pe istoria partidului, 1 211 – istoria URSS şi 805 specialişti în domeniul istoriei universale [51, p.42]. Atrage atenţia faptul că cea mai mare parte dintre istoricii instituţiilor de învăţământ superior (74,7%) o constituiau specialiştii în Istoria PCUS, chemaţi să deservească interesele ideologice ale partidului-stat. Unii dintre aceşti „istorici" deseori completau rândurile reprezentanţilor nomenclaturii de partid. Dintre istoricii partidului doar 32 persoane (0,5%) erau doctori în ştiinţe şi profesori. Printre istoricii specializaţi în Istoria URSS, numărul profesorilor şi doctorilor era de 64 (5,3%). Printre specialiştii în Istoria universală, profesori şi doctori în ştiinţe erau 49 persoane (6%) [52].Datele oficiale cu privire la situaţia cadrelor didactico-ştiinţifice în domeniul istoriei, în premieră dezvăluite în URSS, ne vorbesc că 3 mii de istorici specialişti la toate cele trei specialităţi ce activau în instituţiile de învăţământ superior nu aveau titluri didactice şi grade ştiinţifice. Doar 1,8% erau doctori în istorie şi profesori universitari. Această situaţie se instaurase, în mare parte, datorită represiunilor postbelice şi campaniei contra cosmopolitismului, din cauza măririi numărului de institute de cercetări, a lacunelor în sistemul studiilor postuniversitare [53]. La Conferinţa Unională a istoricilor din 1962 s-au dezvăluit pentru prima dată problemele cu care se confrunta ştiinţa şi învăţământul istoric în URSS, menţionându-se că în 1962, 3 mii de istorici ce activau în instituţiile de învăţământ superior nu aveau titluri didactice şi grade ştiinţifice.În concluzie, ţinem să menţionăm că rezoluţiile Congresului XX al PCUS au avut consecinţe contradictorii în domeniul ştiinţei şi învăţământului istoric. Existenţa şi activitatea învăţământului superior depindea în întregime de cursul politic al liderilor de partid, ştiinţa obţinând doar o „libertate limitată". După 1956, statul sovietic a continuat politica represivă la adresa intelectualităţii incomode, iar istoria a fost neglijată, deoarece ea nu era atât de necesară, pentru regimul hruşciovist, ca fizica şi biologia, ceea ce a dus la micşorarea numărului de cadre didactice la facultăţile cu profil pedagogic (inclusiv de istorie). În mediul cadrelor didactice şi al studenţilor prevala aşteptarea indicaţiilor conducerii de partid cu privire la soluţionarea problemelor apărute sau cercetate.Referinţe:1. Вдовин А.И. «Оттепель». 1953–1964 гг. // http://www.portal-slovo.ru/history/35365.php2. Из резолюции ХХ съезда Коммунистической партии Советского Союза по Отчетному докладу Центрального Комитета КПСС // Высшая школа. Основные постaновления, приказы и инструкции / Под редакцией Л.И.Карпова и В.А.Северцева. - Москва: Государственное издательство «Советская наука», 1957.3. Ibidem.4. Документ №17. Постановление Президиума ЦК КПСС «Об ознакомлении делегатов ХХ съезда партии с неопубликованными документами В.И.Ленина» // Реабилитация: как это было: Документы Президиума ЦК КПСС и другие материалы. В 3-х томах. Том 1. Март 1953-февраль 1956 / Сост. А.Н. Артизов, Ю.В. Сигачев, В.Г. Хлопов, И.Н. Шевчук. - Москва: МФД, 2000.5. Документ №18. Постановление Президиума ЦК КПСС о проведении закрытого заседания ХХ съезда партии и утверждении докладчиком Н.С.Хрущева // Ibidem.6. Хрущев Никита Сергеевич. О культе личности и его последствиях. Доклад XX съезду КПСС // Известия ЦК КПСС.1989 г. №3 // http://www.zvenigorod.ru/library/history/cccpsun/1989/3/128.htm7. Документ №20. Проект доклада «О культе личности и его последствиях», представленный Н.Хрущеву П.Н.Поспеловым и А.Б.Аристовым. 18 февраля 1956 г.; Документ №21. Продиктованные Н.С.Хрущевым дополнения к докладу «О культе личности и его последствиях» . 19 февраля 1956 г. // Реабилитация: как это было. Том 1. 8. Ханья Сиро. Секретный доклад Н.С. Хрущева и восстановление автономных территорий в 1957 г. // Acta Slavica Iaponica. - Tomus 22. 9. Документ №20. Проект доклада «О культе личности и его последствиях», представленный Н.Хрущеву П.Н.Поспеловым и А.Б.Аристовым. 10. Документ №23. Протокол закрытого (утреннего) заседания ХХ съезда КПСС. 25 февраля 1956 г. // Реабилитация: как это было. 11. Ibidem.12. Никита Сергеевич Хрущев. Op. cit. 13. Введение. Реабилитация: как это было. Том 1.14. Добрынина Екатерина. Двадцатый съезд – двадцатый суд... Президент СССР Михаил Горбачев: Только история покажет, кто был прав и кто виноват // Российская газета. Федеральный выпуск №3996 от 14 февраля 2006 г.15. Фер Гровер. Антисталинская подлость / Пер. с англ. В.Л. Боброва. - Москва: Алгоритм 2007.16. Пыжиков А.В. Новое прочтение драматического эпизода отечественной политической истории // Вестник Российской Академии наук. - 2006. - Том 76. - № 5.17. Резолюция Пленума ЦК КПСС «О преодолении культа личности и его последствий». 30 июня 1956 года // КПСС в резолюциях и решениях съездов, конференций и пленумов ЦК. 9-е изд. - Москва, 1986. т. 7.18. Ibidem.19. Михаил Геллер, Александр Некрич. Утопия у власти. - Издательство МИК, 2000. 20. XX съезд КПСС и задачи исследования истории партии // Вопросы истории. - 1956. - № 3.21. Ibidem.22. Ibidem.23. Ibidem.24. Ibidem.25. Историческая наука в ХХ веке. - Москва, 2002.26. Пыжиков А.