  |
|
Comenteaza
Profesorii xerox
Ce, chiar mai credea cineva că fostul viitor ministru al „educației”, bănuit de fals în acte, de plagiat, este un caz unic în învățământul universitar românesc?! Îl „decupăm” din cadru (din centrul atenției) și problema dispare? Pff... Tocmai știind că domnul fost ministru nu este deloc în pericol să rămână stingher, ci are cum se consola, cât îi mâine, înturnându-se acum ardelenește, falnic și liniștit, în mijlocul colegilor dumisale „xerox”, am un motiv în plus, unul concret, solid ca roca, să disprețuiesc și mai abitir, în bloc, tagma infatuaților universitari români. De ce îi vâr pe toți în aceeași oală? De ce sunt „nedrept” și generalizez, „cu violența care mă caracterizează” (adreamer)? De ce devin isteric și mă arăt intolerant? De ce exclam? Pentru că mi-a ajuns - n-am altă justificare furiei mele. Pentru că văd cu ochiul liber și-mi poluează vederea felul cum ceilalți, piticii din sistem, nou intrații, „speranța de mâine” a neamului, pur și simplu, știu (și tac) că „babanii” copiază (că-s nulități cu ștaif, că nu-și fac profesionist treaba, că sunt „achiziționabili” cu sex sau cu bani etc), și că, pe lângă asta, copiază atât de prost, și se arată a fi atât de proști ei înșiși încât preiau inclusiv greșelile din opera-sursă. Însă ceilalți, piticii, cei ce bălesc stând la rând să crească la umbra fundului „somităților”, tac mai departe, complice, ca să-și câștige mai departe pâinea zilnică, să lingă recunoscători firimiturile de pâine căzute de la masa recto(ro)rilor, mai ținându-se de nas, mai obișnuindu-se cu pestilența unor structuri nu numai corupte, ci, și mai grav!, profund înapoiate, profund și mândru enclavizate, tribalizate, nepotizate, deconectate de tot ce e nou, bun și valoros în Europa și-n lume în materie de învățământ superior.Acestea sunt simptomele manifeste, strigătoare la cer, conștientizate de toată suflarea românească, dar tăinuite ipocrit, ale unui sistem închis în el însuși, orientat spre sine & autosuficient, ce pregătește o mână de studenți buni, dar și pseudo-diplomați bovarici, visători nepricepuți, cu o grandioasă și complet eronată, bolnavă, percepție de sine, sau golani cu școală, priviți chiorâș în majoritatea statelor lumii civilizate. O formă fără fond supraevaluată în silențioasă cârdășie (toți știm că „nu înveți nimic în facultate”, dar toți ne înghesuim să o facem) de întreaga românime, un mit - FACULTATEA, o instituție care simulează educația, se simulează, adică, pe sine, așa cum simulăm cu toții noi, românii, câte ceva, fiecare în domeniul lui (munca, reforma, ospitalitatea), instituție care a fost mai modernă, mai europeană, mai vie până și-n anii antebelici decât în prezent.Diploma - fantasma țărășeanului român care „s-a ajuns”, a lui coate-goale, pașaportul lor către noblețea închipuită, către „statut”, către înaltul „bă, tu știi cine-s eu?”, poate fi obținută cu ușurință, nu numai de la fabricile particulare de studenți, ci și de la fabricile similare de stat. Ce valoare, ce trecere, ce credibilitate poate avea o diplomă de absolvire emisă de o Universitate viermuind de plagiatori? În ciuda faptului că în sălile acesteia predau și dascăli buni, nici una!Dintr-un porc infectat cu pestă nu păstrezi urechile pentru piftie, în speranța halucinantă că acolo, la urechi, nu a ajuns cumplita boală.
Unica realitate
La colțul străzii, mama și fiica se despart cu un scurt salut, același, neînsoțit de vreo de expresie pe fețele lor palide, cu cearcăne cafenii sub ochi, tipice neopro. La celălalt colț, mama întoarce, previzibil, capul, privind înapoi peste umăr cu aceiași ochi morți, secătuiți de atâta smerenie ipocrită, ca să se asigure că fiica merge pe drumul cel bun către școală. Obișnuința sfidează orice atașament, îi dă obraznic cu tifla. O obișnuință înlocuiește pe alta. La fel cum, la polul opus, o obișnuință temeinică poate transforma atașamentul în veșnicie.
C.S. - MARTIE 2012/La DealNu chiar toate se petrec fără urmări, fără încrustări grosolane în suflet, regres și strigăte de ajutor, fantasme nestăpânite, tatuaje făcute fără anestezie locală, cu sârmă înroșită în foc.Un bol care ar fi trebuit să conțină mujdei, sos de usturoi - un mic bol bănuiesc că făcut din sticlă plin cu suc de spermă băut pe nerăsuflate sub privirile lui neputincioase înainte de schițarea oricărui gest de împotrivire.***E mare lucru ca un mare roman al anilor treizeci (secolul XX) să fi avut parte de traducere în limba română a anilor șaizeci! Sunt tot mai edificat în convingerea că traducătorii noștri aparținând acelei vremi nu doar că stăpâneau în mod strălucit finețurile cutărei limbi străine, ci erau și niște foarte pricepuți povestași. Gândesc asta citind Fructele mâniei de J. Steinbeck, traducător Dumitru Mazilu.***F. Pessoa - Cartea neliniștirii: „...un profund și copleșitor dispreț față de toți oamenii care lucrează pentru umanitate, față de toți aceia care se bat pentru patrie și își dau viața doar ca civilizația să poată continua......un dispreț plin de desconsiderare față de toți cei care ignoră că unica realitate, pentru fiecare dintre ei în parte, este doar sufletul lor și că restul - lumea exterioară și toate celelalte - e doar un coșmar inestetic, de felul celor provocate în vis de o indigestie a spiritului.” (Ed. Humanitas, trad. Dinu Flămînd)***
C.S. - MARTIE 2012/La DealNu chiar toate se petrec fără urmări, fără încrustări grosolane în suflet, regres și strigăte de ajutor, fantasme nestăpânite, tatuaje făcute fără anestezie locală, cu sârmă înroșită în foc.Un bol care ar fi trebuit să conțină mujdei, sos de usturoi - un mic bol bănuiesc că făcut din sticlă plin cu suc de spermă băut pe nerăsuflate sub privirile lui neputincioase înainte de schițarea oricărui gest de împotrivire.***E mare lucru ca un mare roman al anilor treizeci (secolul XX) să fi avut parte de traducere în limba română a anilor șaizeci! Sunt tot mai edificat în convingerea că traducătorii noștri aparținând acelei vremi nu doar că stăpâneau în mod strălucit finețurile cutărei limbi străine, ci erau și niște foarte pricepuți povestași. Gândesc asta citind Fructele mâniei de J. Steinbeck, traducător Dumitru Mazilu.***F. Pessoa - Cartea neliniștirii: „...un profund și copleșitor dispreț față de toți oamenii care lucrează pentru umanitate, față de toți aceia care se bat pentru patrie și își dau viața doar ca civilizația să poată continua......un dispreț plin de desconsiderare față de toți cei care ignoră că unica realitate, pentru fiecare dintre ei în parte, este doar sufletul lor și că restul - lumea exterioară și toate celelalte - e doar un coșmar inestetic, de felul celor provocate în vis de o indigestie a spiritului.” (Ed. Humanitas, trad. Dinu Flămînd)***
Alegeri în Franța
Mai jos, un cititor-comentator de pe siteul Le Point - l-am ales pe el dintre cei șapte (majoritatea pro-Sarkozy), pentru că, indiferent cum este văzut Sarkozy de mulțimea chic-hipstero-electorală din Hexagon (a se citi >>> Paris), eu „țin” cu el (cu toate că nu prea văd de unde ar mai putea aduna voturi ca să câștige), și „merg” cu fidelitate și cu speranță de partea Dreptei franceze:helber60 le 03/05/2012 à 16:01Crise d'adolescenceFrançois Hollande me fait penser à ces adolescents imperméables à toute raison, et qui, quoi qu'on leur dise, ont toujours raison sur tout sans jamais n'avoir rien fait, ni rien connu de la vie. Pour payer leur arrogance et leurs erreurs, les adolescents ont leurs parents, François Hollande, lui, aura les français. On aurait pu croire que le fiasco et la gabegie organisés en 1981, puis les années de croissance gachées par la folie redistributive du gouvernement Jospin auraient pu servir de leçon ! Et je ne parle pas des pays qui nous entourent, pour la gauche ils n'existent pas. Eh bien non ! Mais, c'est bien connu, aucune expérience passée ne peut tempérer les adolescents. Le problème, c'est que c'est la France qui conserve sur sa face, années après années, les marques indélébiles de cette acné électoraliste.Later edit: cum bănuiam cu toții, unii chiar frecându-și cu satisfacție palmele, n-a fost să fie. Ridicol este că victoria lui Hollande e comentată de presa fără discernământ ca o adevărată revoluție. În condițiile în care la urne s-au prezentat peste 81% dintre alegători și președintele în funcție a pierdut cu aproape jumătate din voturi, nu văd unde e revoluția aia. Probabil că 50% dintre francezii cu drept de vot au în acest moment simpatii ferme de dreapta. Nu este atât o izbândă a stângii, o primăvară a opțiunilor de stânga, cât o înfrângere (nedreaptă, dar asta e democrația) a lui Sarkozy.
