Leo Butnaru

Un portret excelent al unui monstru de prostie și răutate; al unei canalii „politice”

Extrase din The Times of London.

Cineva a întrebat: „De ce unii britanici nu-l apreciază pe Donald Trump?” Nate White, elocventul și spiritualul scriitor englez, a dat următorul răspuns sclipitor:

„Lui Trump îi lipsesc anumite calități, pe care britanicii le prețuiesc în mod tradițional. Nu are nici noblețe, nici farmec, nici calm, nici autoritate, nici compasiune, nici umor, nici căldură, nici înțelepciune, nici subtilitate, nici sensibilitate, nici conștiință de sine, nici modestie, nici onoare, nici grație...

Deși Trump poate fi ridicol, nu a spus niciodată nimic ironic, înveselitor sau chiar ușor amuzant – nici măcar o dată, o singură dată! Nu constat asta retoric, ci literalmente: niciodată. Pentru britanici, lipsa de umor este aproape inumană.

Dar, în cazul lui Trump, este o anomalie. Nici măcar nu pare să înțeleagă ce este o glumă – pentru el, o glumă este un comentariu grosolan, o insultă analfabetă, un act de cruzime superficială.

Trump e ca un trol: nu râde niciodată și nu se amuză; doar țipă de încântare sau de dispreț.

Iar cel mai rău lucru este că nu rostește doar insulte grosolane și stupide: chiar le gândește atunci când le rostește. Mintea lui este doar un algoritm robotic de prejudecăți mărunte și răutate instinctivă.

În el nu există ironie, complexitate, subtilitate, profunzime. Totul este superficial. Vedem un om fără o lume interioară, fără suflet.

În Marea Britanie, în mod tradițional, suntem de partea lui David, nu a lui Goliat. Toți eroii noștri sunt niște outsideri curajoși: Robin Hood, Dick Whittington, Oliver Twist. Trump nu este nici curajos, nici outsider. Este exact opusul. Nu este nici măcar un băiat bogat răsfățat sau o pisică grasă lacomă. Arată mai mult ca un limax mare, un Jabba the Hutt privilegiat.

Și, mai rău, este un bătăuș. Când se află în preajma bătăușilor, devine dintr-o dată un slugarnic smiorcăitor.

Lovește de sus în jos, lucru pe care un gentleman nu ar trebui, nu poate și nu îl va face niciodată, iar fiecare lovitură pe care o dă este sub centură. Îi place în mod special să-i lovească pe cei vulnerabili sau pe cei fără cuvinte și îi lovește când sunt la pământ.

Așadar, faptul că o minoritate semnificativă – poate o treime – dintre americani urmărește ce face, ascultă ce spune și apoi se gândește: „Da, e cam în genul meu”, este o sursă de confuzie și mult dispreț pentru cei de bun simț.

La urma urmei, este imposibil să citești un tweet sau să-l auzi rostind o propoziție sau două fără să te uiți în abis. Transformă simplitatea într-o formă de pseudo-artă; este Picasso-ul meschinăriei, Shakespeare-ul rahatului. Defectele lui sunt fecalice: chiar și defectele lui au defecte și așa mai departe la infinit.

Întotdeauna au existat oameni proști în lume și întotdeauna au existat oameni răi. Dar rareori prostia a fost atât de rea sau răul atât de stupid.

Dacă Frankenstein ar fi decis să creeze un monstru compus în întregime din defecte umane, l-ar fi creat pe Trump, iar un Dr. Frankenstein pocăit ar fi strigat disperat: „O, Doamne, ce am creat eu?!”

Dacă prostia ar fi un serial TV, Trump ar fi laitmotivul acestuia, tema de bază.

INVIDIA, URA

În spațiul intelectual, de creație, această joncțiune devine cu atât mai vizibilă, cu cât cultura, creația însăși este o formă de expunere. Și aici intervine paradoxul: dacă energia invidiei ar putea fi convertită, transfigurată în „iluminare”, atunci intensitatea conflictelor, a rivalităților, a tensiunilor ar deveni energie creatoare. Am avea, într-adevăr, o cultură „luminiscentă”, nu pentru că ar fi lipsită de conflicte, ci pentru că le-ar metaboliza superior.

Dar tocmai aici apare ruptura dintre posibil și real. Invidia, în forma ei comună, nu vrea să creeze, ci vrea să reducă. Nu aspiră să se ridice la nivelul celuilalt, ci să-l coboare pe celălalt la nivelul ei.

De aceea, întrebarea, – dacă ar trebui să tremuri de teama invidioșilor, – are un răspuns implicit: nu, retragerea nu este o soluție. Dimpotrivă, ar însemna o capitulare a creației în fața mediocrității agresive. Într-un anumit sens, prezența invidiei confirmă chiar existența valorii: nimeni nu invidiază ceea ce este cu adevărat insignifiant.

Așadar, problema nu este existența invidiei, ci modul în care ea este gestionată. Într-un climat cultural matur, invidia ar putea deveni o formă de tensiune productivă, o provocare la autodepășire. Într-un climat imatur, ea devine o forță de disoluție, de fragmentare, de micșorare a orizontului comun.

 https://uzpr.ro/18/05/2026/leo-butnaru-literatura-isi-gaseste-adevarata-casa-acolo-unde-este-citita-fara-prejudecati-interviu-de-ioan-vasiu/?fbclid=IwY2xjawR3ekxleHRuA2FlbQIxMABicmlkETE5RVl0UG1ic0owR2poTHgwc3J0YwZhcHBfaWQQMjIyMDM5MTc4ODIwMDg5MgABHtkIZIzB5r8TyqgXBN7tY48AUw0km3SpYrAXT8SaLC_tidhuFhDDMf4ZTYBa_aem_1Xb4C3RVBC_uDTpkuoXw-g