В. Историческая наука в годы «оттепели» // Социально-гуманитарные знания. - 2000. - №6.27. См., например: Декреты Советской власти: Т.I-IV. - Москва,1957-1968; Крестьянское движение в России: Сб. док. в 2-х т. - Москва, 1961-1965; Нюрнбернгский процесс над главными военными немецкими преступниками. Т. I-VII. - Москва, 1957-1961; Документы внешней политики СССР. Т.I-XIX. - Москва, 1957-1974 и др.28. Народное хозяйство РСФСР в 1959 г.: Статистический ежегодник. - Москва, 1960; Высшее образование в СССР: Статистический сборник. - Москва,1961.29. История и социология. - Москва, 1964.30. Советская историческая энциклопедия (editată în anii 1961-1976. în 16 vol.).31. Ibidem. Том 13. - Москва : Советская энциклопедия, 1971. - 1025 с.32. Vezi: Пыжиков А.В. Op.cit.33. Сидорова Л.А. Оттепель в исторической науке. Советская историография первого послесталинского десятилетия. - Москва, 1997.34. Справочник партийного работника. - Москва, 1957. Вып. 1. 35. Сидорова Л.А. Историческая наука СССР в первые послевоенные годы // Pagina Web a Universităţii de Stat din Tomsk / http://modernhistory.omskreg.ru/page.php?id=793 36. Афанасьев Ю.Н. Феномен советской историографии // Отечественная история. - Москва. - 1996. - №5.37. Историческая наука в XX в. - Москва, 1997.38. Ibidem.39. «Дело» молодых историков 1957-1958 гг. // Вопросы истории. - 1994. - №4.40. Ibidem.41. Козлов В.А. Крамола: инакомыслие в СССР во времена Н. Хрущева и Л. Брежнева (По материалам Верховного суда и Прокуратуры СССР) // Общественные науки и современность. - 2002. - № 3.42. О преподавании в вузах СССР Истории Коммунистической партии Советского Союза, политической экономии, диалектического и исторического материализма. Из приказа Министерства высшего образования СССР от 3 июля 1956 г. №555. // Высшая школа. - Москва, 1957.43. Ibidem.44. О государственных зкзаменах по общественным наукам. Приказ министра высшего образования от 19 октября 1956 г. №813 // Высшая школа. - Москва, 1957, с.82-83.; ANRM F.3186, inv.1, d.307, f.123.45. О введении преподавания в вузах СССР Курса Основ научного коммунизма. Из приказа министра высшего и среднего специального образования СССР от 27 июня 1963 г. / Под ред. Е.И.Войленкo: Сб. основных постановлений, приказов и инструкций. В 2-х ч. Ч. 1. - Москва: Высшая школа, 1978.46. Сидорова Л.А. Op. cit.47. О работе исторических факультетов государственных университетов // Вопросы истории. - 1959. - №12.48. Чуткерашвили Е.В. Развитие высшего образования в СССР. - Москва, 1961.49. Булыгина Т.А. Общественные науки в СССР 1945-1985 гг. - Москва, 2000.50. Всесоюзное совещание о мерах улучшения подготовки научно-педагогических кадров по историческим наукам. - Москва, 1964.51. Ibidem.52. Ibidem.53. Ibidem.Prezentat la 24.03.2009
LOCUL SOVIETELOR SĂTEŞTI ŞI ORĂŞENEŞTI ÎN SISTEMUL ADMINISTRATIV DE COMANDĂ DIN URSS Comunicare prezentată la Conferinţa ştiinţifică internaţională „Evoluţia instituţiilor administrative primare în Europa de Est (sec. XVIII-XX). 18-19 septembrie 2009, Chişinău. După instaurarea puterii sovietice în Rusia (octombrie 1917), noul guvern a început o politică de lichidare a vechilor organe administrative în teritoriu şi de constituire a propriului sistem administrativ. Organele administraţiei publice locale ţariste – zemstvele, au continuat să activeze în primii ani ai puterii sovietice, deoarece noul guvern nu era gata să înlocuiască imediat vechiul sistem administrativ. Dar imediat, începând cu anul 1917 noua admisnistraţie centrală a statului a început realizarea sloganului „Toata puterea sovietelor“ lansat încă în timpul revoluţiei, a luptei împotriva guvernului Kerenski. În ciuda faptului că unul din primele decretele ale Guvernului Provizoriu prevedeau lărgirea atribuţiilor administraţiei locale: „Cu privire la lărgirea drepturilor administraţiilor orăşeneşti în sectorul alimentar” (publicat 28 octombrie 1917), „Cu privire la atribuţiile administraţiei orpşeneşti în privinţa regulementării problemei locuinţelor” (publicat la 30 octombrie 1917), „Cu privire la comitetele funciare de voloste” (Hotărârea Comisariatului Poporului pentru Agricultură din noiembrie 1917), a devenit clar că noul guvern nu va putea coexista cu vechiul sistem administrativ patriarhal. În luna noiembrie 1917, a avut loc Adunarea de Zemstvă care a încercat să găsească căile de ieşire din criză, dar deja la 19 decembrie 1917 a fost publicat decretul preşedintelui Sovietului Comisarilor Norodnici V.I. Lenin „Cu privire la instituirea Comisariatului Norodnic al Administraţiei Publice Locale”, creat cu scopul de a „unifica activitatea tuturor instituţiilor orăşeneşti de zemstvă”. Instituţiei nou create, de la Comisariatul Afacerilor Interne, i-au fost transferate: Direcţia generală a economiei locale, vistieria creditului Orăşenesc şi de zemstvă şi alte instituţii referitoare la administraţia publică locală [[1]]. Astfel organele reprezentative (de sus în jos) au intrat într-un sistem unificat al puterii de stat. Administraţia publică locală sub forma sovietelor de deputaţi ai norodului, de facto, au început să reprezinte celula primară a aparatului de stat unificat.Revoluţia din