Deznădejdi proletcultiste (franceze)
Într-un articol de-un tezism ce s-ar vrea, probabil, fin, subliminal, dar pe care eu, unul, nu-l pot mistui, publicat de Magazine littéraire - Le peuple, ce grand oublié?, Patrice Bollon deplânge cu lacrimi cam roșietice, cu sinistru gust marxist-leninist, ce aduce aminte de tonul discursului ceaușist al tezelor din iulie 1971 și al plenarei din octombrie același an a CC al PCR, următoarele: nu mai scrie nimeni, dom'le, despre popor! Despre indivizi izolați, despre minorități, dragoste și alte drame din astea, mă-nțelegi, „meschine”, mic-burgheze, evazioniste - da. Despre „masele populare” și spiritualitatea lor „adevărată”, despre „dinamism social” - nu.Propuneri de măsuri pentru îmbunătățirea activității politico-ideologice, de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii - se intitula teza lui Ceaușescu. Patrice Bollon mai că nu dă și domnia sa prețioase indicății despre cotele și conținutul de literatură pe cap de massă furajată. Dar tot nu se abține să încheie apoteotic cu o „subtilă” promisiune-amenințare că poporul în mod cert se va trezi, se va ridica și, pe nepusă masă, ne va salva. De cine? De noi înșine, de bună seamă!Dacă stăm strâmb și gândim drept, chestia asta numită generic „popor” nici nu există în stare naturală, ci numai atunci (și anume, pentru scurtă vreme) când vreun geniu sau vreun dobitoc bolnav de putere adună într-o psihoză unică mai multe mii de frustrați (literatura gauchistă le-ar spune „nevoiași”) laolaltă. Ne și crucim când ne e dat să constatăm că mai avem printre noi inși, umaniști de laborator, care continuă să se iluzioneze că patimile și trăirile social-politice ale omului primează, iară nu cele personale, private, interioare.À considérer les livres qui paraissent aujourd’hui, on se demande parfois si l’on ne se trouve pas en présence de traductions, non signalées comme telles, d’oeuvres venues d’une sorte de terra incognita, absente des atlas. Alors que tout n’est que chômage, difficultés matérielles, crainte de l’avenir, les romans actuels semblent presque tous se dérouler - quand le monde extérieur daigne s’y montrer, ce qui n’est pas toujours le cas -, sinon dans des quartiers chic avec d’élégantes maisons design, du moins dans d’intéressants districts bourgeois-bohèmes, avec de l’argent à discrétion, puisqu’ils n’en évoquent jamais l’effet du possible manque, et des angoisses bien sûr, de dramatiques même, mais purement « existentielles ». (...) Alors, le peuple? Définitivement oublié? Pas sûr. Car, avec la montée programmée des périls économiques, sociaux et politiques, la plebs et le populus pourraient bien, sans crier gare, retrouver la parole. Et nous sauver. Pe mine, textul (altfel, din belșug argumentat și asezonat cu lămuritoare expresii latinești) din Mag litt. m-a pierdut cam pe la paragraful în care se elucubrează despre Franța, o țară prin excelență republicană, dans le passé... Atunci va putea fi numită Franța pays républicain par excellence, când această încă juvenilă tradiție seculară (laică) o va depăși în cronologie pe aceea - milenară, sacră! - în care tărâmul ce poartă acum acest nume de țară a fost parte a unui întins și glorios imperiu, și-a unui durabil regat, or, pentru următoarea mie de ani, nu e cazul: „Pays républicain par excellence, la France s’est singularisée dans le passé par ces grandes machines romanesques comme en ont écrit Balzac, Hugo, Zola, Vallès, etc., où passait l’« âme » du peuple.”A se slăbi!
Memorie și culpă
„Je m'appelle Brodeck et je n'y suis pour rien. Je tiens à le dire. Il faut que tout le monde le sache. Moi je n'ai rien fait, et lorsque j'ai su ce qui venait de se passer, j'aurais aimé ne jamais en parler, ligoter ma mémoire, la tenir bien serrée dans ses liens de façon à ce qu'elle demeure tranquille comme une fouine dans une nasse de fer.”Pe dl Claudel l-am cumpărat (primit), în românește, mereu de la „reduceri”. Întâlnirile cu opera acestui sensibil și pe măsură de nemilos scriitor s-au transformat cu timpul, fără greș, în prietenie. Ferice de noi că Polirom expediază la secțiunea „chilipiruri” și autori foarte buni, care însă nu au cunoscut succesul, din rațiuni nelămurite de mine (snobism?), la cititorii băștinași. Cu universul său mic, cenușiu, claustrant, cu personajele sale minimal conturate, aproape schematice, cam ca în Dogville-ul trasat cu creta al lui Lars von Trier, Philippe Claudel m-a prins și m-a reținut pe-aproape preț de două romane.O bizară figură omenească, un aparent rătăcit, desprins parcă dintr-un bâlci, oprește și cere găzduire - după război, după Holocaust, după violurile și epurările executate cu sârg de ambele părți - într-un sat uitat de lume.„Omul acela era o oglindă, n-avea nevoie să rostească nici un singur cuvânt. Îi făcea pe toți să-și vadă propria imagine. Sau poate era ultimul trimis al lui Dumnezeu, înainte să-și închidă prăvălia și să arunce cheia. (...) Iar oglinzile, Brodeck, nu pot decât să se spargă.”(Philippe Claudel - Raportul lui Brodeck) Taciturnul Anderer, omul-oglindă, schițează pe coli de caiet, din câteva linii apăsate ca niște verdicte inatacabile, portretele sătenilor, gazdele sale din anonima așezare lorenă. Și expune galeria de chipuri în sala mare a hanului. Caricaturi ale sufletelor. Rechizitorii în creion. Portretele, deși schițate inofensiv, fără tușe calomnioase, dezvăluie în mod scandalos ascunzișurile, slăbiciunile și chiar crimele elitei sătești. Oglinzi în care, din nefericire pentru intimitatea celor imortalizați, pot privi, până în profunzime - fără a întâlni vreun obstacol, fără ca vreo taină să rămână neluminată - și Ceilalți. Portretul lăuntric al fiecăruia să poată fi privit (înțeles) și de Alții. Toate mârșăviile, lașitățile înfăptuite, ascunzișurile teribile - date pe față. Anderer trebuie, așadar, să piară.Celălaltul tipic, acest Anderer: îmbrăcat ca la carnaval, haine ieșite demult din modă, inadecvate, rotofei, cănit & fardat ca un bufon și, dacă e să ne încredem în ambiguitatea sugestivă a descrierilor celor care-i ies în cale și-i adresează cuvântul - puțin invertit. Pedant, zgârcit la vorbă, politicos și darnic, surâzător, voce efeminată. Din cap până-n picioare: altfel. Prescripția nescrisă de prin partea locului, pentru ca oricine o respectă să poată cunoaște răsfățul unei vieți tihnite, era, dimpotrivă, aceea că: „La noi, ca să supraviețuiești, trebuie să nu ieși în evidență cu nimic, să te confunzi cu ceilalți, să fii la fel de simplu și de neșlefuit ca un bloc de granit de pe o culme muntoasă.”Lumea satului din Lorena nu-i asemenea cronicarului venetic Brodeck (un alt... altul, ales de „consiliul local” să dea seamă despre faptele cele cumplite, în ciuda împotrivirii sale - din acel chinuit „proces-verbal” s-a născut, în schimb, zice-se, cartea asta, Raportul...) - adică, iscoditoare și deopotrivă autoanalitică. Lumea e mai degrabă reticentă, agresivă - dacă e scormonită, vrea să uite, are o aversiune naturală față de destăinuire. Mărturisirea este echivalată de mintea opacă a mișelului cu înfrângerea, deși el ignoră că înfrângerea lui s-a și produs, odată cu păcatul comis. O istorisire tăioasă și lucidă, personaje ce poartă nume străvezii, fiecare însemnând câte ceva, trădând poate o infimă caracteristică umană; un no man's land care poate fi, în același timp, și everyman's land. Dincolo de hotarele satului, Istoria la scară „mare”, cu nimic diferită întru ipocrizie, cruzime și absurd.„Omul e făcut în așa fel încât preferă să se creadă un spirit pur, un creator de idei, de închipuiri, de vise și de minuni. Nu-i place să i se aducă aminte că e și o ființă a materiei și că ceea ce i se scurge dintre fese îl reprezintă la fel de mult ca și ceea ce se naște și îi umblă prin creier.”
Minciuni
E atât de cald afară încât, în stradă, de nevoie, trecătorii se despoaie chiar în timp ce pășesc, înnebuniți. Grija pentru decență s-a mutat în planul secund. Fetele-s literalmente goale, bărbații - sălbăticiți în van; goliciunea li se înfige în ochi, ochii le întorc resorturile lăuntrice cu cheia, tensionându-le. Și-apoi, până se stâmpără, rătăcesc în întinsul deșert de miraje al pieilor expuse, răscoapte la soare. Te bronzezi șezând încovoiat la birou. Căldura bronzează.
Portret în untdelemn de la bunica
Fără nici o legătură: oamenii toamnei târzii îmi pare că sunt niște personaje aparte, de obicei ascunse, cu tracul scenei deschise, din cele care evită să-și serbeze ziua de naștere, oprimați fiind de un soi de obsedantă angoasă în fața morții și pradă unei mai pământești inapetențe către cheltuială: e ca și când și-ar cheltui însăși viața, risipind banii. Toamna și aniversările sale deprimante - nu ai cu ce să decorezi sala de bal, iar dacă alegi crengile de conifere, gândul te poartă la sărbătorile de iarnă, când totul e țeapăn, până și timpul.Trebuie să umblăm în rândul lor (cum spun bătrânii) pentru a-i curta, ne folosim, adică, de epuizante artificii pentru a-i atrage să se bucure cu de-a sila alături de noi, iar ei ce fac: se izolează septic, ipohondri cum le e felul, aleg solitudinea, intrând anticipat în hibernare, se congelează, refuzând trecerea și îmbătrânind pe nesimțite, în brațe ținută strâns convingerea că ei nu vor cunoaște sfârșitul.Deschizându-li-se pentru întâia oară ochii pe lume, n-au putut zări sau simți în nări decât o natură în lentă putrefacție, colorată frumos ca-n octombrie, dar pe moarte, au văzut de la fereastră, sprijiniți de pervaz în brațele mamei, oameni gravi pășind înfiorați pe străzi, înfofoliți în haine groase și grele, copaci înmărmuriți, negri, zgrepțănând un cer sărac, static și cerul, brăzdat de zburătoare cenușii - păsările cele „adaptate”, ce nu obișnuiesc să migreze în țările calde.Tomnaticii târzii sunt, poate, marii noștri visători - așa cum moldovenii sunt bovaric clișeizați în mari povestitori, care sug tehnicile narative, firește, odată cu laptele de la sânul matern. Îți pot bate fără oboseală câmpii despre planurile lor de viitor aducătoare de trai îmbelșugat, numără în neștire bani necâștigați, fabulează despre proiectate (rareori împlinite) călătorii peste mări și țări, alteori „descoperă” că ar fi de sânge boieresc și numai buni de pus în fruntea bucatelor, însă toate acestea nu părăsesc nicicând închipuirea lor sufocant de bolnăvicioasă.***
Omul cu pisici
Temperaturi exuberante ce-ți topesc încet ciorapii pe degetele lungi ale picioarelor până să ajungi acasă, mai ales dacă locuiești în căsuța din pădure, alături de cei 7 pitici, explicate științific prin aceea că soarele s-a metamorfozat în mare sportiv și a prins obiceiul de-a alerga cu râvnă înainte chiar de propriu-i răsărit de-a lungul digului, călcând nesimțitoriu peste smocurile grase de măcriș, ca să scape de kilogramele în plus și de pisicile care - se vorbește - urmăresc tocmai acele femei ce umblă fără țintă, și umblă fără (să aibă nevoie) a ști încotro o apucă, amușinând mirosul tare, înțepător, marin, de bărbat pus pe hârjoană, cu ceafa zbârlită și toracele înfoiat, pregătit a (se) impune în fața concurenței. Vastă ceremonie regală pentru un minut de tăvăleală.Lucrătorii forestieri se odihnesc pe marginea bătărorită și de lumină ferită a șanțului, la o bere ieftină, neluând seama la ce se petrece în preajma lor, pentru ei, hai să mori tu, nu există sexînsine, ci doar mlăștinosul hău dintre coapsele femeii, iar femeia are răbdare, trebuie să aibă, învârtind mereu cu linguroiul în mămăligă, ștergându-și prevenitor, la fereală, puținul ruj cu care își înviorase buzele la locul de muncă, îl așteaptă pe el să se întoarcă acasă și s-o azvârle dintr-o îmbrâncire în așternutul duhnind a lăbile picioarelor lui descompuse sub soarele (nefiresc de cald al) lui aprilie.