Octombrie a adus schimbări radicale în sistemul administraţiei publice locale şi structura lui. În octombrie 1917, erau deja mai mult de 1430 Soviete de deputaţi ale muncitorilor, soldaţilor şi peste 450 de soviete de deputaţi ale ţăranilor. Către sfârşitul lunii decembrie al anului 1917, atitudinea noului guvern faţă de instituţiile de autoadministrare locală se schimbă: La 24 decembrie 1917 a a avut loc adresarea Comisariatului Afacerilor Interne către toate sovietele „Cu privire la organizarea administraţiei publicie locale” unde sovietele erau chemate să i-a în mâinele lor rezolvarea problemelor locale, a puterii de stat în localităţi [[2]]. Iar prin decretul din 27 decembrie 1917 a fost dizolvată Adunarea de Zemstvă, şi creat comitetul de lichidare a zemstvelor în general. Din acest moment instituţiile de zemstvă din punct de vedere juridic au încetat să existe pe teritoriul controlat de bolşevici. În Primăvara anului 1918 sa încheiat procesul de lichidare a organelor de zemstvă şi ale autoadminstrării orăşeneşti. Până la 20 martie 1918 a funcţionat Comisariatul Administraţiei Publice Locale, dar după părăsirea coaliţiei guvernamentale decătre socialiştiii revoluţionari (eserii de stanga) a fost desfiinţat ca instituţie de sinestătătoare. Iar după consolidarea sovietelor în centrele guberniilor şi judeţene au început să se organizeze Soviete în volosti şi sate. Referitorla soviete,ca organe aleadministraţiei publicelocaleîn URSS „Enciclopedia Sovietică Moldovenească” menţionează că „Sovietele au crescut şi s-au consolidat, devenind organe ale dictaturii proletariatului – baza politică a primului stat socialist din lume” [[3]]. Deasemenea enciclopedia sovietică precizează că sovietele constituiau un sistem unic de reprezentatanţă populară, de sus până jos, organizaţii din cele mai democratice [[4]] în acelaşi timp „activitatea sovietelor este îndrumată de forţa conducătoare a statuuli sovietic – Partidul Comunist al Uniunii Sovietice” [[5]]. Însuşi enciclopedia sovietică constată caracterul totalitar al sistemului politic şi administrativ din URSS, sesizând lipsa separaţiei puterii de stat în Uniunea Sovietică: „spre deosebire de statele burgheze, unde puterea legislativă este separată de cea executivă, ambele fiind separate de masele truditoare, Sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii întrunesc în persoana reprezentanţilor aleşi ai oamenilor muncii atât funcţiile puterii legislative, cât şi cele ale puterii executive” [[6]]. Analizând legislaţia din primii ani ai puterii sovietice, decretele şi hotărârile menţionate mai sus, putem evidenţia trei trăsături de bază caracteristice sovietelor locale: sovietele locale au fost organe ale puterii de stat şi de control ale acesteia, care acţionau în limitele regiunilor administrative de atunci; între soviete a existat o interacţiune organizatorică şi subordonare ierarhică pe verticală; în determinarea competenţelor şi limitelor atribuţiilor Sovietelor locale, se instituia independenţa lor în chestiuni de importanţă locală, dar activitatea lor se admitea doar în conformitate cu deciziile administraţiei centrale şi a sovietelor superioare.Procesul transferării puterii de stat în teritoriu de la vechile organe administrative de tip ţarist la Soviete a fost de scurtă durată: un anumit timp organele administraţiei locale de zemstvă şi oraşeneşti, funcţionau paralel cu sovietele locale, în unele cazuri aceasta chiar fiind eficientă. Conform Constituţiei Republicii Sovietice Federative socialiste Ruse din anul 1918, obiectivele sovietelor locale erau următoarele: să pună în aplicare toate dispoziţiile organelor superioare ale puterii sovietice; să ia toate măsurile pentru a dezvolta din punct de vedere cultural şi economic teritoriul administrat; să rezolve toate problemele ce au importanţă locală (pentru regiunea respectivă); să unifice toată activitatea sovietică în reginea dată [[7]]. În acelaşi timp toate veniturile şi cheltuielile sovietelor locale au fost puse sub controlul centrului.La sfârşitul anului 1919 au fost înfiinţate noi unităţi administrative locale fără a se ţinâne cont de dimensiunea lor (şi de fostele unităţi administrative - gubernia, judeţul, volostea, oraşul, satul). Ele au început să se numească comune. În soviete au fost înfiinţate organe speciale (secţii comunale) pentru administrarea gospodăriei comunale. În aprilie 1920, a fost întemeiat organul central reglator - Direcţia Generală a Gospodăriei Comunale.Activitaea „economică” independentă a sovietelor a început în toamna anului 1924 cu formarea bugetelor localede separate. Odată cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani, Sovietele locale au început să acumuleze mijloace pentru formarea propriilor bugete. Baza acestora devin veniturile de la impozitele restabilite, plăţile pentru locuinţe şi servicii comunale. În general, în perioada anilor 1917-1918, sovietelor le era caracteristicăo oarecare descentralizare a sistemului ierarhic sovietic, redistribuirea prerogativelor în direcţia consolidării drepturilor şi competenţelor nivelurilor de jos ale sistemului; lărgirea prerogativelor social-economice ale sovietelor locale prin organele