Inconveniente
Nu pot dormi cu lumina aprinsă (decât zbuciumat, cu plăsmuiri feroce năvălind în preconștient). Nu-mi convine ca partenerul de conversație să schimbe brusc (laș) subiectul, în plină fervoare a argumentației mele. Am nevoie de draperii groase la ferestre. Nu mă grăbesc să răspund la telefonul mobil, dacă mă aflu în miezul unei discuții cu altă persoană. Nu răspund la telefon în timp ce frizerița mă tunde, nu-mi permit să o întrerup (cu toate că ea nu ezită să schimbe o vorbă, câte un pic, cu fiecare membru al familiei dumisale, uitând apoi unde a rămas, de care parte a capului meu). Nu răspund nici când sunt într-o bancă, așteptându-mi rândul. Nu e nimic atât de urgent! De-aș fi șofer, nu aș răspunde la mobil conducând, intrând într-un sens giratoriu - cum fac atâția, și anume: chinuindu-se să țină aparatul cu mâna stângă, inexplicabil, la urechea dreaptă (sau invers). Nici măcar la semafor. Să sune până-i sare softul! Nu suport ticăitul ceasului în minutele de dinaintea venirii somnului, hainele largi sau părul meu când e dezordonat, în creștere...
Cu alș, despre... despre BB & MM
Se face un an de când alș...Nu am înţeles niciodată de ce atâta tărăboi cu Monroe. Mă uit la ea în fotografii şi-n filme şi imaginea ei, jocul ei actoricesc, mişcările ei scremut languroase, la marginea isteriei, nu ating nimic în mine. Mai totul este artificial - citeşte patologic - la ea. Timp în care Bardot era senzualitatea genuină întru(chi)pată. Dincolo de partitură şi de indicaţiile scenice primite, prezenţa ei, lunecarea ei de colo-colo - desculţă, dezinvoltă - tensionau erotic orice peliculă, vrăjeau, hipnotizau fără cuvinte. (la dialogul ce urmează au participat și alți oameni interesa(n)ți, cărora le mulțumesc din nou și îi rog să mă scuze că i-am „forfecat”)
BBCristian spunea...: - Între MM, pozând mereu în postura aceea tipică: fund împins în afară, pleoape întredeschise, rochiţă-n vânt, pe de o parte, şi nudul întins pe canapea al lui BB, din Le Mepris (de ex), pe de altă parte - ochii, trupul, simţul meu estetico-erotic se îndreaptă instinctiv către BB... Doar că 'pendularea' prezentată mai sus nu a avut loc nicicând. Nu am oscilat niciodată între cele două. alș spunea...: - cred k mai 'corect' ar fi fost sa scrieti: 'mie imi place DECIT bardot' :))n-am inteles - idolatria pt mm e 'puerila' (ba kiar 'stupida', hm... alt extremism lexical), in skimb aia pt bb e ok?? k ce kestie?dvs ma acuzati k va 'excomunic' din masculinitate (desi NU acesta era sensul scriselor mele!) si k postulez o atitudine de tipul 'aut marilyn, aut nihil', in skimb tot dvs continuati s-o caricaturizati - nedemn - pe biata mmm, fudulindu-va cu apartenenta la 'minoritatea-adoratorilor-de-bb'...ok, si mie mi-a placut bb in 'le mepris', am spus & o repet k avea un corp perfect, dar am dreptul sa spun k nu mi-a placut niciodata mutrita ei, cette moue boudeuse? (in plus, ii statea mai bine bruneta - vezi acelasi 'le mepris')si, daca vreti sa stiti, SI lucia terzea-ofrim o ADORA pe marilyn! am petrecut o zi intreaga la paris vorbind numai dspr mm - si deloc dspr bb! ;PCristian spunea...: - D-le alș, sunteţi teroare la casa omului! Chiar că v-ar lipsi să trageţi în piept, „dăcât” câteva săptămâni, neşte guri de buenos aires. :) Recunoaşteţi măcar că Lucia Terzea-Ofrim (domnia sa m-a lămurit despre MM, amabil şi civilizat, pe email) a scris un articol foarte bun despre BB? Atât de bun încât ar putea să-i atragă lui BB noi admiratori. ;)alș spunea...: - mm nu era, categoric, 'une idiote', dimpotriva! exista marturia categorica a lui truman capote in acest sens, care spunea k era (intr-adevar) nescolita, dar f inteligenta, plina de spirit & cu mult umor. si nici bb nu cred k era idioata, k sa fiu fair... exista aceasta prejudecata k, daca e femeie e f frumoasa, musai sa fie si proasta. niste idioti. ps si eu mi-as fi dorit un menage a trois cu mm, dar cu nimeni altcineva: doar eu, ea & un strop de chanel 5 ;P Cristian spunea...- Foarte bine.:) Iar mie îmi place doar Bardot. Fragmentul copy/paste din art. d-nei Terzea-Ofrim surprinde într-un inspirat fel motivele pentru care o (mai) adorau (o adoră) bărbaţii pe Brigitte. Doar că mă întreb cine mi-a citit textul cu atenţie şi până la capăt... Până să scriu acest text (stimulat, îmbucurat fiind de recenzia din Dilema v.), nu ştiam că a nu-ţi plăcea deloc Monroe e aşa un capăt de univers. Oricum, pentru a fi în trend, mainstream sau în asentimentul general, nu mă voi screme de-acum înainte să-mi placă MM. Chiar dacă asta ne va micşora catastrofal traficul pe blog.:) „Feminitatea ei absolută” mă plictiseşte. Şi acum, având o nouă probă a idolatriei puerile care o înconjoară, mă şi irită! alș spunea...: - frumusetea lui bb s-a trecut, cea a lui mm va ramine forever... ps nu inteleg de unde aceasta echivalare 'artificial = patologic' (!?); daca a demonstrat ceva, mm a demonstrat k, dincolo de 'artificiul' impus de stilistii hollywoodului, exista ceva profund genuin & necosmetizat care ne emotioneaza si astazi. barbatii care nu vibreaza la mm nu sint barbati (iar femeile, se stie, sint invidioase ;P) Cristian spunea...: - Nu pricep, îmi demonstraţi aici de ce îmi place mai mult BB decât MM şi cât de emasculat sunt din această pricină sau ce? Pe mine nu mă 'emoţionează' deloc cums-ofinumind-ul lui MM. E nevoie de altceva ca să mă fac înţeles? Am simţit-o mereu ca pe una căreia i-a fost permis de la ospiciu să joace niscai roluri, eventual, în scop terapeutic, în absenţa efectelor scontate ale medicației. Nu-mi place, dar nici măcar vag!, Monroe (sper că e clar că nu mă refer strict la actriţă, ci la detalii pornind de la înfăţişare şi ajungând la 'miauneala' ei de fetiţă labilă). Nici nu ar fi trebuit să încerc să explic de ce. Nu neapărat (simplificat) artificial = patologic, cât părea astfel screamătul supărător de vizibil al lui Monroe de a părea o Doamnă, când îi transpira prin toţi porii vocaţia de prostituată tristă. Dar nu a demonstra cine era MM a fost scopul meu, ci cât o îndrăgeam pe BB!