executive ale acestora, prin absorbţia organelor teritoriale locale, structurilor guvernamentale centrale, formarea unor servicii speciale de administrare a gospodăriei comunale; încercări de antrenare largă în procesul electoral în teritoriu a „oamenilor muncii”, mobilizarea sovietelor în condiţiile menţinerii controlului politic strict din partea partidului de la conducere; constituirea unei baze materiale şi financiare a sovietelor locale, restabilirea sistemului de impozitare în condiţiile reanimării relaţiilor marfă-bani; crearea bazei juridice, ce asigura relativa „autonomie” a Sovietelor locale.După adoptarea Constituţiei URSS din anul 1936 şi a Constituţiei RSFSR din 1937 toate Sovietele locale au început să fie alese orin vot universal secret. Congresele Sovietelor au fost disfiinţate, iar toate organele administrative a puterii de stat au început să fie numite Soviete. Conform Constituţiei URSS din anul 1936, Sovietele locale trebuiau să conducă pe teritoriul administrat cu construcţia de stat, economică şi social-culturală; să aprobe planurile de dezvoltare economică şi socială şi, bugetul local, să conducă cu organele de stat, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile subordonate; să asigure respectarea legilor, protecţia ordinii publice, a drepturilor cetăţenilor; să contribuie la consolidarea potenţialului de apărare aţării [[8]].În limitele competenţelor sale, sovietele locale trebuiau să asigure dezvoltare social-economică complexă pe teritoriul administrat, să monitorizeze respectarea legii de întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile subordonate instituţiilor superioare amplasate pe teritoriul respectiv; să coordoneze şi controleze activitatea lor în domeniul utilizării terenurilor, construcţiilor, utilizarea forţei de muncă, producţiei bunurilor de larg consum, serviciilor socio-culturale, casnice etc.Exclusiv de competenţa sovietelor locale ţinea: alegerea şi schimbarea componenţei comitetelor executive; constituirea, alegerea şi schimbarea componenţei comisiilor permanente ale Sovietului, ascultarea rapoartelor comitetelor executive şi a comisiilor permanente.Sistemul administrativ sovietic a fost aplicat pe teritoriul ţării noastre începând cu anul 1924 când la 12 octombrie a fost creată de autorităţile sovietice în componenţa Ucrainei Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească. RASSM cuprindea raioanele transnistrene de astăzi ale Republicii Moldova, plus raioanele Balta, Bârzula, Ocnele Roşii, Kodîma, Kotovsk, Crutîi, Pesceana şi Ananiev din actuala regiune Odesa din Ucraina. La 2 august 1940 Sovietul Suprem al URSS a adoptat Legea cu privire la constituirea RSSM în baza a 8 rioane ale RASSM şi 6 judeţe ale Basarabiei [[9]]. Restul teritoriilor au trecut la RSSS Ucraineană. Acest act a fost calificat de Sovietul Suprem al RSSM în 1990 drept un act ilegal al URSS, deoarece: proclamarea RSS Moldoveneşti a fost un rezultat al pactului ilegal Molotov-Ribbentrop, populaţia din Basarabia, nu a participat la adoptarea prezentei legi (32 basarabeni care erau la Sovietul Suprem au fost în calitate de invitaţi, şi în calitate de membri), în rezultatul actului din 2 august 1940, populaţia dintre Prut şi Nistru a fost împărţită între cele două republici - RSSU şi RSSM, fără consimţământul ei; adoptând Legea cu privire la constituirea RSSM, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice şi-a depăşit atribuţiile sale, deoarece în conformitate cu Constituţia din anul 1936, Sovietul Suprem nu avea dreptul de a forma republici, dar numai să le primească în componenţa URSS.La 2 iulie 1940 Biroul Politic al CC al PC (b) unional a permis CC al PC (b) al Ucrainei să formeze în Basarabia 9 comitete judeţene, comitete executive judeţene şi comitete orăşeneşti. La 3 iulie 1940 Biroul Politic al CC unional a aprobat componenţa lor: din 75 de oameni numai 4 erau basarabeni, ceilalţi ucraineni şi ruşi [[10]].La 4 Iulie 1940 la Moscova, Biroul Politic al CC al PCUS a examinat problema soartei populaţiei din Basarabia şi Bucovina de Nord. A fost încredinţat RSSU să să numească în RSSM reprezentanţii Sovietelor. Prezidiul Sovietului Suprem al URSS, a numit în funcţie membrii comitetelor judeţene, din 75 de funcţionari împuterniciţi să constituie sovietele judeţene doar 2 erau români [[11]]. Au fost numiţi şi membri ai comitetelor judetene de partid, din 52 de membri, doar 7 erau moldoveni. În aşa mod, în toate funcţiile de răspunedere au fost numite persoane de origine alogenă. Membrii comitetelor executive raionale erau numiţi de către Comitetul executiv judeţean, iar comitetele raionale formau comitetele executive săteşti. A şaptea sesiune a Sovietului Suprem al URSS la prima convocare pe 2 august 1940 a adoptat Legea cu privire la constituirea RSSM. Prin legea dată Sovietul Suprem al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste a hotărât: „a constitui Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. A include în componenţa Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti unionale oraşul Tiraspol raioanele Grigoriopol, Dubăsari, Kamensk, Râbniţa, Slobozia şi Tiraspol ale Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, oraşul