alș spunea...: - ce va reprosez este k ati antagonizat inutil lucrurile: de ce trebuia, k s-o 'inaltati' pe bb, s-o 'scufundati' (in noroi) pe mm?? mi se pare lipsit de eleganta si de fair-play (daca nu cumva eleganta este sinonima cu fair-play-ul...) v-am mai spus: sinteti mult prea patimas, cu un 'talent' cu totul special in a va face dezagreabil prin extremism. si macar, de-ar fi voite (& ludice) extremismele dvs - k ale mele ;P sinteti capabil de fine empatii (cu jurnalul lui green, de ex.) & de asasine antipatii... nu-mi permit sa va dau sfaturi; sint convins k inaintarea in virsta va va domoli intransigentele ps: nu ma 'identific' cu mm! (!) dar este idolul meu (feminin & cinefil) & kiar nu suport s-o vad terfelita - nici macar pe un blog :(din fericire, kiar 'plec departe' (= argentina); inutil sa mai spun k o fac fara niciun regret ***
BBCristian spunea...: - Între MM, pozând mereu în postura aceea tipică: fund împins în afară, pleoape întredeschise, rochiţă-n vânt, pe de o parte, şi nudul întins pe canapea al lui BB, din Le Mepris (de ex), pe de altă parte - ochii, trupul, simţul meu estetico-erotic se îndreaptă instinctiv către BB... Doar că 'pendularea' prezentată mai sus nu a avut loc nicicând. Nu am oscilat niciodată între cele două. alș spunea...: - cred k mai 'corect' ar fi fost sa scrieti: 'mie imi place DECIT bardot' :))n-am inteles - idolatria pt mm e 'puerila' (ba kiar 'stupida', hm... alt extremism lexical), in skimb aia pt bb e ok?? k ce kestie?dvs ma acuzati k va 'excomunic' din masculinitate (desi NU acesta era sensul scriselor mele!) si k postulez o atitudine de tipul 'aut marilyn, aut nihil', in skimb tot dvs continuati s-o caricaturizati - nedemn - pe biata mmm, fudulindu-va cu apartenenta la 'minoritatea-adoratorilor-de-bb'...ok, si mie mi-a placut bb in 'le mepris', am spus & o repet k avea un corp perfect, dar am dreptul sa spun k nu mi-a placut niciodata mutrita ei, cette moue boudeuse? (in plus, ii statea mai bine bruneta - vezi acelasi 'le mepris')si, daca vreti sa stiti, SI lucia terzea-ofrim o ADORA pe marilyn! am petrecut o zi intreaga la paris vorbind numai dspr mm - si deloc dspr bb! ;PCristian spunea...: - D-le alș, sunteţi teroare la casa omului! Chiar că v-ar lipsi să trageţi în piept, „dăcât” câteva săptămâni, neşte guri de buenos aires. :) Recunoaşteţi măcar că Lucia Terzea-Ofrim (domnia sa m-a lămurit despre MM, amabil şi civilizat, pe email) a scris un articol foarte bun despre BB? Atât de bun încât ar putea să-i atragă lui BB noi admiratori. ;)alș spunea...: - mm nu era, categoric, 'une idiote', dimpotriva! exista marturia categorica a lui truman capote in acest sens, care spunea k era (intr-adevar) nescolita, dar f inteligenta, plina de spirit & cu mult umor. si nici bb nu cred k era idioata, k sa fiu fair... exista aceasta prejudecata k, daca e femeie e f frumoasa, musai sa fie si proasta. niste idioti. ps si eu mi-as fi dorit un menage a trois cu mm, dar cu nimeni altcineva: doar eu, ea & un strop de chanel 5 ;P Cristian spunea...- Foarte bine.:) Iar mie îmi place doar Bardot. Fragmentul copy/paste din art. d-nei Terzea-Ofrim surprinde într-un inspirat fel motivele pentru care o (mai) adorau (o adoră) bărbaţii pe Brigitte. Doar că mă întreb cine mi-a citit textul cu atenţie şi până la capăt... Până să scriu acest text (stimulat, îmbucurat fiind de recenzia din Dilema v.), nu ştiam că a nu-ţi plăcea deloc Monroe e aşa un capăt de univers. Oricum, pentru a fi în trend, mainstream sau în asentimentul general, nu mă voi screme de-acum înainte să-mi placă MM. Chiar dacă asta ne va micşora catastrofal traficul pe blog.:) „Feminitatea ei absolută” mă plictiseşte. Şi acum, având o nouă probă a idolatriei puerile care o înconjoară, mă şi irită! alș spunea...: - frumusetea lui bb s-a trecut, cea a lui mm va ramine forever... ps nu inteleg de unde aceasta echivalare 'artificial = patologic' (!?); daca a demonstrat ceva, mm a demonstrat k, dincolo de 'artificiul' impus de stilistii hollywoodului, exista ceva profund genuin & necosmetizat care ne emotioneaza si astazi. barbatii care nu vibreaza la mm nu sint barbati (iar femeile, se stie, sint invidioase ;P) Cristian spunea...: - Nu pricep, îmi demonstraţi aici de ce îmi place mai mult BB decât MM şi cât de emasculat sunt din această pricină sau ce? Pe mine nu mă 'emoţionează' deloc cums-ofinumind-ul lui MM. E nevoie de altceva ca să mă fac înţeles? Am simţit-o mereu ca pe una căreia i-a fost permis de la ospiciu să joace niscai roluri, eventual, în scop terapeutic, în absenţa efectelor scontate ale medicației. Nu-mi place, dar nici măcar vag!, Monroe (sper că e clar că nu mă refer strict la actriţă, ci la detalii pornind de la înfăţişare şi ajungând la 'miauneala' ei de fetiţă labilă). Nici nu ar fi trebuit să încerc să explic de ce. Nu neapărat (simplificat) artificial = patologic, cât părea astfel screamătul supărător de vizibil al lui Monroe de a părea o Doamnă, când îi transpira prin toţi porii vocaţia de prostituată tristă. Dar nu a demonstra cine era MM a fost scopul meu, ci cât o îndrăgeam pe BB!
alș spunea...: - ce va reprosez este k ati antagonizat inutil lucrurile: de ce trebuia, k s-o 'inaltati' pe bb, s-o 'scufundati' (in noroi) pe mm?? mi se pare lipsit de eleganta si de fair-play (daca nu cumva eleganta este sinonima cu fair-play-ul...) v-am mai spus: sinteti mult prea patimas, cu un 'talent' cu totul special in a va face dezagreabil prin extremism. si macar, de-ar fi voite (& ludice) extremismele dvs - k ale mele ;P sinteti capabil de fine empatii (cu jurnalul lui green, de ex.) & de asasine antipatii... nu-mi permit sa va dau sfaturi; sint convins k inaintarea in virsta va va domoli intransigentele ps: nu ma 'identific' cu mm! (!) dar este idolul meu (feminin & cinefil) & kiar nu suport s-o vad terfelita - nici macar pe un blog :(din fericire, kiar 'plec departe' (= argentina); inutil sa mai spun k o fac fara niciun regret ***
Noutăți vechi, intenții bune
Sigur că, în starea de tâmpire în care ne păstrează cu grijă părintească execrabilele radiouri (cu o excepție - Guerrilla!) și televizuini românești, e greu să găsim loc și pentru conectarea (la care visam în anii comunismului și de care beneficiarăm din plin, paradoxal, înainte de anii 2000, înainte ca românilor să le vină ideea proastă de a compune) la noutățile muzicale occidentale. Ne e hărăzit să băltim azi în tone de muzică autohtonă ineptă, cel mult neinspirată, cu un segment lounge - new jazz cvasi-neacoperit, intoxicați din belșug cu cântări interpretate robotic, fără accentul natural din limbile respective: în portugheză, zulu, spaniolă, greaca nouă.Cu gângureli și miorlăituri cocalarești, imitația vulgară a Orientului apropiat - bărbați cu metrosex incert, care gem și șușotesc femeiește în niște făcături muzicale destinate prepuțului, nu simțirii sau dansului. Le-am ignora cu aplomb, de nu ar fi puse până la spălarea creierelor în autobuz, automobile personale sau de ocazie, în brutării, fabrici și uzine, cafenele. Privită dinspre muzica nouă, România - cu concursul dat de năucitorul conformism întru dezinteres al ascultătorilor locali de pop/dance/electro - fie admitem că nu există, fie că, în cel mai fericit caz, se află înțepenită undeva într-o epocă pre-medievală.În „atașament”, vă propun o îmbucătură de KIMBRA - e o producție de prin 2011! Și zic să nu vă limitați la a asculta doar ce am postat eu mai sus din creațiile fetei ăsteia neozeelandeze.Inevitabil, mă poartă gândul la o neconvingătoare șansonetistă (tânără) franțuzoaică, numele îmi scapă, prezentă la noi, cu aceeași melodie obsesivă, pe unele radiouri. Un cântecel fără istoric, despre liberté, bogățiile de care domnișoara (să-i zic „cetățeanca”?) se leapădă, modul de trai burghez, pe care, ce surpriză!, îl disprețuiește. La un moment dat (sau or fi două momente date?), imită și trompeta, ceea ce îi iese chiar bine. De ce nu i-o fi venit cuiva ideea să, și anume, sufle în biata solistă ca-n instrument, să ajute fata a se simți bună la oarece, la altceva decât a despărți în silabe versuri folkiste în perfecta antifonie a insipidului fel franțuzesc de a cânta. Francezii-s atât de încântați de sonoritățile (incontestabil desăvârșite, nu cred că sună altă limbă mai frumos urechilor ca franceza cea curată!) limbii pe care o vorbesc, încât îi ia pe dinainte, adesea, impresia că orice ar murmura, graseind, pe fundalul unui zdrăngănit de chitară = muzică. Greșit! 
Restaurare
Unghii indigo? Nu de cadavru, ci de picior alb, viu, ivit din tainele unei rochițe „napoleoniene”, cu brâul imediat sub sâni.
De ce nu-mi plac(e)...
Naționalismul. Patria mea este locul în care trăiesc, satul în care am crescut până pe la unsprezece ani, strămutat acum cu totul în amintire, orașul în care muncesc. România mea este acolo unde mi-e bine, ca-n proverbul latinesc, câtă vreme sunt liber. Nu mă număr printre cei care (declară că își) iubesc țara necondiționat. Nu cred în așa ceva, să fiu bine înțeles. În afară de iubirea de mamă, nu există iubire adevărată, hrănită din nimic, unilaterală - o iubire care să nu aștepte adică un răspuns oferit cu aceeași unitate de măsură - decât în patologie (da, și-n nevricoasele scrieri romantice). Familia e patria mea și atât! N-aș putea lupta în numele unui concept abstract, cum n-aș lupta să impun semenilor să fie cobaii unei ideologii utopice. Iar asta face din mine un liberal à la lettre.
C.S. Iarna mitomaniacăTraian Băsescu. În sensul unei oarecare învățături de minte venită după valul de speranță (deșartă) ce m-a infectat și pe mine în 1996, atunci când am contribuit la (și am sărbătorit din plin) aducerea CDR la putere, în Traian Băsescu nu am avut încredere niciodată, nu mi-am pus nici o nădejde în el: personajul, caracterul său nu-mi îngăduie. Nu i-am înțeles, așadar, în veci pe alegătorii care l-au și reales - aceștia îmi par cazuri serios analizabile, între noi fie vorba. Nu l-am văzut pe actualul președinte nici măcar ca pe „răul cel mai mic”, în balanță cu mult „procesatul” Adrian Năstase. Doi foști comuniști, beneficiari ai regimului comunist, însă unul mai comunist ca altul. Unul - cu reminiscențe naționaliste, venit în politică din rândul militarilor. Celălalt, un socialist de caviar, care ar fi făcut, de-ar fi fost vreodată onest în intenții, o faină figură de liberal. Nu am crezut în Traian Băsescu. Pe mine nu m-a putut vrăji. Nu l-am votat! Cum o fi să pui ștampila pe numele lui? Între el și A. Năstase, am preferat să nu aleg. Răul mic nu e o opțiune. Cum puteam alege între un om politic bine instruit, cultivat, cu ținută, vocabular decent, talent la scris, dar suspectat intens de acte de corupție și unul ce se străduia cu o suspectă ardoare lăcrimoasă să pară (și îi iese) „din și pentru popor” (și din topor), omul unei singure cărți, și aceea scrisă de dl „Cărturescu”, dacă țineți minte!? Ce a urmat mi-a dat deplină dreptate. O țară deziluzionată până la abulie, aceleași reforme mimate, începute și neterminate, „original” gândite încât să nu fie aplicabile, taxe noi, nu avem nevoie de autostrăzi, birocrație greoaie, care n-a murit sufocată de tăierile salariale, investiții puține - așa cum cunoaștem de peste douăzeci de ani.François (Gérard Georges) Hollande. Pentru că le promitea recent francezilor, cântându-le la urechea internă melodia lor atât de dragă: neschimbarea. Înspăimântat de scăderea sa în sondaje și de ironiile aduse chiar și de presa de stânga, cum că ar plimba prin hexagon doar un mesaj antisarkozyst și nimic altceva inteligent de pus în loc. Vai, dulce Franțo, tărâm excepțional(ist), unde stânga e mai conservatoare și ține mai mult la privilegiile achiziționate după ani grei de rodnică luptă sindicală și proteste brute de stradă ale uriașului aparat funcționăresc (plus liceeni, studenți, scursuri de la periferii etc) decât însăși dreapta! Mi se întâmplă nu rareori să rămân fascinat, cap-coadă, în fața ecranului când jurnaliștii francezi de elită, în momente cruciale, îi iau interviuri îndelungi, transmise de TV5, președintelui N. Sarkozy. Sarkozy, care și acum, în campanie, își riscă al doilea mandat, alegând să rămână fidel principiilor sale de dreapta, susținând coerent, doct și cu o încăpățânare sinucigașă în discurs, de exemplu: reintroducerea săptămânii de lucru de 40 de ore, afirmând cât se poate de răspicat că numai muncind mai mult poate cineva pretinde să câștige mai mult, și are curajul măririi impopulare a TVA-ului. N-am auzit să propună vreo „reîntregire” a salariilor (tăiate oricum pe negândite, la noi, căci nu acolo se risipesc banii cei mulți), ca să asigure victoria sa și a grupării care-l susține. Suntem la milenii distanță de apariția unui astfel de politician, net superior alor noștri, cu tot cu hibele sale evidente, în România!Impozitele. Firea mea liberală înnăscută (clădită bine, probabil, în opoziție cu autoritarismul patern), amușinând de la mare distanță orice jug, merge până acolo încât, dincolo de un anumit prag al suportabilității, percepe impozitul (diverse tipuri de impozit), plata unei dijme pe un bun propriu, pe exercitarea unei meserii (cea de psiholog, e.g.) ca pe un indubitabil și injust atentat la proprietate și, prin aceasta, la libertatea individului. Admit că e nevoie de bani la bugetul local (nu și la cel central) - pentru lucrări de infrastructură, urbanism, pentru asistență socială, blabla. Plătim ca autoritatea locală să poată asigura, pasămite, confortul nostru public minim (sau maxim), în funcție de valoarea sumelor colectate și de priceperea cheltuirii acestor sume. Dar de la un punct încolo, statul (oriunde în lume) se comportă ca o entitate complet pervertită, ruptă de cei pe care ar trebui să-i reprezinte, un bugetofag, un jupuitor, inamicul contribuabilului. A achita o anumită taxă (globală) pe venit sau pe profit mi se pare firesc, în condiții de civilizație. Însă a răscumpăra anual dreptul de a sta în propria casă, terenul pe care ți-ai construit-o, care nu produce nimic, nici un profit, și care îți aparține legal, de drept, transmis fiind de generații, din tată-n fiu - asta mi se pare încă aberant, deși îi stă în spate o lungă „cutumă”, nefiind deloc o găselniță a modernității. La fel, impozitul pe automobil. Nu pot simți că-mi aparține ceva pentru care, în continuarea corvoadei ratelor bancare, plătesc un consistent tribut periodic (a cărui cheltuire în interesul meu nu mi-e permis să o urmăresc în mod transparent), simt ca și când aș fi pedepsit din cauză că am puținul pe care-l am, penalizat fiindcă dețin! Injust este să-l jefuiești (sigur, cu delicatețe, să nu crape) pe cel care are, adunat în ani de muncă, și nu lipsa de solidaritate cu „cazurile sociale”. Injust e a prăda ca să dai apoi pomeni altora, sau ca să-i nivelezi pe toți, să încerci să-i faci ca unul, ca să potolești frustrarea ce mocnește în cel care ar vrea și el, dar nu se pricepe. „Nu este suficient să-i sărăcești pe cei bogați ca să-i îmbogățești pe cei săraci.” (Raymond Aron) Iarna. Este doar un anotimp - denumire convențională a sezonului rece. De-a lungul și de-a latul acestui anotimp, au loc anumite fenomene meteo: de pildă, ninge! Ninge, cad niște fulgi = apă înghețată. Ninsoarea excită mințile puține ale copiilor. Copiii țipă. Și mai excită „mințile” televiziunilor (vezi grețoasa formulistică de lemn: „ninge ca-n povești”, „primele troiene”, „România sub zăpezi”). Ca-n poveștile din capul lor polar! În afară de acea mult discutată în orice birou - și costisitoare, ah! - săptămână de ski în Austria, nu ai ce folos să tragi de pe urma gerului, a zăpezii care îngreunează plimbările, ori chiar le pune în cui, și interzice sub amenințarea hipotermiei șederea cu orele pe bancă, afară, noaptea; oare ce plăcere să ai a purta grija hainelor multe ce te cocoșează, să cunoști musaiul de a alerga grăbit, alunecând mereu, dintr-un loc într-altul, dacă ai vreo treabă și e chiar obligatoriu să ieși din casă? Mucii, virozele, gripa (că, doar, iarna este, nu-i așa, anotimpul în care microbii mor și epidemiile înfloresc...). Nu-i admir și nu-i invidiez pe acești fulgodependenți de se pot minți atât de lesnicios că le e bine iarna. Îi compătimesc. Îi pot explica, fără însă a-i înțelege: da, știm placa voastră: comunismul a fost o idee bună, prost aplicată... Ei au acest talent de a putea ignora evidența. Îi suspectez a face parte dintre aceia care încă își mai imaginează că regii, înaltele fețe bisericești sau Justin Timberlake nu se cacă.
C.S. Iarna mitomaniacăTraian Băsescu. În sensul unei oarecare învățături de minte venită după valul de speranță (deșartă) ce m-a infectat și pe mine în 1996, atunci când am contribuit la (și am sărbătorit din plin) aducerea CDR la putere, în Traian Băsescu nu am avut încredere niciodată, nu mi-am pus nici o nădejde în el: personajul, caracterul său nu-mi îngăduie. Nu i-am înțeles, așadar, în veci pe alegătorii care l-au și reales - aceștia îmi par cazuri serios analizabile, între noi fie vorba. Nu l-am văzut pe actualul președinte nici măcar ca pe „răul cel mai mic”, în balanță cu mult „procesatul” Adrian Năstase. Doi foști comuniști, beneficiari ai regimului comunist, însă unul mai comunist ca altul. Unul - cu reminiscențe naționaliste, venit în politică din rândul militarilor. Celălalt, un socialist de caviar, care ar fi făcut, de-ar fi fost vreodată onest în intenții, o faină figură de liberal. Nu am crezut în Traian Băsescu. Pe mine nu m-a putut vrăji. Nu l-am votat! Cum o fi să pui ștampila pe numele lui? Între el și A. Năstase, am preferat să nu aleg. Răul mic nu e o opțiune. Cum puteam alege între un om politic bine instruit, cultivat, cu ținută, vocabular decent, talent la scris, dar suspectat intens de acte de corupție și unul ce se străduia cu o suspectă ardoare lăcrimoasă să pară (și îi iese) „din și pentru popor” (și din topor), omul unei singure cărți, și aceea scrisă de dl „Cărturescu”, dacă țineți minte!? Ce a urmat mi-a dat deplină dreptate. O țară deziluzionată până la abulie, aceleași reforme mimate, începute și neterminate, „original” gândite încât să nu fie aplicabile, taxe noi, nu avem nevoie de autostrăzi, birocrație greoaie, care n-a murit sufocată de tăierile salariale, investiții puține - așa cum cunoaștem de peste douăzeci de ani.François (Gérard Georges) Hollande. Pentru că le promitea recent francezilor, cântându-le la urechea internă melodia lor atât de dragă: neschimbarea. Înspăimântat de scăderea sa în sondaje și de ironiile aduse chiar și de presa de stânga, cum că ar plimba prin hexagon doar un mesaj antisarkozyst și nimic altceva inteligent de pus în loc. Vai, dulce Franțo, tărâm excepțional(ist), unde stânga e mai conservatoare și ține mai mult la privilegiile achiziționate după ani grei de rodnică luptă sindicală și proteste brute de stradă ale uriașului aparat funcționăresc (plus liceeni, studenți, scursuri de la periferii etc) decât însăși dreapta! Mi se întâmplă nu rareori să rămân fascinat, cap-coadă, în fața ecranului când jurnaliștii francezi de elită, în momente cruciale, îi iau interviuri îndelungi, transmise de TV5, președintelui N. Sarkozy. Sarkozy, care și acum, în campanie, își riscă al doilea mandat, alegând să rămână fidel principiilor sale de dreapta, susținând coerent, doct și cu o încăpățânare sinucigașă în discurs, de exemplu: reintroducerea săptămânii de lucru de 40 de ore, afirmând cât se poate de răspicat că numai muncind mai mult poate cineva pretinde să câștige mai mult, și are curajul măririi impopulare a TVA-ului. N-am auzit să propună vreo „reîntregire” a salariilor (tăiate oricum pe