Chişinău şi judeţele Bălţi, Bender, Chişinău, Cahul, Soroca, Orhei din Basarabia”[[12]]. Atribuţiile constituţionale ale Sovietului Comisarilor Poporului şi a Sovietului Suprem al RASS Moldoveneşti, temporar, până la alegerea organelor supreme de stat a RSSM, au fost lărgite până la nivelul organelor republicii unionale. Au fost create 18 comisariate republicane şi direcţii, care au reglement relaţiile social-economice, în prima perioadă de existenţă a RSS Moldoveneşti. În noiembrie comitetele de plase au fost transformate în raionale. În total au fost formate 58 de comitete raionale de partid, 6 judeţene şi 4 orăşeneşti [[13]], 11 soviete în oraşele şi 1178 soviete săteşti [[14]].Decretul Sovietului Suprem al RSSM din 12 noiembrie 1940 a consfinţit divizarea administrativ-teritorială a ţării în raioane şi a fost confirmată prin Constituţia RSSM (1941). Astfel între Prut şi Nistru a fost instituit sistemul administrativ de patru nivele – sat (sau orăşel) – raion (oraş) - judeţ - republică, iar pe malul stâng al Nistrului de trei nivele (fără judeţe). Organele locale ale puterii de stat (articolul 54 al Constituţiei RSSM din anul 1941), erau Sovietele de deputaţi ale muncitorilor. Sovietele de deputaţi judeţene, raionale, orăşeneşti, săteşti se alegeeau de populaţie pe termen de doi ani şi în limitele teritoriului său conduceau prin comitetele executive cu construcţia culturală, politică şi economică, formau bugetul local, asigurau menţinerea ordinii publice, asigurau respectarea legilor şi protecţia drepturilor cetăţenilor, contribuiau la consolidarea capacităţii de apărare a ţării. Sistemul politic al RSSM în peroada postbelică nu se deosebea cu mult de cel din perioada interbelică. Pentru a perfecta divizarea teritorial-administrativă a RSSM şi a o aduce în concordanţă cu modelul sovietic, Biroul CC al PC (b)M a adoptat două hotărâri: la 26 septembrie 1944 şi la 13 ianuarie 1945 [[15]] care prevedeau ca judeţele să fie reorganizate în regiuni (oblasti). Din cauza că teritoriul republicii este prea mic pentru a avea mai multe nivele ale diviziunilor administrative reforma a fost amânată. Abia la 6 octombrie 1947 CC al PC (b) din toată Unionea a emis hotărârea, conform căreia structurile de conducere judeţene au fost desfiinţate fără a fi instituite altele în locul acestora. Decizia a fost aplicată în teritoriu de hotărârea Biroului CC al PC (b)M din 16-17 octombrie 1947 [[16]]. Deşi deciziile au fost adoptate cu scopul de a reduce din birocraţia de partid, acest lucru nu s-a întâmplat, deoarece funcţionarii s-au mutat cu locurile, foştii funcţionari judeţeni au completat rândurile nomenclaturiştilor din raioane.Următoarea încercare de a reorganiza teritorial republica a fost crearea okrugurilor, conform hotărârii Biroului CC al PC (b)M din 1 februarie 1952 [[17]]. Okrugurile au început să aibă aceleaşi prerogative administrative ca şi a a fostelor judeţe. Sistemul administrativ a fost definitivat după adoptarea noii constituţii a URSS în 1977 şi a celei din RSSM în 1978, conform căreia Sovietele de deputaţi ai norodului – Sovietul Suprem al RSS Moldoveneşti, Sovietele raionale orăşeneşti, raionale din oraşe, de orăşel şi săteşti de deputaţi ai norodului – constituie un sistem unitar al organelor puterii de stat [[18]]. Deşi în Constituţie sunt prezente un şir de prevederi democratice cu privire la activitatea sovietelor locale, între articolele constituţiei pot fi identificate un şir de prevederi ce demonstrează că sovietele locale din republicile unionale reprezentau instituţii executive ale sistemului administrativ de comandă. În acest sens Sovietele locale de deputaţi ai norodului pe lângă multiplele funcţii de a rezolva toate chestiunile de însemnătate locală, trebuiau să traducă în viaţă hotărârile organelor de stat superioare, să conducă activitatea sovietelor inferioare de deputaţi ai norodului, să exercite controlul asupra respectării legislaţiei de către întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de subordonare superioară, aflate pe acel teritoriu, iar hotărârile Sovietelor locale trebuiau să fie îndeplinite în mod obligatoriu de către toate întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile, aflate pe teritoriul Sovietului etc. [[19]] În lumina acestor transformări în anii 60-80 a secolului XX în URSS au fost adoptate mai multe decizii cu privire la problemele perfectării autoadministrării locale. Hotărârea Comitetului Central al PCUS „Cu privire la îmbunătăţirea activităţii Sovietelor de deputaţi ale muncitorilor şi întărirea legăturilor lor cu masele” (1957), „Cu privire la activitatea Sovietelor locale de deputaţi din regiunea Poltava” (1965), „Cu privire la îmbunătăţirea activităţii Sovietelor săteşti de deputaţi ai muncitorilor” (1967), „Cu privire la măsurile de perfectare a activităţii Sovietelor raionale şi orăşeneşti de deputaţi ai muncitorilor” (1971), Hotărârea Comitetului Central al PCUS, Prezidiului Sovietului Suprem al URSS şi al Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la mărirea în continuare a rolului Sovietelor de deputaţi ai nodrodului în construcţia economică” (1981), etc.Dar aceste inovaţii nu au avut rezultatul dorit din cauza sistemului administrativ de comandă. Deoarece oferind prerogative noi Sovietelor, centrul nu le asigura cu mecanisme materiale, organizaţionale şi structurale, şi aceste modificări deveneau doar declarative.Atenţia asupra problemelor autoadminstrării locale în Uniunea Sovietică a crescut în a doua jumătate a anilor 1980, când s-a recunoscut necesitatea de a trece de la metode de conducere pur administrative la metdoe economice.Treptat a început să se afirme viziunea că administraţia locală - este un nivel independent de realizare a puterii constituţionale a poporului, iar orânduirea democratică a societăţii este posibilă doar prin separarea administraţiei locale de puterea de stat.Primul pas practic în această direcţie a fost adoptarea la 9 aprilie 1990 a Legii URSS „Cu privire la principiile generale ale autoadministrării locale şi economiei locale în URSS”. Conform legii, sistemul autoadministrării locale a inclus sovietele locale, organe de autoadministrare socială şi teritorială a populaţiei (Soviete şi comitete ale microraioanelor, comitete de bloc, stradă, cartier, săteşti şi alte organe) precum şi referendumurile locale, adunări, întruniri ale cetăţenilor, alte forme ale democraţiei indirecte. Nivelul teritorial primar al autoadministrării locale se recunoştea sovietul sătesc, orăşelul (raionul), oraşul (raionul din oraş). Legea a oferit republicilor autonome şi unionale dreptul de a forma şi alte niveluri (reieşind din realităţile locale) [[20]].În opinia autorilor V.V.Eremyan şi M.V. Fyodorov, perioadei sovietice i-au fost caracteristice:- Ierarhia strictă a relaţiilor sociale, a structurii unităţilor autoadministrării locale a dus la instalarea subordonării pe verticală a instituţiilor individuale. De aceia deja în toamna anului 1917, Sovietele au început procesul de unificare a sistemului administrativ prin elaborarea principiilor de funcţionare pe verticală: volosti (sau oraş) – judeţ – gubernie – regiune - stat;- Nu întotdeauna metodele democratice de gestionare formau şi reprezentări respective despre caracterul interacţiunii subdiviziunilor autoadministrative, a organelor autoadministrării locale şi institutele puterii de stat; (De exemplu, Sovietele locale considerau toate hotărârile sovietelor superioare, a congreselor şi conferinţelor Sovietelor unionale sau republicane, obligatorii pentru îndeplinire).- Conţinutul funcţional al unităţii autoadministrării locale – sat, raion, oraş, regiune etc. ca reglator al mobilizării politice trebuia, în cele din urmă, să formeze şi sensul dublu al naturii Sovietelor. Cu toate acestea asupra evoluţiei Sovietelor, transformării lor din organe ale autoadministrării locale în organe ale administraţiei şi puterii de stat, au influienţat condiţiile istorice de constituire şi evoluţie a URSS. Unul din primele simptome, ce a marcat schimbarea principiilor activităţii Sovietelor locale, a fost renunţarea la alegeri şi trecerea la sistemul „angajaţilor eliberaţi”, desemnaţi la funcţii de conducere de Sovietele superioare. Includerea Sovietelor în sistemul puterii de stat, transformarea ţării în republică a Sovietelor de jos în sus – de la început a compromis natura autonomă a Sovietelor ca organe ale administraţiei publice locale. [[21]]Apreciind sistemul administraţiei publice locale în perioada sovietică, în baza documentelor adoptate şi literaturii de specialitate [[22]] distingem un şir de caracteristici de bază ale sovietelor:1. În conformitate cu ideologia oficială, constituirea sistemului „sovietic” al administraţiei publice locale a fost rezultatul activităţii creative al „maselor truditoare”, al aspiraţiei spre democraţia adevărată. Concepţia coincidea şi cu principile doctrinare ale Partidului Bolşevic, cu teza despre necesitatea de abolire a statului şi trecerea la „autoadministrarea socială comunistă”. În acelaşi timp autoadministrarea de zemstvă şi orăşenească au fost respinse ca „remeniscenţe burgheze”.2. În contrast cu utopia comunistă doctrinară, practica reală a bolşevismului a mers pe calea constituirii unui sistem politic totalitar cu un control atotcuprinzător al vieţi publice şi private a cetăţenilor. În limitele sistemului social-politic construit, Sovietele locale reprezentau celula primară a sistemului ierarhic al Sovietelor, ce au „uzurpat” atât funcţiile legislative cât şi cele executive şi de distribuţie, iar uneori şi cele judecătoreşti. 