negândite, la noi, căci nu acolo se risipesc banii cei mulți), ca să asigure victoria sa și a grupării care-l susține. Suntem la milenii distanță de apariția unui astfel de politician, net superior alor noștri, cu tot cu hibele sale evidente, în România!Impozitele. Firea mea liberală înnăscută (clădită bine, probabil, în opoziție cu autoritarismul patern), amușinând de la mare distanță orice jug, merge până acolo încât, dincolo de un anumit prag al suportabilității, percepe impozitul (diverse tipuri de impozit), plata unei dijme pe un bun propriu, pe exercitarea unei meserii (cea de psiholog, e.g.) ca pe un indubitabil și injust atentat la proprietate și, prin aceasta, la libertatea individului. Admit că e nevoie de bani la bugetul local (nu și la cel central) - pentru lucrări de infrastructură, urbanism, pentru asistență socială, blabla. Plătim ca autoritatea locală să poată asigura, pasămite, confortul nostru public minim (sau maxim), în funcție de valoarea sumelor colectate și de priceperea cheltuirii acestor sume. Dar de la un punct încolo, statul (oriunde în lume) se comportă ca o entitate complet pervertită, ruptă de cei pe care ar trebui să-i reprezinte, un bugetofag, un jupuitor, inamicul contribuabilului. A achita o anumită taxă (globală) pe venit sau pe profit mi se pare firesc, în condiții de civilizație. Însă a răscumpăra anual dreptul de a sta în propria casă, terenul pe care ți-ai construit-o, care nu produce nimic, nici un profit, și care îți aparține legal, de drept, transmis fiind de generații, din tată-n fiu - asta mi se pare încă aberant, deși îi stă în spate o lungă „cutumă”, nefiind deloc o găselniță a modernității. La fel, impozitul pe automobil. Nu pot simți că-mi aparține ceva pentru care, în continuarea corvoadei ratelor bancare, plătesc un consistent tribut periodic (a cărui cheltuire în interesul meu nu mi-e permis să o urmăresc în mod transparent), simt ca și când aș fi pedepsit din cauză că am puținul pe care-l am, penalizat fiindcă dețin! Injust este să-l jefuiești (sigur, cu delicatețe, să nu crape) pe cel care are, adunat în ani de muncă, și nu lipsa de solidaritate cu „cazurile sociale”. Injust e a prăda ca să dai apoi pomeni altora, sau ca să-i nivelezi pe toți, să încerci să-i faci ca unul, ca să potolești frustrarea ce mocnește în cel care ar vrea și el, dar nu se pricepe. „Nu este suficient să-i sărăcești pe cei bogați ca să-i îmbogățești pe cei săraci.” (Raymond Aron) Iarna. Este doar un anotimp - denumire convențională a sezonului rece. De-a lungul și de-a latul acestui anotimp, au loc anumite fenomene meteo: de pildă, ninge! Ninge, cad niște fulgi = apă înghețată. Ninsoarea excită mințile puține ale copiilor. Copiii țipă. Și mai excită „mințile” televiziunilor (vezi grețoasa formulistică de lemn: „ninge ca-n povești”, „primele troiene”, „România sub zăpezi”). Ca-n poveștile din capul lor polar! În afară de acea mult discutată în orice birou - și costisitoare, ah! - săptămână de ski în Austria, nu ai ce folos să tragi de pe urma gerului, a zăpezii care îngreunează plimbările, ori chiar le pune în cui, și interzice sub amenințarea hipotermiei șederea cu orele pe bancă, afară, noaptea; oare ce plăcere să ai a purta grija hainelor multe ce te cocoșează, să cunoști musaiul de a alerga grăbit, alunecând mereu, dintr-un loc într-altul, dacă ai vreo treabă și e chiar obligatoriu să ieși din casă? Mucii, virozele, gripa (că, doar, iarna este, nu-i așa, anotimpul în care microbii mor și epidemiile înfloresc...). Nu-i admir și nu-i invidiez pe acești fulgodependenți de se pot minți atât de lesnicios că le e bine iarna. Îi compătimesc. Îi pot explica, fără însă a-i înțelege: da, știm placa voastră: comunismul a fost o idee bună, prost aplicată... Ei au acest talent de a putea ignora evidența. Îi suspectez a face parte dintre aceia care încă își mai imaginează că regii, înaltele fețe bisericești sau Justin Timberlake nu se cacă.
Grâce leur soit rendue
Dimineața îți ești propriul împărat, îți oferi ușurarea supremă, și ce bine e să scapi, leneșule, de cauza frământărilor de-o noapte doar printr-o modestă sforțare a sfincterelor, gazele se întorc în natură, înveselind-o, iar tu obții liniștea mult visată, aproape că intri în catatonie așteptând isprăvirea materialului rezidual. Peretele cel alb dinaintea mea se diluează, își pierde forma și rigiditatea.Verișoara ta e superbă, dar eu îl caut cu înfrigurare pe Julien, cu toate că el șade chiar în fața mea la masă, absent, cu privirea rătăcită, rămas fără grai, verișoara ta are niște ochișori negruți ca două bobițe de rahat de șoarece și bine-i mai stă cu buzele așa micuțe cum sunt, date cu lipstick sidefiu, rozior, acușica va ieși împreună cu tine la o bere, dincolo de ora ei obișnuită de culcare, și la o țigăruie trasă pe de-ascunselea, dosită cum obișnuiau soldații pe front, în tranșee - cu jaru-n palmă, ferească Dumnezeu, de ce să se ferească ea?
http://scrambled-fashion.blogspot.comGrâce leur soit rendue, făpturi de poveste ce se lasă mistuite lent în ceața ticsită de gudron și nicotină a cafenelelor patriei noastre în perpetuă tranziție către o viață mai bună, mai prosperă, în care tot omul ar putea avea acces lesnicios la strictul necesar și ceva în plus pe lângă casă, creaturi de vis, unele străvezii, cu pulpele (forțate de pantofii odioși cu platforme să stea) tensionate, colectate într-un mănunchi tare ca nuca de mușchi înspre scobitura din spatele genunchiului, dar și altele bine clădite, cu pieptul năvălind peste marginile suportabilității, fundul smintit și pantalonii atașați într-un disperat abandon afectiv de dânsul, amintindu-mi de jocul meu nevinovat, jucat timid de la distanță, de-a declarațiile rostite în gând și tulburarea scontată - pe care acest joc o va fi provocat într-o minte încă verde, neprevăzută cu cochiliemă arăt lor la intervale gândite în așa fel încât să nu uite cu totul că exist, mă port ca un sadic temperat, din care au rămas veninoase doar cuvintele ce-l alcătuiesc dintotdeauna, afișându-mă împodobit ca la paradă și neschițând un gest ca să ajut la coacerea, scuturarea și culesul merelor, le mănâncă viermii și ciorile dovedind același discernământ arătat și de cei doi străini înființați în crucea nopții la poarta noastră pentru a cere găzduire, iar câinele..., însă câinele era tocmai plecat din localitate, copleșiți de dezamăgire, cei doi consumară o bucată sănătoasă dintr-un salam roz, dietetic, cu soia și o felie de pită tăiată subțire, puteai citi ziarul local prin ea, se minunară de pește; unul dintre ei, cel mai vânos tăie capul peștelui fără a șovăi, căci i se povestise din bătrâni de pericolul împuțirii acestuia, apoi îmi făcură pradă în strugurii cei dulci și se cam mai duseră de unde au venit, pierzându-se în noapte ca și cum n-ar fi fost.
http://scrambled-fashion.blogspot.comGrâce leur soit rendue, făpturi de poveste ce se lasă mistuite lent în ceața ticsită de gudron și nicotină a cafenelelor patriei noastre în perpetuă tranziție către o viață mai bună, mai prosperă, în care tot omul ar putea avea acces lesnicios la strictul necesar și ceva în plus pe lângă casă, creaturi de vis, unele străvezii, cu pulpele (forțate de pantofii odioși cu platforme să stea) tensionate, colectate într-un mănunchi tare ca nuca de mușchi înspre scobitura din spatele genunchiului, dar și altele bine clădite, cu pieptul năvălind peste marginile suportabilității, fundul smintit și pantalonii atașați într-un disperat abandon afectiv de dânsul, amintindu-mi de jocul meu nevinovat, jucat timid de la distanță, de-a declarațiile rostite în gând și tulburarea scontată - pe care acest joc o va fi provocat într-o minte încă verde, neprevăzută cu cochiliemă arăt lor la intervale gândite în așa fel încât să nu uite cu totul că exist, mă port ca un sadic temperat, din care au rămas veninoase doar cuvintele ce-l alcătuiesc dintotdeauna, afișându-mă împodobit ca la paradă și neschițând un gest ca să ajut la coacerea, scuturarea și culesul merelor, le mănâncă viermii și ciorile dovedind același discernământ arătat și de cei doi străini înființați în crucea nopții la poarta noastră pentru a cere găzduire, iar câinele..., însă câinele era tocmai plecat din localitate, copleșiți de dezamăgire, cei doi consumară o bucată sănătoasă dintr-un salam roz, dietetic, cu soia și o felie de pită tăiată subțire, puteai citi ziarul local prin ea, se minunară de pește; unul dintre ei, cel mai vânos tăie capul peștelui fără a șovăi, căci i se povestise din bătrâni de pericolul împuțirii acestuia, apoi îmi făcură pradă în strugurii cei dulci și se cam mai duseră de unde au venit, pierzându-se în noapte ca și cum n-ar fi fost.
Un guru'
Un articol în cinstea d-lui Péter Nádas - pe care îl prefer înaintea multor scriitori români, da, chiar și înaintea LUI, a marelui candidat autohton permanent la Nobel, și nu la Sorescu mă refer, firește - de citit în poiana lui Assouline:Un monstre venu de Hongrie
Scriind timpul
N-ar fi întâia oară că o spun decis: The Timewriter este cel mai sensibil, cel mai inspirat, cel mai omenos producător de deep house al timpurilor noastre. Că o fi existat un altul în timpurile „celelalte”, nu pot depune eu mărturie. Francofonul Jean F. Cochois nu dă drumul la sunete în piesă de capul lor, demonstrează o preocupare pentru formă tipic frâncească, fiecare suspin la locul său, o voce feminină șoptind, o interjecție, un îndemn, go, timewriter, go..., yeah, se autoîncurajează autorul, domnind asupra mersului treburilor dinlăuntru, let it go, velocitatea bpm-ului, o fredonare zdrențuită - voce de bărbat, un trubadur, auzim în urechea dreaptă, îi răspunde alta, tot de de bărbat, un zeu, în ambele urechi, o picătură de claviatură cade cu ecou, lepădată, repetată la răstimpuri rare, clare, și răspândindu-se imediat, în cercuri concentrice, urmăriți-o!, de nu știți care e, aflați că se încheie cu ea însăși melodia, după ce s-a făcut liniște, ritmul a pierit, așteptați-o, mai cade o dată, undă vibrantă topindu-se cu decență în concertul celorlalte sunete tocmai atunci când și acolo unde o așteaptă spiritul ca s-o danseze, adâncimi din astea. Deep house fără rest.
Conversaţii conservate
Scrisesem eu cândva, urmat de câteva replici pe care le găsesc și azi interesante:Dan Puric, citat de EVZ, găsea, cu bănuită mândrie, că „țăranul român nu avea nutriţionist". E îndeobşte cunoscut că pentru dl. Puric ţăranul român este etalonul suprem. El (ţăranul) îşi împărţea viaţa - în viziunea paradisiac-elegiacă a d-lui Puric - între ogor, biserică şi câmpul cu flori, unde mirosea în neştire garofiţe şi papucul doamnei.anca giura spunea...Elias Canetti, „Masele şi puterea", pag. 154, Nemira, 2009: eseistul consideră că arhaicul din noi e foarte viu, doar uşor metamorfozat, însă nimic nu s-a pierdut cantitativ. Masa derivă din haita de vânătoare. Iar noi, oamenii tehnologizaţi, încă ne căutăm haita atunci când ne grupăm pentru o cauză comună (vezi inclusiv comunitatea din jurul unui blog, zic eu). Inclusiv pornirile eco sunt tot extinderi ale instinctului de haită, deci a ceva arhaic, ancestral, nemodificat, animalic. Revenind, după acest captatio benevolentiae, Dan Puric face apologia acestui arhaic, compactat în modelul culturii ţărăneşti, româneşti. Pathosul său poate fi (şi este) discutabil, anacronic, la fel ca şi argumentele. Dar tot rămâne ceva (nu sunt o fană, încerc să mă poziţionez obiectiv şi un pic mai mult eco), anume dorinţa de a se opune unui curent globalizant. Opoziţia, dialectica, a mânat civilizaţia înainte. Sunt de acord cu ce ai scris, dar eu îl percep pe Dan Puric mult mai inofensiv decât pare. Un câmp (câmpul opiniilor generale) e mai frumos, dacă-i pestriţ, nu? aş sugera printr-o metaforă. Marea mea dilemă este alta: ce opunem uniformizării de gândire care riscă să ne înghită? Nu aveţi senzaţia că la coadă la hypermarket toţi suntem asemănători,stereotipi, precum o turmă cuminte? A, da, şi cu cât dispreţ ori indiferenţă ne privim reciproc, în aşteptarea plăţii... Nu proferez renunţarea la tehnologie, doar o justă măsură. Şi o seninătate pe care bătrânii ştiu că o aveau. Nu tot ce e vechi e vetust şi rău, nu tot ce e nou aduce satisfacţii. Unele din cele vechi merită a fi conservate(cetatea, nu?), unele din cele noi trebuie cumpănite. Stoic?Cristian SÎRB spunea...De acord că se cuvine să opunem ceva efectelor nocive răspândite de viitura globalizării şi a tehnologizării alienante. Cei care se ţin a fi un pic mai inteligenţi, baremi, sunt pe deplin înarmaţi pentru asta, sunt apţi pentru rezistenţă. Dar nicidecum evocând obstinat trecutul. Care trecut? și-apoi, putem dovedi mai mult de-atât, sunt sigur. Nu e, însă, cazul să ne iluzionăm că ar fi găsibile în zestrea neamului oarece valori bune de „importat" în zilele noastre; să le luăm, adică, din vreun „veac de aur al românismului" (dacă are cineva cunoştinţă de contrariul, rog să ne dea de ştire), când toate mergeau, pasămite, strună, iar ţăranii erau monumente vii de virtute şi de prosperitate spirituală. Nici măcar manualele de istorie falsificate ale comunismului nu ne-au învăţat/îndoctrinat în legătură cu existența unei astfel de epoci nirvanice din trecutul acestui neam. Mai vine şi o vreme în care ar trebui să ne dăm seama că nu e taman sănătos să gândim tot aşa păşunist-nostalgic-romantic-sentimentaloid. Ar fi de aşteptat să probăm un dram în plus de spirit practic. Țăranul cel adevărat s-ar uita lung, înjurând sceptic în barbă și scuipând departe, în praf, la cineva care l-ar bate la cap cu teoriile astea fără nici o noimă. Admit că și mie mi-e dor de ţăranul de străbunicu-meu. Dar mi-ar fi mai degrabă milă de el, dacă ar fi să fac o minune să poată trăi în ziua de azi. Nu sunt convins că i-aş face chiar un bine dacă mi-aş propune, într-un acces dement, şi-aş reuşi să-l resuscitez.Unele dintre „cele vechi” ar trebui, sigur, conservate. Om vechi, pentru a-l „conserva” (resuscita spre a fi refolosit), nu m a i există. A încerca acum să practicăm din nou obiceiuri şi tradiţii, să ne ţinem de apucături care încă făceau casă bună cu omul sec. XIX sau, la noi, în vigoare chiar şi-n prima jumătate a sec. XX, asta ar fi o uşă larg deschisă unui nou tip de totalitarism (paseist), un neîndurător pat al lui Procust în care n-am face alt lucru decât să potrivim cu forţa omul contemporan. Or nu avem nici o cădere să visăm (măcar) a schimba programatic oamenii sau să creăm oameni noi. Doar Dumnezeu are job descripiton-ul ăsta. Îndeajuns cu experimentele ideologice! Atât cele vechi, cât şi cele noi - ce tocmai fermentează prin eprubetele cine ştie căror descreierați.Bătrânii mei nu arătau nici un fel de „seninătate”! Chestia asta cu seninătatea pastorală a celor de demult este fix sămânţa de unde germinează gândirea puricistă! Erau oameni normali, cu zile bune şi zile rele. Eu, unul, nu-s zămislit din sfinţi, nici din sfincşi. Ci din oameni supuşi greşelii, umorilor, Răului etc. Bunicul meu a fost combatant pe frontul antisovietic şi pe cel antigerman, fost puşcăriaş politic, dar, în acelaşi timp, umbla vorba că-i plăceau (prea) mult şi cucoanele. Aşadar, era un om în carne și oase, nu o referinţă culturală sau o imagine blurat-luminoasă, ca a Fecioarei de la Fatima.A se mai slăbi cu idilismul acesta, rogu-vă! Să ne întoarcem iară cu picioarele pe pământ. Nu defilând cu stafii ne opunem noi globalizării şi neomeniei. Iar faptul că eu contest sau iau peste picior poziţia d-lui Puric nu atentează deloc asupra libertăţii dumisale de a se exprima. Nici asupra diversităţii de păreri din spaţiul public. Ironizez, dar nu interzic. Nu am nici puterea, nici căderea.
Cărți vecine
Dacă ne-ar fi dat dintru început, sau de foarte timpuriu - din adolescență, de exemplu, să percepem viața cu mintea și cu ochii unei persoane în vârstă, ai unui bătrân (pentru a-mi respecta incorectitudinea), să-i conștientizăm, așadar, uimitoarea scurtime, paralizați de această subită perspectivă ultralucidă, nu ne-am mai putea decide să facem măcar un pas afară din casă, striviți sub neîncetata nevoie de a cântări rostul oricărui gest.„Copilul nu ghicește niciodată, se înțelege, adevărata stare de lucruri din unirea sexelor: în locul ei, el pune alte reprezentări, derivate din experiențele și senzațiile sale”. (S. Freud - Tehnica psihanalizei, Ed. TREI)Spectatori ai scenei originare, primele „facultăți” de care suntem deposedați (ne lipsim?) sunt judecata limpede și simțul vederii. Kundera: „Pudoarea înseamnă că ne ferim de ceea ce vrem, și ne rușinăm că vrem ceva de care ne ferim” (Nemurirea)Oamenii lui Ștefan Bănulescu (Iarna bărbaților - Ed. Jurnalul Național) apar de nicăieri și dispar tot așa, brusc, așezările lor nu există, sunt de negăsit sau par a fi durate într-o realitate paralelă, accesibilă doar unor aleși. Suflete fără tihnă, oameni pieriți de pe astă lume, reîntorși temporar, în căutarea odihnei veșnice, sau chiar rătăcind fără țintă. Iubiri netrăite, bântuind, alungând liniștea oricui, ca niște spectre răuvoitoare.Ar trebui interzisă întrebarea ce mai faci celor care nu o pun realmente, ci o lansează (o aruncă?) doar ca pe o formă de salut, ca să se afle în treabă, și nu în așteptarea unui răspuns. Mă număr printre cei care, întrebaţi, chiar ar sta să dea un răspuns amănunţit.
Gay Marriage
Astăzi, la o verificare sumară a gândurilor, ideilor și opțiunilor mele intime, m-am trezit tratând cu dulce indiferență (am altele pe cap) căsătoria homosexuală. Ce cred eu acum (ieri eram încă ferm împotrivă) despre acordarea dreptului la căsătorie „minorităților sexuale”? Să li-l acorde, dom'le! Supus aceluiași relativism al valorilor, ce macină din interior (printre alte cauze) și căsnicia tradițională, victimă sigură a dezorientării ce ne încearcă pe toți și a incapacității congenitale a majorității oamenilor de a fi totalmente fideli, mariajul lor cel presupus fericit și intens revendicat în stradă va dura, până la urmă, tot atât (de puțin) cât și acela între parteneri de sexe diferite. Că doar nu-s dumnealor arhangheli. Deja îi primesc, în mintea mea sălbăticită corporatist, îi primesc rânjind cu drag în sânul meu heterosexual, așteptând cu interes primul val de divorțuri gay răsunătoare și primele partaje scandaloase (de averi).
„Fiica groparului, asta era Hazel Jones...