3. Principiul democratic - „burghez” de separare a puterilor în stat a fost înlocuit cu principiul unităţii puterii, care, în realitate sa transformat în dictat al aparatului birocratic de partid. În cadrul procesului politic unic a avut loc o lărgire specifică a construcţiei administrative create („uzurparea inversă” a celor mai elementare funcţii de autoadministrare a Sovietelor).4. Ca parte a sistemului politic totalitar, Sovietele locale aveau rolul nu de subiect dar de obiect al influenţei politice în rezolvarea problemelor importante, manifestându-se în calitate de organe inferioare ale puterii de stat. În acest caz ele îndeplineau funcţii pur decorative de mascare a regimului politic totalitar constituit în URSS.5. În procesul de rezolvare a problemelor locale secundare, Sovietele într-un şir de cazuri se manifestau în calitate de subiect al procesului de administrare, dar aria îngustă de funcţionare nu le permitea să acţioneze ca un organism real de autoconducere al societăţii. Acest rol al sovietelor, într-o anumită măsură, le-a permis să compenseze excesele totalitarismului, orientând energia „maselor truditoare” spre patul lui Procust al activităţilor şi iniţiativelor locale, ne afectând esenţa regimului social-politic format. Din punct de vedere al ideologiei, acest lucru a creat populaţiei comunităţilor locale iluzia „puterii poporului” a „democraţiei”, „coparticipăriii” la treburile publice şi statului, contribuind, astfel la stabilizarea sistemului politic al totalitarismului.6. În perioada de apogeu a totalitarismului, în ultima fază a epocii staliniste, rolul Sovietelor locale a fost redus la minim, la rolul de unealtă al sistemului politic supraierarhizat, încât nu mai puteau îndeplini funcţia compensatoare. 7. Centralizarea excesivă a sistemului politic a încălcat stabilitatea pilonilor de bază ale acestuia, menţinându-se doar datorită autoritatei liderului carismatic.8. Pentru a restabili „echilibrul dinamic” al sistemului, elita de partid a mers pe calea cunoscutei (deşi limitate) descentralizări, care a calmat tensunile sociale şi a dat celulelor de jos ale sistemului sovietic (Sovietelor locale) o anumită dinamică. Lărgirea drepturilor şi atribuţiilor lor, întărirea relativă a bazei lor materiale, cunoscuta democratizare a activităţii şi structurării lor, implicarea în treburile publice a maselor largi „de muncitori” au amânat prăbuşirea sistemului totalitar, oferindu-i un răgaz.9. Cu toate acestea, cunoscuta democratizare a sistemului politic („dezgheşul Hruşciovist”) a slăbit controlul atotcuprinzător al aparatului de partid asupra vieţii social-politice a ţării, care au intrat în conflict cu însăşi esenţa sistemului totalitar. În rezultat s-a început a bate pasul pe loc: sistemul totalitar, epuizând la acel moment posibilitatea de a se dezvolta în continuare, a intrat într-o perioadă de declin şi degradare (perioada „stagnării”).10. Procesul complex de degradare a societăţii sovietice s-a răsfrânt şi asupra celulelor inferioare ale sistemului administrativ (politic) - Sovietelor locale. Ele îşi pierdeau treptat autonomia şi aşa formală, de semenea şi legătura cu masele, fără al cărui sprijin şi fără independenţa financiară încetatau a mai fi organe de autoadministrare locală, reprezentând prin activitatea lor doar puterea de stat în teritoriu. Astfel şi se explică caracterul dependent al acestui institut în perioada „socialismului dezvoltat”.11. Deciziile adoptate de administraţia centrală de a promova independenţa economică a Sovietelor locale, nu au putut stăvili monopolul departamental, deoarece pentru sistemul administrativ de comandă, el este esenţial. Lipsa relaţiilor de piaţă a condamnat sovietele locale la dependenţă fatală de centrul de distribuţie, îngustând la maximum baza materială. 12. Acţiunile întreprinse în perioada „restructurării” de democratizare a activităţii Sovietelor, au contribuit la înviorarea lor, creând astfel, premisele pentru transformări decisive spre constituirea autoadministrării locale.13. Cu toate acestea măsurile de „restructurare” au demonstrat odată în plus imposibilitatea reformării Sovietelor locale în limitele sistemului politic totalitar, atunci când s-a pus problema demontării ei şi a orânduirii sociale, formării societăţii civile cu organizare politică total diferită: pe bază democratică şi cu o economie de piaţă orientată social, care ar permite de a forma organe ale autoadminstrării locale în sensul deplin al cuvântului.14. Trecerea la un sistem de autoadministrare locală reieşea în mod logic de la dezvoltarea socială precedentă a ţării. Aceasta era necesar pentru a rezolva în mod eficient problemele locale, care nu mai puteau fi rezolvate de sus în mod corespunzător. „Zig-zagul” de şaptezeci de ani al istoriei nu au fost în zadar, din acesta au fost deduse învăţăminte corespunzătoare, în special, a devenit absolut clară necesitatea stringentă a autoadministrării locale ca atare. Referinţe bibliografice [1].Собрание Узаконений и распоряжений рабочего и крестьянского правительства от 28.12.17 г., с. 153.[2]. Ibidem, p. 179.[3]. Enciclopedia sovietică Moldovenească. Chişinău: Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, 1976. p.185.[4]. Ibidem.[5]. Ibidem, p.185-186.[6]. Ibidem, p.186.[7]. Конституция (Основной Закон) Российской Социалистической Федеративной Советской Республики Принята V Всероссийским съездом Советов в заседании от 10 июля 1918 года // Ю.С.Кукушкин, О.И.Чистяков. Очерк истории Советской Конституции. М., Политиздат, 1987. c.256[8]. Конституция (Основной Закон) Союза Советских Социалистических Республик Утверждена Чрезвычайным VIII съездом Советов Союза ССР 5 декабря 1936 года (с последующими изменениями и дополнениями) // Ю.С.Кукушкин, О.И.Чистяков. Очерк истории Советской Конституции. М., Политиздат, 1987. c.305.[9]. Седьмая сессия Верховного Совета СССР. Стенографический отчет. М. 1940, с. 183[10]. Stavilă V. De la Basarabia românească la Basarabia sovietică.