...Nici o clipă nu era altceva Hazel Jones.”Principii freudiene, bine înfipte într-o proză aproape masculină - îmi asum acuzația de machism mascat, găsim (cu bucurie) la J.C. Oates*. Se vede că J.C.O. a predat creative writing, îmi pare chiar obsedată de găsirea cuvintelor exacte și de potrivirea lor:„Nici o experiență erotică nu are loc în solitudine, doar o singură dată, ca apoi să fie uitată. Eroticul există doar în memorie: amintit, reimaginat, retrăit și reexperimentat într-un mod continuu.”Un fel de on revient toujours... Iubirea-simptom, atât de (socialmente) acceptată astăzi încât a devenit o normalitate. Simptom, firește, ca substitut pentru o sumă de procese (emoționale) mintale, dorințe cărora, ca urmare a reprimării, le-a fost interzis să dea năvală telles quelles în activitatea psihică admisă de conștiință, fiind mai întâi „convertite”.„Ea era o femeie căreia îi fusese răpit limbajul copilăriei, și nici un alt limbaj nu poate da glas sufletului.”_________________________*Fiica groparului - Joyce Carol Oates
Zwang, Zwänge
Unele căsnicii (mai) durează, de comun și înveninat acord, pentru că plodul „rezultat” se cuvine să aibă parte de ambii părinți, să-i aibă aproape, să fie permanent prostit de cei doi dezaxați că totul e bine pentru el, uite ce familie completă (unu plus unu egal trei) și armonioasă are el, cu toate că mama și tata mai degrabă s-ar ucide reciproc.Adult, copilul terorii surde va opta inconștient, ca întors cu cheia, ca ursit, ca blestemat, să-și deșire și el mariajul, ca într-o demonstrație că, uite, se poate, e îngăduit și posibil să te separi când nimic nu mai funcționează. Chiar nimic? Târziu, prin instabilitatea sa, purtată ca pe un tezaur al personalității, prin aparenta sa incapacitate (aparentă, pentru că e compulsivă, deci greu de controlat, dramatizarea unui adevăr... falsificat, o scenetă în continuă fază de repetiție pentru o infinit așteptată reprezentație finală), de a rămâne fidel, de a mai crede în sacramentul, în unitatea și-n utilitatea cuplului marital, fostul copil al anticipării-crispate-a-următoarei-certe dintre părinți răscumpără și acolo unde nu ar fi cazul convenționalismul de fațadă al genitorilor săi, eroismul lor deșart și nociv în lupta pentru prelungirea agoniei, pentru intubarea unei relații deja moarte, de dragul lui, de gura lumii, de...Cască larg gura și sloboade un râs hohotit la adresa căsătoriei și a speranței într-o relație longevivă. La bine și, mai cu seamă, la greu.Oarbele zile în care perechea (nou alcătuită) nu are trecut, nu are amintiri împreună. Transa e încă posibilă, iluzia - la fel. Iluzionarea copioasă, halucinația în doi, teren pentru fantazare - berechet. Orbirea care, în focul pasiunii, ne împinge, pour une fois, pour combien de fois?, să ne urnim pentru a abandona puțin ritualurile noastre împăienjenite, gata, ne costumăm în cuceritori, tabieturile cele vechi de cerbi sau ciute solitare le dosim „bine” undeva, nu adânc, nu departe, cât să rămână totuși la îndemână, la nevoie, ca să le scoatem la lumină pentru refolosință mai încolo, când iubirea (patima?) pălește, când curtarea nu mai e de trebuință, deprinderea s-a cuibărit leneșă și împuțită, siguranța, perechea siguranță-obișnuință, întrepătrunderea celor două, simbioza lor, siguranță - obișnuință - întoarcerea tabieturilor - revelarea adevăratei persoane, aceea care știe că a cucerit o dată pentru totdeauna și acum se poate lăfăi pe lauri: ne epilăm mai rar, mă rujez neglijent sau deloc, unghiile cresc haotic sau se murdăresc și-s uitate așa, chiloții, râgâielile, apa netrasă la toaletă, limbajul, vulgaritatea lui, întoarcerea la bătrânul nostru Eu.
Alte jocuri, alte încăperi
Visul era așa, ca un fel de joc pe calculator, în care, odată pătruns, puteai lesne trișa, fie furând „mutările” de pe forumuri, fie încetinindu-i mișcarea, fie înghețându-l sau părăsindu-l, pur și simplu. Dar ăsta ar fi fost semnul absolut al slăbiciunii, certificatul înclinației mele spre renunțare. Într-o clipă, am văzut blocul din exterior, deși mă aflam încă înăuntru, căutându-mi scăparea. Nu era, totuși, unul înalt, mă adresai unui tip de lângă mine. Visul deformă clădirea într-atât încât sfârșii prin a presupune că locatarii de la etajul 2 săreau în mod obișnuit pe geam pentru a ieși în stradă să-și vadă de treburile zilnice. Eu, însă, mă aflam tot la nivelul al treilea... Evaziunea mea a fost una brutală, o tăiere grosolană a nodului, o trecere lașă prin pereții labirintului. Nu rezolvasem labirintul, secretul său. Era doar o pauză.
Iarna verii noastre
Afară, în oraș (orașul e centrul, nu?). Fotografii, cărți, o bere. O librărie parcursă la pas, în încovoierea spinării. Romanul postum al lui a.l.ș. Cumpărături compulsive (tot ce am cumpărat de pe unde am fost plecat).***Poate că talentul de prozatoare al Zeruyei Shalev e mai șlefuit și străluce (sau reiese) mai cu putere din praful lexical ce năpădește, în rest, romanul Thera, în episodul cel mai bine redat al primei jumătăți a cărții: întâlnirea dintre Ella și Oded, terapeutul, soțul lui Michal. Apropierea fizică, micșorarea distanței, aproape atingerea. Cei doi se respiră reciproc, ca niște bestii. O altă imagine înghețată, filmată circular.Nimerită în fața casei lui, când el tocmai ieșea pe ușă, îmbrăcat nepotrivit cu vremea de afară, ploaia de iarnă, un rucsac în spate și întrebarea: ce haine, ce bagaje iei cu tine când îți părăsești familia, casa?Pe urmă, nesfârșitele, inevitabilele rememorări. Prostirea aceea specifică iubirii disperate, neajutorarea, coborârea la stadiul de sugar, apucături care călătoresc nestingherite prin vârste, însoțesc îndrăgostirea, fac parte din ea și o nutresc. Frânturile de amintiri, cioburi ale orei petrecute cu el - soțul alteia, soțul fugar, alină răni mai vechi și iscă îndoieli proaspete. Ratarea unei nopți împreună, ce ar fi fost menită cuvintelor, nu gimnasticii sexuale.
http://www.extraordinary-thing.comIat-o pe Ella, atașându-se contra naturii de copilul lui Oded (și al lui Michal - celălalt cuplu în criză) - e fiul bărbatului pentru care a făcut o mică obsesie (o recunoaștem deja, pasiunea obsesivă, iscată de n'importe quoi: un canin dintr-un surâs de mascul, o tâmplă grizonată, o umflătură de prohab - ce infectează gradual și adesea devastator femeia de 30+ shaleviană). Băiețelul-obiect, ființa-fetiș, suplinitorul firav al tatălui său, de care ea, pare-se, patologic sau în mod „real”, s-a îndrăgostit.Privind copilul cel străin (peste capul propriei progenituri, care acum îi pare insipidă), găzduindu-l, îmbăindu-l, i se roagă, de fapt, tatălui acestuia, îi aduce bărbatului-tată ofrandă, omagiu, jertfă. Să vină, să intre, să revină, adică, să-l facă să vină definitiv în casa ei, ca să-i testeze ei maternitatea și disponibilitatea la matrimoniu. Soțul „titular” (încă) este cu totul scos din schemă.Și sunt înșirate, în paginile ce urmează, alte și alte metafore contorsionate, pe care le-am poreclit eu „arheologice”, depuse în straturi și scoase parcă din puța gândirii.Și n-am terminat!
http://www.extraordinary-thing.comIat-o pe Ella, atașându-se contra naturii de copilul lui Oded (și al lui Michal - celălalt cuplu în criză) - e fiul bărbatului pentru care a făcut o mică obsesie (o recunoaștem deja, pasiunea obsesivă, iscată de n'importe quoi: un canin dintr-un surâs de mascul, o tâmplă grizonată, o umflătură de prohab - ce infectează gradual și adesea devastator femeia de 30+ shaleviană). Băiețelul-obiect, ființa-fetiș, suplinitorul firav al tatălui său, de care ea, pare-se, patologic sau în mod „real”, s-a îndrăgostit.Privind copilul cel străin (peste capul propriei progenituri, care acum îi pare insipidă), găzduindu-l, îmbăindu-l, i se roagă, de fapt, tatălui acestuia, îi aduce bărbatului-tată ofrandă, omagiu, jertfă. Să vină, să intre, să revină, adică, să-l facă să vină definitiv în casa ei, ca să-i testeze ei maternitatea și disponibilitatea la matrimoniu. Soțul „titular” (încă) este cu totul scos din schemă.Și sunt înșirate, în paginile ce urmează, alte și alte metafore contorsionate, pe care le-am poreclit eu „arheologice”, depuse în straturi și scoase parcă din puța gândirii.Și n-am terminat!
Pavor nocturnus
Să nu mai visez! Nu simt că visele mele ar fi o supapă ferice pentru încordarea mea, pentru munca mea neîmplinită. Încep să bănuiesc, dimpotrivă, că visele încearcă și ele, alături de realitate, să mă intoxice, să mă contamineze cu umilință, să mă apese - cu obrazul în țărână. Să-mi reamintească unde (cât de jos, în limbajul lor) mă situez sau să mă facă să cred că nu merit ceea ce am. Îmi îngreunează ființa pentru ziua în care pășesc, ieșind gata șifonat, minimizat din visul nedrept. Visul-zbir. Visul-terorist.Chiar și acum, când aș încerca să-mi citesc în pace cărțile puse la îndemână, pierd șirul rândurilor și-mi urmez fermecat teama, grija, preocuparea. Sunt robul lor tăcut, înfuriat fără rost, cu ieșiri disproporționate, furioase sau sarcastice. Îmi consum „resursele de sarcasm”, replicile mele cele mai spirituale, în contul unor temeri sau al unor pasiuni lipsite de istoric.
Generat în 0.209 secunde. Thumbnail Screenshots by Thumbshots