- Chişinău, 2000, p.41.[11]. Fruntaşu, Iulian, O istorie etnopolitică a Basarabiei (1812-2002) – ed. 1. Cartier, 2002. p. 164[12]. Седьмая сессия Верховного Совета СССР. Стенографический отчет. М„ 1940, с. 183.[13]. Корнован Д. Очерки истории КПМ.- Кишинев: Картя Молдовеняскэ, 1968, с.248-250.[14]. Moraru A., Istoria românilor. Basarabia şi Transnistria, 1812-1993. Chişinău, Editura Universul, 1995. p.323; Şişcanu E. Regimul totalitar bolşevic în R.S.S. Moldovenească (1940-1952). Chişinău: Civitas, 1997, p.19.[15]. AOSP RM, f.51, inv.2, d.9, partea II, f.404-405, inv.3, d.10, f.194-195.[16]. Ibidem, inv.5, d.82, f.217; Ibidem, d.23, f.304-305.[17]. Ibidem, inv.11, d.53, f.10-11.; Enciclopedia sovietică Moldovenească. Chişinău: Academia de Ştiinţe a RSS Moldoveneşti, 1976. p.186.[18]. Конституция (Лежя фундаменталэ) а Републичий Советиче Сочиалисте Молдовенешть. Адоптатэ ла сессия а опта екстраординарэ а Советулуй Супрем ал РСС Молдовенешть де лежислатура а ноуа ла 15 априлие 1978. . Кишинэу: Картя Молдовеняскэ, 1984. п. 23.[19]. Ibidem, p.37.[20]. Закон об общих началах местного самоуправления и местного хозяйства в СССР // Ведомости СНД и ВС СССР, 1990, N 44, с. 914.[21]. Еремян В. В., Федоров М.В. История местного самоуправления в России. Часть II. - М.: Изд-во РУДН, С. 292[22]. Vezi: Буров А.Н. Местное самоуправление в России: исторические традиции и современная практика / Науч. ред. А.И. Нарежный; Ростовский гос. ун-т. – Ростов н/Д: Изд-во Ростовского ун-та, 2000; Еремян В. В., Федоров М.В. История местного самоуправления в России. Часть II. М., 1999; Игнатов В.Г. Становление государственного управления и местного самоуправления в современной России. - Ростов н/Д: Сев-Кавк. Акад. Гос. службы, 2001; История государственного управления России: Учебник / Под ред-проф. В. Г. Игнатова. Изд. 3-е. Ростов н/Д: Феникс. 2003. Adrian DOLGHI.THE PLACE OF THE SOVIET VILLAGES IN THE ADMINISTRATIVE-COMMAND SYSTEM FROM USSRAfter 1917 in Russia was established a political regime where all the representative authorities (from up down) were getting into a united administrative system. The local administration in a form of people deputy Soviets begins to represent the primary link of the state machine.For the soviet period it was characteristic: the strictly hierarchy of social relations, the structure of the local auto administration units which bring on the installation of subordination on vertical of the individual institutions. Because of it in the autumn of the 1917 the Soviets began the process of unification with the elaboration of working outlines on the vertical: city – district – province – region – state; not always the democratic methods of administration of the corporation were compose the respective representations about the structure of interaction between auto administration institutes, auto administration authorities and the institutes of state power; the functional content of the auto administration units – village, district and so on such as adjustment of political mobilization have must to organize the double sense of Soviets nature. One of the first symptoms which had mark out the change of outlines of activities of local Soviets was the renounce to elections and passing to the system of “free employers”, designate to lead functions of superior Soviets. The inclusion of Soviets in state power system, the transformation of the country from down to up – initially have compromise the autonomous nature of the Soviets.In contrast with communist utopia, the real practice of bolshevism has gone in direction of constitution of the totalitarian political system with his all-inclusive control on public and private life of citizens. In the limitation of the social-politic system set, the local Soviets were the primary cell of the hierarchical system of the Soviets which had “usurps” the legislative, executive and sometimes judicial functions. As a part of totalitarian political system the local Soviets had the role not of the subject but of the object of the political influence which was demonstrate in an attribute of inferior authority of state power. In this case they had only decorative functions for hiding the totalitarian political regime constituted in USSR.In the apogee period of the totalitarianism the role of the Soviets was reduced to minimum, thus could not exercise the compensator function. Despite all of this the „hrushchiovist thaw” restricted the control of the state machine on the social-politic life of the country. In the consequence the totalitarian system having overdrive the possibilities of his development and had come into a period of decline and degradation. The process of degradation of the soviet society also was demonstrated by the inferior links of the political system. They lost independence, relations with mass without their support and without financial independence they stopped to be auto administration authority representing only by the state power in the territory. The absence of market relations blamed the local Soviets to dependence for the center of distribution which restricted their material base.
